TEORII PRIVIND DEZVOLTAREA PSIHICA ÎN ONTOGENEZÃ

Existã mai multe modele teoretice explicative ale modului în care se produce
dezvoltarea în planul psihologic.
(1) cognitivismul;
(2) comportamentismul;
(3) psihanaliza (modelul psihodinamic);
(4) contextualismul;
(5) materialismul dialectic ( modelul dialectic).
1. Cognitivismul
Acest model teoretic încadreazã dezvoltarea psihicã în problema mai largã a adaptãrii
organismului uman la mediu. Din acest motiv, unii autori apreciază că această paradigmă este
vizibil influenţată de biologie. Psihicul însuşi este înţeles ca o formã superioarã de adaptare
la mediu.
Reprezentativã pentru aceastã orientare este concepţia psihologului eleveţian Jean
Piaget (1896-1980). Aspectul cel mai semnificativ pentru dezvoltarea unui subiect uman în
planul psihologic-pentru J. Piaget- îl reprezintã dezvoltarea capacitãţilor cognitive. Din acest
motiv, cercetãrile sale s-au concentrat asupra dezvoltãrii intelectului uman în ontogenezã,
lucrãrile sale fiind fundamentale pentru înţelegerea acestui aspect al dezvoltãrii. Activitatea
psihică este o forma de adaptare la mediu, iar prin adaptare el înţelege o echilibrare dinamicã
între organism şi mediu, realizată printr-un permanent schimb informaţional. J. Piaget a
evidenţiat existenţa a douã laturi ale adaptãrii: asimilarea şi acomodarea, care reprezintã,
totodatã, mecanismele de bazã ale dezvoltãrii psihice.
Prin asimilare se înţelege incorporarea de informaţie, pe baza unor “scheme”
preexistente sau preformate.
Prin acomodare se întelege modificarea schemelor disponibile, atunci când ele se
dovedesc a fi inadecvate unor situaţii adaptative noi.
2. Comportamentismul
Psihologii care se situeazã în interiorul acestei paradigme considerã cã dezvoltarea
este rezultatul diferitelor stimulãri pe care individul le-a primit, de-a lungul vietii sale, din
partea mediului exterior. Cauzele dezvoltãrii se aflã localizate, în acest caz, în trecutul
persoanei, iar schimbarea prin dezvoltare este de naturã cantitativã, cãci este înţeleasã ca o
acumulare, prin învãţare, de noi comportamente.
Reprezentativã pentru acest mod de gândire este psihologia lui Burrus Frederick
Skinner (1903-1990). In viziunea lui, dezvoltarea se realizeazã în funcţie de oportunitãţile de
învãţare de care a beneficiat o persoanã de-a lungul existenţei sale. La rândul ei, învãţarea
este controlatã de consecinţele pe care le-au avut asupra individului diferite experienţe pe
care le-a trãit. Omul manifestã tendinţa de a-şi fixa acele comportamente pentru care a fost
recompensat în vreun fel ( succes, laudã, prestigiu etc.) şi de a uita ( sau de a nu învãţa în
întregime) comportamentele pentru care a fost în vreun fel sanctionat. Consecinţele unei
experienţe asupra individului sunt de numite “întãriri”; recompensarea este consideratã o
întãrire pozitivã, în vreme ce orice formã de sancţionare reprezintã o întãrire negativã.
Rezultatele dezvoltãrii constituie aşadar produsul final al unui lung lanţ de experienţe, cu
diverse consecinţe pentru individ.
3. Psihanaliza (modelul psihodinamic)
Reprezentanţii psihanalizei clasice considerau că dezvoltarea psihică umană este
influeţată esenţial de modul în care o persoană reuşeşte să-şi soluţioneze în timpul vieţii sale
propriile tensiuni intrapsihice. Aceste tensiuni sunt generate de un perpetuu conflict între
instinctele antisociale, native, ca parte a naturii umane, şi forţele civilizatoare externe, care
tind să-şi subordoneze aceste instincte.
Teoria lui Sigmund Freud (1856-1939) are în vedere trei aspecte ale dezvoltării:
(a) aspectul structural;
(b) aspectul dinamic;
(c) aspectul secvenţial.
(A). Aspectul structural se referă la procesele constituirii şi, mai ales, al evoluţiei
raporturilor dintre cele trei ipotetice “etaje” (substructuri) ale activităţii psihice individuale,
pe care el le denumeşte “id”, “ego” şi “superego”.

E SUPER-EGO
G Fig. 1
O

ID

“Id-ul” reprezintă componenta instinctuală, care depozitează toate impulsurile moştenite,

cum ar fi cel sexual, cel agresiv şi alte impulsuri instinctuale, care îşi caută o satisfacere
imediată. Aproape întreaga energie psihică- sau “libido”- este generată de forţa instinctelor
cuprinse de acest etaj abisal. Intrucât “id-ul” caută să-şi satsfacă impulsurile fără amânare, el
operează după “principiul plăcerii” (”dacă te simţi bine, fă acest lucru imediat”). Pentru că
este inconştient, “id-ul nu este în legătură cu lumea exterioară.
“Super-ego” reprezintă forţele parentale şi sociale care îi solicită individului să-şi controleze
impulsurile şi dorinţele de satisfacere imediată a instinctelor. In mare, el este echivalentul
“conştiinţei”, în sensul că el conţine tot ceea ce a învăţat omul de la persoanele din familie şi
din cultură despre morală, valori, despre cum ar trebui să se comporte.
“Ego” acţionează ca “mediator” între “id” şi “super-ego”. Rolul său este, în principal, acela
de a găsi căile “permise” de satisfacere a impulsurilor “idu-lui” şi, în acelaşi timp, de a
proteja persoana de tensiunea eventualelor “condamnări”(“mustrări de conştiintă”), care ar
putea să vină din partea lui “super-ego”, atunci când ea încalcă standardele de comportament
social civilizat. “Ego-ul”, operează după aşa-numitul “principiu al realităţii” (“fă acest lucru
mai târziu”, “ caută o altă cale”, “fii atent” etc.)
(B) Aspectul dinamic al dezvoltării psihice se referă la “resorturile” acesteia şi care,
în viziunea lui Freud, îşi au originea în încercările individuale de a reduce conflictul între
instinctele opuse, pe de o parte, şi între pornirile instinctuale şi cerinţele civilizatoare, pe de
altă parte.
Freud distinge două mari categorii de impulsuri instinctuale: impulsurile vieţii
(“Eros”) si impulsurile morţii (“Thanatos”). Ele sunt tendinţe intrinseci ale substanţei vii şi
corespund proceselor biologice de “anabolism” şi “catabolism”. Iată cum le descrie Freud:
- (Primele) sunt impulsuri libidinale sexuale, sau impulsurile vieţii, grupate cel mai bine sub
termenul de Eros.
- (Celelalte) urmăresc ţelul de a conduce fiinţa vie la moarte şi merită de aceea numele de
“impulsii ale morţii”, orientate spre exterior, prin cooperarea cu o mulţime de organisme
celulare elementare, s-ar înfăţişa drept tendinţe de agresiune sau distrugere.
Celălalt conflict, între pornirile instinctuale şi cerinţele civilizatoare, aşa cum am
arătat mai sus, creează pericolul traumatizării psihice a persoanei, atunci când “ego” este încă
fragil şi insuficient constituit:
(1) Refuzul (trecerea în uitare) a acelor fapte pe care individul, în mod inconştient,
nu-si mai doreşte să şi le amintească, datorită caracterului lor apăsător pentru conştiintă.
(2) Autojustificarea faptelor reprobabile. Persoana încearcă să-şi ofere o explicaţie
“raţională” unei fapte reprobabile pe care a comis-o, fără să-si dea seama de motivul real care
i-a stat la bază. De pildă, un părinte dominat de impulsuri agresive poate pretinde că îşi
pedepseşte frecvent copilul, pentru că îl iubeşte si că o face “spre binele acestuia”.
(3) Tranferarea încărcăturii psihice de la obiectul care l-a generat, la un alt obiect
este un mecanism care permite o realizare deghizată a impulsurilor “id-ului”. De exemplu, un
impuls agresiv al unui elev, generat de comportamentul violent al tatălui , poate să se
“reorienteze”, la şcoală, asupra unui coleg cu mai slabe puteri fizice;
(4) Proiectarea propriilor impulsuri prohibite asupra altor persoane este un mecanism
prin care individul atribuie altor persoane anumite intenţii, dorinţe, vinovăţii care, de fapt, îi
aparţin. El împarte astfel cu alte persoane sentimentul apăsător al vinovăţiei. De exemplu, un
elev îşi poate motiva tentativa sa de a copia prin presupunerea că, la rândul lor, cei mai multi
colegi au aceeaşi intenţie, ceea ce va face mai puţin condamnabilă fapta sa.
(5) Sublimarea este singurul mecanism de apărare a ego-ului care are utilitate socială.
El implică “convertirea” energiei impulsurilor instinctuale în diverse alte forme de energie
psihică (de ex. energia creatoare, artistică ), astfel că satisfacerea impulsurile initiale este
abătută inconştient pe căile activităţilor productive şi creative.
(C). Aspectul secvenţial al dezvoltării psihologice exprimă ideea lui Freud că fiecare
persoană trece, de-a lungul vieţii sale, prin diferite stadii ale dezvoltării (numite “stadii
psihosexuale”), deosebite calitativ. Diferitele stadii corespund unor perioade de
“concentrare” a energiei sexuale în jurul unei părti a corpului, numită “zonă erogenă”.
Atfel Freud distinge:
- un stadiu oral (în primele 18 luni ale vieţii, când plăcerea este legată de hrănire şi în
general de activităţile în care este implicată zona orală )
- un stadiu anal (în al doilea şi al treilea an de viaţă, energia psihică este mobilizată de
controlarea activitătilor de retenţie şi de elimimare a excrementelor, asociate cu zona anală)
- un stadiu falic (al descoperirii organelor genitale ca sursă de plăcere si care durează până la
vârsta de 5-6 ani )
- un stadiu latent (caracterizat prin lipsă de interes sexual, prin “adormire sexuală”, în
perioada şcolii elementare, care eliberează copilul de tensiuni intrapsihice inutile şi îi dă un
răgaz, pentru a-şi însuşi cunoştinţele necesare luptei pentru existenţă)
- un stadiu genital (începând cu anii pubertătii, odată cu orientarea tânărului spre relatiile
sexuale reproductive).
Fiecare stadiu se asociază, în viziunea lui Freud, cu nevoi specifice ale copilului, într-o
anumită perioadă. Atunci când aceste nevoi sunt frustrate sau suprasaturate, copilul se poate
“agăţa’ de trăsăturile comportamentale specifice stadiului respectiv, printr-un fenomen pe
care Freud îl numeşte “fixaţie”.
4. Contextualismul
Conceptele “cheie” ale acestei orientări sunt acelea de “ schimbare în contextul unei
experienţe cruciale” pentru individ. Reprezentantul de marcă al paradigmei contextualiste a
filozoful si pedagogul american John Dewey (1859-1952).
In conceptia lui John Dewey dezvoltarea se referă la creşterea capacităţii omului de a
se readapta continuu la conditii noi. Ea se realizează în două direcţii:
(a) dezvoltarea capacităţilor individului de modificare a mediului (formarea capacităţilor
individuale de acţiune eficientă);
(b) dezvoltarea capacităţilor de modificare a propriului comportament (prin îmbogăţirea
cunoaşterii).
“Punctul de plecare” al dezvoltării individului îl reprezintă un ansamblu de “instincte
rudimentare” şi de înclinaţii native personale. Dezvoltarea acestor potenţe iniţile latente ar fi
imposibilă, dacă nu ar exista un mediu social, ale cărui solicitări sunt de natură să le activeze.
Modelul contextualist a exercitat o puternică influentă asupra modului în care a fost
concepută educaţia în şcolile americane contemporane: esenţializată, orientată spre practică,
bazată pe învăţarea prin “descoperirea” adevărului de către elevi şi pe “experienţa”
personală.
5. Modelul dialectic
Din punct de vedere filozofic, acest model teoretic al dezvoltării psihologice îşi are
originile în gândirea filozofică a lui G.W. P. Hegel (1770-1831).
Psihologii cei mai reprezentativi pentru această orientare au fost rusul L.S. Vîgotski
(1896-1934) şi americanul Klaus F. Riegel (1925-1977).
Conceptul “cheie” al acestei orientări teoretice în psihologie este“ contradicţia”
Acest concept se referă la starea lăuntrică a oricărei existenţe, în care- de la apariţia şi până la
dispariţia ei- coexistă în unitate şi în acelaşi timp în opoziţie, laturi si tendinţe contrarii,
proprii esenţei acestora. In procesul devenirii lor, contradicţiile nu se anihilează, nu dispar, ci
se rezolvă, ceea ce face ca obiectul să se schimbe calitativ, ca urmare a apariţiei unor noi
unităţi de contrarii.
L.S. Vîgotski introduce conceptul de “zonă a celei mai apropiate dezvoltări”. Pentru
a cunoaşte adevărata situaţie a dezvoltării psihice individuale, la un moment dat, trebuie să fie
determinate două niveluri ale acestei dezvoltări:
(a) nivelul dezvoltării actuale, exprimat prin acele sarcini adaptative care sunt deja accesibile
copilului şi pe care le poate îndeplini, în momentul respectiv, în mod independent;
(b) nivelul potenţial, la care copilul se poate ridica, în momentul respectiv, prin învăţare.
K.F Rieger a descris trei legi ale dezvoltării, aplicând în psihologie teoria lui K.
Marx:
(a) legea unităţii şi luptei contrariilor si a rezolvării lor prin sinteză
(b) posibilitatea transformării unei acumulări cantitative în salt calitativ
(c) legea negării negatiei sau a procesului continuu de înlocuire a vrechiului cu noul

C. CARACTERISTICI ALE DEZVOLTARII PSIHICE

In psihologia contemporană, cu toată diversitatea modelelor explicative ale dezvoltării
în planul psihologic, există totuşi anumite idei larg răpândite în ceea ce priveşte dezvoltarea
psihică a omului în ontogeneză. In majoritatea lucrărilor contemporane de psihologie se
acceptă faptul că dezvoltarea psihică are următoarele caracteristici:
(A) plurideterminare;
(B) caracter stadial.
(C) caracter asincronic la nivelul diferitelor structuri psihice;
(D) caracter atât continuu , cât şi cumulativ al schimbărilor;
(E) caracter relativ stabil al transformărilor deja produse;
1. PLURIDETERMINAREA DEZVOLTĂRII PSIHICE
Dezvoltarea psihică în ontogeneza este influenţată de mai mulţi factori: biologici, ambientali,
sociali, pedagogici. De-a lungul timpului, au apărut tendinţe de a absolutiza rolul influenţelor
unor categorii de factori sau ale altora asupra cursului dezvoltării individuale, ca de exemplu,
rolul factorilor ereditari sau al factorilor de mediu ori al educaţiei.
Ereditatea este un prim factor care intervine în determinarea dezvoltării psihologice.
Este un fenomen de natură biologică ce constă în transmiterea de la părinţi la urmaşi a unor
însuşiri morfofuncţionale, cu ajutorul codului genetic. Codul genetic este un sistem de
înregistrare în compoziţia nucleului şi citoplasmei din celulele organismului a unor informaţii
privind caracteristicile ce urmează să fie transmise urmaşilor. Pe cale ereditară se transmit :
 caracteristici ale speciei ( Ex. constituirea anatomofiziologică specifică, tipul de
metabolism etc.)
 caracteristici ale familiei căruia îi aparţine subiectul (pigmentaţie, compoziţie chimică a
sângelui s.a.);
 caracteristici ale părinţilor (caracteristici funcţionale ale analizatorilor, particularităţi ale
motricitătii, memoria brută, temperament, inteligenţă s.a.).
Mediul , ca factor al dezvoltării psihologice, poate fi analizat din două perspective:
 determinările provenite din partea mediului natural
 determinările din partea mediului social.
Mediul natural- totalitatea condiţiilor bioclimatice în care se naşte si trăieşte un
subiect uman- influenţează indirect dezvoltarea psihică a oamenilor, prin problemele
adaptative pe care le creează, prin ocupaţiile pe care le favorizează şi care îi obligă să-si
dezvolte anumite capacităţi şi abilităţi.
Mediul social poate influenţa direct dezvoltarea pshică a oamenilor. Se poate opera o
distincţie între mediul social restrâns al unei persoane (familia, grupul de prieteni, colegi,
vecini etc) şi mediul socio-cultural în sens larg, caracteristic pentru societatea în care trăieşte
un subiect uman.
 Educaţia , ca factor al dezvoltării psihice, se referă la o anumită parte a influenţelor
exercitate de mediul social: influenţele deliberate, cu caracter sistematic, care urmăresc un
anumit scop. Asupra unui subiect uman se exercită multiple influenţe, unele cu caracter
incidental, altele cu caracter intenţionat. Conceptul de educaţie se referă la acestea din urmă.
Educaţia este un fenomen social, specific uman. Este o influenţare a dezvoltării unor
capacităţi umane, realizată de către oameni, în acord cu trebuinţe şi idealuri ale oamenilor.
Se vorbeşte adeseori despre limitele educabilitătii: biologice, sociale, pedagogice.
2. CARACTERUL STADIAL AL DEZVOLTARII PSIHICE:
Concepte utilizate în abordarea stadială a dezvoltării psihice
Cercetarea fenomenului dezvoltarii stadiale a omului în planul psihologic a condus la
elaborarea unor concepte a căror semnificaţie trebuie să fie de la început clarificată, căci sunt
utilizate de numeroşi cercetători pentru a descrie fenomenele observate:
(1) conceptul de “stadiu” al dezvoltării psihice;
(2) conceptul de “reper psihogenetic”;
(3) conceptul de “ciclu de viaţă’;
(4) conceptul de “reper psihogenetic”.
(1) Conceptul de “stadiu al dezvoltării psihice”
Acest concept este folosit pentru a delimita în timp apariţia şi consolidarea unor
particularităţi ale activităţi psihice umane, tipice pentru o anumită perioadă a vieţii.
Ideea că dezvoltarea psihică are un caracter stadial se referă, în esentă, la următoarele
aspecte:
 Ordinea diferitelor achiziţii ale omului în planul psihologic este întotdeauna aceeaşi
 Fiecare stadiu este rezultatul unei restructurări calitative a stadiului precedent, şi nu este
consecinţa unei simple juxtapuneri (adiţionări) de noi capacităţi
 Noua structură (noul stadiu) nu o neagă pe cea veche, ci o preia şi o restructurează
 Durata unui stadiu diferă de la un subiect uman la altul însă ordinea stadiilor nu poate fi
schimbată;
 Există o stadialitate generală care se referă la sistemul psihic uman individual, considerat
în ansamblu
(2) Conceptul de “reper psihogenetic”
Reperele psihogenetice se referă la criteriile operative pe baza cărora se poate determina
intrarea unui subiect uman într-un nou stadiu al dezvoltării sale psihice.
Psihologul român U. Schipu a desprins trei categorii de repere psihogenetice, care pot
fi utilizate pentru cercetarea stadialităţii generale a dezvoltării psihice: (a) tipul fundamental
de activitate; (b) tipul de relaţii; (c) structurile opozante ( tensiunile intrapsihice) care se cer
soluţionate la un moment dat.
(3). Conceptul de “ciclu al vieţii”
Acest concept serveşte la delimitarea delimitarea marilor perioade din viaţa unui om:
 Copilăria (inclusiv adolescenţa);
 Vârsta adultă activă;
 Vârstele de involuţie.
Fiecare ciclu al vieţii presupune mai multe stadii de dezvoltare. Psihologia educatiei este
interesată indeosebi de ciclul copilăriei. In interiorul ciclului copilăriei, utilizând reperele
psihogenetice anterior menţionate se pot distinge următoarele stadii generale:
(1) primul an de viaţă;
(2) prima copilărie (antepreşcolaritatea), între 1-3 ani;
(3) a doua copilărie ( preşcolaritatea), între 3-6 ani;
(4) a treia copilărie (şcolaritatea mică), 6-10 ani);
(5) şcolaritatea mijlocie (pubertatea), 10-14 ani;
(6) adolescenţa, 14-20 de ani;
(7) adolescenţa prelungită (20-24 de ani).
4) Conceptul de “profil psihologic”
Acest concept se referă la totalitatea conduitelor tipice pentru subiecţii umani aflaţi în
acelaşi stadiu de dezvoltare psihică. Alteori se referă la caracteristicile psihice proprii unui
subiect anume, prin care el se diferenţiază de un alt subiect uman.