INFLUENŢA FORMĂRII APTITUDINILOR DE EXPRIMARE PRIN LIMBAJUL

ARTISTICO-PLASTIC PRIVIND ÎMBUNĂTĂŢIREA STĂRII EMOŢIONALE LA

PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI FIZICE

PARTEA I:

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII ....................................................

ACTUALITATEA TEMEI
MOTIVAREA ALEGERII TEMEI .........................................................................................

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

CAPITOLUL 1 .........................................................................................................

FORMAREA APTITUDINILOR ...........................................................................

1.1. PERSPECTIVE ÎN DEFINIREA APTITUDINILOR......................................................

1.2. DESCRIEREA GENERALA A APTITUDINILOR ..........................................................
1.2.1. PREDISPOZIŢILE EREDITARE ..............................................................................
1.3. CLASIFICAREA APTITUDINILOR .................................................................................
1.4. STRUCTURILE PSIHO-APTITUDINALE .......................................................................
1.5. FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA APTITUDINILOR ....................................................
1.5.1. EVALUAREA APTITUDINILOR ..............................................................................

CAPITOLUL 2 .............................................................................................................

STAREA EMOŢIONALĂ ..........................................................................................................

2.1. DEFINIREA CONCEPTELOR: EMOŢII, SENTIMENTE, INTELIGENTA

EMOŢIONALĂ
2.2. COMPETENŢELE INTELIGENŢEI EMOŢIONALE ......................................
2.3. MĂSURAREA INTELIGENŢEI EMOŢIONALE .........................................
2.5. RELAŢIA DINTRE STĂRILE EMOŢIONALE ŞI APTITUDINILE ARTISTICO-
PLASTICE ......................................................................................
2.6. ÎMBUNĂTĂŢIREA STĂRII EMOŢIONALE ...............................................

CAPITOLUL 3 ........................................................................................

DEFICIENŢE FIZICE

3.1. DEFICIENŢE FIZICE ......................................................................

3.2. CONCEPTELE DE DEFICIENŢĂ, INCAPACITATE, HANDICAP ..........
3.3. PARAPAREZA .................................
3.3.1. TIPOLOGIA, CAUZE. CARACTERISTICI
GENERALE. ............................................................
3.4.

CAPITOLUL 4 …...........................................................................................................

Art-terapiavizual-plastică
4.1 ELEMENTELE DE LIMBAJ ARTISTICO-PLASTIC ................................................
 4.1. LIMBAJUL ARTISTICO-PLASTIC ...........................................................
4.2. PUNCTUL ..................................................
4.2. LINIA ..................................................................................
4.3 FORMA ....................................................................................................................
4.4. PATA ..................................................................................................................
4.4. CULOAREA .............................................................................................................
Delimitări conceptuale
Art-terapia vizual-plastică aplicată la persoanele cu deficiențe fizice
Caracteristici ale art-terapiei la persoanele cu deficiențe fizice
Efectul art-terapiei asupra stării emoționale ale persoanelor cu deficiențe fizice

CAPITOLUL 5. .......................................................................................................................

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRIIMETODOLOGIA CERCETĂRII

5.1. OBIECTIVELE, SARCINILE ŞI ETAPELE CERCETĂRIISCOPUL ȘI OBIECTIVELE

CERCETĂRII
5.1.1. OBIECTIVELE CERCETĂRIIiPOTEZELE ȘI VARIABILELE CERCETĂRII
5.2. IPOTEZELE CERCETĂRII....EȘANTIONUL DE PARTICIPANȚI
EȘANTIONUL DE CONȚINUT
INSTRUMENTE DE COLECTARE A DATELOR
DESIGNUL CERCETĂRII

CAPITOLUL 6. ...................................................................................................................................

DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

6.1. EŞANTIONUL DE SUBIECŢI ŞI CONDIŢIILE DE DESFĂŞURARE A CERCETĂRII

6.2. METODE DE CERCETARE FOLOSITE
6.2.1. METODA ...(EX. OBSERVAŢIEI, STUDIUL DE CAZ)
6.3. PREZENTAREA PRINCIPIILOR INTERVENŢIEI DE T.O. PT. ADULT (EX.)
6.3.1. IPOTEZELE ELABORĂRII PLANULUI DE INTERVENŢIE DE T.O.
6.3.2. OBIECTIVELE URMĂRITE DE T.O. ÎN TIMPUL INTERVENŢIIEI
6.3.3. ACTIVITĂŢI
6.3.4. CENTRUL

CAPITOLUL 7. .................................................................................................................................

REZULTATELE CERCETĂRII ŞI INTERPRETAREA LOR ANALIZA ȘI

INTERPRETAREA DATELOR

7.1. PREZENTAREA ŞI ANALIZA DATELOR ...........................................................................

7.2. ORAR ZILNIC DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢIILOR (LA CAPITOLUL
ANTERIOR)..............................................
7.3. INTERPRETAREA REZULTATELOR DIN ETAPA PRE-EXPERIMENTALĂ
..................................................................................
. INTERPRETAREA REZULTATELOR DIN ETAPA POST-EXPERIMENTALĂ

8. CONCLUZII .................................................................................................................................
CONCLUZII FINALE SI RECOMANDĂRI
LIMITELE CERCETĂRII ȘI NOI DIRECȚII DE CERCETARE
CONTRIBUȚII PERSONALE
9. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................

ANEXE

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1. Actualitatea temei

Prin această lucrare sunt delimitate aspecte ale educaţiei artistico-plastice, în vederea îmbunătăţirii
stării emoţionale a persoanelor cu deficienţe fizice, activitate ce se desfăşurată la Centru ''Sf.
Haralambi'', Braşov.
Lucrarea este dedicată educaţiei plastice, importanţa pe care arta o deţine în dezvoltarea şi
modelarea unui individ. Fiind inclusă în educaţie încă din antichitate, arta rămâne, şi azi, un proces
de formare a omului.
Apărută din educaţia grecilor, arta traversează epocile istorice (desemnând idealul frumuseţii),
ajunge astăzi la o artă ce intervine în educaţia oamenilor, prin proprietăţiile sale terapeutice sau
mijlocirea autocunoaşterii propriei persoane prin expresia plastica.
Ce se află dincolo de vizibil? Ce se ascunde în sufletul oamenilor cu adevărat? Cine este omul pe
care-l vedem în faţă? Îl înţelegem? Ce ştim despre el? Cum poate face faţă tuturor dificultăţilor
apărute? Poate să realizeze ce fac eu?
Acestea sunt doar câteva întrebări pe care ni le punem atunci când întâlnim o persoană cu cerinte
speciale, în cazul de faţă persoane cu parapareză. Arta trezeşte şi modelează omul, explorează
emoţia şi voinţa, ne pune semne de întrebare şi caută noi răspunsuri.
Referindu-mă la artă plastică, mă întrebăm cum reuşeşte aceasta să pătrundă în trăirile persoanei
speciale. Oare are acelaşi efect arta? Se simt eliberaţi? Sunt mai mulţumiţi? Pot şi ei să realizeze
lucruri frumaose cu o pensulă şi câteva culori? Pot trece mai uşor prin viaţă? Simt la fel ca şi mine
arta?
Ştim cu toţii că oamenii se deosebesc între ei prin prisma acţiunilor sale. Referindu-ma la acele
acţiuni practice, artistice, în care indivizii le execută diferit, cu o eficienţă redusă sau ridicată.
Astfel, prin această lucrare sunt delimitate aspecte raportate problematicii artei plastice în vederea
influenţei acesteia asupra stărilor emoţionale, în cazul persoanelor cu parapareză.
Lucrarea de faţă îşi propune realizarea unei prezentări generale a artei plastice şi a efectelor sale
psihologice în latura stării emoţionale a persoanelor cu deficienţe fizice.
Omul este o fiinţă raţională şi socială, care trăind şi acţionând alături de alţii, se modelează după
particularităţile şi caracteristicile celor din jur. De aceea, individul, chiar si cel cu deficienţe,
participă în activităţi cu toate resursele sale, inclusiv personalitatea.
Însă, fiecare persoană a trăit momente de anxietate, mânie, tristeţe sau teamă, în special persoanele
cu deficienţe. În cazul acestora, poate preţuirea de sine este inexistentă, pierzându-şi astfel
speranţele, manifestând emoţii negative. Din acest motiv porneşte importanţa temei.

CAPITOLUL I
 APTITUDINILE

1.1. Perspective în definirea aptitudinilor

Majoritatea oamenilor execută diverse activităţi, însă produsul acestora diferă. Toţi oamenii pot
picta, unii sunt deplorabilii, însă unii pot impresiona prin calitatea produsului său. Tocmai de aici
apar şi termenii de ''apt pentru ...'', termen provenit din ''aptitudine, capacitate''.
Conceptul de aptitudine provine din termenul latin ''aptus'', tradus ca posibilitatea unui individ de
a desfăşura o activitate sau un produs, ce obţine rezultate peste media celorlalţi indivizi. În schimb,
’’inaptitudinea’’ desemnează acţiunea minimă într-o activitate.
După M. Ţuţu (2007), aptitudinile alătură personalitatea pe scara valorilor şi a competenţelor, mai
exact acestea sunt o ''latură de conţinut a personalităţii''. (M. Ţuţu, 2007, p. 104) Majoritatea
lucrărilor de specialitate ajung la ideea că aptitudinile asigură performanţa, prin succes, reuşită,
eficienţă într-o activitate.
Definită şi descrisă în mod general, aptitudinile măsoară gradul de organizare sub aspectul
adaptativ-instrumental, al sistemului de personalitate umană. Prin urmare, aceasta raspunde la
întrebarea: '' în cadrul unei activităţi ce poate şi ce face un individ?''. Analizând întrebarea
constatăm faptul că aceasta se leagă de performanţă şi eficienţă, aşa cum specifică şi literatura de
specialitate, având înţeles cantitativ şi calitativ. În cadrul laturii cantitative, M. Golu (2000)
apelează la indicatori precum ''volumul sarcinilor rezolvate, volumul ''produselor finite'', timpul
necesar rezolvării sarcinii, timpul necesar obţinerii unui produs finit şi intensitatea efortului depus.
'' (M. Golu, 2000, p. 569). În cazul laturii calitative evaluarea se foloseşte de indicatori precum:
actualitatea şi originalitatea produsului, gradul de dificultate, procedeul folosit pentru realizarea
sarcinii.
Autor precum M. Golu (2000) foloseşte termenul de aptitudine într-o accepţiune restrânsă şi
lărgită.
În sens larg, autorul subliniază potenţialul adaptativ al omului, referindu-se la multitudiniile de
situaţii în care individul reuşeşte să facă faţă mai mult sau mai puţin, în scopul de a-şi satisface
necesităţile. Astfel, aptitudinea aparţine oricărei structuri de personalitate, chiar şi cea animală.
Sensul restrâns al termenului de aptitudine se referă doar la individul ce posedă o performanță
superioară mediei. Rezumând în câteva cuvinte, aptitudinile se însuşesc prin calitate, eficienţă şi
utilitate.
Autorul validează aptitudinile doar prin joc, învățare și muncă, rezumându-se la componenta fizică
și intelectuală, realizate prin veriga – creatoare și executivă. De la această premisă cercetăriile de
specialitate utilizează analiza produselor activității, în evaluarea aptitudinilor.
Literatura de specialitate defineşte aptitudinea din punct de vedere psihic, însă şi psihofiziologic.
Avem aici părerea lui I. Radu ,,Orice proces psihic privit sub unghiul eficienței devine aptitudine,
de exemplu: spiritul de observație, memoria, etc...,, (I.Radu, 1991, p. 332). Însă, de remarcat este
faptul că M. Golu (2000) contrazice această definire, precizând faptul că aptitudinea nu se reduce la
un proces psihic particular, precum: memoria, percepția, gândirea şi imaginația.
În majoritatea dicţionarelor de psihologie, apar informaţii doar despre ''măsurarea aptitudinilor'',
însă nu şi definirea conceptului. În acest sens, M. Zlate (2006) defineşte aptitudinea prin prisma mai
multor criterii. Definirea aptitudinilor prin segmentul de capacitate. În această perspectivă este şi M.
Bejat (1971) care specifică: ''Capacitatea este aptitudinea plus câştigul ei în calitate şi antitate, venit
prin exerciţiu'' (M. Bejat, 1971, p.86)
Din această definiţie rezultă faptul că aptitudinea este o condiţie a capacităţii, altfel spus
capacitatea este aptitudinea dobândită cu ajutorul deprinderilor ce sunt rezultate doar prin exerciţiu.
Psihologii englezi consideră termenul de aptitudine sinonim cu cel de capacitate. Astfel, este greu să
desprindem cele două accepţiuni, pentru că, de fapt, ele au o relaţie. Aptitudinea este un segment al
capacităţii (prin însuşirile ce urmează a fi puse în evidenţă), iar capacitatea este un sistem funcţional
de însuşiri ce se alătură cu deprinderile, experienţele şi cunoştinţele, ce duc spre performanţă. Este
de înţeles astfel că cele două concepte nu sunt sinonime şi sunt diferite în conţinul lor.
Definirea aptitudinilor raportată la finalitate: ''Finalitatea aptitudinilor o reprezintă obţinerea unui
randament superior mediei, într-un anume domeniu de activitate'' (M.Zlate, 2006, p.370). Aşadar,
noţiunea vizează uşurinţa şi rapiditatea cu care se elaborează produsul, dar şi cantitatea/calitatea
activităţii desfăşurate. De aici deducem definiţia lui E. Claparede: ''Aptitudinea este orice însuşire
psihică sau fizică consideratăsub unghiul randamentului'' (E. Claparede, 1929, apud M. Zlate, 2000)
Definirea aptitudinilor prin însuşirea personalităţii: Aptitudinea poate face parte din personalitate,
ca şi produs al acesteia. Pe de altă parte, Stan (2002, p.118) percepe aptitudinea ca pe o
caracteristică cognitivă, responsabilă de achiziţionarea şi tratarea informaţiei.
După M.Golu (2000), performanţa într-o activitate are loc prin personalitate, iar aptitudinea
conduce şi finalizează activitatea, însă aceasta trebuie să includă componente ce duc la obţinerea
performanţei.
Astfel, autori precum M. Golu, E. Claparede, leagă termenul de aptitudine ''de o structură
complexă multidimensională, în care se integrează diverse entităţi psihice,senzoriale, intelectuale,
motorii şi fizio-constituţionale. (M.Golu, 2000, p.571). De precizat fiind faptul că o aptitudine poate
fi proprie mai multor indivizi, dar diferită din punct de vedere al dezvoltării. Aşadar, definiţia se
referă la aspectul procesual al unei aptitudini, alăturând cunoaşterea proceselor psihice ce
alcătuieşte aptitudinea.
M. Zlate (2006) sintetizează aceste idei într-o definiţie generală: '' Aptitudinile reprezintă un
complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite
efectuarea cu succes a anumitor activităţi'' (M.Zlate, 2006, p. 371).
În dicţionarul de psihologie a lui Sillamy N. (1998), aptitudinea este definită ca o dispoziţie
naturală şi dobândită ce are ca scop îndeplinirea unor sarcini. Drept concluzie, expresia relevantă a
funcţionalităţii unei aptitudini este performanţa. Acesta fiind rolul-cheie în aflarea aptitudinilor.

1.2. Descrierea genereală a aptitudinilor

Succesul într-un domeniu de activitate presupune alcătuirea unor însuşiri de personalitate.

Rezultată dintr-un potențial nativ, aptitudinea este observată prin învățarea fizică și psihică cu
ușurință și elaborarea unor mișcări. Însă, aptitudinea poate ajunge la performanță prin prisma
efortului depus de individ.
Educarea aptitudinilor depinde de condițiile externe, gradul de maturizare biologică și psihică,
specificul aptitudinal, efortul depus, motivație, interesul față de domeniul respectiv și atitudinea față
de activitate. Indicii realizării cu succes a unei activităţi se observă prin uşurinţa deprinderilelor şi a
priceperilor cu care individul îşi însuşeşte cunoştinţele, lipsa oboselii în procesul muncii,
deprinderile şi cunoştintele sunt utilizate spre rezultate superioare.
M. Ţuţu (2007), a indentificat trei etape ale aptitudinilor: prima etapă (1900-1920), vizează
geneza şi natura aptitudinilor; a doua etapă (1920-1936), cuprinde cercetări asupra analizei şi
descrierea caracteristicilor operaţionale şi profesionale ale aptitudinilor; a treia etapă (după 1936) s-
a concretizat prin ivestigarea amănunţită a aptitudinilor.
Mai exact, aptitudinea măsoară gradul de organizare a personalităţii, prin prisma instrumentului
adaptativ. Întrebarea acesteia fiind ''Ce poate să realizeze un individ într-o activitate?'', astfel se
naşte performanţa şi gradul de eficienţă. Acestea formează latura calitativă şi cea cantitativă. De la
sine înţeles latura cantitativă a performanţei este evaluată prin prisma volumul sarcinilor rezolvate,
timpul obţinut în realizarea produsului şi intensitatea efortului. Referindu-ne la evaluarea calitativă
a performanţei, gradul de dificultate, metoda utilizată realizării produsului, originalitatea şi valoarea
acesteia sunt indicii de bază utilizaţi.
M.Golu (2000) explică schema strcturală a unei aptitudinii, prin intermediul a cinci verigi: veriga
informaţională care cuprinde cunoştinţe, idei, înţelegeri despre activitate; veriga procesual-
operatorie, aplică elementele informaţionale pentru formarea modelului mental al produsului; veriga
executivă, cuprinde acţiuni mentale şi motorii ce duc la finalizarea produsului; veriga de
autoîntărire, însemnând afectivitatea şi motivaţia; veriga de reglare, care se referă la perfecţionare,
orientarea valorică şi evaluarea critică a conştiinţei, privind depăşirea dificultăţilor.
Autorul specifică faptul că aptitudinea este mai bine stucturată dacă cele două laturi ale
performanţei au valori ridicate. Astfel rezultă faptul că aptitudinea pune în evidenţă aspecte
''absolute'' şi ''relative''. Termenul ''absolut'' rezidă în ceea ce subiectul reuşeşte să realizeze într-o
sarcină, dacă rezultatele sunt satisfăcătoare, se conchide absenţa aptitudinii pentru sarcina
respectivă. Aspectul ''relativ'' semnifică clasificarea valorică a subiectului, indicând faptul cât de
mult şi corect se realizează activitatea respectivă.
Aptitudinile au o apariţie precoce, dacă ne referim la accepţiunea restrânsă. Dezvoltarea acesteia
nefiind identică la toţi indivizii. Evoluţia aptitudinilor poate fi lentă , în timp îndelungat sau se poate
opri brusc, la un nivel inferior. Evident, ritmul dezvoltării depinde de condiţia socială, biologică sau
de mediu. Astfel, aptitudinea poate rămâne constantă doar dacă nu apar anumite condiţii patologie,
precum cele de după 70 ani, scăderea acuităţii senzoriale, slăbirea memoriei, mobilităţii intelectuale,
etc.
Aptitudinile au un grad de organizare, astfel distingem latura structural-funcţională care se
împarte în domenii cu aceiaşi activitate şi domenii diferite de activitate. Aptitudinile cu domenii
diferite de activitate se realizează după natura componentelor implicate. Spre exemplu, aptitudinea
pentru pictura presupune capacitatea de a îmbina armonios culorile, pe când aptitudinile sportive
presupun alte calităţi psihice.
Aptitudinile cu acelaşi domeniu de activitate au componente identice, însă diferă de la o persoană
la alta. De exemplu, un pictor poate avea o anumită formă de ierarhizare a componentelor
aptitudinale, iar altul poate avea altă formă.
M. Zlate semnalează faptul că nu orice însuşire psihică este o aptitudine, ci doar cea care face
diferenţa între indivizi, privind atingerea unei performanţe. De exemplu, mersul, mâncatul, nu sunt
aptitudini deoarece nu se crează o diferenţă între indivizi, sunt acţiuni comune. Judecata categorică
a lui N. Sillamy (1998) încadrează atenţia şi abilitatea la desen (care este o dispoziţie particulară) în
ramura aptitudinilor.
Însuşiri precum lenea sau nervozitatea, nu sunt aptitudini, deoarece acestea împiedică orice
activitate, nu o stimulează. Componentele psihice (deprinderile, cunoştinţele, priceperile, stări
afectiv-motivaţionale, trăsături caracteriale, etc.) conduc activitatea doar pâna la nivel mediu, ele
fiind automatizate, astfel nu trebuies confundate cu aptitudinile.
Cu toate acestea, autorul susţine relaţia dintre aptitudine şi componentele vieţii psihice deoarece
doar aşa apare productivitatea unei activităţi.
După acest autor, aptitudinile trebuie să conţină câteva cerinţe esenţiale, cum ar fi: asigurarea
finalităţii, să realizeze un nivel calitativ superior, sa fie individuală şi diferenţatorie. Gradul cel mai
înalt al aptitudinilor fiind talentul. Însă acesta se poate diferenţia prin gradul de dezvoltare a
aptitudinilor, dar luate împreuna acestea duc la o creaţie nouă şi originală.
O opinie extrem de interesantă o deţine N. Sillamy (1998) care suţine ideea că aptitudinile rămân
nediferenţiate mult timp, iar la vârsta de 10 ani acestea încep să se concretizeze. Dacă ne referim la
aptitudini precum desenul sau pictura, acestea apar destul de precoce, iar cele pentru matematică
apar în jurul vârstei de 14 ani.
Drept concluzie, aptitudinile se realizează cu ajutorul procesle psihice.

1.2.1. Specificul predispoziţilor ereditare în structura aptitudinilor

Una dintre cele mai dezbătute probleme legate de aptitudini, reprezintă caracterul înnăscut al
acesteia. Astfel, s-au creat trei prelegeri: 1. teoria biologizantă; 2. aptitudinea este dobândită de
mediu; 3. teoria dublei determinări. Teoria biologizantă poartă ideea că aptitudinea este înnăscută şi
transmisă ereditar. Prima idee fiind sugerată de Galton, în scrierile sale din 1896, în care lansa
argumentul de geniul înnăscut. Mai exact, transmiterea aptitudinilor de la părinţi la urmaşi.
O poziţie cu totul diferită adoptă M.Golu(2000) şi cercetările efectuate, care formulează ipoteza că
''structura unei aptitudini integrale se datorează deopotrivă eredităţii şi mediului'' (M.Golu, 2000, p.
574). Acesta la rândul său enumeră trei tipuri de componente care pot delimita structura
aptitudinală: componenta ce ţine de ereditate, mediu şi cea prin intereacţiunea dintre cele două.
O poziţie mai constructivă, este cea a lui M. Zlate (2006) care este de părere că factorii sociali sunt
cei care formează aptitudinea. Demonstrând prin: rezultatele cercetărilor efectuate asupra unor copii
crescuţi în medii diferite, având rezultat evoluţia acestora determinată de condiţiile sociale;
diferenţierea aptitudinilor în funcţie de dotarea ereditară; influenţarea socială.
După C. Cocan (2007), aptitudinile constau din predispoziţiile ereditar, ce duc la reuşită doar prin
exersare şi educare. Autoarea ne explică specificul predispoziţiilor ereditare ce formează
aptitudinea, prin potenţialul genetic ridicat şi corelaţia dintre procesele psihice. Astfel, potenţialul
genetic se observă prin rapiditatea de operare cognitivă şi capacitatea mare de memorare. A doua
predispoziţie specifică actelor psihice face referire la elementele esenţiale unei activităţii privind
abilitatea. De exemplu, pentru pictură predispoziţiile ereditare specifice necesare sunt: acuitatea
vizuală, simţul culorilor, memoria vizuală, abilităţi artistice, simţul volumului şi al formei.
Dispoziţile ereditare sunt particularităţi anatomo-fiziologice ale aparatului neurocerebral. Astfel,
constau în: intensitate, mobilitate şi echilibru.
Astfel, nu se poate stabili cât din aptitudine îi aparține ereditarului şi cât s-a format în timp.
Potențialul ereditar poate să nu fie valorificat sau poate fi depășit. Pentru a reuși în construirea unei
aptitudini, de exemplu în pictură, sunt importante: activitățile, învățarea și perfecționarea.
Concluzia fiind că cele două condiţii sunt în strânsă legătură, aptitudinea nu este favorabilă dacă,
una dintre ele nu există. Astfel, o ereditate precară şi un mediu social favorabil, nu duce la formarea
unei aptitudini evidente. Spre exemplu, un debil mintal nu va avea performanţe înalte, indiferent de
mediul din care acesta face parte.

1.3. CLASIFICAREA APTITUDINILOR

Este necesar o diferențiere în subsistemul aptitudinal al personalității deoarece ele includ o

multitudine de modalități psihofiziologice și psihologice, ce cuprind conexiuni de integrare și
coordonare.
M. Ţuţu (2007), a indentificat trei etape ale aptitudinilor: prima etapă (1900-1920), vizează
geneza şi natura aptitudinilor; a doua etapă (1920-1936), cuprinde cercetări asupra analizei şi
descrierea caracteristicilor operaţionale şi profesionale ale aptitudinilor; a treia etapă (după 1936) s-
a concretizat prin ivestigarea amănunţită a aptitudinilor.
Structura aptitudinilor este diferită, astfel se împart în aptitudini simple (cele senzoriale) şi
aptitudini complexe (tipul de inteligenţă/aptitudini speciale precum cele artistice). Autoarea C.
Cocan (2007), încadrează aptitudinile simple în sfera: proprietăţilor sensibilităţii (acuitatea vizuală,
vederea spaţială, rapiditatea de reprezentare a formelor), calităţii gândirii (rapiditate, productivitate,
originalitate), memoriei ( fidelitate, volum, capacitate de întipărire), atenţiei (concentrare,
distributivitate) şi a voinţei (perseverenţă, putere, independenţă). Toate acestea ’’mijlocesc doar
acţiuni, (nu întreaga activitate) şi condiţionează eficienţa activităţii’’(2007, p.131).
Rezultată prin intereacţiunea cu cele simple, aptitudinile complexe raportează eficienţa activităţii.
Mai exact, doi artişti pot picta acelaşi peisaj, însă îi diferenţiează stilul pictural. Astfel, aptitudinile
complexe rezultă din cele simple, însă este activată tuşa personală. Aptitudinile simple au o singură
funcţie, compusă doar dintr-o însuşire psihică, ceea ce nu duce la rezultate formidabile.
În mod general, activităţile sunt complexe şi necesită îmbinarea unor mijloace de acţiune, realizate
în mod organizat. Activităţile desfăşurate într-un cadru organizat, activităţile complexe necesită
alăturarea mai multor aptitudini de bază, ce se combină şi se formează împreună. Aptitudinile
complexe sunt clasificate dupa modul de activitate.
Astfel, facem o clasificare în sfera de implicare în cadrul unei activități. Prin urmare M.Golu
(2000) delimitează aptitudinile complexe după gradul de specializare prin: aptitudini generale și
aptitudini speciale.
Aptitudinea genereală este definită de M.Golu ca ,,aptitudine care este solicitată și intervine în
orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini´’(M. Golu., 2000,
p.575).
 Așadar, aptitudinea generală se referă la adaptarea și relaționarea cu mediul, prin caracteristica
instrumental-adaptativă. Aceasta se împarte în aptitudini intelectuale (cognitive) și aptitudini
sensorio-motorii.
Aptitudinile sensorio-motorii se referă la acele situații ce satisfac nevoile curente, prin prisma
analizatorilor (sensibilitata, acuitatea vizuală, capacitate de procesare informațională), dar și
caracteristica structural-dinamică a aparatului motor (viteza, precizie, ritm, complexitatea și finețea
mișcărilor, rapiditate). Pe când aptitudinile intectuale au la bază concepte precum: memoria,
observaţia, fluenţa verbală, atenţia, flexibilitatea gândirii.
Aptitudinile speciale: Omul deţine un potenţial creator în care sunt distinse două laturi, potenţialul
creativ general si potenţialul specific. Acestea sunt formate din numeroase însuşiri ce duc la
performanţe în domenii precum: artă, ştiinţă, literatură, sport.
G. Popescu crede că dezvoltarea aptitudinilor speciale se realizează prin ''direcţionarea,
specializarea şi susţinerea potenţialului creativ general'' (G. Popescu, 2004, p.31), aşadar se ajunge
la atingerea superioară a creativităţii.
Aptitudinile speciale rezultă din următoarele componente: senzoriale (bună coordonare a văzului
şi al auzului, acuitate vizuală), psihomotrice (dexteritate manuală, coordonare motorie), intelectuale
şi fizice.
Literatura de specialitate specifică faptul că inteligenţa diferă în funcţie de aptitudinea specială,
astfel în matematică are un grad ridicat, iar în muzică, arte plastice, coregrafie deţine un nivel mai
redus.
Aptitudinile speciale sunt: aptitudinea organizatorică, matematică, pedagogică, muzicală, artistico-
plastică şi literară.
Fiind definită ca un ansamblu de însuşiri psihice, aptitudinea artistică cuprinde caracteristici ale
proceselor psihice (cognitiv şi senzorial) care trasează cu succes activitatea. Prin urmare, ne referim
la: acuitatea senzorială vizuală, precizia şi durata memoriei, pastrarea trainică a informaţiilor,
acurateţea reactualizării, originalitatea, flexibilitatea, modul de procesare a informaţiilor, elaborarea
acestora, nouatatea şi profunzimea gândirii, originalitatea imaginaţiei.
Aptitudinea pentru pictură şi desen implică o serie de factori, mai exact factori psihofiziologici, în
accepţiunea autoarei G. Popescu (2004). Aceasta desemnează câteva componente ale aptitudinilor
artistice, precum: ''fixarea rapidă, precisă şi durabilă a imaginii vizuale a obiectelor; aprecierea
corectă a abaterilor liniilor de la verticală sau orizontală; reproducerea corectă a proporţilor;
judecata artistică.'' (G. Popescu, 2004, p. 33) Însă, literatura de specialitate presupune existenţa
spiritului de observaţie, simţul culorilor, luminii, volumului, formei şi al ritmului,dar şi
sensibilitatea emoţională a creatorului.
Drept concluzie, orice activitate practică se efectuează cu mijloace şi instrumente, aşa se explică
latura intrumental-operaţională a personalităţii. Astfel, apar instrumentele psihomotorii, structurile
şi funcţiile proceselor psihice şi intelectuale. Spre exemplu, bisturiul în mâna unui chirurg talentat
este o performanţă, spre deosebire de unul neîndemânatic. Aşa este şi în cazul pictorilor. Însă, foarte
important de precizat este că aptitudinile nu se reduc doar la cunoştinţe şi deprinderi. O persoană
poate deţine cunoştinţe şi deprinderi artistico-plastice, poate avea priceperile necesare pentru a
picta, dar cu toate acestea individul nu poate avea aptitudini speciale la pictură. Mai exact, nu
înseamnă că acesta va deveni un pictor profesionist.

1.4. STRUCTURILE PSIHO-APTITUDINALE

Structurile psiho-aptitudinale sunt rezultate ale interacţiunii dintre aptitudinilor speciale şi cele
generale, dar şi cu anumite cunoştinţe, deprinderi sau capacităţi.
Caracterul este într-o interacţiune strânsă cu aptitudinea, trăsăturile pozitive/negative de caracter
influenţează dezvoltarea aptitudinilor. Responsabilitatea, motivarea, tenacitatea şi perseverenţa
repretintă atitudini caracteriale pozitive ce influenţează parcursul unei activităţi ce include o
aptitudine. Aptitudinea şi caracterul conduce activitatea spre finalizare, cu succes. De exmplu, un
individ talentat, dar insuficient de motivat şi leneş nu va reuşii să obţină performanţă. În schimb,
individul mai puţin înzestrat cu talent, dar perseverent şi responsabil, dobândeşte succesul.
Aşadar, talentul în plan aptitudinal este aproape nesemnificativ, în absenţa trăsăturilor pozitive de
caracter. Fără aceste trăsături caracteriale, aptitudinile sunt doar la stadiul de potenţial.
Dacă vorbim despre capacitate, unii autori crează o delimitare între cele două concepte.
Aptitudinea fiind amplasată în planul potenţialităţii, ca etapă a dezvoltării ulterioare. Iar capacitatea
însemnând o aptitudine activă, formaţă şi dezvoltată prin experienţă, exerciţiu şi învăţare.
Componenta cognitivă are ca scop dezvoltarea activităţilor de dobândire a noilor cunoştinţe,
activarea memoriei, atenţiei, învăţării.
Din punctul meu de vedere aptitudinile artistico-plastice traversează latura priceperilor motrice ce
apar prin prisma proceselor psihice, însă nu trebuiesc evitate cuvintele cheie ce alcătuiesc formarea
deprinderilor artistico-plastice, ele fiind: observaţia, explicaţia, imitaţia, exerciţiul, activitatea
practică, dar şi activităţile motrice şi intelectuale, precum priceperea motrică complexă alcătuită din
cunoştinţe teoretice, bagaj motric şi exersare personala.
Astfel, pornind de la ideea că învăţarea reprezintă un ''proces dobândit prin experienţa individuală
de comportare'' (A. N. Leontievbbbbbbbbbbbb), pe scurt, se poate învăţa tot ce nu este înnăscut.
În urma unor studii, Stănescu Monica (2002, pag. 149) susţine faptul că educatorul trebuie să tină
cont de anumite metode de instruire, iar prima încercare de reproducere a unui comportament, prin
imitaţie, sunt implicate noi formări de coordonări senzori-motrice, iar precizia creşte. Astfel,
imitaţia are drept obiectiv achiziţionarea unor ‘’acte comportamentale în care reacţiile stabilizate
sunt dependente de comportamentele senzoriale proprioceptive’’(Epuran Mihai, 1985, p.126)
E. Thorndike, psiholog american, a demonstrat că învăţarea se realizează prin încercări şi erori
repetate. Treptat erorile sunt înlăturate, iar deprinderea este învăţată.
După C. Cocan (2007), structurile psiho-aptitudinale se dobândesc prin combinarea aptitudinilor
speciale cu cele generale, dar nu sunt neglijate anumite capacităţi, deprinderi sau cunoştinţe.
Autoarea ierarhizează structurile psiho-aptitudinale în două laturi: calitativă şi cantitativă. Latura
calitativa interpretează: talentul, stilul şi creativitatea. Stilul este definit ca o structură aptitudinială,
talentul fiind stilul personal al unui subiect. Însă productivitatea, eficienţa şi originalitatea sunt
nelipsite. În latura creativă se alătură şi proprile trasături de caracter (cele pozitive), acele valorice,
dar stabile faţă de activitatea desfăşurată.
A doua latură a structurilor psiho-aptitudinale, cantitativă, cuprinde: aptitudinea, capacitatea şi
competanţa într-o activitate.
Prin urmare capacitatea este o corelaţie dintre aptitudini, cunoştinţe şi deprinderi, toate acestea
formând o competenţă realizată prin exersare.

1.5. FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA APTITUDINILOR ARTISTICO-PLASTICE

Definită de G. Popescu (2004), aptitudinea artistico-plastică include prezenţa abilităţilor de desen,

pictură, capacitate de reproducere a imaginilor vizuale.
Arta pictuală este un limbaj care vizualizează omul. C. Enăchescu defineşte arta ca o ''poartă prin
care intrăm în Universul iraţionalului, în acea lume stranie, complexă şi de o mare varietate de
forme de trăiri'' (Enăchescu, C., 2006, p.11).
Astfel, creaţia plastică este o formă de expresie, un limbaj al comunicării proprilor trăiri sufleteşti.
Mai exact, un act terapeutic prin care individul '' ''se descarcă'' proiectând în exterior conţinuturile
sale sufleteşti, tensiunile, temele delirante (...),situaţii conflictuale, stări de dispoziţie afectivă,
psihotraume, fobii'' (Enăchescu, C., 2006, p. 11). O astfel de abordare o deţine şi Mercea A. (2013),
care defineşte arta plastică ca un proces creativ în care experienţele traumatice sunt depăşite, iar
individul se poate adapta la stres.
Autoarea Mercea A. (2013), este de părere că fiecare individ dispune de un potenţial creativ,
indiferent de cultură, experienţe sau potenţialul intelectual. Arta având ca scop explorarea şi
înţelegerea proprilor emoţii, sentimente şi nu numai.
Arta modelează omul, însă îi ''oferă eliberarea proprilor trăiri, stimulează inteligenţa emoţională, a
empatiei şi abilitătilor de comunicare cu celălalt''. ( Coor. Rusu, M., p.5) Lipsa aptitudinii, duce la o
activitate normală, obişnuită, dar sunt prezente cunoştinţele, deprinderile şi priceperile. În schimb,
alături de acestea aptitudinea determină rezultate superioare.
În cercetarea lui D. Antoci (2006), a fost evidenţiată legătura dintre aptitudinile generale şi cele
pentru arta plastică, la nivelul vârstei şcolare. Autorul a experimentat particularităţile aptitudinilor
artistice, în raport cu inteligenţa şi creativitatea adolescenţilor. Astfel, a demonstrat faptul că relaţia
''inteligenţă- aptitudine artistică'' are intensitate medie la puternică, iar ''creativitatea – aptitudine
artistică'', de la puternică la extrem de puternică.
În cazul experimentului formativ, s-a identificat legătura independentă dintre creativitate şi
aptitudinile artistice, acestea putând fi dezvoltate sau stimulate. Totodată inteligenţa şi creativitatea
influenţează aptitudinea artistico-plastică. Pe de altă parte, Antoci D. (2006) este de părere că orice
individ poate avea capacitatea de a-şi forma aptitudinea artistică, într-o mică sau mare măsură.
Toate aceste neţinând cont de vârstă sau individ.
În cadrul procesului de creaţie artistică se dezvoltă o serie de factori, precum: dezvoltarea
spiritului de observaţie, voinţa, memoria, receptivitatea. Antoci D. , specifică faptul că ''rezultatele
creaţiei pot fi diverse, însă orice creaţie aduce prin sine ceva inedit.''( Antoci, D., 2006, p. 93), astfel
din punctul meu de vedere orice produs realizat de un individ aduce o satisfacţie proprie, rezultată
prin aria emoţional-afectivă în sens pozitiv.
Un stimulent important în dezvoltarea aptitudinilor artistice, îl poate constitui accesul la operele
valoroase din artă. Picturalitatea sau coloritul unui tablou poate stimula o persoană să transpuna în
propriul desen. Arta, cu cât este mai împărtăşită şi mai valoroasă, cu atât mai mult dezvoltarea
individului este influenţată mai puternic.
Însă dezvoltarea aptitudinilor include exerciţii sistematice, realizate prin experineţe şi motivaţie
spre acel domeniu de activitate. Pentru atingerea scopului şi finalizatea produsului artistic,
trăsăturile caracteriale pozitive sunt absolut necesare. Dacă persoana în cauză dispune de trăsături
caracteriale negative, aptitudinile nu pot fi valorificate. Astfel, între caracter şi aptitudine există o
relaţie de interacţiune permanentă.
Rezultatele obţinute în activitatea de creaţie denotă nivelul de dezvoltare al aptitudinii. ‚’’Dacă
activitatea artistică a cuiva este deosebit de eficientă, de originală şi de fecundă, presupunem că şi
procesele psihice care sunt implicate în realizatea respectivei activităţii şi se exprimă în produsele ei
se realizează la un nivel superior. Aptitudinile se caracterizează, din punct de vedere calitativ,
activitatea psihică (Neveanu, 1969, p.63). ’’
Sentimentele estetice se formează atunci când individul se apropie de artă şi produce satisfacţie
atunci când pictează, astfel apreciează prin comparaţie frumosul în artă. Cu ajutorul noţiunilor
estetice, acesta reuşeşte să faca o comparaţie între proprile lucrări si altele. Astfel, într-o activitate o
singură aptitudine nu poate asigura succesul. Combinarea aptitudinilor asigură performanţa în
respectiva activitate.
Dezvoltarea procesului artistico-plastic ţine cont de măsurile de depistare a aptitudinilor, astfel
trebuie sa depistăm iniţial aptitudinea. Astfel, într-o activitate o singură aptitudine nu poate asigura
succesul. Combinarea aptitudinilor asigură performanţa în respectiva activitate.
De asemenea,‘’aceste cunoştinţe se dobândesc cu uşurinţă pe parcursul activităţilor motrice şi
sporesc vocabularul şi orizontul cunoaşterii.’’(C. Beldianu, D. Cruceanu şi D. Mihailescu în
articolul ’’Deprinderi motrice şi calităţi motrice la vârsta preşcolară în activitatea de educaţie
fizică’’(p.61)
Această remarcă este în relaţie cu propriile argumente, deoarece elementele de limbaj plastic sunt
realizate prin conştientizare lateralităţii, schemei corporale, aprecierea formelor si a dimensiunilor,
recunoasterea culorilor, etc., urmată apoi de planul deprinderilor motrice, acţionate pe planşa de
desen.
Cercetările realizate de Piaget (1971, p.15) şi Galperin (1975, p. 106) dovedesc legătura dintre
formarea noţiunilor şi cunoaşterea practică cu ajutorul acţiunii mintale ce implică procesul gândirii,
consolidarea memoriei şi celelalte procese psihice, acestea determinând evoluţia psihicului.
Elementele artistico-plastice se realizează printr-un proces unitar, complex privind aspectele
actului educativ, acestea având componente de bază: formarea deprinderilor, dezvoltarea cognitivă
şi a proceselor psihice, precum: atenţia, gândirea şi memoria.
O altă abordare a formării deprinderilor motrice realizată de C. Beldianu, D. Cruceanu şi D.
Mihailescu în articolul ’’Deprinderi motrice şi calităţi motrice la vârsta preşcolară în activitatea de
educaţie fizică’’(p. 61), susţine implicarea proceselor psihice, precum: observarea, atenţia, analiza,
comparaţia, decizia, memoria imaginativă. Acestea la rândul său conduc la educarea unor calităţi şi
trăiri (curaj, bucurie, perseverenţă, voinţă, spirit critic si autocritic). Aceeaşi opinie o prezintă şi D.
Popovici, mai exact ''prin exerciţiile şi demonstraţiile prezentate, acestea contribuie, în primul rând,
la consolidarea unor deprinderi şi capacităţi legate de procesul însuşirii cunoştinţelor şi aplicarii
lor.'' (2005, p. 71)
În acest sens, vom revenii la Doru Popovici (2005, p.16), care specifică faptul că este necesară
educarea subiecţilor cu trei componente specifice, şi anume cele: cognitive, psihosociale şi
senzorio-motorii. Autorul ne prezintă un tablou al formării şi consolidării deprinderilor de mişcare.
Prin urmare, acesta expune valenţele formativ-informative în crearea unei deprinderi manuale.
Spre exemplu, într-o activitate de abilitate manuala (pictura), elevul este informat despre elementele
de limbaj plastic, materialele de lucru, calitatea şi tipul acestora, care sunt valenţe informative,
urmând apoi să-şi formeze anumite însuşiri ale mişcării, precum: viteza, precizia, forţa,
coordonarea.
Toate acestea ducând la rezultatul desprins de autorii C. Beldianu, D. Cruceanu şi D. Mihailescu
în articolul ’’Deprinderi motrice şi calităţi motrice la vârsta preşcolară în activitatea de educaţie
fizică’’, cum că sunt educate anumite calităţi şi trăiri. Aş denumi această activitate ca fiind
terapeutică. Astfel, învăţarea se dobândeşte prin cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, precum:
latura fiziologică, psihică (învăţarea senzorio-motorie, cognitivă şi afectivă) si latura socială,
deoarece omul este o fiinţă bio-psiho-socială. Este de la sine înţeles că aceste două valenţe
reprezintă sfera cognitivă (latura informativă) şi senzorio-motrică (formativă).
Astfel concluzionând, cele două aspecte se întrepătrund, însă ponderea având-o elementul de
natură formativă.
Iată cum începe să se contureze tabloul formării aptitudinilor artistico-plastice, prin prisma
mecanistemelor psihice şi fizice, astfel aparţinând structurii personalităţii individului.

1.5.1. Evaluarea aptitudinilor

O aptitudine este diagnosticată de consilierii de orientare şcolară şi profesională, aceştia având un

rol extrem de important în ghidarea tinerilor care îşi aleg o profesie.
Evaluarea prezenţei sau absenţei unei aptitudini se realizează după rezultatul obţinul, analizând o
serie de carcateristici, precum: originalitatea, noutatea şi eficienţa. Pe lângă acestea, se analizează şi
latura procesuală (viteza, productivitatea, timpul, noutatea produsului utilizat), latura structural-
funcţională a aptitudinii (diferenţierea formelor, culorilor, spiritul de observaţie, reprezentările
vizuale). Funcţionarea acestora, prin prisma aptitudinii exprimă performanţa.
După Ţuţu M., teste nu măsoară aptitudinea, ci performanţa realizată. Aptitudinea este dinamică,
ceea ce testul nu poate măsura procesualitatea şi dinamicitatea aptitudinii. Un aspect important este
redat de autor, în care semnalează faptul că performanţa nu poate crea previziuni asupra ce poate
realiza o persoană în alt mediu, însă aptitudinea (prin latura sa constantă a componentelor psihice)
oferă stabilirea performanţelor superioare. Aşadar, aspectul funcţional şi cel procesual trebuie
abordat în studierea unei aptitudini.
Testarea unei aptitudini, prin parametrii ’’rapiditate şi corectitudinie’’ reprezintă elemente
importante în evaluarea aptitudinii respective, fapt ce urmăreşte viteza de lucru şi corectitudinea
testului.
Viteza răspunsului din test măsoară rapiditatea procesării informaţiilor, iar acurateţea vizează
calitatea prelucrării la nivel cognitiv. O astfel de testare se realizează într-un timp standardizat, în
scopul de a evalua performanţa subiectului într-o limită de timp, dar şi în aflarea diferenţelor
individuale în latura performanţei.
Rezolvarea testelor de aptitudini presupune atingerea unui nivel cât mai înalt. Testele se apreciază
prin răspunsuri ’’corect-incorect’’, nu în termeni precum ’’bun’’ sau ’’rau’’. Probele de evaluare a
aptitudinilor este clasificat de Stan (2002, p.113) în două categorii. Primul test este cel de rapiditate,
în care itemii sunt de dificultate uşoară spre medie, având un volum mare astfel încât subiectul să nu
răspundă întregului test în timpul prestabilit. Testul Bourton-Amfimov este cel mai vechi test de
rapiditate, în care se urmăreşte rapiditatea şi randamentul sarcinilor. Al doilea test clasat de autor
este cel de nivel, care cuprinde grad de dificultate treptat, în care ultimii itemii abia sunt rezolvati,
în ciuda timpului generos.
Dacă aptitudinea este evidentă şi demonstrată, analiza produselor activităţii reprezintă
numeroasele informaţii, care arată nivelul şi tipul aptitudinal. Evaluarea aptitudinilor se face prin
metode precum: interviul, metoda analizei produselor şi observaţia.
M.Zlate (2006) precizează existenţa unor aptitudini specifice, la acestea fiind necesară organizarea
internă de o funcţionalitate mai ridicată, adică de capacitatea de a le îmbina. Însă, acesta specifică şi
o excepţie, lipsa unei componente într-o aptitudine nu este o piedică în realizarea unui produs. Dar,
absenţa unei aptitudini poate fi o piedică. De exemplu, dacă unui pictor activităţile sunt viu
dezvoltate, însă memoria vizuală lipseşte, rezultă faptul că aptitudinea este un sistem operaţional ce
trebuie să relaţioneze cu celelalte componente. Astfel, apare fenomenul de ''compensare''ce asigură
un grad de eficienţă sporit.
Mai exact, cele două laturi ale performanţei (cantitativă şi calitativă) indică valoarea produsului
final. Aptitudinea este mai bine structurată dacă cele două valori sunt sporite.
După A. Spatari (2014), aptitudinile sunt de trei feluri: ''aptitudini generale (afective,
motivaţionale, caracteriale), aptitudini speciale (artistic-estetice),........................''(A. Spatari, 2014,
p.10)
În viziunea autoarei C. Cocan (2007), ,----CONTINUARE--------------------------------------------

CAPITOLUL 2

2.4. Relaţia dintre stările emoţionale şi aptitudinile artistico-plastice

După cum se stie, calitatea vieţii este îmbunătăţită prin muncă, aceasta fiind o
activitate conştientă orientată către un scop, astfel comportamentul uman
devine mai organizat. Aceiaşi părere o deţine şi E. Verza, care susţine ideea că
''munca este cea care îl reprezintă pe om, îl menţine în formă (atât psihic cât şi
fizic) şi îi asigură satisfacerea trebuinţelor şi progresului.'' (E. Verza, ANNNN , p.
iNTRODUCEREEE)
Însă, în cazul în care activitatea este întreruptă o perioadă de timp, datorată
unei afecţiuni fizice, latura fizică şi psihică a individului este degradată.
Aplicare unei terapii artistice vine în sprijinul acestor indivizi.
Activităţiile artistico-plastice se adresează tuturor persoanelor, chiar şi celor
cu dificultăţi emoţionale( ergoterapie si artterapie+EMIL VERZA). Acest aspect
este lămurit de majoritatea autorilor din domeniu, spre exemplu A. Mercea
(2013) pleacă de la premisa că arta are rolul de a ajuta omul, prin
exteriorizarea conflitelor şi a tensiunilor sale interioare, facilitând depăşirea
experienţelor neplăcute. Autoarea caracterizează aptitudinile artistice drept
''valenţe educative'' deoarece arta dezvoltă abilităţile de exprimare
(nonverbală şi verbală) a sentimentelor, ajută la creşterea încrederii de sine,
elimină blocajele emoţionale, tensiuni, sentimente negative, creează abilitatea
de autoacceptare şi autocunoaştere, dar nu în ultimul rând, dezvoltă imaginaţia
şi creativitatea.
Termenul de ’’artă’’ reprezintă domenii precum pictura, muzica, dansul, teatrul. Aşadar arta se
transpune şi este interdependentă prin sentimente. De aici apar emoţiile, stările afective şi
sensibilitatea.
Pornind de la motto-ul: ''Picturile pe care le fac îmi pot schimba viaţa. Mai mult decât a revela
ceea ce am fost în momentul creării lor, imaginile vor fi uneori, o mărturie şi o declaraţie pentru
ceea ce voi devenii mai târziu'' (McNiff, 1992, p.7), înţelegem faptul că arta este o metodă de
intervenţie în îmbunătăţirea problemelor emoţional-comportamentale. Aceasta deţine efecte
psihologice la nivelul personalităţii. Arta, în mod indirect influenţează şi starea de ’’bună
dispoziţie’’. Produsul artistic creează o stare de satisfacţie şi mulţumire, acestea fiind stimulente ale
activităţii. Practic, arta se bazează pe eliberarea inconştientului, a gândurilor şi emoţiilor ce capătă o
expresie prin imagini artistice.
În Europa, medicii din secolul al-XIX-lea au constatat o ameliorare a stărilor emoţionale şi
afective la pacienţii ce deţineau aptitudini artistico-plastice.
După cum se stie, calitatea vieţii este îmbunătăţită prin muncă, aceasta fiind o
activitate conştientă orientată către un scop, astfel comportamentul uman
devine mai organizat. Aceiaşi părere o deţine şi E. Verza, care susţine ideea că
''munca este cea care îl reprezintă pe om, îl menţine în formă (atât psihic cât şi
fizic) şi îi asigură satisfacerea trebuinţelor şi progresului.'' (E. Verza, ANNNN , p.
iNTRODUCEREEE)
Însă, în cazul în care activitatea este întreruptă o perioadă de timp, datorată
unei afecţiuni fizice, latura fizică şi psihică a individului este degradată.
Aplicare unei terapii artistice vine în sprijinul acestor indivizi.
Arta descoperă prin mijloace specifice personalitatea şi stările umane, aceasta poate oferii
individului şansa de a se cunoaşte şi corecta. Aşadar, creaţia artistică, spontană, este un mijloc de
autocunoaştere, prin definirea propriei identităţi şi acceptare acesteia. Prin activitatea artistico-
plastică sunt exprimate şi eliberate proprile emoţii, ceea ce determină starea de bine, eliberarea
stărilor negative, fiind înlocuită cu stări emoţionale mai optimiste.
Activităţiile artistico-plastice se adresează tuturor persoanelor, chiar şi celor
cu dificultăţi emoţionale( ergoterapie si artterapie+EMIL VERZA). Acest aspect
este lămurit de majoritatea autorilor din domeniu, spre exemplu A. Mercea
(2013) pleacă de la premisa că arta are rolul de a ajuta omul, prin
exteriorizarea conflitelor şi a tensiunilor sale interioare, facilitând depăşirea
experienţelor neplăcute. Autoarea caracterizează aptitudinile artistice drept
''valenţe educative'' deoarece arta dezvoltă abilităţile de exprimare
(nonverbală şi verbală) a sentimentelor, ajută la creşterea încrederii de sine,
elimină blocajele emoţionale, tensiuni, sentimente negative, creează abilitatea
de autoacceptare şi autocunoaştere, dar nu în ultimul rând, dezvoltă imaginaţia
şi creativitatea.
Interacţiunea cu arta reprezintă modelarea individului. Posibilitatea de a diferenţia bine-frumos şi
urât-inacceptabil reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale educaţiei plastice. Orice
individ dispune de o personalitate cu o structură temperamental-emoţională, cu o latură afectivă
proprie. De aici, emoţiile artistice oferă stabilitate emoţională, fiind îmbogăţite experienţele
sensibile.
M. Morari defineşte arta ca ‚’’un drum al intuiţiei şi gândirii, care poate penetra profunzimile
interiorului uman şi în consecinţă, poate modela şi edifica universul sufletesc al persoanei.’’ (2015,
p. 38)
A. Luca (2010) exprimă condiţia necesară în elaborarea unei creaţii artistice, aceasta fiind
emotivitatea. Această latură este atitudinea artistului faţă de viziunea şi tema lucrarii plastice, fapt
ce implică proprile trăiri emoţionale.
Astfel, creaţia plastică este o formă de expresie, un limbaj al comunicării proprilor trăiri sufleteşti.
Mai exact, un act terapeutic prin care individul '' ''se descarcă'' proiectând în exterior conţinuturile
sale sufleteşti, tensiunile, temele delirante (...),situaţii conflictuale, stări de dispoziţie afectivă,
psihotraume, fobii'' (Enăchescu, C., 2006, p. 11). O astfel de abordare o deţine şi Mercea A. (2013),
care defineşte arta plastică ca un proces creativ în care experienţele traumatice sunt depăşite, iar
individul se poate adapta la stres.
Acelaşi părere o deţine şi E. Dănescu (2008), afirmând faptul că arta, în mod indirect, influenţează
buna dispoziţie. Frumosul din lumea artistică creează stări de mulţumire, satisfacţie şi stimulează
activitatea organismului uman. Din punctul meu de vedere, prin apropierea de artă orice individ îşi
formează sentimente estetice, ce îl ajută la distingerea frumosului de urât, binelui de rău. Ajutându-l
să-şi recunoască proprile stări negative.
Majoritatea autorilor din domeniul psihopedagogic aduc la cunoştinţă contribuţia educaţiei
artistico-plastice asupra dezvoltării personalităţii umane, şi anume dezvoltarea emoţională. Prin
utilizarea limbajului artistico-plastic, individul are ocazia de a se exprima cu şi fără cuvinte, ceea ce
duce la eliminarea tensiunilor emoţionale, oferind astfel sentimentul de putere şi autoapreciere
pozitivă, prin prisma creării unui produs artistic.
În cadrul lucrării de cercetare, Antoci D., specifică faptul că examinarea unor produse artistice
oferă informaţii despre dezvoltarea aptitudinilor generale şi plastice ale individului. Acestea
indicând calitatea executării, spiritul de observaţie, felul în care vede lumea şi identificarea
proprilor trăiri afective.
Autoarea aminteşte de existenţa unor strategii pedagogice, în care sunt exprimate gândurile, prin
desen. Autori din ramura psihologiei au indentificat momentele ce intervin în procesul dezvoltării
aptitudinii, acestea fiind: educarea voinţei interioare, dezvoltarea atitudinii autocritice şi dezvoltarea
emoţională.
După Golu şi Pantelimon (2003, p. 285), capacitatea de învăţare diferă de la individ la individ,
acestea sunt date de statulul social, inteligenţă, stilul de învăţare, tulburările emoţionale, pe lângă
acestea se alătură nevoile speciale şi talentele, aceştia fiind factori ce influenţează învăţarea. Deci,
iată că starea emoţională influenţează învăţarea sau formarea unei noi aptitudini.
Relaţia dintre artă şi starea emoţională a fost recunoscută la sfârşitul secolului al XIX-lea, de
Prinzhorn, în cartea ’’Artisty of the finally III’’ (1992). Autorul a publicat produsele artistice ale
adulţilor cu afecţiuni psihice. Fapt ce a produs un interes artistic, în scopul pacientului de a se
exprima. Recunoscut ştiinţific, arta contribuie la stabilirea diagnosticului, dar şi la reabilitarea
persoanelor cu dizabilităţi.
Drept urmare, arta devine un tratament pentru copii sau persoane cu dizabilităţi, aceştia având
nevoie de mai multă încredere în ei înşişi. Cum specifică autoarea A. Mercea (2013), persoanele cu
dizabilităţi îşi descoperă identitatea, prin prisma picturii.
După Preda (2003), arta''poate fi utilizată şi ca modalitate de dezvoltare personală
(Preda, 2003, p.30). Aşadar, orice persoană îşi poate dobândii aptitudinea
artistico-plastică cu scopul de a-şi înţelege emoţiile.
În urma unor activităţi artistico-plastice, autoarea A. Mercea a observat că arta şi-a lăsat amprenta
asupra dezvoltării emoţionale, beneficiarii (în cazul de faţă-persoane cu dizabilităţi) au ajuns la
progrese semnificative în ceea ce priveşte dezvoltarea sa emoţională şi socială.
Laţiu C. aprobă acest principiu, relatând faptul că arta este ’’o metodă eficientă de reconciliere a
conflictelor emoţionale, de a creşte conştiinţa de sine, ajutându-i pe copii să se exprime fără să fie
nevoie să folosească limbajul verbal şi să depăşească barierele impuse de problemele psihice şi
mentale. (Laţiu, C., p. 14, 2012)’’ Autoarea consideră că exprimarea artistică nu are o modalitate
corectă sau incorectă, aceasta trebuie să liberă, degajată, să se muleze după cum simte persoana în
cauză.
Arta este eficientă în timp şi oferă exprimarea liberă, spontană, spre videcare emoţională şi
împlinire personală. Atmosfera degajată şi încurajarea ’’micilor artişti’’ sunt extrem de importante în
exprimarea liberă. Mijloacele artistico-plastice deţine aspecte din personalitate, acestea având
scopul de a descoperii potenţialul artistic, de al dezvolta, explora şi armoniza proprile trăiri.
Exprimarea artistică vizează dezvoltarea capacităţii de exprimare rapidă şi uşoară, formarea
inteligenţei emoţionale, stimularea valorilor estetice, creşterea integrării sociale, stările afective
pozitive, reducerea anxietăţii şi a stresului.
După cum afirmă D. Salade, arta ’’răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană de a-
şi lămuri unele idei, de a-şi motiva unele comportamente, de a-şi fundamenta unele atitudini,
sugerând, explicând, valorificând sau problematizând. Prin caracterul ei stimulativ, tonic, optimist,
arta ne îndreaptă spre iubirea adevărului, a binelui, a ştiinţei şi a vieţii.’’(1973, p.17)
Unul dintre obiectivele artei este formarea sentimentelor estetice. Acestea rezultă din trăirile
artistului, în societate şi formează personalitatea acestuia. Astfel, în cadrul acestui obiectiv se
disting emoţiile simple (fericire, tristeţe, durere) şi complexe (regret, nostalgie, extaz).
Pe lângă aceste aspecte, frumosul din arta, natură şi societate formează personalitatea şi starea
emoţională a individului. După A. Mercea (2013), arta facilitează şi stimulează inteligenţa
emoţională pentru ''învăţare şi adaptare la mediul social şi profesional, (...) a activităţiilor dedicate
autocunoaşterii, comunicării şi învaţării prin cooperare'' (A. Mercea, 2013, p.2). În plan social, arta
contribuie la calitatea procesului de socializare. Dacă ne referim la planul personal, educaţia
artistico-plastică vizează evaluarea critică în starea mentală, organizarea timpului liber prin crearea
propriului univers, prin prisma imaginaţiei, motivaţiei, voinţei şi a stărilor emoţionale.
Oferind un cadru în care persoana se poate exprima prin limbajul artistico-plastic, atunci îi ajutăm
sa se exprime liber şi creativ. Îşi poate dezvolta imaginaţia, voinţa şi iniţiativa. Dacă sunt exersate,
în timp, acestea pot devenii aptitudini pentru pictură.
Arta are o valoare constructivă ce contribuie la eliberarea tensiunilor psihice, prin fenomenul
descarcare-eliberare, inducând stări de detaşare interioară.
Elementele de culoare permit unei persoane o evoluţie spectaculoasă, în schimb absenţa culorilor
formează atrofierea psihicului. În speţă, culorile sunt legate de viaţă, ele sunt un mijloc de
exprimare. Iar atunci când un individ le foloseşte, în mod clar acesta îşi reflectă proprile trăiri
interioare, bucuria sau tristeţea acestuia. Aşadar, culorile reprezintă un mijloc important în creaţia
plastica, ele dezvăluind atmosfera emoţională.
Dănescu E. (2008) îmbrăţişează teoria ce susţine ideea că sensibilitatea poate fi educată prin artă,
constatând activitatea artistico-plastică un mijloc de stimulare şi dezvoltare a persoanlităţii. Procesul
cunoaşterii se realizează cu ajutorul imaginilor artistice, iar emoţiile şi afectivitatea individului faţă
de frumos crează elementele principale în dezvoltarea acestui talent. Astfel, arta influenţează buna
dispoziţie, în mod indirect, aceasta crează o stare de satisfacţie şi mulţumire, fiind un stimulent
pentru întregul organism.
Latura morală se formează la rândul său prin activităţi artistico-plastice, scopil fiind educareaa
dragostei faţă de muncă, formarea voinţei pozitive şi a spiritului de echipă. Actele involuntare,
pentru realizarea unei lucrări artistice, îndreptate spre scopul de reuşită, aceştia îşi canalizează
atenţia, râbdarea, perseverenţa şi efortul intelectual. Aprecierea sau valorizarea obiectivă a proprilor
lucrări de artă, duce la îvăţarea de a-şi observa proprile defecte sau calităţi în balanţă cu anumite
criterii.
Cercetările teoretice amintesc despre influenţa laturii emoţională în obţinerea performanţelor
artistice, însă în scrierile lui H.Manuel componenta emoţională lipseşte. Acesta include inteligenţa
generală în structura aptitudinală a artei plastice. Acest pricipiu este în contradictoriu cu lucrările
altor autori, în care inteligenţa generală nu reprezintă un element a aptitudinilor, ci memoria,
percepţia, gândirea şi analiza.
După VOL 2- 2015 PAG. 219 , arta nu se poate separa de emoţii, indiferent de tehnica utilizată.
Aşadar, impactul educaţiei artistico-plastice asupra formării personalităţii contribuie la dezvoltarea
emoţională. Aceasta are ca efecte: eliminarea tensiunilor emoţionale, comunicare sau exprimarea
fără cuvinte, oferă sentimentul de forţă, autoaprecierea realizării unei proprii lucrări artistice şi
asigură expresia sentimentelor. Drept concluzie, arta ''poate fi utilizată şi ca
modalitate de dezvoltare personală (Preda, 2003, p.30).

CAPITOLUL III
STAREA EMOŢIONALĂ

2.1. DEFINIREA CONCEPTELOR: EMOŢII, SENTIMENTE, INTELIGENŢA

EMOŢIONALĂ

Emoţiile

2.2. TEOTII ALE DEZVOLTĂRII EMOŢIONALE /(Piaget, postpiagetiene, relationala a

dezvoltarii+LAZARUS. Teoria procesarii sociale a emotiilor.) IN ART.04. ANUARUL
INSTITUTULUI DE ISTORIE "GEORGE BARIŢIU" DIN CLUJ-NAPOCA -
SERIES HUMANISTICA - II – 2004 DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ:
ABILITATEA DE A TRĂI EMOŢII Geangu E., „Emotional
Pagina: 41
Development – the ability to experience emotions”. Anuarul
Institutului de Istorie «George Barit» din Cluj-Napoca/The Annual
Review of «George Barit» Institute of History”, Series
Humanistica, (2004), 41-60.

2.2. INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

D. Goleman citează inteligenţa emoţională ca ''un mănunchi de abilităţi

personale, emoţionale şi sociale, care influenţează capacitate unei persoane de
a face faţă solicitărilor mediului şi presiunilor'' ( Reuven Bar-On ''Dezvoltarea
unui concept şi test de bunăstare personală'', nepublicată, citată de D.
Goleman, 2001).
Aceste abilităţi ţin de capacităţile interpersonale, intrapersonale şi de
adaptare, de factorii motivaţional, nu în ultimul rând de managemetul stresului.
Propria abordare asupra inteligenţei emoţionale o deţine şi Goleman, care o
defineşte ca o ''capacitate de recunoaştere a proprilor stări emoţionale şi ale
celorlalţi, de auto-motivare şi control.'' (2001, p. 37)
Astfel, autorul clasifică cinci componente emoţionale: cunoaşterea de sine
(evaluarea proprilor aptitudini şi încrederea în sine), auto-control (stările
emoţionale nu blochează obiectivele, ci le facilitează), motivare, empatia
( cultivarea relaţiilor neconflictuale cu societatea), deprinderi sociale (buna
relaţionare din punct de vedere emoţional, cu cei din jur).
S. Avram (2010) identifică patru domenii de abilităţi mentale ale inteligenţei emoţionale:
1.identificarea emoţiilor şi a expresiilor prin abilitatea de a analiza o expresie
facială sau o operă de artă, prin intermediul limbajului, culorilor;
2. facilitatea emoţională a gândirii, în care emoţiile sunt alăturate senzaţiilor
mentale (gustul sau culoarea), însă se poate referii şi la folosirea emoţiilor în
rezolvarea problemelor. Mai exact, gândirea este stimulată de emoţii prin
captivarea atenţiei asupra unor detalii, precum culorile;
3. înţelegerea emoţională se referă la cunoaşterea emoţiilor şi a relaţiiei dintre
acestea; 4. organizarea emoţiilor, se referă la abilitatea de a înţelege
implicarea socială asupra emoţiilor, dar şi stăpânirea acestora, indiferent că
sunt proprile emoţii sau ale celorlalţi.

EMOŢIILE NEGATIVE

După cum afirmă Dr. Bradley Nelson, ''dacă am considera, metaforic vorbind,
că totalitatea experienţelor noastre reprezintă tapiţeria vieţii noastre, emoţiile
ar fi culorile acesteia.'' (2012, p.23)
De-a lungul vieţii, fiecare om a avut parte de experienţe neplăcute, majoritate
ducându-ne spre stări negative. Însă, majoritatea au descoperit faptul că dacă
se eliberează de acestea, înlocuindu-le cu stări pozitive, viaţa capătă o altă
culoare, astfel sunt evitate problemele emoţionale, dar şi cele fizice.
Majoritatea studiilor demostrează faptul că eliberarea emoţiilor negative ajută
la crearea relaţiilor cu cei din jur, după bunul plac, totodată oferindu-i
încredere şi motivare. Multe persoane se lasă afectaţi de emoţii din trecut şi nu
stiu cum să se elibereze de acestea. Alţii nu pot obţine performanţe în anumite
talente sau capacităţi, fapt ce duce la frustrări şi stări negative.
Stăriile negative pot influenţa comportamentul unei persoane, astfel Dr. N.
Bradley descrie următoarele caracteristici: individul deţine prezumţii greşite,
reacţionaeză excesiv la simplele observaţii, interpretează greşit
comportamentul persoanelor din jurul său şi sabotează relaţiile cu aceştia.

STARILE EMOTIONALE
SENTIMENTE+ VOL.2. PAG 193, 249

Efectul art-terapiei asupra stării emoționale ale persoanelor cu deficiențe fizice

După C. Enache şi L. Moarcaş, trăsăturile afectiv-temperamentale ce se produc prin efectul artei

sunt: încrederea în propriile forţe, perseverneţa, ambiţia, toate acestea înlatură instabilitatea afectivă
a persoanei cu deficienţe.
‚’’La baza necesităţiilor noastre stă necesitatea individului de a fi el însuşi şi de a contribui cu
propriul său act creator la bunăstarea generală.’’(Ottawaz, 1962)

SCRIs;

Lucrarea de fata reflecta preocuparile mele in vederea dezvoltarii

Bibliografie

1. Antoci, D., (2006) Raportul dintre aptitudinile pentru arta plastică şi cele generale în
perioada de şcolaritate, Teză de doctorat, Chişinău.
2. Bejat, M., (1971) Talent, inteligenţă, creativitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
3. Cocan, C., (2007) Psihologia educaţiei şcolare, Editura Universităţii ’’Transilvania’’,
Braşov.
4. Covîza, C., (coord.) Tilica, M., Marc, M. (2012) Dezvoltarea creativităţii artistice -Aplicaţii
practice, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca. (p.59)
5. Dănescu, E., (2008) Valenţele formative ale activităţilor artistico-plastice în dezvoltarea
creativităţii copilului de vârsta preşcolară, Revista ştiinţifică a Universităţii de Stat din
Moldova, Piteşti. (p.96)
6. Edwards, D., (2014) Art therapy (Creative Therapies in Practice), Second edition, London:
Sage Publications.
7. Enăchescu, C., (2006) Artă şi nebunie- Universul plastic al iraţionalului, Ed. Arpad
Harangozo, Bucureşti.
8. Galperin, (1975) Metoda, fapte si teorii in psihologia formarii actiunilor mintale si a
notiunilor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, p. 107
9. Golu, M., (2000) Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei ''România de mâine'',
Bucureşti.
10. Golu, I., Pantelimon, G., (2003) Psihologie educaţională, Editura Miron, Bucureşti, p.285.
11. Goleman, D., (2001). Inteligenţa emoţională. Editura Curtea Veche,
Bucureşti.
12. Laţiu, C., (2012) Universul Şcolii – Terapia prin artă- o necesitate, nu o modă, Editura
Universul Şcolii, Alba Iulia.
13. McNiff, S., (1992) Arts and Medicine, MA: Shambhala, Boston.
14. Mercea, A., Coordonator Adrian Roşan, (2013) Cartea Albă a Psihopedagogiei Speciale-
Terapia prin arte ca metodă de recuperare a adulţilor cu dizabilităţi intelectuale.
Departamentul de Psihopedagogie Specială.
15. Mitrofan,N., Mitrofan, L. (2005). Testarea psihologică. Inteligenţa şi aptitudinile.
Editura Polirom, Iaşi
16. Piaget J., (1971) Biologie si cunoastere, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 12.
17. Piaget J., (1965) Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
18. Popescu,G., (2004) Psihologia creativităţii, Editura Fundaţiei ''România de Mâine,
Bucureşti.
19. Popovici, D.V., Matei, Raluca, (2005) ''Terapia ocupaţională pentru persoane cu deficienţe'',
Ed. Muntenia, Constanţa
20. Radu, I., Druțu, I., Mare, V., Miclea, M., Podar, T., Preda, V., (1991) Introducere în
psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, .
21. Rusu, M., (Coord.), (2014) Artă şi conştiinţă- dimensiuni filosifice şi psihologice ale
creaţiei artistice, Vol. I., Ed. ARS LONGA, Iaşi.
22. Rusu, M., (Coord.), (2015) Educaţie prin artă, Vol. II., Ed. ARS LONGA, Iaşi.
23. Salade, D., Ciurea, R., (1973) Educaţie prin artă şi literatură, EDP, Bucureţti, p.17
24. Sillamy, N., trad. Gabriliu, L., (1998) Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti.
25. Slayton SC, D'Archer J, Kaplan F. (2010) Outcome Studies on the Efficacy of Art Therapy:
A Review of Findings. Art Therapy: Journal of the American Art Therapy Association 2010;
27(3): 108-118
26. Spatari, A., (coord.) Doncean, M., Păduraru T., Tacu G., Jijie D., (2014) Dezvoltarea
economico-socială durabilă a euroregiunilor şi a zonelor transfrontaliere, Vol. XX, Ed.
Tehnopres, Iaşi.
27. Stan, A., (2002) Testul psihologic. Evoluţie, construcţii, aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi.
28. Stănescu Monica (2002,
29. Ţuţu M. (2007) Psihologia personalităţii, Editura Fundaţiei Romania de Mâine, 2007.
30. Zlate, M., (2006) Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, Bucureşti.