Sunteți pe pagina 1din 4

LEXICUL LIMBILOR ROMANICE

„Rolul nostru între popoarele lumii nu poate fi decâtcel pe care ni-l indică însăşi
limba noastră: un poporromanic ce stă ca strajă civilizaţiei şi a sufletuluilatin în inima
Europei răsăritene” (Sextil Puşcariu).

În mod paradoxal, limba, care apare la o primă privire de ansamblu ca unelement de


stabilitate în viaţa oricărui popor, se revelă, privită în funcţionalitatea sa, a fiun fenomen
eminamente dinamic, pentru care viaţa şi schimbarea reprezintă ocomponentă permanentă,
intrinsecă, s-ar putea chiar afirma. Uzul lingvistic – individualsau de grup – operează selecţii
asupra materialului lingvistic, determinând astfel înrealizarea comunicării sociale diversitate
şi variaţii (faţă de limba-,,mamă” din careprovine).
Schimbările care au loc în societate se reflectă în primul rând şi nemijlocit
învocabular, considerat pe bună dreptate ca fiind compartimentul limbii cel mai
deschisinfluenţelor de orice natură.
Lexicul fiecărei limbi este în strânsă legătură atât cu istoria poporului carevorbeşte
acea limbă, cât şi cu realitatea înconjurătoare. În cazul limbilor înrudite, cumsunt limbile
romanice, la care ne vom referi pe parcursul lucrării, istoria vocabularuluilor este, cel puţin
parţial, comună: acelaşi strat de bază şi, uneori, acelaşi tip deinfluenţe, datorate aceluiaşi tip
de contacte. Vorbim de aspecte lexicale comune datoratemoştenirii latine, în primul rând. Ne
vom ocupa de o parte a termenilor latini moşteniţiîn două dintre limbile romanice: limba
română şi limba italiană, scoţând în evidenţăsimilitudinile (şi eventual deosebirile, acolo unde
există) dintre acestea.

Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară. Fac
parte din subfamilia italică a limbilor indo-europene. Au mai mult de 700 de milioane de
vorbitori nativi răspândiți în întreaga lume, mai ales în Europa, America de Sud și Africa.

Limbile romanice își au rădăcinile în așa-numita latină vulgară, sociolectul popular


al limbii latine vorbit de legionari, colonizatori și comercianți ai Imperiului Roman, deosebit
de limba clasică folosită de clasele superioare ale societății.

Un aspect interesant al dinamicii vocabularului, asupra căruia vrem să ne oprimatenţia


îl constituie modificările care au loc în conţinutul semantic al lexemelor. Nu sepoate studia
vocabularul unei limbi dacă nu se are în vedere evoluţia semantică alexemelor. Aceasta
prezintă câteva tendinţe generale, cum ar fi: lărgirea sensului,restrângerea sensului,
combinarea celor două tipuri prin succesiunea lor în timp sau prinalăturarea lor simultană,
înnobilarea sau, dimpotrivă, degradarea sensului. Dacă vorbimde schimbări semantice la
nivelul celor două limbi menţionate – româna şi italiana –luând în calcul fondul latin
moştenit, vom observa că aceste schimbări interesează înegală măsură şi etimologia şi
semantica.
Şi cuvintele au o istorie a lor şi adeseori ,,alterarea” conţinutului, sensului loreste un
interesant indice barometric al schimbării sensibilităţii generale sau chiar aviziunii asupra
lumii.ar fi interesant de urmărit o comparaţie întresemnificaţia unor noţiuni din limba latină şi
cea a corespondentelor lor romanice (maiprecis româneşti şi italiene). La următorii termenii se
poate observa ooarecare ,,sărăcire”, o depreciere a rolului acestora în comunicarea cotidiană.
Sensulantic fie s-a pierdut, fie supravieţuieşteîn forme ,,reziduale” în câteva locuţiuni, fără a
mai corespunde decât pe alocuri celuiprimar din latină, fie apare distorsionat sau frecvent
banalizat.
Un prim exemplu îl reprezintă lexemul honestus. Legat de ideea de honor(honos), -
oris, acest termen era folosit adeseori cu sensul de ,,onorabil, distins, nobil, derang nobil”. Ce
se păstrează din acest sens primar în corespondentele sale romanice:onest, respectiv onesto?
Doar sensul comun de ,,cinstit, de treabă, corect” (cf. DEX).
Onestă e o persoană de treabă, cumsecade din societatea burgheză care nu
întreprindeacţiuni negative sau dăunătoare celorlalţi. O sintagmă precum ,,născut din părinţi
oneşti”(,,nato da onesti genitori”) poate fi folosită azi cu o nuanţă aproape ironică, în timp ce
înRoma antică desemna obârşia nobilă. Vir honestia facie semnifica un om cu o
anumităprestanţă a aspectului fizic, un om arătos. Honestus presupunea astfel o
nobilitateainterioară, cât şi exterioară. Cel din urmă sens s-a pierdut în italiană şi română.
Virtus, -utis. Pe lângă sensul moştenit din latină (,,însuşire morală pozitivă aomului;
însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele;integritate morală”, cf.
DEX), destul de puţin întrebuinţat în zilele noastre,corespondentele lui moderne (în limba
română – virtute – şi respectiv în limba italiană –virtù) şi-au dezvoltat o semnificaţie care nu
are nimic de a face cu semnificaţia anticuluivirtus. Acesta din urmă semnifica şi ‘putere’,
‘curaj’, ‘vitejie’, sensuri legate de vir,termen desemnând bărbatul ca atare, nu în sens
naturalist. Astfel sensul aşa-numitmodern de care vorbeam anterior face referire la moralitate,
la castitate. Sensul lui virtusca forţă eficientă s-a păstrat în ambele limbi numai în locuţiuni de
tipul ,,în virtuteaacestui sau acelui lucru” (,,in virtù di questa o quella cosa”) sau în contexte
precum ,,lavirtù di una pianta o di medicamento”.
O altă noţiune ce merge pe aceeaşi linie cu virtus este pietas. Ce reprezentaaceasta
pentru vorbitorii de latină? Ea aparţinea domeniului sacrului, desemna raportulspecial al
omului cu divinitatea în primul rând, apoi cu alte ,,realităţi” ce ţineau detradiţie, incluzând aici
Statul însuşi. În primul caz era vorba despre o atitudine de calm,de venerare demnă, iar în al
doilea, de un sentiment al apartenenţei şi, în acelaşi timp, alrespectului, al necesităţii, al
trebuinţei, al adeziunii, ca putere, forţă a aceluiaşi sentimentsuscitat de figura severă a lui
pater familias (de unde şi pietas filialis). Semnificafidelitate faţă de stat, de patrie: pietas in
patriam. În limba română, pietate face referirela sentimentul religios, fiind sinonim cu
evlavie, smerenie, cucernicie, pe de o parte, iarpe de alta semnifică şi respectul profund faţă
de cineva sau ceva.
Limba Română, o limbă romanică:
Dintre numele sonore la care se face referire în momentul în care se aduce îndiscuţie
atât problema limbii române ca limbă romanică, cât şi a individualităţiilimbii române între
limbile romanice, numele lui Sextil Puşcariu se remarcă datorităactivităţii sale ştiinţifice în
domeniu, la care se adaugă existenţa unei reviste cuprofil lingvistic la Cluj care-i datorează
existenţa, Sextil Puşcariu fiind cel sub acărui conducere ia naştere revista „Dacoromania”.În
cadrul studiilor şi articolelor cu caracter lingvistic scrise de Sextil Puşcariu,se observă
preocuparea deosebită a acestuia faţă de locul pe care limba română îlocupă între celelalte
limbi romanice, subiectul fiind abordat în mod direct înarticole şi studii, dar şi indirect sau în
proporţii mai restrânse în cadrul altora.
Scopul lucrării din 1920 intitulată Locul limbii române între limbile romanice(discurs
de recepţie la Academia Română) nu este acela de a demonstra romanitatealimbii române, ci
de a sublinia locul pe care aceasta îl ocupă în cadrul limbilorromanice, precum şi importanţa
acesteia pentru studiul filologiei romanice.
În mod sistematic, organizat şi argumentat, după prezentarea unui istoric al
realităţilorlingvistice care-i vor servi drept bază pentru demonstraţiile ulterioare,Sextil
Puşcariu realizează împărţirea limbilor romanice, pe baza asemănărilor şideosebirilor dintre
acestea, în două grupe mari: grupa de vest şi grupa de est, considerândcă împărţirea anterioară
a acestora nu are o bază ştiinţifică solidă, urmărinddoar scopuri practice.
Coroborând informaţiile pe care i le furnizează istoria, răspândirea
geografică,alcătuirea etnografică şi politică a popoarelor romanice şi comunicarea care a
existatîntre acestea, Sextil Puşcariu demonstrează că, având în vedere faptul că până însecolul
IV exista o singură limbă, pe care o numeşte preromanică, nu se putea vorbide o divizare a
limbilor romanice. După divizarea limbilor romanice, acestea, înfuncţie de diferiţi factori, s-
au influenţat reciproc în grade diferite.
Autorul afirmă că limba română (unica reprezentantă de astăzi a grupei de est)se
aseamănă cel mai mult cu limba italiană, în cadrul celor două limbi producându-se, cu efecte
similare, anumite fenomene fonetice1. Astfel, în ambele limbi semenţine şi se răspândeşte
pluralul substantivelor în -ora (it.) = -uri (rom.), şi frecvenţa prefixului extra-, iar la nivel
lexical se constată păstrarea aceloraşi cuvintelatine cum ar fi: gemitus (it.) = gemet (rom.),
jungere (it.) = ajunge (rom.)etc., dar şi menţinerea sensurilor speciale cu care unele cuvinte
apar în cele douălimbi.

Evoluţia limbilor romanice comparativ cu limba latină

Conform studiului efectuat de Mario Pei în 1949, care compară gradul de evoluție al
limbilor față de limba din care provin, acesta este coeficientul de evoluție pentru limbile
romanice în comparație cu limba latină:

 Limba sardă: 8%;


 Limba italiană: 12%;
 Limba spaniolă: 20%;
 Limba română: 23,5%;
 Limba occitană (provensală): 25%;
 Limba portugheză: 31%;
 Limba franceză: 44%.

Clasificarea limbilor romanice


1. Limbile romanice de est: Limba Română
Limba Dalmată
2. Limbile romanice italo-vestice: Limbi italo-dalmate
Limbi romanice vestice
3. Limbi romanice sudice: Limba sardă
Limba corsicană
4. Limbi creole: bazate pe: Limba franceză(Santa Lucia)
Limba portugheză (Sri Lanka)

S-ar putea să vă placă și