Sunteți pe pagina 1din 2

Vocea umana

Vocea umana, in context muzical, face parte din marea familie a instrumentelor muzicale,
regasindu-se in categoria instrumentelor aerofone. Prin instrument aerofon intelegem orice
instrument care are ca mod specific de emisie sonora suflul, curentul de aer, coloana de aer
fiind elementul vibrator in cadrul procesului de producere a miscarilor oscilatorii.
In cazul vocii umane, fata de instrumentele de suflat si celelalte din categoria aerofona
(orga, acordeonul, etc), procesul de emitere a sunetului este mult mai complex si poarta
denumirea specifica de fonatie. Procesul de fonatie intervine atunci cand aerul expirat din
plamani trece prin glota si creeaza o presiune asupra laringelui suficient de mare, in asa fel
incat corzile vocale sunt puse in vibratie. Corzile vocale sunt doua pliuri membranoase si
simetrice ale laringelui, care au aspectul unor buze subtiri. In momentul fonatiei, aerul expirat
actioneaza asupra corzilor vocale (acestea fiind puse in vibratie), iar parametrii sunt
modificati si controlati de actiunea muschilor prin gradele diferite de intindere a lor.
Un argument in favoarea complexitatii vocii umane fata de restul instrumentelor muzicale
(despre care se spune ca tind spre perfectiunea ei) ar fi ca vocea este singurul instrument care
poate fi controlat cu o precizie inegalabila in momentul interpretarii pentru ca procesul de
fonatie porneste de la sistemul nervos central, iar in functie de intentia interpretului,
informatia este transmisa direct pe calea neuro-transmitatorilor, deci nicio parte din
informatie nu se poate pierde, vocea fiind de asemenea singurul instrument “viu”, “conectat”
biologic si afectiv cu interpretul, facand parte din el, astfel emotiile transmise in momentul
interpretarii sunt redate cel mai expresiv de vocea umana.
Clasificarea vocii umane poate fi realizata in functie de mai multe criterii: ambitus,
greutatea vocii, timbru, registru.
Ambitusul reprezinta scara care cuprinde totalitatea inaltimilor care pot fi redate de un
interpret, de la limita inferioara (sunetele cele mai grave), spre limita superioara (sunetele
cele mai acute). Atat vocile barbatesti, cat si cele feminine, in functie de ambitus, se impart in
voci grave si voci inalte, astfel avem voci grave barbatesti (bariton, bas), voci inalte
barbatesti (tenor, contratenor), voci grave feminine (contraalto), voci inalte feminine (sopran,
mezzo-sopran).
Greutatea vocii se refera la acea calitate a vocii prin care ea este perceputa a fi mai greoaie
sau mai usoara. Termenul adesea asociat vocilor cu o greutate mai mare este cel de
“dramatic”, care denumeste o voce mai puternica si mai bogata. La polul opus stau vocile
“lirice”, care sunt considerate stralucitoare si agile.
Timbrul unei voci este dat de totalitatea sunetelor partiale (armonice) ce se regasesc in
spectrul sonor a acelei voci, astfel avem voci bogate in armonice (vocea umana poate sa
ajunga sa aiba pana la 32 de armonice) sau voci mai sarace in armonice (de exemplu, vocea
de copil).
Un registru vocal cuprinde totalitatea sunetelor produse printr-un anumit mod de emisie
sonora. Vocea umana dispune de 4 registre vocale: vocea de piept (normala), vocea de cap
(falsetto), registrul “whistle” si registrul “strohbass”.
Vocea de piept este cel mai comun si utilizat registru, folosit atat in vorbire cat si in cantat.
Vocea de cap este registrul ce se afla deasupra registrului vocii de piept. Din punct de vedere
fiziologic, vocea de cap difera de cea de piept deoarece in falsetto doar marginile corzilor
vocale vibreaza, fata de voceae de piept, unde corzile vibreaza in intregimea lor.
Registrul “whistle” este situat deasupra vocii de cap. Se numeste “whistle” deoarece sunetele
produse in acest registru sunt asemanatoare unui fluierat. Fiziologic, sunetele “whistle” sunt
create folosind doar spatele corzilor vocale.
Registrul “strohbass” (sau “vocal fry”) este cel mai grav registru al vocii umane. Sunetele
“strohbass” sunt produse prin relaxarea inchiderii glotei, lucru care permite patrunderea
aerului incet (sub forma de bule de aer), emitandu-se astfel sunete de o frecventa foarte joasa.
In decursul istoriei, cantul vocal a cunoscut o evolutie din punct de vedere al actului
interpretativ, cat si a conceperii compozitiilor destinate acestui gen. De asemenea, muzica a
fost permanenta in vietile oamenilor, avand mereu rolul de a indeplini diverse functii,
influentate atat de epoca cat si de diversi factori.
Cantatul a aparut odata cu viata colectiva, iar muzica avea un rol de a insoti diversele
activitati ale oamenilor (dansul, jalea, rugaciunea, lupta). Cantecele erau simple, iar textele
apartineau din domeniul iubirii profane, al prieteniei, al degustarii de mancaruri si bauturi,
etc.
In Antichitate, cantul era necizelat, gutural. Un exemplu in acest sens este muzica
tiganeasca, despre care se zice ca are origini foarte vechi, avand influente din muzica ebraica,
siriana, etc. Cantul era foarte ornamentat si aducea a jale.
Odata cu grecii antici, datorita valorilor lor (tendinta spre armonie, perfectiune), acestia
cultiva sunetul cantat, devenind mai placut. Muzica la grecii antici era echivalenta cu magia
(se credea ca un cantec de vraja putea sa opreasca o sangerare), avea rol mistic, de venerare a
zeilor. Cantul era monodic deoarece polifonia ar fi impiedicat intelegerea textului. Monodia
putea fi acompaniata de o harpa sau un aulos.
Odata cu aparitia Crestinismului, functia muzicii devine una religioasa.
In Evul Mediu, Papa Grigorie I a reformat muzica bisericeasca crestina apuseana. Cantul
devine mai putin ornamental - cantus planus (spre deosebire de muzica bizantina, bogata in
melisme), apar cele 8 moduri gregoriene, iar muzica este unisonala, fiind cantata in colectiv.
Apar trubadurii si truverii datorita necesitatii de evadare din rigiditatea muzicii religioase.
Acestia isi compuneau singuri muzica si textele. Cantecele lor erau vesele, profane.
In secolul XIII apare Scoala de la Notre Dames, avand ca reprezentanti pe Leoninus si
Perotinus. In aceasta perioada se dezvolta polifonia vocala, scriindu-se deja pe 3 si 4 voci.
Evolutia muzicii vocale dupa Evul Mediu este rapida. In perioada Renasterii multe opere de
arta raman anonime, deoarece individul nu era considerat important, avand insemnatate doar
colectivul, masa de credinciosi.
Muzica vocala polifonica va atinge apogeul in secolul al XVI, in timpul lui Giovanni
Perluigi da Palestrina, care va reusi sa redea o claritate a textului in muzica neatinsa pana
atunci, si o imbinare desavarsita a polifoniei, contrapunctului si armoniei.

Bibliografie: -Voci Mari, Voci Bizare – Mircea Dutescu


- Tratat de Teoria Muzicii – Victor Giuleanu
Web: https://en.wikipedia.org/wiki/Vocal_weight
https://en.wikipedia.org/wiki/Vocal_register

Agnes Vranceanu, anul II, FCMPM, gr. 1