Sunteți pe pagina 1din 19

Statul de drept

De Leon Duguit

Leon Duguit (1859-1928) a fost un respectat jurist francez. A studiat dreptul la Universitatea din Bordeaux, a predat
la Caen, iar din 1886 s-a reîntors la Bordeaux ca decan al Facultății de drept până la moaartea sa. Opera sa rămâne
ca o importantă și originală contribuție la gândirea juridică. Una dintre cele mai importante lucrări este Tratatul de
drept constituțional în 5 volume scris între 1921-1925.

~1~

Toate cercetările care fac obiectul prezentei lucrări sunt dominate de ideea
fundamentală în opinia mea că statul este el însuși subordonat unei reguli de drept
superioare pe care el nu o creează și nu o poate încălca. În această chestiune nu
contează varietatea noțiunii de stat, ci faptul că limitarea puterii statului trebuie făcută în
totalitatea sa, ca și cum ar fi o persoană, iar nu numai vreunui organ care-i aparține.
Respectiva limitare prin drept a puterii statului trebuie admisă indiferent care ar fi
temeiul dreptului în statul respectiv. Esențialul acestei probleme este de a înțelege și
afirma cu energie de neînfrânt că există o regulă de drept superioară puterii publice,
regulă care limitează statulși îi impune datorii. Fără stat care se supune regulii de drept
nu poate exista decât barbarie și lipsă de civilizație. În statul dedrept agenții săi
jurisdicționali ori administrativi nu pot acționa decât în baza legii altfelorice act al
acestora devine nul.

Pornind de la cele spuse apare prima problemă. Fiindcă nu poate exista drept fără
sancțiune materială, or aceasta nu se poate aplica statului, atunci cum este posibilă
existența unui stat de drept ? Această problemă poate fi rezolvată prin impregnarea
colectivității cu ideea de drept, idee care să se impună guvernanților și guvernaților.
Astfel, va apare o forță împotriva căreia guvernanții vor ezita în a i se opune în mod
deschis.

A doua soluție vine din faptul că deși nu se poate organiza o sancțiune represivă de
drept împotriva statului, totuși se poate organiza o sancțiune preventivă, adică luarea
unor măsuri care să reducă la minim pericolul violării dreptului de către stat. Este aici
meritul revolutiei franceze din 1789, meritul oamenilor care au proclamat că statul nu
poate face anumite legi și că trebuie garantată siguranța oamenilor. Aceasta s-a făcut
prin Declarația drepturilor omului și prin Constituție. Astăzi, nu se poate vorbi despre o
societate modernă și civilizată dacă nu se regăsesc acolo instrumentele care să-i
protejeze pe cetățeni împotriva arbitrariului guvernanților. Unul dintre mijloacele celemai
eficace în păstrarea unui stat de drept este organizarea politică internă. Printre acestea
se numără și regimul parlamentar.

Statul de drept se conduce prin legi, adică reguli raționale și sociale formulate pentru
toți și impuse tuturor. Astfel, orice drept trebuie să fie pătruns de principiul legalității.
1
Însă pentru ca acest principiu să domine și sănu fie redus la neant trebuie să existe
jurisdicții bine organizate și formate din oameni competenți și absolut independenți din
punct de vedere politic. Ca deciziile acestora să impună respect atât guvernanților cât și
guvernaților. Trebuie ca organele publice de la parlament și până la consiliile locale, de
la șeful statului până la ultimul funcționar public să se încline în fața legilor. Statul să fie
legat cu deciziile sale de tribunale, care să poată sancționa excesul de putere,
declarând nul orice act care încalcă principiile de drept.

Pentru a da aceste obligații negative sau pozitive există două procedee: sistemul
declarației drepturilor și sistemul legilor constituționale rigide.

Sistemul declarației drepturilor constă în formarea unei adunări întrunite în condiții


excepționale care formulează principii de drept superioare care se impun puterii
legislative obișnuite (parlament) și puterii constituante. Acestea țin de dreptul subiectiv
și natural, ele sunt drepturi ca om și cetățean. Orice lege, fie aceasta constituțională
trebuie să se supună acestor principii, altfel nu i se datorează supunere.

Sistemul legilor constituționale rigide completează declarația drepturilor. Legile


constituționale trebuie făcute de un organ legislativ distinct de organul cel obișnuit
(parlamentul). Pornind de la principiile din declarația drepturilor acesta formulează
reguli de organizare politică și uneori reguli de organizare administrativă și judiciară cât
și principii generale de drept în diverse domenii. Aceste reguli se impun legislatorului
ordinar, neputând fi abrogate sau modificate. Legile constituționale pot fi modificate
doar în condiții particulare determinate chiar prin legile constituționale. În acest înțeles,
legile constituționale sunt denumite ”rigide” pentru a fi distinse de legile din Anglia care
sunt denumite constituționale prin definirea scopului lor, anume organizarea politică a
țării, și care pot fi modificate de legislatorul ordinar.

Pentru ca sistemul declarației drepturilor și legileconstituționale rigide să realizeze o


protecție eficace a individului față de stat mai trebuie să existe în acel stat jurisdicții
competente, independente și imparțiale. Trebuie să li se recunoască competența de a
refuza legile contrare declarației drepturilor sau dispozițiilor constituției. O primă
garanție pentru aceasta este existenta ”excepției de neconstituționalitate”. Vom discuta
mai încolo dacă ar fi nevoie de înființarea unei înalte jurisdicții în fața căreia să poată fi
efectuate plângeri de neconstituționalitate, dar eu înclin să cred că acest sistem ar avea
mai multe inconveniente decât avantaje.

~2~

Chiar dacă unele țări au adoptat sistemul declarației drepturilor și al constituției rigide,
asta nu înseamnă că toate principiile de drept superior care se impun statului se găsesc
înscrise în textele de lege, oricât ar fi de solemne sau întinse. Dreptul obiectiv coincide
dar nu pînă la identificare cu dreptul legislativ scris, deoarece dreptul în general este

2
într-o continuă evoluție. De aceea, e sigur că există termeni de drept nespecificați în
declarația drepturilor, nici în constituția rigidă și care deși nescriși trebuie să oblige
statul cu aceeași putere precum legile scrise. De aceea, jurisdicțiile care au în
competență refuzarea legilor care contravin declarației drepturilor sau constituției rigide
trebuie să poată refuza o lege scrisă care fără să conțină violarea unei reguli
constituționale sau din declarația drepturilor este în contradicție cu un principiu de drept
superior nescris și pe care conștiința publică îl percepe ca fiind necesar a se impune
statului.

Sistemul Declarației drepturilor

Republica americană este prima care a pus în practică acest sistem, pornind de la
premiza că declarația drepturilor este contractul social în noua societate politică, adică
contractul scris între guvernanți și guvernați. Din această perspectivă, fiind vorba de un
contract –ne spune autorul altundeva în lucrare-el ține de dreptul subiectiv și nu poate
fi modificat ulterior printr-o lege nouă. Astfel, Declarația de independență din 1776 este
precedată deo formulă care amintește drepturile imprescriptibile ale individului.Acest
contract se impune tuturor, atât organului legislativ ordinar cât și asupra celui care
stabilește constituția. Declarațiile drepturilor din diferitele state americane au fost
supuse referendumului. Aceste drepturi sunt inspirate de credința în existența unor
drepturi naturale și imprescriptibile. Principiile de drept superior cuprinse în declarație
drepturilor nu sunt create, ci constatate și proclamate solemn, cu scopul ca legislatorul
să-și cunoască limitele și să nu îndrăznească a le depăși, iar cetățenii să respecte mai
mult legile emanate cu respectarea declarației drepturilor. Deci, legile cconstituâionale
și cele ordinare, toate trebuie să se conformeze legii care conține enumerarea
drepturilor individuale, adică declarația drepturilor. De aceea, în unele țări aceste
drepturi sunt înscrise ca fiind garantate. Astfel, legea superioară este Declarația
drepturilor, pe urmă Constituția, pe urmă legile ordinare. Deci, o Adunare constituantă
trebuie să se supună Declarației drepturilor și un organ legislativ obișnuit Constituției.
Chiar dacă în constituție nu sunt scrise și garantate drepturile, totuși legislatorul ordinar
este obligat să le respecte sub sancțiunea de a face o lege contrară dreptului. Aceasta
este doctrina individualista. Doctrina solidaristă adaugă câteva obligații statului, legi
directe și pozitive, anume asigurarea pentru fiecare cetățean a muncii, subzistenței și a
unui minim de instruire. A existat obiecția că drepturile nu ar fi legi întrucât nu sunt
exacte și precise. Duguit demontează această afirmație introducându-ne în teoria legii
formale și a celei materiale. Astfel, dacă legea formală este orice act emis de un organ
stabilit prin constituție ca legislator, aceeași lege trebuie să aibă un caracter material,
adică, în primul rând, să comande tot ce este just și util pentru societate și să interzică
tot ce este dăunător, pe urmă să fie generală, să aibă caracter imperativ, să se aplice
pentru viitor și pentru totdeauna. Or, declarațiile de drepturi au caracter material, în
consecință deschid căi de drept și astfel sunt legi. Pe de altă, parte principiile din

3
declarația drepturilor sunt indispensabile ca termen de referință pentru efectuarea
comparației între o lege formal și material bună șiuna care violează drepturile. Dugut
subliniază importanța acestor declarații independent de constituție, deoarece dacă
intervine o nouă constituție fără declarație de drepturi cuprinsă în ea, atunci acestea își
pierd caracterul de legi supreme putînd fi modificate după voința arbitrară a
legislatorului.

Conținutul declarației drepturilor ține de doctrina individualistă. Venind pe lume, omul


aduce cu el anumite prerogative care țin de natura și caitatea sa de om. Urmând
concepția carteziană, omul este gândire, deci fiecare om are dreptul natural și intangibil
să gândească și să-și exteriorizeze gândirea, adicăsă-și dezvolte activitâțile fizice,
intelectuale și morale. Toți oamenii sunt liber, dar și egal liberi. De aici, principiile
egalității și libertății. În Declarația drepturilor din 1789 scria: ”Oamenii se nasc și rămân
liberi și egali în drepturi. Distincțiile sociale nu pot fi instituite decât în baza utilității
publice. Scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și
imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranța și
rezistența la opresiune. Libertatea consistă în a putea face orice, dar care nu dăunează
aproapelui: astfel, exercițiul drepturilor naturale ale omului nu are alte limite decât
acelea care asigură celorlalți oameni posibilitatea de a se bucura de aceleași drepturi.
Aceste limite nu pot fi efectuate decât prin lege”. Constituția din 1791 a precizat clar că
”puterea legislativă nu va putea face nici o lege care să aducă atingere sau să
împiedice drepturile naturale și civile garantate prin constituție”. Vorbind despre cei care
au ispirat declarația drepturilor franceză, autorul găsește cănu este Rousseau cu al său
”Contract social”, ci John Locke în ”Guvernarea civilă”. Fapt interesant, Locke a denumit
următoarele proprietăți: viața, libertatea și bunurile. De ce Declarația s-a numit a
”drepturilor omului” și ”cetățeanului” ? Pentru că drepturile omului există chiar dinainte
ca omul să aparțină unei societăți politice, în timp ce cetățeanul corespunde cu intrarea
în societatea politică. Totuși, drepturile cetățeanului nu sunt mai prejos decât drepturile
omului, ci de același rang. Conform Declarației din 1793, ”Siguranța este protecția
acordată de societate fiecărui membru pentru conservarea persoanei, a drepturilor și a
proprietății. Drepturile cetățenești se asimilează celor naturale doar dacă sunt
recunoscute și garantate de stat.

Principiul egalității

Legislatorul nu poate face nici o lege care să aducă atingere egalității între indivizi. Se
pune problema ordinei de menționare. Dacă e primul drept atunci apare obligația de
ajutorare a cetățenilor în dificultate. Dar, ar trebui scris ”toți oamenii sunt egali prin
natură”, iar nu numai ”egali în fața legii”. Dacă se pune libertatea ca prim principiu
atunci se presupune că statul trebuie să legifereze în armonie cu diferențele
intelectuale și fizice dintre oameni. Rousea a spus că ”forța lucrurilor tinde să distrugă
egalitatea între oameni, așa că menirea legislatorului e să o mențină”. Egalitatea mai
4
înseamnă și ”egalitate politică”, adică egala participare a tuturor la puterea publică.
Aceasta s-a realizat prin sufragiu universal și egal, dar privind egalitatea ca participare
politică se pare că e mai just ca fiecare să participe după capacitate și pregătire. Cît
privește egalitatea în fața legii, aceasta înseamnă ca cetățeanul să fie protejat de lege
ca persoană și proprietate cu aceeași forță și în același mod. Tot așa și în ce privesc
pedepsele. Nu este clar dacă există un drept de egalitate față de avere, in caz afirmativ
se ajunge la comunism. Legislatorul nu poate exclude un om de la funcții politice în
baza originii, credinței religioase și convingerilor politice, singura condiție de acces fiind,
capacitatea, talentul, virtutea. Din dreptul de egalitate rezulta modul de stabilire a
impozitului datorat statului, care nu trebuie să apese o clasă în defavoarea celeilalte.
Impozitul progresiv este conform cu principiul egalității. Trebuie avut în vedere ca un
impozit progresiv să nu egalizeze averile și să nu-l expropieze pe cetățean. De
asemenea, fiecare trebuie să plătească un impozit fie cât de mic, fiindcă în lipsă iarăși
s-ar încălca principiul egalității. Dar dacă un cetățean câștigă doar pentru subzistența
zilnică, atunci unele legi l-au degrevat de impozit. Principiul egalității pretinde ca toți să
fie datori la serviciul militar.

***

Principiul libertății

Este puterea individului de a exersa și dezvolta activitatea fizică, intelectuală și morală


fără ca statul să poată aduce restricții decât acelea care ar fi necesare pentru protejarea
libertății tuturor. Limitele aduse de stat nu pot fi stabilite decât prin lege.Principiul moral
care stă la baza celui de drepturi este ”nu fă altuia nimic din ceea ce nu ți-ar place să-ți
facă ție”. Limitele respective mai trebuie să fie aplicabile tuturor. Dacă acest principiu a
pornit de la o doctrina individualistă, acum se observă în practică că tinde să fie înțeles
și aplicat din perspectiva solidarității sociale. Din această perspectivă,statul e obligat să
dea leg icare să permită participarea la solidaritatea socială. Legi care să ofere un
ajutor suficient tuturor persoanelor inapte de muncă, dar și locuri de muncă pentru cei
care doresc să muncească. Cred că în virtutea principiului solidarității statul e dator să
facă legi care să impună munca. Nu e permis ca cineva să nu facă nimic și ca statul să
nu-l oblige la muncă. Trăim o perioadă în care fundamentul individualist al limitării
puterilor statului face loc unei concepții socialiste sau solidariste. Trebuie făcuta
distingerea cuvenită. În doctrina individualistă, statul nu poate face anumite legi,
deoarece individulare drepturi subiective opozabile tuturor, deci și statului. În felul
acesta, libertatea și proprietatea recunoscute și reglementate prin lege pozitivă rămân
drepturi subiective opozabile statului. În doctrina socialistă, solidaristă, individul nu are
nici un drept, ci numai datorii sociale. Statul trebuie să lase individul în a-și îndeplini
datoriile sociale, în special dezvoltarea liberă a propriei activități. Legile statului pot
reglementa aceste manifestări, doar pentru a asigura libera manifestare a tuturor. De
aici, însă, nu se naște un drept subiectiv pentru individ în contra statului, deci libertatea
5
și proprietatea nu sunt opozabile statului. Consecințele sunt următoarele: După
concepția individualistă, fiecare are dreptul de a lucra, acționa, dar nu e obligat și statul
nu intervine. Este un fel de drept la lenevie. După concepția solidaristă, statul trebuie
să-l oblige la lucru. Asta nu e bolșevism, deoarece trăsătura caracteristică a
bolșvismului e suprimarea proprietății private. Se ivește o problemă morală. Dacă omul
e obligat să lucreze, totuși nu e voie să facă o muncă peste capacitățile sale. Omul nu
poate abuza de valoarea-muncă a altui om, pentru că un element esențial al vieții
sociale. De aici izvorește legitimitatea oricărei legi care oriunde reglementează munca.
De asemenea, omul nu are voie să facă nimic care să-i compromită sănătatea,
inteligența și valoarea morală. De aici, legitimitatea și datoria statului de a interzice tot
ceea ce diminuează forța fizică, intelectuală și morală. De aici vine și concepția că statul
este obligat să asigure tuturor un minim de instruire. Copilul este valoarea socială cea
maai ridicată. Concepția solidaristă presupune că statul e obligat să acorde cetățenilor
dreptul la muncă, la învățământ și la asigurare socială. Din aceste drepturi rezultă și că
problema șomajului este de extremă importanță și statul are datoria să o soluționeze.
Trebuie să existe un învățământ minim gratuit și o asigurare socială în măsura în care
inițiativa individuală nu acoperă suficient necesitățile.

Despre regimul de drept și despre regimul polițienesc

Regimul legal de libertate poate îmbrăca forma regimului de drept sau polițienesc. Dar,
maimult, se poate zice că trebuie să fie de bază un regim de drept și numai în cazuri
excepționale un regim polițienesc.

Regimul de drept este acela în care activitatea individuală, fizică, intelectuală, morală și
religioasă se poate manifesta liber fără restricție preventivă sau autorizare prealabilă.
Doar atunci când activitatea individuală se manifestă împotriva dreptulu și numai atunci
legislatorul autorizează forța publică pentru a pedepsi, forța o reparație sau anula.
Astfel, pot face orice activități fizice, dar dacă bat, ucid sau fur, atunci sunt arestat și
condamnat. Pot circula liber pe un drumpublic, dar dacă cauzez cuiva un prejudiciu din
imprudență sau neglijență, atunci trebuie să-lrepar. Pot publica prin scris sau viu grai
orice opinie, dar dacă e acompaniată de injurii, defăimări sau instigări la infracțiuni,
atunci se poate produce o pedepsire sau reparație sau ambele. Pot face orice contract,
dar dacă scopul e contrar legii, atunci se anulează. Acesta e regimul de drept.

Regimul polițienesc

Legea care limitează libertatea fiecăruia în interesul libertății tuturor permite autorității
publice să intervină pe cale de prevenire, înainte ca o atingere a dreptului să fie făcută,
cu scopul de a preveni în măsura posibilului actele contrare dreptului. În cazul crimelor
sau a furturilor arestarea și condamnarea nu este o lege de poliție, dar cele care permit
autorităților competente să ia toate măsurile preventive posibile sunt legi de poliție. De

6
asemenea, unele legi în legătură cu munca și cu adunările publice, pe căi de circulație
și locuri deschise publicului. Legislatorii stabilesc regimuri polițienești de represiune sau
reparație, atunci când regimul de drept nu e capabil să elimine paguba socială sau
individuală. În toate aceste cazuri libertatea individuală este restrânsă în interesul
tuturor. Totuși, regimul polițienesc trebuie să fie excepție și nu regulă. Astăzi, regimul
polițienesc francez este dezvoltat pentru adunările publice li sănătatea colectivă și
restrâns pentru libertatea de opinie, asociere, religioasă și reuniune. Pentru ca un regim
polițienesc să funcționeze fără inconveniente pe lîngă cel de drept –ceea ce e total
legitim- legislatorul trebuie să ia precauții ca regimul să fie legal și să nu fie arbitrar.
Autorul găsește că pentru cuvântul poliție există un singur înțeles, anume ”intervenția
preventivă a autorității”.

Proprietatea

Legislatorul nu poate face nici o atingere proprietății indivizilor. În Declarația drepturilor


din 1789 s-a spus în art. 17 că ”proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu
poate fi privat de aceasta decât atunci când există o necesitate publică legal constatată
și sub recompensa unei juste și prealabile indemntăți. Proprietatea este înțeleasă în
sensul dreptului roman: posedarea exclusivă a unui bun cu puterea de a uza și a
dispune de acel bun și de fructele sale. Interpretările asupra dreptului de proprietate au
fost extrem de diferite mergându-se pănă la concepțiile egalitariste. Robespierre
propune teoria iacobină, anume că ”proprietatea este o instituție socială”, fiind ”dreptul
fiecărei persoane de a se bucura și dispune oparte din bunuri garantate prin lege”. Este
bine de spus că fondatorii Declarației drepturilor omului și cetățeanului s-au ocupat doar
în mod juridic de aceasta, fără a pune în discuție aspectul moral, anume fundamentul
proprietății. Doar Thouret a apreciat că proprietatea este un drept natural, anterior
apariției legilor și că acest drept trebuie recunoscut doar indivizilor, ci nu organizărilor
înființate prin lege. La fel ca ceilalți care nu au luat în discuție aspectul moral al
proprietății, Mirabeau este de părere că proprietatea nu are alt fundament decât legea,
în consecință legea poate suprima proprietatea. Este de spus că în Constituția din
1848, proprietatea a fost considerată ca un drept superior legilor pozitive: ”Republica
recunoaște drepturile și datoriile anterioare și superioare legii pozitive.” Problema
proprietății este foarte complicată, deoarece se poate deduce corect că proprietatea
care derivă din libertatea individuală e întemeiată pe dreptul de a dispune de produsul
muncii, dar nu se poate spune nimic despre alte tipuri de proprietăți din statele
moderne. Sub aspectul proprietății derivate din libertate se poate justifica proprietatea
mobiliară, dar în nici un caz nu se poate legitima proprietatea imobiliară și nici cea
capitalistă cu toate formele ei. De asemenea, nu se poate justifica nici transmiterea
proprietății ca moștenire. Unica presupoziție care pare validă ar fi aceea că temeiul
tipurilor de proprietate altele decât proprietatea mobiliară ar fi utilitatea socială. De aici,
rezultă consecințe importante, mai întâi aceea că ea nu trebuie să existe decât în

7
măsura în care e fundamentată pe utilitatea socială. Proprietatea nu mai e un drept
intangibil și sacru, ci unul care poate și se schimbă permanent în funcție de nevoile
sociale. Autorul este de acord cu sociologul Auguste Comte care spune că ”funcția
socială a proprietății este de a produce capital, de a-l administra, astfel fiecare generație
pregătind un cadru economic pentru cealaltă care va urma”.

Obligațiile pozitive ale Statului

Până acum am făcut referire la lucrurile pe care statul nu are voie să le facă. Este, însă
neândoielnic că supunerea statului în fața dreptului are ca primă consecință și faptul că
statul este obligat să facă anumite lucruri. El trebuie să facă anumite legi și în privința
asta toți juriștii sunt de acord, chiar dacă există controverse asupra fundamentării sau
întinderii respectivei obligații. Mai, întâi satul este obligat să ofere gratuit un minim de
învățământ. Pe urmă, dacă există indivizi fără resurse și în imposibilitate de a munci,
adică boală, infirmitate ori bătrînețe, statul este obligat să ofere ajutor pentru îngrijire,
însănătoșire și mijloace de subzistență pentru vîrstnici. De asemenea statul, chiar dacă
astăzi prin legi pozitive nu este obligat să asigure locuri de muncă pentru cei care vor
să muncească și nu găsesc, totuși este obligat să reglementeze munca și să protejeze
muncitorul. Fundamentul acestor obligații este solidaritatea socială și se impone statului
or care ar fi organizarea politică. Însă, principalul factor al solidarității este activitatea
individuală. Din această perspectivă, nu trebuie să aducă atingere activității individuale,
în plus să organizeze totul pentru a se ajunge la dezvoltarea maximă a acesteia. În
consecință, din perspectiva solidarității sociale este inadmisibil ca un individ care vrea
să muncească să nu găsească de lucru. Este o datorie a statului ca oricine să poată
găsi de lucru. Sistemul de a aloca indemnizație de șomaj e păgubos. Cel mai bine e să
fie favorizată dezvoltarea agriculturii, comerțului și industriei. Este inadmisibil ca
muncitorul să fie exploatat de patron. Adunarea națională în ședința din 30 mai 1790 a
hotărât că ”societatea datorează tuturor membrilor muncă sau subzistență” în același
timp cu ”cel ce refuză, deși este în măsură să muncească, se dovedește vinovat față de
societate”. Statul nu este dator să furnizeze muncă sau subzistență decât cetățenilor
săi, iar nu străinilor. Obligațiile respective pot deriva și din principiul egalității.E de
menționat că a apărut și sistemul preventiv de asigurări sociale prin obligarea
muncitorului în a pune deoparte o sumă din salariu. Astfel că pot exista un sistem de
asistență (pomană) și asigurare socială.

Sistemul legilor constituționale rigide

Majoritatea țărilor cât și Franța și SUA în mod deosebit practică sistemul legilor
constituționale rigide. Acolo se distinge între două tipuri de legi. Unele, denumite legi
ordinare sunt făcute de legislatorul ordinar, dar în condițiile constituției. Legile ordinare
pot fi în orice moment modificate, abrogate sau suspendate. Fără îndoială că pe durata
existenței lor legislatorul este obligat să le respecte, dar întotdeauna poate să le

8
schimbe sau suprimeze printr-o lege nouă. Legile constituționale rigide sunt făcute în
cadrul unor proceduri speciale.În mod obișnuit nu sunt votate de legislatoru ordinar și
chiar și în țările unde sunt făcute de legislatorul ordinar legile urmează o procedură
specială în condiții determinate. Legile constituționale nu pot fi modificate, nici abrogate
și nici suspendate, iar legislatorul ordinar nu are voie să emită vreo lege ordinară
contrară acestora. Însă, expresia ”legi constituționale” este folosită adeseori în alt sens,
anume pentru a desemna legi care au drept obiect reglementarea organizării politice,
independent de cadrele în care aceste legi sunt adoptate. În Anglia, de exemplu,
parlamentul adoptă legi constituționale, dar le poate modifica oricând, spre deosebire
de Franța și SUA unde acest lucru nu este permis. Pentru a fi evitată această confuzie,
s-a făcut propunerea ca legile constitutionale care nu mai pot fi modificate de
legislatorul ordinar să fie denumite ”legi constituționale rigide”. Distincția este formală,
dar adeseori legile constituționale rigide tratează principii generale de drept și reguli
generale pentru puterile statului. Însă, adeseori sunt tratate și probleme comune.
Sistemul legilor constituționale rigide completează sistemul Declarației drepturilor. Astfel
declarațiile drepturilor formulează principii generale de drept cărora statul trebuie să li
se supună. În baza declarațiilor, adunarea constituată organizează prin legi
constituționale statul în așa manieră încât individul primește siguranța că statul nu va
depăși puterea pe care o are. Aici pot fi prezentate și unele dispoziții generale
considerate atât de importante încât să fie scoase de sub voința legislatorului ordinar. În
țările care practică sistemul legilor constituționale rigide există o ierarhie a legilor. În vârf
este Declarația drepturilor, legea supremă, superioară tuturor. Sub declarație se găsesc
legile constituționale, subordonate, dar superioare legilor ordinare care alcătuiesc baza
piramidei. Legile ordinare nu pot fi contrare legilor constituționale și declarației
drepturilor. Acest sistem este o protecție a individului în fața arbitrariului legislativ, dar
aceasta este posibilă doar cu condiția ca în statul respectiv să existe tribunale bine
organizate, independente și cu capacitatea de a fi deasupra oricărei bănuieli de corupție
sau incompetență și, de asemenea, să aibă puterea de a refuza aplicarea oricărei legi
pe care o judecă contrară declarației drepturilor și legilor constituționale rigide. La
aprobarea sau modificarea legilor constituționale trebuie să participe întregul popor. Se
cere ansamblul națiunii pentru a face o constituție și a stabili limitele revizuirii. Trebuie
înțeles că sistemul legilor constituționale rigide implică două idei: 1) că o comunitate
politică rezultă în urma unui contract între guvernanți și guvernați și că autoritatea
politică ia naștere în urma realizării contractului; 2) că există drepturi naturale și că prin
contract acestea trebuie protejate împotriva arbitrariului. În continuare autorul trece în
revistă modalitatea practică prin care aceste principii au fost realizate. E importantă
ideea că națiunea suverană are dreptul imprescriptibil de a schimba constituția. Autorul
arată că regimurile politice au reușit să inventeze proceduri prin care să fure
suveranitatea națiunii. Astfel, dacă inițial era vorba de o adunare constiituantă care
redacta constituția, ulterior s-a trecut la principiul referendumului constituant și pe urmă

9
la mandatul pentru efectuarea constituției. De abia din 1848, în urma revoluției s-a
trecut în Franța din nou la sistemul legilor constituționale rigide. Au apărut multe
probleme legate de revizuirea constituției, în sensul impunerii unor limite sau nu. În
Franța de abia din 1975 au fost eliminate legal restricțiile de revizuire.

Despre legile contrare dreptului

Numesc lege contrară dreptului orice lege formală care conține o dispoziție contrară fie
unui principiu de drept superior așa cum apare în conștiința colectivă a poporului, fie
contrară unei dispoziții înscrise în declarația drepturilor sau în legile constituționale
rigide. Legea neconstituțională este contrară dreptului superior scris sau nescris.
Legislatorul nu are puterea să creeze dreptul. El este obligat să emită dispoziții
constructive, adică care arată cum se îndeplinește dreptul. Consecința logică este că o
lege e contrară dreptului obiectiv acolo unde nu are drept scop de a pune în operă o
regulă de drept și de a-i asigura aplicarea. O astfel de lege trebuie considerată fără
forță executoare, fără valoare. Dar, violările dreptului de către legislator sunt frecvente
și este greu de gândit cum s-ar putea organiza împotriva legislatorului abuziv un sistem
destinat să reprime violarea dreptului. În Franța, tentativele de combatere a
legislatorului abuziv nu au reușit cu succes. În Anglia, funcția legilor constituționale
rigide este preluată de opinia publică. Fie că există sau nu în diverse țări organe
însărcinate cu misiunea de a aprecia conformitatea legilor la dreptul obiectiv și a
declara legile contrare dreptului fără forță executorie, noi trebuie să tragem consecința
logică, anume că refuzul de a ne supune la o lege contrară dreptului este legitim.
Acesta este principil dreptului de rezistență la opresiune afirmat inițial în art. 2 din
Declarația drepturilor din 1789. Când se formulează această propoziție puterea tinde să
te catalogheze drept anarhist pentru că spune aceasta că nu este posibilă o societate
acolo unde cetățenii pot refuza supunerea pretextând că unele legi sunt contrare
dreptului. Dar, atunci cum de există legi despre care nimeni nu gândește să refuze a le
da ascultare ? În plus dreptul de a rezista la opresiune este cea mai bună garanție
împotriva abuzului puterii. Mulți filozofi de marcă, fără a fi anarhiști, au aprobat acest
principiu. Cu atât mai mult legislatorii vor ține seama să nu facă legi care să înlăture
obligațiile lor și să nu facă legi pe care sunt obligați să le facă. Cuvântul, adeseori trecut
ăn constituții ”securitatea individului” înseamnă un ansamblu de drepturi individuale
care obligă statul la a-și da o organizare internă și a lua toate măsurile pentru a reduce
la minim posibilitatea încălcării restricțiilor ce i-au fost impuse prin declarația drepturilor
și legile constituționale rigide. Acolo unde statul respectă securitatea cetățeanului se
poate spune că există garanția drepturilor. ”Oriunde unde garanția drepturilor nu e
respectată, acolo nu existănici separația puterilor în stat și nici constituție” (art.16 din
Declarația din 1789). Autorul este de părere că legislatorul e obligat să organizeze
statul în așa fel încât puterea să nu fie concentrată într-un singur organ. Trebuie să
existe mai multe organe care să se limiteze reciproc. Distincția între legile

10
constituționale rigide și cele ordinare este garanția respectării dreptului de către
legislator. Sistemul legilor constituționale rigide nu este fundamentul limitării puterilor
legislatorului ordinar, ci doar o garanție pozitivă, totuși incompletă și precară. În Anglia,
de exemplu, unde aceste legi constituționale rigide nu există, limitarea puterii
parlamentului se face printr-o conștiință colectivă chiar dacă nescrisă asupra unor
principii de drept superior. Trebuie adăugat că pentru ca acest sistem al legilor
constituționale rigide să fie complet e necesară existența unei înalte jurisdicții
imparțiale, competente, fără caracter politic, care să verifice compatibilitatea legilor
emise de legislator și să le poată anula în caz contrar. Existența unei atare jurisdicții
implică multe probleme. Dacă e numită de parlament sau de guvern, atunci nu mai e
independentă. Dacă e aleasă de popor atunci a un corp politic cu slabe garanții dee
imparțialitate. Dacă se recrutează prin cooptare atunci va deveni un corp aristocratic
incompatibil cu democrația modernă. Presupunând că această curte jurisdicțională
există, atunci apare problema cum și de către cine va fi sesizată. Dacă e sesizată de
guvern, atunci nu putem ști dacă nu cumva giuvernul vrea să înlăture o lege care nu-i
place. Dacă se sesizează din oficiu și poate anula orice lege, atunci în fapt devine un
organ politic cu prea multă putere. Dacă sesizarea e făcută de un singur cetățean există
temerea ca să nu fie împiedicată activitatea legislativă. Poate fi conceput să existe
recursul la abuz de putere, recurs în favoarea unui singur cetățean, dar e mai greu de
conceput ideea ca un singur cetățean să determine anularea unei legi prezumate utilă și
conformă dreptului, numai din cauză că a fost concepută de organe constituționale.
Ideea unui parlament sau a unei camere parlamentare a eșuat în practica franceză. Ca
idee, însă, senatul se putea opune la promulgarea unor legi care erau neconstituționale.
În practica constituțională franceză au existat texte de lege prin care o jurisdicție verifica
compatibilitatea nu numai a legilor, ci și a actelor administrative ale guvernului. Acum,
văzând câte greutăți produce existența unei jurisdicții superioare de apreciere a
neconstituționaalității, se poate afirma că cea mai bună soluție este de a lăsa în sarcina
tribunalelor judecarea excepțiilor de neconstituționalitate. Tribunalele sunt legate prin
lege de toate legile superioare scrise sau nescrise, de toate legile în vigoare și mai ales
de regulile înscrise în declarația drepturilor și în legile constituționale rigide. Orice
reclamant trebuie să fie împuternicit cu dreptul de a ridica în fața unui tribunal o
excepție de neconstituționalitate, adică să susțină că legea invocată în contra lui nu
poate fi aplicată de tribunal, deoarece este contrară unui drept superior scris sau
nescris, căruia i se subordonează legislatorul ordinar. Soluția judecării excepției de
neconsttuționalitate ar trebui impusă în toate statele unde există separația puterilor.
Aceasta, deoarece - după concepția separării puterilor – puterea legislativă și puterea
judecătorească sunt suverane și independente, având deasupra lor un element
superior, anume puterea constituantă. Astfel zis, dacă puterea legislativă violează o
regulă constituțională, totuși puterea legislativă nu poate obliga puterea judiciară să se
asocieze la această violare. Pntru că dacă puterea judecătorească s-ar supune la un

11
astfel de viol legislativ, asta ar însemna că încetează a mai fi independentă și suverană.
În continuare, autorul arată că SUA oferă tribunalelor acest drept, în timp ce puterea din
Franța nu-l conferă, zicând că asta ar fi o imixtiune în problemele legislativului. Autorul
găsește că puterea franceză este în eroare. Totuși, autorul găsește că totmai mult se
aud voci care sunt în favoarea exemplului american. Berthelemy și Jeze au reluat și
dezvoltat această teză în consultația pe care au dat-o în 1912 Societății de tramvaie
din București, ocazie cu care au scris :”În dreptulpublic și constituțional, din momentul în
care un stat adoptă sistemul separării legilor constituționale de cele ordinare, consacră
principiul separării puterilor, legislativă, executivă și judiciară, și organizează tribunale
independente, în același momnt conferă prin simplul fapt al existenței celor anterioare
tribunalelor și chiar fără a fi nevoie să o spună expres puterea și datoria de a verifica
constituționalitatea legilor invocate în fața lor, puterea și datoria de a refuza aplicarea
legilor contrare constituției”. Cât despreinvocarea din partea legislatorului că judecarea
excepției de neconstituționaitate de către tribunal ar fi o imixtiune în sfera legislativului,
autorul demonstrează contrariul. Nu este o imixtiune, ci doar o suspendare a legii
pentru un caz particular. Legea continuă să existe, dispare pentru o speță efectul legii.
Din respingerea legii pentru un caz particular nu exclude existența legii ca generalitate.
Nu e vorba ca tribunalul să oprească legiferarea sau să interzică vreo promulgare.
Trebuie înțeles aici că nu tribunalul suspendă aplicarea unei legi, ci chiar legea
superioară din declarația drepturilor sau constituție. Autorul este de părere că toate
statele care nu lasă tribunalelor dreptul de a judeca excepții de neconstituționalitate nu
sunt state de drept. Analizănd puterea Curții supreme de justiție di SUA,putere care nu
este mai mare decât a curților obișnuite, autorul observă că de multe ori Curtea
supremă a judecat excepția de neconstituționalitaate nu numai din perspectivă formală
ca acord cu dreptul superior, ci și din perspectivă materială, adică comparată cu
principiile morale.

Principiul legalității

Poate fi formulat în termeni simpli, astfel: Nici un organ de Stat nu poate lua o decizie
individuală care să nu fie conformă unei dispoziții legale anterioare. Altfel zis, o decizie
individuală nu poate filuată decât în limitele determinate de o lege materială anterioară.
Este un principiu care protejează cetățeanul și se poate spune că acolo unde se aplică
nu se trăiește sub regimul unui stat de drept. Iarăși, altfel zis nici o putere din stat nu
poate lua o anume decizie individuală în vederea unei situații determinate dacă nu
poate lega situația de o regulă generală anterioară. Fără acest principiu al legalității nu
este decât despotism. Acesta este un principiu absolut. Este falsă teoria că actele de
guvernământ nu pot fi atacate de recurs. Principiul legalității în sens formalne învață că
nici o lege nu poate fi dată decât de parlament. Totuși, în multe țări acest principiu
suferă restricționări. Un caz special este acela al împuternicirii guvernului de a da legi.
Aceste legi care conferă altor organe decât parlamentului putere de reglementare sunt

12
de fapt legi de excepție. Puterea reglementară nu trebuie să aparțină altor organe decât
în limitele exacte ale unei legi dată expres. Totuși, în unele țări s-a dat drept guvernului
să legifereze în orice domenii, dar aceasta numai în caz de necesitate. Dreptul de
necesitate.

Actele de guvernământ

Și acum câte ceva despre actele de guvernământ obișnuite. În țările moderne, guvernul
are un dublu caracter: uneori acționează ca organ politic, alteori ca organ administrativ.
Ca organ administrativ, actele sale sunt supuse tuturor recursurilor posibile, de exemplu
pentru excesul de putere. Ca organ politic, nu s-a ajuns la recunoașterea recursului la
un act guvernamental. Aici intră și actele diplomatice. Dar nerecunoașterea unui recurs
pentru actele politice ale guvernului – ne spune autorul -chiar dacă se practică, în fond
este o concepție eronată. Ar trebui să existe o rezolvare la nivelul parlamentului.
Aceasta era situația în Franța secolului al XIX-lea.

Problema reglementării de necesitate

Această problemă se naște din a ști dacă în anumite circumstanțe poate să apară o
excepție de la principiul legalității formale, dacă guvernul sau autoritatea administrativă
poate reglementa în afara condițiilor date expres de o lege. Acum nu mai e vorba de a
ști dacă se poate face recurs, ci dacă recursul este motivat, dacă reglementarea e
motivată chiar în afara limitelor pe care i le-a dat o lege. Autorul este de cord că
guvernul poate emite regulamente de ordin legislativ, chiar unele care să suspende,
modifice sau abroge o lege existentă, dar cu îndeplinirea a trei condiții: 1) să fie război,
insurecție armată etc. 2) să existe imposibilitatea reunirii parlamentului sau o urgență
atât de mare că nu se poate aștepta până la reuniune 3) să fie supus ratificării
parlamentului cât mai urgent. Reglementarea de necesitate trebuie aplicată imediat.
Recursul pe exces de putere trebuie admis, dar va fi declarat neîntemeiat dacă se
bazeaza numai pe ilegalitatea legislativă. Dacă parlamentul s-a reunit, dar nu a luat în
discuție reglementarea guvernului, atunci reglementarea devine caducă și orice tribunal
are datoria să refuze aplicarea regulamentului. Se prezumă că guvernul ar fi trebuit să
imediat să ceară parlamentului ratificarea respectivei legi. Dacă parlamentul l-a ratificat
atunci regulamentul devine lege, dar numai din acea zi și pentru viitor, retroactivitatea
fiind o ficțiune. Dacă s-a aplicat din momentul emiterii a fost datorită condițiilor speciale
care l-au generat și i-au dat forță legislativă. Există regulamente care sunt ilegale fiindcă
suspendă texte din legi existente.

Sancțiunea principiului legalității

Sancțiunea principiului legalității din punct de vedere formal și material constă ăn


principiu în anularea actului care violează legea, procedură însoțită de tragerea la
răspundere a autorului sau a Statului, în funcție de circumstanțele în care au survenit

13
ilegalitățile. Problema care se pune acum este cum trebuie pronunțată anularea, în ce
condiții și care să fie consecințele. Vom începe prin a pune separat actele
jurisdicționale, deoarece pentru controlul legalității acestora, de obicei toate legislațiile
au prevăzut căi de recurs dintre care două sunt mai importante, anume apelul și
recursul de casație (recurs extraordinar în fața Curții de casație). Diferența între cele
două recursuri este următoarea. Apelul supune unei judecăți superioare întregul proces
așa cum s-a prezentat în prima instanță. Apelul conferă puterea de a anula pentru
violarea legii o hotărâre de primă instanță, însă nu are exclusive acest scop, deoarece
scopul principal este rediscutarea întregului proces. În schimb, recursul în casație are
drept scop exclusive de a supune jurisdicției supreme legalitatea judecății atacate. Este
procedeul ethnic juridic esențial pentru a sancționa încălcarea principiului legalității ăn
ce privesc deciziile jurisdicționale. Totuși, se observă că o juridicție de casație este
câteodată obiectivă, câteodată subiectivă. Pentru actele emise de parlament în dreptul
modern nu au fost încă instituite căi de drept prin care să fie pronunțată o anulare de
către o jurisdicție competentă ori de câte ori se încalcă o lege. Credința eronată că
parlamentul este investit cu suveranitate întârzie apariția unei căi de drept care să
reprime energic ilegalitățile parlamentului. Ne mai rămâne să vorbim despre
nenumăratele acte făcute de organe administrative. În ce le privește, o primă sancțiune
a încălcării principiului legalității constă în dreptul de control al parlamentului asupra
întregii activități administrative. Se poate spune că acest mechanism este mai degrabă
politic decât juridic. Dar, dacă i se adaugă o largă răspundere ministerial înaintea
parlamentului, acest lucru este o garanție suplimentară, dar desigur insuficientă. O țară
nu practică un adevărat regim de stat de drept dacă nu are organizat un sistem de
sancțiuni jurisdicționale. Franța are pus la punct un regim elaborate de sancțiuni
jurisdicționale. Trebuie, însă, distins bine între actele administrative fără character
juridic sau operații material-administrative, acte administrative obiective, acte-reguli,
acte-condiții și acte administrative subiective.

Operațiuni material administrative – de regulă, acetea sunt acte de executare asupra


persoanelor sau bunurilor și trebuie distins din nou între cazurile unde încălcarea se
face prin uzurpare de putere sau numai prin abuz de putere. Sancțiunea ar trebui să fie
tragerea la răspundere a agentului care face actul sau numai a administrației. Există
uzurpare de putere ori de câte ori agentul administrative printr-un act de executare
asupra unor persoane sau bunuri a ieșit în afara domeniului administrativ. În concepția
franceză, orice act de executare a unei personae sau de bunuri trebuie făcut de un
agent judiciar sau în virtutea unei decizii luate de un agent judiciar. Acest lucru derivă
din separarea puterilor în judiciară și executivă. În consecință, orice agent administrativ
care face sau ordonă un act de execuție pe persoană sau bunuri comite o uzurpare de
putere, dacă nu există o lege care să dea în mod expres și excepțional competență
pentru executare. Actul prin uzurpare de putere este juridic inexistent, totuși, nu se
poate zice că actul este inexistent ca faptă, or acesta este o infracțiune imputabilă

14
agentului administrativ și sancționabilă prin cod penal. Există abuz de putere atunci
când agentul administrativ rămânînd în cadrele legale și administrative a comis o
greșeală, a întocmit un act care trebuia emis de alt organ administrative, a făcut actul
fără a ține seama de formalitățile cerute de lege, sau care deși urmărind un scop
administrativ s-a îndepărtat de la scopul inițial al legii. Noțiunea abuzului de putere
corespunde exact cu excesul de putere cu singura diferență că abuzul de putere se
aplică operațiunilor materiale, în timp ce excesul de putere se aplică unui act
administrativ juridic. Astfel, abuzul de putere va fi sancționat de tribunale judiciare
împotriva persoanei, iar excesul de putere de tribunale administrative împotriva
administrației.

Acte obiective- orice act obiectiv, regulă sau condiție, contrare principiului legalității,
considerate fie material, fie formal, trebuie atinse de nulitate și trebuie acordat un drept
de recurs în fața unor tribunale competente să anuleze actele. În Franța, orice act care
este făcut cu violarea legii poate fi încadrat în: uzurpare de putere, exces de putere sau
deturnare de putere. Uzurparea de putere apare ori de câte ori un funcționar
administrativ ia o decizie care atinge libertatea individuală și proprietatea privată, fără a
exista un text de lege care să-i confere acest drept. Actul făcut cu uzurpare de putere
este doar un simplu fapt fără caracter juridic și nu i se datorează supunere. El este de
competența tribunalelor judiciare. Astfel, un funcționar administrativ, care confiscă o
proprietate, privează un cetățean de libertate, suprimă un ziar, interzice un comerț, nu o
poate face din cauza principiului separației puterilor și nu poate pretinde ca împricinatul
să nu meargă cu cauza sa în fața tribunalelor judiciare. Aceasta, deoarece astfel de
acte nu există juridic, nu au temei de drept. Actul funcționarului deschide o cale de fapt,
iar nu de drept. Se poate zice că un act administrativ este lovit de nulitate absolută, dar
în condițiile specifice în Franța recursul trebuie făcut în termen de două luni de la
comiterea actului. Dar, dacă asta esste calea ordinară, există și calea de excepție prin
care permite recursul oricând va fi făcut. Autorul vorbește despre regulamente care
formal sunt acte administrative, dar material sunt legi. De aceea, orice tribunal
administrativ ori judiciar îndreptățit să interpreteze legea poate interpreta și
regulamentele. Principiul de legalitate al actelor administrative are o sfera de aplicare
atât de largă încât încălcarea sa antrenează nulitatea nu numai pentru actele care
violează o lege formală sau un regulament superior, dar și nulitatea actelor făcute de
autoritatea care a întocmit actul. Autoritățile administrative care emit acte sunt legate de
acestea. Le pot modifica, abroga, ănlocui, dar cît timp acestea există autoritățile sunt
obligate să le respecte.

Actele subiective-sunt acelea unilaterale sau contractuale. Nici ele nu pot viola legea,
dar, acum, nu poate exista recurs pentru exces de putere. Acum este vorba de o cale
de drept obiectivă și pentru judecători se pune problema dacă legalitatea obiectivă a
fost violată, adică s-a putut naște o situație juridică subiectivă sau nu. Actele subiective

15
nu pot fi atise decât de o nulitate relativă, aplicată numai la actul administrativ unilateral
sau contractual. Actele unilaterale uneori pot fi atacate prin recurs de exces de putere,
în schimb cele contractuale nu. Un caz particular interesant este acela al contractelor
încheiate de o autoritate administrativă. S-a spus că înalta jurisdicție ezită să ia în
judecată contractele încheiate și că și dacă ar face acest lucru instanța ar putea anula
actul adminstrativ, dar nu contractul. Or, această interpretare este falacioasă deoarece
dacă instanța anulează – să zicem- deliberarea în urma căreia s-a decis contractul sau
avizul organelor e control, atunci acel contract rămâne fără putere. Un contract mai
poate fi atacat pentru cauză de vociu de formă. Dar, dacă contractul a fost deja
executat, atunci acțiunea poate fi fondată pe înavuțirea fără cauză sau plată nedatorată.

Despre anularea si retragerea de către autoritatea administrativă a unui act


administrativ nereglementar.

Este evident că o autoritate administrativă superioară cu putere ierarhică și drept de


control poate și are datoria spontan sau la cerere să anuleze actul unei autorități
inferioare sau controlate dat cu violarea legii. Dar, anularea și retragerea se pot face
numai pentru acte unilaterale, fie obiective sau subiective. Dacă e vorba de contract
aceasta se poate face decât dacă contractul prevede o facultate de reziliere. Se
socotește în Franța că actele administrative pot fi atacate cu recurs în termen de două
luni de zile. Autorul este de părere că de la această regulă trebuie exceptate
regulamentele și actele-condiție. Cât privește actul administrativ subiectiv, dacă acesta
include cheltuieli impuse de administrație, atunci pare rezonabil ca plângerea să fie
încadrată în timp. Nu tot așa se procedează dacă administrația cunoaște ilegalitatea și
menâine actul, în acest caz nefiind deloc necesar ca recursul să fie încadrat în timp. În
această situație un recurs necontencios la orice oră poate fi dresat împotriva
administrației.

Rezistența la opresiune

Garanția îndeplinirii tuturor obligațiilor statului stă înainte de toate în buna organizare a
puterilor publice. Siguranța, securitatea cetățanului este dreptul individului ca statul să
se organizeze astfel încât să fie redus la minim pericolul de violare a dreptului. Asta
înseamnă repartiția și ierarhia puterilor, control jurisdicțional puternic și
responsabilitatea statului și a funcționarilor. Dacă în ciuda tuturor garanțiilor luate, se
produce violarea dreptului, atunci după terminologia declarației drepturilor se zice că a
apărut o opresiune. Este opresiune când statul face o lege pe care nu are dreptul să o
facă, când nu face legi pe care trebuie să le facă, când parlamentul sau chiar un
referendum ori adunare constituantă nu se supune unor principii și reguli de drept
superior. Este opresiune când actul individual, administrativ sau jurisdicțional încalcă
legea oricare ar fi organul care l-a întocmit. Cu cât organul care încalcă legea este mai
sus ierarhic , cu atât opresiunea e mai mare. Legea, care prin natura ei este o regulă

16
generală și abstractă, legea care violează dreptul stabilește un regim de opresiune în
sensul că fiecare membru al corpului social este oprimat. Chiar și un act individual de
opresiune este opresiv nu numai pentru individ, ci în virtutea principiului solidarității
pentru toți. Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1793 spune: ”este opresiune
împotriva întregului corp social cțnd un singur individ este oprimat. Este opresiune
împotriva fiecărui membru când corpul social este oprimat”. Articolul 32 din Declarația
drepturilor girondină spune: ” Este opresiune când o lege violează drepturile naturale,
civile și politice pe care ar trebui să le garanteze. Este opresiune când legea este
violată de funcționarii publici prin aplicarea ei la cazuri individuale. Este opresiune când
acte arbitrare violează drepturile cetățenilor față de expresia legii. În orice guvernare
liberă modul de rezistență la diferitele acte de opresiune trebuie stabilit prin constituție.”
Se naște întrebarea dacă atunci când legislatorul face legi împoriva legii și când
administratorul sau judecătorul comit acte contrare legii, au subiecții satului dreptul de a
rezista la aplicarea legilor contrare dreptului, la executarea actelor administrative sau
jurisdicționale. Este faimoasa problemă a rezistenței la opresiune. În art.2 din Declarația
drepturilor omului și cetățeanului dreptul de rezistență la opresiune este enumerat ca
fiind unul dintre drepturilee naturale și inprescriptibile omului. Cum au ănțeles părinții
Declarației acest drept nu se spune. Se poate înțelege și că prin utilizarea de toate
drepturile individuale principiul rezistenței la opresiune este realizat. Dar cum și cât nu
ni se spune. În Declarația din 1793, însă, au fost făcute precizări. Se afirmă că dreptul
de rezistență la opresiune este consecința celorlalte drepturi și că rezistența poate
merge de la a fi pasivă și defensivă până la agresiune în cazul tiraniei. Astfel, art. 19 și
11 din Declarația din 1793 spun: ”Orice cetățean aflat sub incidența legii trebuie să se
supună imediat, fiind vinovat dacă rezistă. Orice act exercitat împotriva unei persoane
în afara legii este arbitar și tiranic. Acela căruia i se impune actul prin violență are
dreptul să-l respingă prin forță. Deci, nu poate fi vorba de infracțiunea de rebeliune când
cineva respinge cu violență un act de autoritate făcut cu violarea legii.” Art. 35 din ultima
declarație precizează:”Când guvernul violează drepturile poporului, atunci insurecția
este pentru popor cel mai sacru drept și cea mai necesară datorie”. Revoluționarii din
1793 au mers până acolo încât au recunoscut legitimitatea tiranicidului:”Orice individ
care uzurpă suveranitatea să fie pe loc dat morții de către oamenii liberi.” Este o părere
preluată de la teologi catolici. Astfel Jean de Salisbury vede ăn tiran imaginea lui
Lucifer. Sf. Thomas d,Aquino respinge tiranicidul, excepție făcând doar cazul când
acesta a luat puterea prin violență. Boucher în 1589 este de părere că tiranul uzurpator
posesor legitim al puterii care abuzează poate fi condamnat la moarte de puterea
publică, în timp ce celălalt fie de puterea publică, fie de popor. Rezistențala opresiune
este o tradiție constantă la teologii catolici. Ei disting între rezistența pasivă, adică
nenexecutarea oricărui act ilegal sau contrar dreptului în măsura în care nu există
constrângere prin forță. Rezistența defensivă înseamnă a răspunde violenței cu violență
atunci când suveranul vrea să impună o lege contrară dreptului sau legii, în acest caz

17
conceptualizarea mergînd spre o legitimă apărare. Cât privește rezistența agresivă
aceasta însemnă forțarea guvernului prin violență pentru a fi retrase sau reconcepute
legile ilegale. Toți teologii însă recomandă multă prudență, dreptul la insurecție fiind un
ultim remediu, trebuind cântărit dacă nu se strică mai mult decât se repară. După Sf
Thomas d.Aquino insurecția împotriva unor tirani care au cîștigat puterea prin violență și
dau legi contrare dreptului este permisă, cu excepția când nu produce mai multă
suferință decât pe vremea tiranului. În secolul al XVI-lea scriitorii protestanți au afirmat
cu tărie dreptul la insurecție. Jurieu în secolul al XVII-lea a spus: ”Supraviețuirea și
conservarea poporului sunt suprema lege”. La sfârșitul secolului al XVII-lea John Locke
alcătuiește în ”Tratat despre guvernarea civilă” o adevărată teoria revoluției. Este
important că Locke extinde dreptul de rezistență la opresiune nu numai față de rege, ci
și față de legislator, repezentantul poporului. Locke neagă teoria lui Rousseau despre
atotputernicia legii. În final autorul face câteva observații. Supunerea la lege este o
necesitate socială, dar fiecare este liber să aprecieze valoarea unei legi și să facă tot
cee se poate fără a recurgela violență pentru a se sustrage unei legi contrare dreptului,
cât și la executarea unui act contrar legii. Rezistența defensivă este legitimă ? Este
incontestabil că teoretic toți gânditorii au fost de acord cu asta. Dar exercițiul unei atare
rezisstențe poate prezenta grave inconveniente sociale. Nu se poate concepe o
societate unde fiecare cetațean să aibă dreptul de a se opune cu forțala executarea
unei legi pe care acesta o pretinde contrară dreptului. Totuși, individul are sigur dreptul
de a rezista prin forță la actul unui agent care acționează cu violarea legii. Actul
agentului nu are valoare legală. Autorul vorbește în continuare despre violența
împotriva unui agent de autoritate care acționează legal potrivit atribuțiilor. În unele țări
acesta este un delict de rebeliune. Dar problema e foarte sensibilă.Unii teoreticieni spun
că nu este rebeliune dacă opunerea se adresează unui act ilegal. Rebeliunea
adevărată este atacul cu scopul de a împiedica execuția unei legi sau ordin al autorității
și doar intenționalitatea poate exprima esența acum. Dar cel care rezistă unui act
arbitrar nu are intenția de a se opune executării legii pentru că aici nu este nici o lege.
Garraud spune că agenții de autoritate sunt prezumați că acționează legal, astfel încât
rezistența pe cale de fapt în fața unui agent care acționează este rebeliune. Și că doar
în cazurile în care agentul autorității depășește limitele atribuțiilor, mandatul su face un
act interzis prin lege, doar atunci nu ar fi rebeliune. Dar, Duguit nu poate fi de acord cu
asta. El crede nu este niciodată rebeliune, atunci când cetățeanul rezistă prin forță
actului ilegal al unui agent public de autoritate. Poate fi orice altă infracțiune (omor,
lovituri, rănire etc.), dar nu rebeliune. Cât privește dreptul la rezistență agresivă, la
insurecție, acesta nu poate apare ca drept pozitiv. Incontestabil în teorie, dreptul la
insurecție în practică poate aduce multe inconveniente. De aceea, Boissy d,Anglas
spune că Constituâia din 1793 a organizat anarhia. De aici rezultă încă o dată pentru
stat obligația riguroasă de a organiza în așa manieră puterile politice pentru a reduce la

18
miim pericolul ca guvernul să ia decizii arbitrare, legislatorul să facă legi contrare
dreptului, administrația să emită acte contrare legilor.

SFÂRȘIT

19