Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Metabolismul glucidic
Glicoliza
Glicoliza reprezintă procesul de degradare anaerobă a glucozei la piruvat. Acest
proces, care constă din 10 reacții, are loc în două etape (figura 1). Prima etapă
presupune fosforilarea glucozei cu ajutorul ATP și scindarea sa în două molecule de
gliceraldehid-3-fosfat (G-3-P). În cea de a doua etapă are loc conversia gliceraldehid-3-
fosfatului în piruvat cu producerea de 4 molecule de ATP și două de NADH. Deoarece în
prima etapă s-au consumat două molecule de ATP, producția netă de ATP pe moleculă
de glucoză este două.
Gluconeogeneza
Gluconeogeneza (figura 2) reprezintă procesul de formare de novo a glucozei și
apare când nivelurile de zahăr din sânge sunt scăzute și glicogenul hepatic este
epuizat. Principalele substraturi pentru gluconeogeneza sunt anumiți aminoacizi,
lactat glicerol și piruvat. În gluconeogeneză 7 din 10 reacții este inversă a glicolizei.
Cele trei reacții glicolitice ireversibile (reacțiile catalizate de hexokinază, PFK-1 și
piruvat kinaza) sunt ocolite prin reacții alternative catalizate de diferite enzime.
Reacțiile unice ale gluconeogenezei sunt următoarele:
Metabolismul glicogenului
Glicogenul reprezintă forma de stocare a glucozei. Sinteza și degradarea
glicogenului depind de cantitatea de glucoza disponibilă în organism. Aceste două
procese sunt mediate în principal de trei hormoni: insulina, glucagonul și epinefrina.
Glicogeneza
Sinteza glicogenului apare după masă, când glicemia este crescută. Sinteza
glicogenului din glucozo-6-fosfat implică următoarele reacții (figura 3):
Glicogenoliza
Degradarea glicogenului necesită următoarele două reacții:
1. Eliminarea glucozei din terminațiile nereducătoare ale glicogenului: Reacția se
bazează pe scindarea legăturilor (1,4) din ramificațiile glicogenului cu formarea
glucozo-1-fosfatului, sub acțiunea catalitică a glicogen fosforilazei, enzimă ce
utilizează fosfor anorganic pentru realizarea acestuia. Activitatea enzimei
încetează în momentul în care sunt eliberate dintr-un punct de ramificație patru
molecule de glucoză.
2. Hidroliza legăturilor a(1,6) glicozidice la punctele de ramificație ale glicogenului:
Această reacție are loc sub acțiunea amilo-(1,6)-glucozidazei și se bazează pe
îndepărtarea celor patru resturi de glucoză de la punctele de ramificație, produsul
final fiind glucoza liberă.
Figura 4 – Glicogenoliza
Anomalii ale metabolismului glucidic
Diabet zaharat
Diabetul zaharat reprezintă un grup de tulburări metabolice în care valorile
glicemiei sunt crescute pe o perioadă lungă de timp. Netratat, produce numeroase
complicații: cetoacidoză, stare hiperglicemică hiperosmolară, afecțiuni cardiovasculare,
accident vascular cerebral, nefropatii, retinopatii sau chiar deces.
Diabetul se datorează fie pancreasului care nu produce suficientă insulină, fie
celulele organismului nu răspund corespunzător la insulina produsă. Există trei tipuri
principale de diabet:
diabet zaharat tip 1 (insulino-dependent) – rezultă din incapacitatea pancreasului de a
produce suficientă insulină
diabet zaharat tip 2 (noninsulino-dependent) – începe cu rezistență la insulină, o
afecțiune în care celulele nu răspund corespunzător la insulină. Pe măsură ce boala
progresează, se poate dezvolta și o lipsă de insulină
diabet gestațional – apare atunci când femeile gravide fără un istoric anterior de diabet
dezvoltă niveluri crescute de glicemie
Insulina
Insulina, produsă de celulele beta ale insulelor Langerhans, reprezintă hormonul
anabolic cheie care este secretat ca răspuns la creșterea glicemiei și a aminoacizilor
după ingestia unei mese. Aceasta ajută la reglarea glicemiei postprandiale în trei moduri:
1. semnalează celulele țesuturilor periferice sensibile la insulină (în special mușchii
scheletici) pentru a crește absorbția lor de glucoză
2. acționează asupra ficatului pentru a promova glicogeneza
3. inhibă secreția de glucagon din celulele α pancreatice, semnalizând astfel ficatului
să oprească producerea de glucoză prin glicogenoliză și gluconeogeneză
Amilina
Amilina este un hormon neuroendocrin coexprimat și cosecretat cu insulina de
către celulele β pancreatice ca răspuns la stimulii nutrienți. Constatările preclinice indică
faptul că amilina funcționează împreună cu insulina în reglarea glicemiei, prevenind
astfel o creștere anormală a concentrațiilor de glucoză.
Amilina completează efectele insulinei asupra concentrațiilor de glucoză circulante
prin intermediul a două mecanisme principale:
1. suprimă secreția post-prandială a glucagonului, reducând astfel producția de
glucoză hepatică stimulată cu glucagon după ingestia de nutrienți
2. încetinește viteza de golire gastrică și, concomitent viteza cu care nutrienții sunt
eliberați din stomac în intestinul subțire și absorbite
Diabeticii prezintă fie un deficit de amilină (DZ tip1) fie o afectare a hormonului (DZ tip2).
Glucagon
Glucagonul, secretat de celulele α pancreatice, joacă un rol major în susținerea
glicemiei în timpul condițiilor de post alimentar prin stimularea producției hepatice de
glucoză. Când glicemia scade sub limitele normale, secreția de glucagon crește, ducând
la producerea de glucoză hepatică și la revenirea glicemiei în intervalul normal. Această
sursă endogenă de glucoză nu este necesară în timpul și imediat după masă și secreția
de glucagon este suprimat.
În caz de diabet, suprimarea secreției de glucagon este alterată, apare
hiperglucaonemia, rezultând o producție crescută de glucoză hepatică. Este important
faptul că insulina administrată exogen nu restaurează concentrațiile normale de insulină
postprandială în vena portală, neputând suprima secreția de glucagon printr-un efect
paracrin. Acest lucru are ca rezultat un raport anormal de ridicat al glucagonului la
insulină care favorizează eliberarea glucozei hepatice.
Galactozemia
Galactozemia este o tulburare care afectează modul în care organismul procesează
galactoza. Există mai multe tipuri de galactozemie:
- Galactosemia clasică, cunoscută și ca tip I, este forma cea mai comună și cea mai
severă a afecțiunii. Dacă sugarii cu galactozemie clasică nu sunt tratați prompt cu
o dietă cu conținut scăzut de galactoză, complicațiile care pun viața în pericol apar
în câteva zile după naștere. Copiii afectați în mod obișnuit dezvoltă dificultăți de
hrănire, lipsă de energie, retard de creștere, icter, afectare hepatică și sângerări
anormale.
- Galactozemia de tip II (numită și deficit de galactokinază) și de tip III (numită și
deficit de galactoz-epimerază) cauzează diferite semne și simptome. Copiii
afectați de galactozemie de tip II dezvoltă cataractă, dar în alte cazuri se confruntă
cu câteva complicații pe termen lung. Semnele și simptomele de galactozemie de
tip III variază de la ușoară la severă și pot include cataractă, creștere și dezvoltare
întârziată, dizabilități intelectuale, afecțiuni hepatice și probleme renale.
Aceste condiții sunt cauzate de mutațiile la nivelul genelor GALT, KALK1 și GALE și
afectează diferite enzime implicate în descompunerea galactozei. Mutațiile din gena
GALT cauzează galactozemia clasică (tip I). Cele mai multe dintre aceste modificări
genetice elimină aproape complet activitatea enzimei produse de gena GALT,
împiedicând procesarea normală a galactozei. Galactozemia de tip II rezultă din mutații
în gena GALK1, în timp ce mutațiile din gena GALE se află la baza galactozemiei de tip
III. Aceste mutații duc la creșterea până la niveluri toxice a galactozei și compușilor
înrudiți, acumularea lor dăunând organelor și țesuturilor, ceea ce conduce la semnele și
simptomele caracteristice galactozemiei.
Complexul piruvat dehidrogenazei este alcătuit din copii multiple ale mai multor
enzime numite E1, E2 și E3, fiecare dintre acestea realizând o parte din reacția chimică
care transformă piruvatul în acetil-CoA. În plus, alte proteine incluse în complex asigură
funcționarea corespunzătoare. Una dintre aceste proteine, proteina de legare E3, leagă
E3 complexului și oferă structura corectă pentru ca complexul să-și îndeplinească
funcția. Alte proteine asociate controlează activitatea complexului: fosfataza
piruvatdehidrogenazei activează complexul, în timp ce kinaza piruvat dehidrogenazei
inhibă complexul.
Enzima E1, denumită și piruvat dehidrogenază, este compusă din patru subunități:
două subunități alfa (numite E1 alfa) și două subunități beta (numite E1 beta). Mutațiile
de la nivelul genei PDHA1, responsabilă de codificarea E1, reprezintă circa 80% din
cauzele acestei afecțiuni. Aceste mutații duc la o lipsă de proteine E1 alfa sau la o
proteină anormală care nu poate funcționa corect. O scădere a funcției E1 alfa duce la o
activitate redusă a complexului piruvat dehidrogenază. De asemenea sunt implicate și
alte component ale complexului în această afecțiune: E1 beta (gena PDHB), E2 (gena
DLAT), proteina de legare E3 (gena PDHX) și fosfataza piruvat dehidrogenază (gena
PDP1). Deși nu este clar modul în care mutațiile din fiecare dintre aceste gene afectează
complexul, funcționarea redusă a unei componente pare să afecteze activitatea
întregului complex. Cu funcția scăzută a acestui complex, piruvatul se acumulează și se
transformă într-o altă reacție chimică la acidul lactic. Excesul de acid lactic provoacă
acidoză lactică la persoanele afectate. În plus, producția de energie celulară este
diminuată. Creierul, care necesită cantități foarte mari de energie, este grav afectat,
ducând la problemele neurologice.
Mucopolizaharidoze (MPZ)
Mucopolizaharidozele reprezintă un grup de boli genetice care se caracterizează
în principal prin acumulare de glicozaminoglicani ( numiți anterior mucopolizaharide) în
special în interiorul lizozomilor. Există mai multe tipuri de MPZ, în funcție de gena la
nivelul căreia apare mutația (tabel 2).
Concluzii
În literatura de specialitate sunt descrise numeroase boli genetice care afectează
în mod direct metabolismul glucidic. Cunoașterea căilor de metabolizare ale
carbohidraților permite o mai bună înțelegere ale acestor afecțiuni, precum și, eventual,
noi abordări de tratament.
Bibliografie
1. MCKEE, Trudy; MCKEE, James Robert. Biochemistry: the molecular basis of life. New
York: McGraw-Hill, 2003.
2. ARONOFF, Stephen L., et al. Glucose metabolism and regulation: beyond insulin and
glucagon. Diabetes Spectrum, 2004, 17.3: 183-190.
7.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/lactate-dehydrogenase-deficiency?_ga=2.88926939.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138
10.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-typei?_ga=2.93694429.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138
11. https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-ii?_ga=2.93694429.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138
12.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-iii?_ga=2.93694429.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138
13.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-iv?_ga=2.202214609.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138
14.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-vi?_ga=2.202214609.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138
15.https://ghr.nlm.nih.gov/condition/mucopolysaccharidosis-type-vii?_ga=2.202214609.
1324833413.1530021138-819396580.1530021138