Sunteți pe pagina 1din 2

Politica economică în timpul regimului Chun si Roh (1981-1991)

În 1980, Chun Doo Hwan a preluat puterea politică printr-o lovitură militară şi una
sângeroasă. Acesta, în comparaţie cu predecesorul său, Park, nu a avut o viziune clară şi nici un
plan concret de dezvoltare politică când a ajuns la conducere. Din această cauză, el a fost nevoit
să-i asculte pe tehnocraţi, care au dorit să restructureze economia de inflație cu creștere înaltă,
într-o economie mai rațională și mai stabilă. Pentru îndeplinirea acestui scop, tehnocraţii au avut
doua obiective primordiale. Primul obiectiv, menţinut pe toată durata acestei perioade(exceptând
anul 1981), a constat în stabilirea preţurilor prin reducerea deficitului public, limitarea creşterii
monetare şi încetinirea creşterii salariilor. Al doilea obiectiv, realizat doar parţial, a presupus
liberalizarea pieţei, prin introducerea selectivă a măsurilor pentru privatizarea și dereglementarea
băncilor comerciale naționale și a măsurilor anti-chebol pentru a limita și a verifica puterea
economică a chebolului.
În 1981, guvernul introduce un program care include privatizarea şi dereglementarea celor
cinci bănci comerciale naţionale, celor zece bănci provinciale şi tuturor insituţilor financiare
nebancare. Introducerea acestui program, nu a presupus renunţarea la putere de către guvern în
favoarea sectorului privat, sectorul bancar continuând să fie un organ guvernamental.
După introducerea acestui program, a avut loc o altă schimbare notabilă. Majoritatea
instituțiilor financiare nebancare au intrat sub controlul chuebolului, tehnocraţii încearcă
limitarea puterii, însă fără niciun rezultat pozitiv.
Această provocăre a chaebolului, cât şi faptul că statul sud-coreean a evoluat în așa fel încât
începea să se asemene mai degrabă cu un stat de rachetă, decît cu unul de dezvoltare, au condus
la eroziunea puterii de stat.
Dezvoltarea economică nu a fost obiectivul primordial pentru preşedintele sud-coreean în
momentul preluării puterii, iar din acest motiv, domeniul afacerilor a început să devină unul
ambetant, îmbogăţirea familiei si susţinătorilor devenind ceea ce îl "pasiona".
Preşedintele introduce plata obligatorie de către insituţii a unor contribuţii politice sau cvasi-
impozite . Între 1986-1989 a avut loc un boom economic, datorită factorilor externi, Coreea de
Sud generând un comerţ mare şi un surplus contului current.
Continuând să crească economia, companiile sud-coreene au decis să-şi sporească investiţiile în
fabrici noi şi facilităţi de producţie. Instituţiile doresc să câştige cât mai mult capital, devin mai
independente de guvern, iar companiile încep să investească în străinătate. Între stat si guvern se
menţine o relaţie "confortabilă", guvernul oferind ajutor firmelor care se aflau în faliment, însă
acest lucru a condus la rată periculoasă de îndatorare. Totul a dus la reducerea inflaţiei, o
problemă ce a devenit cronică, puterea guvernului s-a erodat, statul a început să-și piardă
autonomia în calitate de oficialități, iar economia a ajuns într-o situaţie precară.

Criza economică din 1997


Ajungând la putere, Kim Young Sam a lansat “Planul de cinci ani al economiei”. Acest plan
urmărea consolidarea mecanismul de piață liberă. Preşedintele a introdus o serie de măsuri
economice, un program de " liberalizare a fluxului de lichidități și de tranzacționare a
capitalului", a anunțat un decret de urgență care exclude folosirea de pseudonime în tranzacțiile
financiare și a încercat, de asemenea, să curețe comuniunea prin divulgarea activelor de înalți
funcționari. De asemena, a dat în judecată şi câţiva directori chaeboli pentru corupţie, însă
puterea chaebol era prea mare, ea continuând chiar să domine econimia sud-coreeană. Guvernul
încearcă să salveze economia de sub puterea chaebol internaţionalizând-o, însă puterea chaebol
profitând de acestă situaţie, va face împrumuturi internaţionale, triplându-se astfel datoria
externă. Astfel, se declanşează o criză economică.

STRATEGIA DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ A TAIWANULUI


În anul 1949, generalul Chiang Kai-shek și-a mutat regimul Kuomingtang (regim KMT) la
Taipei. Iniţial, acesta nu era interest de dezvoltarea economiă a Taiwanului, principalul său
obiectiv fiind preluarea continentului. Strategia de dezvoltare economică a Taiwanului era destul
de similară cu cea a Coreei de Sud (politica industrială condusă de stat, utilizând alocarea
creditelor, coordonarea planurilor de investiții, reglementarea pieței forței de muncă ş.a.), însă au
fost diferențe subtile, dar esențiale între cele două strategii. Principala preocupare a lui Chiang a
fost aceea de a controla inflația și de a menține stabilitatea, iar Park era mai preocupat de
creștere. . Pentru a menține stabilitatea monetară, guvernul a naționalizat sistemul bancar din
Taiwan și a avut un control foarte strict asupra întregului sector financiar. Până în 1991 băncile
comerciale private nu aveau voie să opereze în Taiwan, cu excepția a câtorva bănci străine mici
şi a unor societățile de asigurare de viață sau societățile de încredere și de investiții.
Instituționalizarea guvernului KMT a unui sistem financiar bazat pe credite bancare a blocat
dezvoltarea tipurilor de instrumente financiare cum ar fi obligațiunile și acțiunile., rețelele
tradiționale de uz casnic au devenit principala sursă de acumulare de capital și de partajare a
securității.
Forţa de muncă era amplasată în mâinile minorilor continentali, puterea economică neputând fi
transpusă în putere politică. Conducerea KMT a introdus, de asemenea, politici care au limitat
concentraţiile economice şi a promovat distribuirea corectă a veniturilor. Aceste diferențe
subtile, dar cruciale au dat naștere unei structuri industriale antiinflaționiste și financiare foarte
diferite în Taiwan. Politica de a evita consolidarea excesivă a resurselor financiare și abordarea
conservatoare a operațiunilor bancare, a determinat dirmele din Taiwan să se bazeze pe fondurile
proprii, pe credite mici de la mai multe bănci sau pe bani împrumutaţi de la rude. prieteni și așa
mai departe. Taiwanul a finanțat întreaga formare a capitalului intern brut din economiile interne.
). Aceste diferențe explică de ce Taiwanul a fost capabil să evite contagiunea crizei de
suveranitate din 1997, în timp ce Coreea de Sud a fost una dintre victimele principale