Cuprins:

Introducere.......................................................................................................5
Capitolul I:Consideraţii generale asupra actului juridic civil.....................7
1.1Conceptul de act juridic civil şi sensurile sintagmei de act
juridic civil......................................................................................................7
1.2.Terminologie...........................................................................................8
1.3.Clasificarea actelor juridice civile..........................................................8
1.4.Condiţiile actului juridic civil...............................................................14
1.4.1.Clasificarea condiţiilor actului juridic civil ...............................15
Capitolul II: Nulitatea actului juridic civil...................................................28
2.1.Consideraţii generale...................................................................................28
2.1.1.Sediul materiei...................................................................29
2.1.2Scurt istoric. Concepţii privind nulitatea.........................................29
2.1.3.Funcţiile nulităţii .............................................................................30
2.2.Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic
civil.........................................................................................................................................30
2.3.Cauzele nulităţii...........................................................................................35
2.3.1.Cauzele de nulitate absolută.............................................................35
2.3.2.Cauzele de nulitate relativă...............................................................35
2.4.Clasificarea
nulităţilor................................................................................................................................36
2.5.Regimul juridic al nulităţii actului juridic
civil...........................................................................................................................................42
2.5.1.Regimul juridic al nulităţii
absolute.....................................................................................................................................43
2.5.1.1.Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are
interes.......................................................................................................................................43
2.5.1.2.Nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind
imprescripibilă.........................................................................................................................44
2.5.1.3.Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin
confirmare................................................................................................................................45
2.5.2.Regimul juridic al nulităţii relative.............................................46

1
 2.5.2.1.Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al
cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.........................................................46
2.5.2.2.Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul
termenului de prescripţie extinctivă ........................................................................................47
2.5.2.3.Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de
partea interesată........................................................................................................................49
2.6.Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea
relativă......................................................................................................................................51
2.7.Efectele nulităţii actului juridic................................................................51
2.7.1. Consideraţii generale.....................................................................51
2.7.2.Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.......................................52
2.7.3.Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară..............................53
2.7.4.Principiul desfiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului
iniţial.......................................................................................................................................................54
2.8.Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de
drept..............................................................................................................................................55
2.8.1.Principiul conversiunii actului juridic...............................................55
2.8.2. Principiul răspunderii civile delictuale..............................................57
2.8.3.Principiul validităţii aparenţei în drept...........................................57
Capitolul III :Studiu de caz.........................................................................58
3.1.Consideraţii generale asupra nulităţii actului juridic civil……………….58
3.2.Studiu de caz…………………………………………………………….59
3.2.1. Speţă privind anularea unui act de donaţie...........................…...59
3.2.2.Speţă privind anularea unui contract de închiriere..............................62
Concluzii........................................................................................................67
Bibliografie....................................................................................................69

2
 LISTA CU ABREVIERI

C.civ.=Cocdul civil
Cpr.civ.=Codul de procedura civila
C.fam.=Codul familiei
Dec.civ.=Decizia civila
Trib.Supr.=Tribunalul superior

3
 Introducere

„Binefacerea cea mai mare pentru oameni este să dea şi să trăiască sub legi civile
bune, ele îmblânzesc puterea şi o ajută să se facă respectată ca şi cum ar fi înseşi justiţia. Ele
au o influenţă asupra fiecărui individ, sunt implicate în principalele acte ale vieţii, îl însoţesc
peste tot; sunt uneori unica morală a unui popor şi sunt întotdeauna parte componentă a
libertăţii sale.”
Jean-Etienne Marie Portalis
În zilele noastre, viaţa oricărui om reclamă, aproape la orice pas cunoaşterea dreptului,
înţeles ca îndreptar al conveţuirii sociale. Prin urmare a cunoaşte dreptul nu este un lux, ci o
necesitate socială din ce în ce mai resimţită. Pentru aceasta se cere în primul rând cunoaşterea
legilor, adică a regulilor de drept stabilite de puterea legiuitoare.
Am elaborat tema „Nulitatea actului juridic civil” conştienţi fiind de dificultatea
acesteia. Totodată,am considerat deosebit de necesară studierea acestei teme, într-o
actualitate în care abundenţa legilor şi schimbarea lor rapidă nu au răgazul de a fi reţinute în
comportamentul cotidian al individului, simţim tot mai mult nevoia certitunii şi a siguranţei
marilor instituţii ale dreptului civil.
Pentru elaborarea lucrării am folosit ca material bibliografic de referinţă Codul civil
român,iar pentru a realiza o raportare la legislaţia care va domina în curând acest domeniu,am
mai folosit ca material bibliografic si Proiectul de cod civil.
Nulitatea actului juridic civil impune o studiere laborioasă datorită faptului că este
deosebit de importantă în ceea ce priveşte studiul actului juridic civil.
Nulitatea este o sancţiune de drept care opreşte derularea unui raport juridic ori de câte
ori părţile obţin sau pierd mai mult decât şi-au exprimat dorinţa,fie datorită unor vicii de
consimţământ,fie nerespectării unor prevederi legale.
De foarte multe ori apar unele efecte negative care duc la încheierea de acte juridice
civile care nu au nici o valoare juridică.Realizarea acestor acte”defecte” dă naştere la o serie
de probleme între părţile participante la actul juridic.Instituţia nulităţii are tocmai rolul de a
rezolva aceste probleme ivite între părţi.Totodată,nulitatea repară prin puterea legii greşelile
şi rea-credinţa ce apar în raporturile juridice.
Înainte de a intra în subiectul nulităţii actului juridic civil am realizat o prezentare
generală a catului juridic civil,a viciilor de consimţământ,precum şi a condiţiilor de
valabilitate ale actului juridic civil.Am considerat necesara aceasta prezentare generală

4
deoarece,atât viciile de consimţământ cât şi condiţiile de valabilitate,influenţează,fiecare în
Pentru o mai bună reliefare a importanţei acestei instituţii juridice şi pentru a prezenta
rolul acesteia în ceea ce priveşte raporturile de drept civil am apelat la practica juridică din
domeniul dreptului civil.
felul său,aplicabilitatea sancţ de drept intitulată nulitate.
Am ferma convingere că prezenta lucrare poate constitui o importantă sursă
infomaţională pentru toţi cei interesaţi de această temă.

Capitolul I

5
 Consideraţii generale asupra actului juridic civil

Conturarea raporturilor juridice civile are loc în cele mai multe cazuri prin actul juridic.
Sub acest aspect, actul juridic se diferenţiază net de alte conduite (acţiuni) umane. Cel ce
săvârşeşte un act juridic civil este legat prin voinţa sa exteriorizată faţă de ceilalţi ale căror
situaţii juridice se află într-o dependenţă în raport cu această atitudine manifestă.
1.1Conceptul de act juridic civil şi sensurile sintagmei de act juridic civil
Un complex de împrejurări relevante juridic şi cel puţin o voinţă exteriorizată de care
legea leagă anumite consecinţe juridice alcătuiesc actul juridic. Voinţa exteriorizată reprezintă
„sâmburele” actului juridic civil, cea care pune în mişcare crearea actului juridic, deci când
lipseşte această voinţă nu avem de-a face cu un act juridic.
Codul civil îl defineşte prin speciile actului juridic civil (contracte speciale): contractul
de donaţie, de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut,
depozit, rentă-viageră şi tranzacţie. De exemplu contractul de vânzare-cumpărare este definit
astfel: „Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite
celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.1
Doctrina defineşte actul juridic civil în termeni esenţiali pentru toate categoriile de acte
juridice civile.
Astfel, într-o definiţie unanim acceptată actul juridic civil este: „manifestarea de voinţă
săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge un raport
juridic civil concret”2
Din această definiţie putem conchide că elementele caracteristice actului juridic civil
sunt următoarele:
-prezenţa unei manifestări de voinţă, care poate să provină de la una sau mai multe
persoane fizice sau juridice;
-manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile;
-efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport
juridic civil concret ( prin acest element, actul juridic civil se delimitează de actele juridice
din alte ramuri de drept);

1.2.Terminologie

1
Art.1294 Cod civil
2
Gabriel,Boroi,Liviu,Stănciulescu, Drept civil.Curs selectiv.Teste grila, Editia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.

6
 Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele accepţiuni:
-prima accepţiune este aceea de manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte
juridice, adică de operaţiune juridică încheiată (negotium juris, negotium)3, de exemplu,
vânzare-cumpărare, împrumut, schimb, donaţie;
-a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină şi practică este aceea de înscris
constatator al manifestării de voinţă, a operaţiunii juridice încheiate (instrumentum
probationis, instrumentum4)sau de suport material al manifestării de voinţă a subiectului de
drept;
Folosirea termenului de înscris, în cea de-a doua accepţiune, a termenului de act juridic
civil se apreciază ca fiind în sprijinul acurateţei exprimării juridice.
Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă juridică ambele accepţiuni ale termenului
de act juridic civil. De exemplu, în art.1191 Cod civil: „Dovada actelor juridice (negotium) al
căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se
poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată” (instrumentum).
Astfel Codul Civil prevede în art.1171 că: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege,de un funcţionar public,care are dreptul de a funcţiona în locul
unde actul s-a făcut.”
Din contextul acestor articole putem deduce că legiuitorul a înţeles să distingă ambele
sensuri ale actului juridic civil; această distincţie fiind obligatorie, deoarece în lipsa lui
negotium iuris, existenţa actului juridic este de neconceput, nu acelaşi lucru se poate spune şi
despre inexistenţa lui instrumentum probationis, în lipsa căruia actul juridic există, dar nu
poate fi dovedit.
1.3.Clasificarea actelor juridice civile
Actul juridic este privit ca un concept general, alcătuit dintr-un proces de generalizare şi
abstractizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care acesta le subsumează. Importanţa
clasificării actelor juridice contribuie la o mai bună întelegere şi la o mai temeinică
aprofundare a instituţiei. Desigur această clasificare în funcţie de diferite raţiuni de
discriminare prezintă un deosebit interes atât teoretic, cât şi practic.
Din punct de vedere teoretic, acest concept cuprinde o varietate de acte juridice şi se
cuvine să fie analizat şi privit, şi sub aspectul categoriilor de elemente care, în totalitatea lor, îi
dau conţinut.

3
Vasile,Val,Popa, Drept civil.Partea generală.Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.63.
4
Vasile,Val,Popa, Drept..., op.cit., p.63.

7
 Din punct de vedere practic, clasificarea prezintă interes în ceea ce priveşte diferitele
categorii de acte juridice cărora li se aplică regimuri juridice distincte.
Deci putem conchide că, termenul de act juridic cuprinde o mare varietate de acte pe
care le putem înţelege numai funcţie de clasificarea acestora.
Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii astfel:
 după numărul părţilor participante la încheierea actelor juridice distingem:
-actul unilateral, este acel act juridic care este „rezultatul manifestării de voinţă al
unei singure părţi”5.Sunt acte unilaterale: testamentul, promisiunea unilaterală de
recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la succesiune, confirmarea unui act anulabil.
-actul bilateral, este acel act încheiat prin realizarea acordului de voinţă a două părţi
diferite (fiecare parte putând fi constituită din una sau mai multe persoane). Manifestarea de
voinţă a fiecarei din părţi poartă numele de consimţământ. Actele juridice bilaterale se
numesc contracte sau convenţii6.
-actul juridic multilateral (plurilateral, colectiv) este actul juridic prin care se
manifestă „acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi”7.Un asemenea act este contractul de
societate civilă, dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi. În acest caz „fiecare asociat se
obligă la un aport şi la desfăşurarea unei anumite activităţi, cu specificaţia că obligaţiile
părţilor sunt convergente (şi nu concurente, diferite), iar scopul urmărit de părţi este comun”8.
 după scopul urmărit la încheierea actelor deosebim:
-actul juridic cu titlu oneros9 este acela în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte altei părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial 10. În art.945 din
Codul civil se defineşte contractul oneros, specie a actului juridic civil: „contractul oneros
este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.

5
Vasile,Val,Popa, Drept...,op.cit., p.66.
6
M.,B.,Cantacuzino,Elementele dreptului civil, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1921, p.61-62.
7
Vasile Val,Popa, Drept..., op.cit., p.67,68.
8
Francisk,Deak, Tratat de drept civil.Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p.459.
9
Actele juridice cu titlu oneros sunt de două feluri:actul juridic comutativ: este actul juridic cu titlu oneros în
care părţile cunosc din momentul încheierii lui existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin. Autorii au preluat
astfel definiţia contractelor comutative prevăzută în art.947 din Codul civil: „Contractul cu titlu oneros este
comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte” şi au extins-o la toate actele
juridice civile. În definiţia menţionată se vorbeşte numai de existenţa şi întinderea obligaţiilor ce revin părţilor;
şi actul juridic aleatoriu, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor sau numai a uneia din ele depind de un
eveniment viitor şi incert (alea=hazard), părţile consimţind asupra şanselor de pierdere sau câştig, de exemplu
contractul de rentă viageră, de asigurare,de loterie.
10
Art.945 Cod civil prevede: „Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-si procura un
avantaj”,iar Proiectul noului Cod civil prevede, în art.911,alin.(1): „Contractele prin care fiecare parte doreşte
să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate”.

8
 -act juridic cu titlu gratui11: este actul juridic încheiat, în care „o parte doreşte să
procure un folos patrimonial celorlalte părţi, fără să urmărească în schimb obţinerea unui
folos patrimonial”12.
În art.946 Cod civil se defineşte contractul gratuit: „(...) este acela în care una din părţi
voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”. Sunt acte juridice cu titlu gratuit
contractul de donaţie, comodat, mandatul gratuit, etc.
 după timpul, momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se
împart în acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte:
-acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice care-şi produc efectele pe
timpul vieţii celor care le încheie (chiar dacă uneori efectele lor se pot prelungi şi după
moartea părţilor prin transmisiune succesorală activă sau pasivă).
-acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acte juridice încheiate
pentru a produce efecte după moartea autorului. Ele se mai numesc acte de ultimă voinţă (de
exemplu: testamentul, contractul de asigurare de viaţă 13etc.).
 după efectele produse actele juridice sunt: constitutive, translative şi
declarative:
-acte juridice constitutive: sunt actele juridice încheiate în scopul naşterii de drepturi
şi obligaţii noi, inexistente.
Într-o definiţie frecventă în doctrină, actele juridice constitutive „au în conţinut drepturi
şi obligaţii corelative care iau astfel naştere.”14 Este definiţia optimă, deoarece când ne
referim la naşterea unui drept, cel puţin sub aspect didactic, trebuie să menţionăm şi naşterea
unei obligaţii, deşi acest lucru este subînţeles, întotdeauna dreptul subiectiv presupunând
obligaţia civilă corelativă.
-acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin care are loc strămutarea
unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei părţi, în patrimoniul celeilalte părţi (de
exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc).

11
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid în: acte dezinteresate: sunt actele juridice gratuite prin care o
persoană face alteia un serviciu, fără a-şi micşora patrimoniul. De exemplu, contractul de comodat (împrumut de
folosinţă) prin care o persoană dă spre folosinţă gratuită unei alte persoane un bun cert, cu obligaţia acestuia de
a-l restitui la termenul stabilit;şi acte liberalităţi: prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, fără a primi
nimic în schimb.De exemplu donaţia, legatele testamentare,etc.
12
Constantin,Palade, Drept civil. Partea general, Curs universitar, Târgu Mureş, 2002,p.118.
13
C.Hamangiu,I.Rosetti-Bălăncescu,Al.Băicoianu,Tratat de drept civil român, Restitutio, Editura All-Beck,
1996, p.79.
14
Gabriel Boroi,Liviu Stănciulescu, Drept..., op.cit., p.51.

9
 -acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părţile îşi recunosc,
definitivează drepturi existente anterior încheierii acestora (de exemplu, contractul de partaj,
tranzacţia).
 după importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport cu patrimoniul
persoanei, distingem: acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice
de dispoziţie:
-actul juridic de conservare este actul juridic încheiat care are drept cauză păstrarea
unui drept subiectiv civil în patrimoniu, preîntâmpinarea pierderii lui (de exemplu,
întreruperea unei prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea unei ipoteci etc).
-actul juridic de administrare este actul juridic prin care părţile urmăresc să realizeze
punerea în valoare a unui bun sau patrimoniu (de exemplu, locaţiunea unui bun, închirierea
unui apartament etc.
Actele de administrare privesc:
-administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se pune în valoare bunul, fără
înstrăinarea lui;
-administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză, actul de administrare referitor la un
bun este o înstrăinare (act de dispoziţie), dar raportat la întregul patrimoniu este un act de
administrare, de normală folosire, exploatare a întregului patrimoniu;
-actul juridic de dispoziţie este actul încheiat prin care părţile doresc înstrăinarea unui
bun (adică scoaterea unui bun din patrimoniu), a unui drept sau grevarea unui bun cu o
sarcină reală (de pildă: vânzarea, cesiunea de creanţă sau încheierea unui contract de ipotecă
sau gaj).
 după modul de formare, actele juridice sunt: consensuale, solemne şi acte
juridice reale.
-actul juridic consensual este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă realizat
între părţi, fără nicio formalitate. Trebuie de subliniat că, din punctul de vedere al formei în
care se încheie actele juridice, actul juridic consensual „reprezintă regula, vorbindu-se astfel
despre principiul consensualismului”15.
-actul juridic solemn (formal) pentru a fi valabil încheiat este necesar ca acordul de
voinţă al părţilor să îmbrace formă solemnă cerută de lege. Legea prescrie forma solemnă
pentru valabilitatea actului juridic încheiat (ad validitatem sau ad solemnitatem). De exemplu,

15
Gabriel,Boroi,Liviu,Stănciulescu, Drept..., op.cit., p.53.

10
contractul de donaţie sau de ipotecă este valabil încheiat numai dacă manifestarea de voinţă
se materializează într-un înscris autentic.
-actul juridic real este actul care pentru a fi valabil încheiat, în afara acordului de
voinţă al părţilor se cere şi remiterea (predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De exemplu,
contractul de împrumut, atât cel de folosinţă (comodatul), cât şi cel de cosumaţie (mutuum),
de depozit, contractul de gaj cu deposedare etc.
 după rolul pe care-l au voinţele juridice ale părţilor în stabilirea drepturilor
şi obligaţiilor ce le revin, se deosebesc acte juridice subiective şi acte juridice condiţie
-actul juridic subiectiv este actul juridic în care subiecţii de drept stabilesc de comun
acord drepturile şi obligaţiile ce le revin. Majoritatea actelor juridice sunt subiective. Actele
juridice subiective încheiate de părţi se supun unui regim juridic flexibil, părţile prin acordul
de voinţă derogă de la normele juridice dispozitive ce le reglementează.
-actul juridic condiţie, este actul încheiat de al cărui conţinut (drepturile şi obligaţiile
părţilor) este dinainte stabilit de lege, fără posibilitatea că părţile să deroge de la acesta (de
exemplu : căsătoria, adopţiunea, etc.). Legea civilă reglementează un număr limitat de acte
juridice condiţie impunând reguli stricte în privinţa încheierii lor valabile sau a desfacerii lor.
 după corelaţiile existente între ele, avem acte juridice principale şi acte
juridice accesorii:
-actul juridic principal este actul juridic care are o existenţă de sine stătătoare, o
soartă juridică ce nu depinde de soarta juridică a unui un alt act juridic. În circuitul civil
majoritatea actelor juridice sunt acte juridice principale.
-actul juridic accesoriu este actul care nu are o existenţă de sine stătătoare, regimul
lui juridic fiind dependent de cel al actului juridic principal (de pildă : clauza penală,
fidejusiunea, contractul de gaj, contractul de ipotecă etc.). Actul juridic accesoriu poate sau
nu fi inclus în actul juridic principal. El poate fi încheiat concomitent cu actul juridic
principal sau ulterior acestuia.
 după legătura cu cauza (scopul) pentru care s-a încheiat actul juridic,
distingem actul juridic cauzal şi actul juridic abstract (acauzal):
-actul juridic cauzal este actul pentru validitatea căruia trebuie analizată valabilitatea
cauzei (scopului) acestuia. El este valabil încheiat când are o cauză (un scop) licită şi morală;
în cazul în care lipseşte, este falsă, ilicită sau imorală, însuşi actul juridic este lovit de
nulitate. Cele mai multe acte juridice civile sunt acte cauzale.
-actul juridic acauzal (abstract) este actul valabil încheiat fără analiza valabilităţii
cauzei. Ele se mai numesc şi titluri de valoare a căror valabilitate nu se analizează în raport de

11
valabilitatea cauzei, ci în raport de unele elemente formale: textul menţionat pe
înscris,semnăturile persoanelor îndrituite, data emiterii,etc. (de exemplu : obligaţiile CEC,
acţiunile la societăţile comerciale, biletele de ordin etc.). Proba actului juridic acauzal se face
după reguli diferite faţă de proba actului juridic cauzal. Condiţiile de valabilitate privind
încheierea acestor acte juridice sunt diferite.
În doctrina juridică sunt cunoscute şi alte clasificări ale actelor juridice.
 după posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem actul juridic
obişnuit şi actul juridic strict personal.
-actul juridic obişnuit este actul încheiat valabil fie personal, de partea interesată, fie
prin reprezentantul persoanei interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte
obişnuite.
-actul juridic strict personal este actul încheiat valabil numai personal de către
persoana interesată (de exemplu : căsătoria, testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului
născut din afara căsătoriei etc.).
Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia o reprezintă actele juridice strict
personale.
 după legătura actelor juridice cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină)
deosebim acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi.
-actul juridic pur şi simplu este actul neafectat de modalităţi. De regulă, potrivit
principiului libertăţii contractuale părţile pot stabili ca actul încheiat să fie sau nu afectat de
modalităţi. Există acte juridice ce nu pot fi decât pure şi simple. (de exemplu : căsătoria,
adopţiunea, opţiunea succesorală, etc.).
-actul juridic afectat de modalităţi este actul în conţinutul căruia părţile au convenit o
modalitate (condiţie, termen, sarcină). Există acte juridice ce nu pot fi decât afectate de
modalităţi (de exemplu, contractul de rentă viageră, unde plata rentei se face pe un termen
extinctiv, până la moartea credirentierului).
 după cum sunt sau nu reglementate de lege se deosebesc actele juridice
numite (tipice) de actele juridice nenumite (atipice).
-actul juridic tipic (numit) este actul care are o denumire stabilită prin legea civilă şi o
reglementare proprie (de exemplu : contractul de locaţie, de închiriere, de mandat etc.
-actul juridic netipic (nenumit) este actul juridic care nu se bucură de o denumire
legală şi o reglementare proprie (de exemplu : contractul de întreţinere, contractul de
publicitate TV,etc.).

12
 Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice generale din teoria contractelor,
alături de regulile stabilite de părţi.
 după rolul diferit al voinţelor părţilor la încheierea actului juridic se disting
acte juridice negociabile, de adeziune şi impuse (forţate).
-actul juridic negociabil este actul juridic pe care părţile de comun acord îl încheie în
deplină libertate, după discuţii prealabile (negocieri), cu stabilirea liberă a drepturilor şi
obligaţiilor ce le revin.
-actul juridic de adeziune este actul „la care toate clauzele contractuale sunt stabilite
de către una din părţi, cealaltă parte având doar opţiunea de a accepta sau de a refuza
încheierea lor.” (de exemplu: contractele de utilităţi publice: apă, energie electrică, gaze
naturale, telefon, cablu TV, contractele de studii, burse, etc.), deoarece satisfac trebuinţe
materiale şi spirituale fireşti, obligă pe beneficiarul acestora să accepte încheierea
contractului.
-actul juridic impus (forţat) este impus de lege (de exemplu : contractele de asigurare
obligatorie în caz de accident pentru automobilişti).
 după executarea în timp a obligaţiilor, deosebim acte juridice cu executare
instantanee şi cu executare succesivă în timp.
-actul juridic cu executare instantanee (imediată, dintr-odată, uno ictu) este actul în
care executarea prestaţiilor are loc imediat şi o singură dată (de exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare a bunului cert, obligaţia vânzătorului de a transfera proprietatea bunului
vândut este de drept executată în momentul încheierii contractului.
-actul juridic cu executare succesivă în timp este actul în care executarea prestaţiilor
are loc într-o perioadă de timp ; de exemplu, în contractul de rentă viageră debirentierul
plăteşte renta periodic, într-o perioadă de timp.
Uneori părţile actului juridic cu executare uno ictu pot conveni să execute obligaţiile
eşalonat. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părţile stabilesc ca plata preţului să
se facă în 10 rate lunare.
1.4.Condiţiile actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un
asemenea act.
În legislatia civilă, se utilizează termenul "condiţii" pentru a se desemna
componentele actului juridic civil. Art.948 dispune: "Condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt:
1- capacitatea de a contacta

13
 2- consimţământul valabil al părţii ce se obligă
3- un obiect determinat
4- o cauză licită
Subliniem şi faptul că termenul "condiţie" este polivalent, el având, în afară de
înţelesul arătat (element al actului juridic), încă două sensuri, şi anume:
1) condiţie=modalitate a actului juridic civil (adică eveniment viitor şi nesigur ca realizare
de care depinde naşterea ori desfiinţarea unui act juridic civil);
2) condiţie=clauză a actului juridic civil;
1.4.1.Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:
1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting: condiţiile de fond (cele care privesc
conţinutul actului juridic civil) şi condiţiile de formă (cele care se referă la exteriorizarea
voinţei).
Această clasificare mai este desemnată şi prin distincţia între condiţii intrinseci şi
condiţii extrinseci.
2. După criteriul obligativităţii sau neobligativităţii lor, condiţiile actului juridic civil se
împart în esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea actului) şi neesenţiale (sau
întâmplătoare, adică cele care pot fi prezente sau pot lipsi, fără să pună în discuţie
valabilitatea actului).
3. După sancţiunea nerespectării lor, se disting condiţiile de validitate (a căror nerespectare
se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil) şi condiţii de eficacitate (a căror
nerespectare poate atrage inopozabilitatea).
Fiecare condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate cele trei puncte
de vedere menţionate. De exemplu, capacitatea de a încheia actul este, în acelaşi timp, o
condiţie: de fond, esenţială şi de valaditate. Forma solemnă, în schimb, este: de forma
esenţială (pentru actele solemne dar nu şi pentru cele consensuale şi reale) şi de validitate.
I.Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi
esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o parte a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice şi a persoanei juridice. Aceasta este o premisă a capacităţii de exerciţiu a
persoanei, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.

14
 De lege lata, reglementarea capacităţii de a încheia actul juridic civil este disparată,
adică răspândită în mai multe dispoziţii legale, din acte normative diferite, principalele
găsindu-se în Codul civil.
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu:
În legatură cu această condiţie de fond şi esenţială a actului juridic civil -capacitatea- este de
reţinut că principiul ori regula este capacitatea de a face actul juridic civil (excepţia fiind
incapacitatea). Cu caracter general, acest principiu se desprinde din prevederea art.6 alin.1
din Decretul nr.31/1954: "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit
în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege".
Pentru persoana juridică, regula capacităţii de a face acte juridice este subordonată
principiului specialităţii capacităţii, consacrat de art.34 din Decretul nr.31/1954.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile:
Ca şi alte excepţii, şi excepţia de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută
de lege, iar textele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strctissimae
interpretationis).
Potrivit art.949 Cod civil: "Poate contracta orice persoană ce nu este declarată
necapabilă de lege", iar conform art.950 Cod civil: "Necapabili de a contracta sunt: minorii,
interzişii, în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte".
II.Consimţământul
Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică
Ştim că actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice. Voinţa este de natură psihologică, formează obiect special de studiu şi este un
fenomen complex.
Sub aspect juridic voinţa este complexă, în structura sa intrând două elemente:
consimţământul şi cauza sau scopul. Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia de
tipul parte-întreg.
Formarea şi principiile voinţei juridice în dreptul civil
Formarea voinţei juridice este un proces psihologic complex. Punctul de pornire în
acest proces, este nevoia resimţită de om pe care acesta tinde să o satisfacă, această nevoie
este reflectată în mintea omului. Odată reflectată această nevoie, se ajunge şi la reflectarea
mijlocului de satisfacere a acelei nevoi. Astfel dobândeşte contur dorinţa satisfacerii nevoii.
Dar aceasta nu este singură, izolată ci se întâlneşte cu alte dorinţe şi nevoi ale omului.

15
 Unele pot fi în acord cu nevoia iniţială iar altele pot fi potrivnice. În acest context
începe cea de-a doua fază a procesului psihologic, care este deliberarea şi care reprezintă
cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi mijloacele de realizare
a lor aflate în concurs.
Ca urmare a apariţiei unui motiv determinat de la deliberare se trece la luarea hotărârii
încheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a scopului propus.
Aceste faze ale procesului psihologic au un caracter intern. Pentru ca faptul psihologic
să devină un fapt social este necesar ca hotărârea luată să fie exteriorizată putând fi cunoscute
de către terţi. Din acest proces complex al formării vointei dreptului civil, reţinem doar două
elemente şi anume, hotărârea exteriorizată şi motivul determinant.
Primul este însuşi consimţământul iar cel de-al doilea este cauza sau scopul actului
juridic, în doctrină acesta se numeste construcţia tehnică a voinţei.
Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
1. Principiul libertăţii actului juridic civil numit şi principiul autonomiei de voinţă;
2. Principiul voinţei reale sau al voinţei interne.
În legătură cu primul principiu, art.969 alin.1 Cod civil dispune: convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante. Iar art.5 Cod civil precizează: nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri.
Din interpretarea "per a contrario" a acestor dispoziţii rezultă concluzia următoare:
dacă se respectă legea şi bunele moravuri subiectele de drept civil sunt libere să încheie
convenţii sau să facă acte unilaterale. Acesta este conţinutul sintetic al primului principiu.
Analitic, acest conţinut poate fi redat prin următoarele reguli:
1. Subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau nu un act juridic civil. Dacă încheie
trebuie să respecte legea şi morala.
2. Părţile sunt libere să stabilească clauzele actului juridic civil.
3. Părţile sunt libere ca prin acordul lor să modifice sau să pună capăt actului juridic civil pe
care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actului juridic civil sunt:
1. Ordinea publică, adică normele care reglementează ordinea economică, social-politică din
stat;
2. Morala sau bunele moravuri;
3. Normele imperative civile de la care nu se poate deroga.

16
 Al doilea principiu este principiul voinţei reale sau interne. Voinţa juridică cuprinde
elementul intern sau psihologic şi elementul extern sau social.
Când între aceste două elemente există identitate nu se pune nici o problemă teoretică
sau practică, voinţa fiind aceaşi.
Există situaţii în care între elementul intern şi cel extern nu există concordanţă şi se
pune problema căruia dintre aceste două elemente îi dăm prioritate.
Cu privire la raportul dintre voinţa internă sau reală şi voinţa exteriorizată sau
declarată există două concepţii, şi anume: concepţia subiectivă care dă prioritate voinţei reale
interne şi concepţia obiectivă care preferă voinţa exteriorizată declarată.
Oricare dintre situaţiile arătate consacrând un anumit principiu nu exclude existenţa
unor excepţii de la principiul preferat.
Codul civil consacră anumite excepţii de la principiul voinţei reale, şi anume:
1. În caz de simulaţie faţă de terţi, produce efecte actul public dar mincinos, căci acesta
poate fi cunoscut de către alte persoane decât părţile contractante.
2. În materie de probe, şi anume privind raporturile dintre înscris şi mărturie, Codul civil
prevede: "nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce
cuprinde actul nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma
confecţionării actului chiar cu privire la o sumă ce nu depăşeşte 250 lei. Ori se poate
întâmpla ca înscrisul să nu reprezinte voinţa reală, aceasta putând fi redată prin depoziţia
unui martor sau prin depoziţiile unor martori.
Definiţia consimţământului şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a
fi valabil
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială de fond şi generală a actului
juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestat în exterior.
Sub aspect terminologic termenul consimţământ are, fie înţelesul de voinţă
exteriorizată a uneia din părţile actului bilateral ori a autorului actului unilateral, fie sensul de
acord de voinţă.
Acest ultim sens, este dat de art.969 alin. convenţiile se pot revoca prin
consimţământul mutual sau prin cauze autorizate de lege. Pentru a fi valabil consimţământul
trebuie să întrunească condiţiile următoare:
1. Să provină de la o persoană cu discernământ;
2. Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3. Să fie exteriorizat, adică să fie adus la cunoştinţa terţilor;
4. Să nu fie alterat de vicii de consimţământ.

17
 1) Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ, rezultă că decurge
din caracterul conştient al actului juridic civil. Subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea
de a discerne efectul juridic care se produce în baza manifestării sale de voinţă.
În timp ce capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept de iure,
prezenţa sau lipsa discernământului este în primul rând o stare de fapt, de factor. Nu trebuie
confundată condiţia capacităţii cu această primă cerinţă de valabilitate a consimţământului şi
anume ca el să provină de la o persoană cu discernământ.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are
discernământul juridic necesar pentru a încheia actul juridic civil.
Persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu avea
discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza de sănătate mintală.
Minorul între 14-18 ani are discernamant juridic în curs de formare.
Pentru persoane juridice nu se pune problema, deoarece reprezentantul ei legal este
întotdeauna o persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu.
În afară de incapacitaţile legale, acele cazuri în care legea prezintă persoana ca lipsită
de discernământ, există şi cazuri de incapacităţi naturale în care se găsesc persoanele capabile
după lege.
2) Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, această
condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă facută cu
intenţia de a produce efecte juridice, a crea, a modifica sau a stinge un raport juridic concret.
Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită când:
 manifestarea de voinţă a fost facută în glumă (giocandi cauze), din prietenie, curtuazie
sau pură complezenţă;
 când manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur potestativă din partea celui
care se obligă (si volutro);
 când manifestarea de voinţă este prea vagă;
 când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (rezervatio mintalis),
cunoscută de cocontractant (cazul actului fictiv în caz de simulaţie).
3) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat, această condiţie este impusă chiar de
definiţia consimţământului, şi anume hotărârea de a încheia actul manifestat în exterior,
exteriorizată.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului,
care înseamană că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. Deci

18
simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să se
nască valabil din punct de vedere al formei sale.
De la acest principiu al consensualismului există şi excepţii, cum e cazul actelor
solemne sau formale, în cazul cărora manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă
specială, de regulă forma autorului, sau cazul actelor reale la care manifestarea de voinţă
trebuie să fie însoţită de remiterea materială a bunului.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită implicită,
în funcţie de caracterul solemn sau nesolemn al actului.
Modalitaţile de exteriorizare a consimţământului sunt:
 în scris;
 verbal;
 sau prin gesturi sau fapte concludente, neechivoce.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului, se mai pune problema valorii juridice
a tăcerii.
În dreptul civil, în principiu, tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în urmatoarele cazuri:
 când legea prevede expres aceasta;
 când prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită semnificaţie juridică, tăcerii;
 când tăcerea are valoare de consimţământ, potrivit obiceiului.
4) Condiţia negativă, şi anume consimţământul nu trebuie să fie alterat de vicii de
consimţământ, aceasta este impusă de caracterul constient, liber al actului juridic civil. Sunt
vicii de consimţământ: eroarea, dolul sau viclenia, violenţa şi leziunea.
Eroarea
Potrivit art.953 Cod civil, consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare.
Art.954 Cod civil, reglementând cazurile şi consecinţele erorii, prevede: eroarea nu
produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei; eroarea nu produce
nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia
persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.
În general, eroarea este o falsă imagine, o falsă cunoaştere şi reprezentare a realităţii
concrete pe care şi-o face partea sau pe care şi-o fac părţile cu privire la încheierea unui act
juridic civil.
Există două clasificări ale erorii:
1) În raport de consecinţele pe care le produc, erorile sunt:

19
- erori obstacol, care împiedică formarea acordului de voinţă, falsă reprezentare căzând fie
asupra naturii juridice a actului, eror in negotio, fie asupra identiţătii obiectului, eror in
corpore. Erorile obstacol se mai numesc şi distructivă de voinţă şi se sancţionează cu
nulitate absolută;
- erori viciu de consimţământ este o falsă reprezentare care alterează consimţământul şi
poate cădea fie:
a) asupra calităţii substanţiale ale obiectului, adică asupra acelor calităţi care au fost
determinante pentru exprimarea consimţământului şi în lipsa cărora dacă nu intervenea
eroarea, actul nu ar fi fost încheiat. Aprecierea acestei calităţi se face in concreto, adică de
la caz la caz şi după criterii subiective;
b) asupra identităţii sau calităţilor esenţiale ale cocontractantului, eroare care operează
numai în cazul contractelor intuintu personae, adică în care considerarea persoanei este cauza
principală pentru care s-a făcut contractul.
Când eroarea poartă asupra calităţii substanţiale ale obiectului sau asupra persoanei,
ea conduce la nulitate relativă.
În cazul actelor juridice bilaterale, nu este necesar ca ambele părţi să se afle în eroare,
dar este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut că cel cu care contractează se află în
eroare.
2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două feluri:
 eroare de fapt;
 eroare de drept;
Eroarea de drept este o falsă reprezentare despre existenţa sau conţinutul unui act
normativ. Există prezumţia potrivit căreia, de la publicare actele normative sunt cunoscute de
toată lumea.
În dreptul nostru se admite că nimeni nu se poate preleva de necunoaşterea legii. A
admite eroarea de drept ar însemna o perturbare gravă a ordinii juridice inclusiv a structurii
statului de drept.
Dolul sau viclenia
Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în
eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolorile pentru a o determina să încheie un
act juridic. În esenţă, dolul este o eroare provocată.
Reglementare: potrivit art.953 Cod civil, consimţământul nu este valabil când este
surprins prin dol; potrivit art.960 Cod civil, dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când

20
mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt, astfel încât este evident că fără aceste
maşinaţii cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune.
Clasificare:
După consecinţele pe care le au sau nu asupra valabilităţii actului juridic, se distinge
între:
 dolul principal, ce cade asupra unor elemente determinate la încheierea actului juridic
şi care atrage anularea actului;
 dolul incident numit şi incidental sau secundar, ce cade asupra unor împrejurări
nedeterminate, neatrăgând valabilitatea actului; se poate cere o reducere a prestaţiei.
Structura dolului
Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente. Un element obiectiv
material constând în utilizarea de mijloace viclene pentru a induce în eroare şi un alt element,
subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o
determina să încheie un act juridic civil.
În legătură cu primul element, acesta poate consta fie printr-o acţiune pozitivă, numită
şi fapt comisiv, fie printr-o acţiune negativă numită şi fapt omisiv.
În materia liberalităţilor, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captaţie, care
constă în specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o
donaţie sau un legat.
Când acest prim element, se concretizează într-un fapt omisiv, se utilizează expresia
dol prin reticenţă, care constă în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei
împrejurări care i-ar trebui făcută cunoscută.
În legătură cu al doilea element, subiectiv, s-au făcut precizări importante, precum:
1) lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei, se exclud;
2) nu există dol când cocontractantul cunoştea împrejurarea pretinsă ascunsă.
Condiţii:
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
- să provină de la cealaltă parte.
În legătură cu a doua condiţie, caracterul determinant se apreciază ca şi la eroare,
după un criteriu subiectiv, adică in concreto, iar aria elementelor determinante la dol este mai
extinsă decât la eroare. În legătură cu a doua condiţie, textul lasă să se înţeleagă că dolul ar fi

21
aplicabil doar actelor bilaterale, dar dolul sub forma sugestiei poate fi întâlnit şi în cazul
actelor unilaterale, de exemplu testamentul.
În doctrină se admite ca cea de-a doua condiţie este să fie îndeplinită în actele
bilaterale şi în următoarele două situaţii:
1. Dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul are cunoştintă de această împrejurare;
2. Dolul provine de la reprezentantul cocontractantului, de exemplu de la mandatarul
acestuia. Nu se cere ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului
bilateral. Dacă totuşi ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este îndreptăţită să ceară
anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.
Proba dolului
Codul civil precizează: dolul nu se presupune, deci persoana care invocă existenţa
dolului drept cauză de anulabilitate a actului juridic trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt
juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă inclusiv martori sau prezumţii simple.
Dovada dolului este mai uşor de făcut decât dovada erorii, deoarece el are un element
material obiectiv.
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău care-i produce o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Conţinutul nu este valabil când este smuls prin violenţă. Violenţa în contra celui ce s-
a obligat este cauză de nulitate chiar când este exercitată de alta persoană decât aceea în
folosul căreia s-a făcut convenţia.
Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea
raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi
prezent. Se ţine cont în această materie de etape, sex şi de condiţia persoanei.
Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat şi asupra soţului sau soţiei, asupra
descendenţilor sau ascendenţilor.
Simpla temere revedenţială fără violenţă nu poate anula convenţia.
După natura răului cu care se ameninţă se disting între:
 violenţă fizică, numită şi bis, există atunci când ameninţarea cu răul priveşte
integritatea fizică sau bunurile persoanei;
 violenţa morală, numită şi mutus, atunci când ameninţarea cu răul se referă la onoarea,
cinstea sau sentimentele persoanei.
După caracterul ameninţării, deosebim:

22
 ameninţare legitimă sau justă, care nu este viciu de consimţământ, de exemplu
creditorul il ameninţă pe debitor că-l va da în judecată dacă nu-şi îndeplineşte datoria;
 ameninţare injustă, nelegitimă cu un rău care are semnificaţie juridică a viciului de
consimţământ, atrăgând anulabilitatea actului încheiat sub imperiul ei.
Structura violenţei
Ca şi dolul, violenţa viciu de consimţământ este alcatuită din trei elemente:
1. Obiectiv exterior, care constă în ameninţarea cu un rău;
2. Un element subiectiv, constând prin insuflarea unei temeri persoanei ameninţate. Cea
ce alterează consimţământul este această temere.
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească cumulativ
următoarele două condiţii:
1- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
2- să fie injustă, nelegitimă, ilicită.
În aprecierea îndeplinirii primei condiţii, trebuie să se ţină seama de următoarele:
- temerea insuflată trebuie să fie raţionabilă după persoana ameninţată, adică de natură de a
o determina la încheierea actului juridic civil; în aprecierea caracterului determinant,
trebuie să se aibă în vedere vârsta, sexul, condiţia persoanei ameninţate;
- răul cu care se ameninţă poate privi fie persoana, fie bunuri;
În ceea ce priveşte a doua condiţie, aceasta se apreciază ţinând cont de următoarele:
- simpla temere revidenţială fără violenţă nu este cauză de anulare;
- ameninţarea poate proveni nu numai de la cocontractant ci şi de la un terţ.
În doctrină s-a precizat că starea de necesitate în care se găseşte o persoană care o
determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat trebuie asimilată violenţei
viciu de consimţământ.
Prin leziune înţelegem o pagubă ce rezultă din disproporţia existentă între prestaţiile
reciproce. Leziunea are un câmp de aplicaţie restrâns, atât în privinţa persoanei cât şi a
actului juridic.
Art.1165 Cod civil prevede că majorul nu poate pentru leziune să exercite acţiune
în resciziune sau în anulare. Leziunea este admisă în privinţa minorilor care au împlinit 14 ani
şi care încheie acte juridice singuri fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui din categoria
acelora pentru care nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă printr-un
asemenea act s-a produs minorului o vătămare, aşa cum prevede art.35 din Decretul 31/1954.

23
 Prin excepţie, în cazul unei convenţii de asistenţă sau salvare marină se poate
apela la leziune şi de către majori, aşa cum prevede Decretul 41/1950 pentru supravegherea şi
controlul maritim şi fluvial.
Efectul leziunii este o disproporţie a echivalenţei prestaţiilor ca urmare a
intervenţiei unui viciu de consimţământ, grefat pe capacitate restrânsă a minorilor, care nu
poate fi sancţionat decât cu nulitate relativă.
III.Condiţiile obiectului
a) Obiectul trebuie să existe la încheierea actului juridic civil. Aplicând această regulă la
contractul de vânzare-cumpărare art.1311 Cod civil prevede: dacă în momentul vânzării
bunul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă obiectul nu există dar va exista în
viitor, vânzarea este valabilă.
Art.965 Cod civil dispune: bunurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei. Excepţie de la această
regulă fac succesiunile viitoare asupra cărora nu se pot face acte unilaterale de renunţare.
b) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Art.963 Cod civil prevede: numai bunurile care
sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract, iar potrivit art.1310 Cod civil toate bunurile
care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. De
exemplu, nu sunt în circuitul civil bunurile aparţinând proprietăţii publice, bogăţiile de
orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu potenţialul
energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental. Acestea
sunt prevăzute de art.135 din Constituţie.
c) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Obiectul este determinat, când se precizează în actul juridic elementul care-l
individualizează şi este determinabil, când în actul juridic se înscriu elementele necesare
pentru individualizarea sa în viitor. Un lucru cert, res certa, se determină prin arătarea
caracterelor sale, de exemplu un teren cu vecinătatea lui, un apartament prin descrierea
componentelor sale şi adresa, un autoturism prin marcă, serie, tip.
Un lucru determinat generic, res genera, se defineşte prin arătarea unor elemente cum
sunt cantitate, calitate, tip, care vor fi observate în momentul executării actului.
Art.964 Cod civil prevede ca obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat
cel puţin în specia sa.
d) Obiectul trebuie să fie posibil. Nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Este vorba de o
imposibilitate absolută şi nu de o imposibilitate relativă, un obiect ce nu poate fi realizat
de o anumită persoană.

24
e) Obiectul trebuie să fie licit şi moral. Art.5 Cod civil dispune: nu se poate deroga prin
convenţii sau dispoziţii particulare la legile ce interesează ordinea publică şi bunele
moravuri, orice act juridic făcut cu încălcarea acestora fiind lovit de nulitate.
f) Obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă. Nimeni nu poate promite
printr-un act juridic fapta altuia ci numai fapta sa personală.
g) În actele constitutive sau translative de drepturi reale, cel care se obligă, trebuie să fie
titularul dreptului, sub sancţiunea nulităţii actului.

III.Cauza actului juridic

Pentru valabilitatea actului actului juridic, art.948 Codul civil înscrie drept condiţie
esenţială şi cauză licită.
Prin cauză înţelegem scopul concret pentru realizarea căruia se încheie un act juridic.
În procesul psihologic de formare a voinţei juridice, există un motiv determinant al
hotărârii de a încheia actul juridic. Acest motiv este chiar cauza actului juridic ce răspunde la
întrebarea "De ce s-a încheiat actul juridic?" sau "Pentru ce?".
Exprimarea consimţământului este precedată de existenţa clară a cauzei, adică a
scopului concret al actului juridic.
Elementele cauzei
Noţiunea juridică de cauză cuprinde două elemente:
a) Scopul imediat sau cauza proxima, numită şi scopul obligaţiei, care în principalele
categorii de acte juridice este:
- în contractele sinalagmatice cu titlu oneros consideraţia contraprestaţiei cocontractantului.
În contractele reale considerarea remiterii lucrului;
- acte cu titlu gratuit intenţia de liberalitate scopul imediat este elementul abstract, obiectiv
şi invariabil al cauzei în acea categorie de acte juridice.
b) Scopul mediat sau cauza remota, numit şi scopul actului juridic, este motivul principal ce
a determinat încheierea actului juridic şi are în vedere însuşirile prestaţiei sau persoanei.
Scopul mediat al cauzei este elementul concret, subiectiv şi variabil de la un act juridic la
altul.
Condiţiile cauzei
Potrivit art.966 Cod civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită
nu poate avea nici un efect. Deci, pentru a fi valabilă cauza actului juridic trebuie:
a)să existe;
b)să fie reală;

25
 c)să fie licită sau morală.
a) Este lipsit de cauză, actul juridic încheiat de o persoană lipsită de discernământ. În acest
caz sancţiunea este nulitate relativă. Nu există cauză când lipseşte scopul imediat al
actului juridic. În acest caz sancţiunea este nulitate absolută.
b) Cauza este falsă atunci când a existat numai în imaginaţia autorului actului juridic. Este
vorba de o eroare asupra cauzei mediate. Cauza falsă se sancţionează cu nulitate relativă a
actului juridic.
c) Cauza nu trebuie să încalce prevederile legale cu caracter imperativ sau regulile moralei
şi nici să afecteze ordinea publică.
Proba cauzei
Art.967 Cod civil prevede: convenţia este valabilă cu toate că, cauza nu este expresă,
cauza este prezumată până la dovada contrarie. Din acest text se desprind două prezumţii:
 prezumţia de valabilitate a cauzei;
 prezumţia de existenţă a cauzei.
Deci valabilitatea şi existenţa cauzei nu trebuie dovedite, ele sunt presupuse.
Aceste prezumţii sunt relative. Deci, cine invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei, trebuie
să dovedească acest lucru.

26
 Capitolul II
Nulitatea actului juridic civil

2.1.Consideraţii generale
Termenul nulitate derivă de la latinescul nullitas şi f r. nullite şi are în mod obişnuit trei
sensuri:
1) lipsă totală de valoare, de talent;
2) persoană fără competenţă;
3) ineficacitatea unui act juridic din cauza absenţei unei condiţii de fond sau de formă 16.
În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii; de aceea definirea ei,
asemeni altor instituţii, a revenit doctrinei. O definiţie care s-a impus prin conciziunea sa este
aceea care defineşte nulitatea ca fiind acea sancţiune "care lipseşte actul juridic de efectele
contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă17".
Deşi acesta definiţie poate fi reţinută, la o analiză de detaliu observăm că ea
circumscrie conţinutul noţiunii de nulitate prin caracteristici negative ("efectele contrarii normelor
juridice") şi nu pozitive, afirmative. De altă parte, definiţia reprodusă lasă impresia că în urma
sancţiunii nulităţii actul juridic există în continuare, că acesta ar supravieţui, ceea ce evident nu
este exact. în adevăr, ceea ce rămâne dintr-un act juridic lovit de nulitate este doar existenţa sa
materială (învelişul sau coaja sa), care însă, în contextul analizat, nu ne interesează. întotdeauna
desfiinţarea actului juridic - totală sau parţială - va desfiinţa în aceeaşi măsură şi efectele sale.
în sfârşit, nu trebuie uitat că vorbim în primul rând de nulitatea actului juridic civil şi numai apoi
de nulitatea efectelor unui astfel de act.
De aceea, ni se pare mai simplu şi mai logic a defini nulitatea ca fiind sancţiunea de
drept civil care desfiinţează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor
sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Pentru că un asemenea act este
contrar legii, el este considerat ca şi când nu ar fi existat iar părţile sunt repuse în situaţia
anterioară. Trebuie apoi reţinut că nulitatea are o mare arie de acţiune; ea poate invalida toate
actele juridice (acte unilaterale, bi şi multilaterale).
Nulitatea este principala şi cea mai vastă specie a ineficacităţii actului juridic civil.

16
Le petit Larousse, 1994, p. 706
17
G. Beleiu, op. cit., p. 192; E. Lupan, op. cit., p. 232; G. Boroi, op. cit., p. 172).

27
 2.1.1.Sediul materiei
Codul civil (art. 5, 803, 953 etc.) precum şi alte acte normative cum sunt Decretul nr.
31/1954, C.fam., Legea nr. 18/1991, Legeanr.112/1995 etc. De remarcat că în materie nu există
un sediu legislativ propriu-zis(unitar),reglementarea nulităţii fiind dispersată.
2.1.2Scurt istoric. Concepţii privind nulitatea
În dreptul roman primitiv nulitatea actului era tot una cu inexistenţa sa; era ca şi cum
actul nu ar fi avut fiinţă niciodată:nullum est negotium, nihil actum est. Pentru acea epocă
nulitatea deriva fie din nerespectarea, fie din lipsa unei condiţii pentru valabilitatea actului. Ea
opera pe deplin drept fără a mai fi nevoie de pronunţarea ei de către instanţă. Această nulitate
era numită nulitate civilă.
Mai târziu, în epoca imperiului, dreptul pretorian - care s-a dovedit a fi "vocea vie a
dreptului18" - pentru a da eficienţă echităţii şi a lipsi de efecte un act care era valabil încheiat
după dreptul civil, a introdus excepţiunile {exceptiones) şi restitutio in integrum (repunerea în
situaţia anterioară). Cu ajutorul lor pretorul roman putea să paralizeze inechităţile care rezultau
dintr-o talmudică aplicare a dreptului civil. Astfel prin restitutio in integrum pretorul fără a
pronunţa în mod direct nulitatea - deoarece actul deşi încheiat sub imperiul violenţei era totuşi
valabil după dreptul civil - restituirea prestaţiilor efectuate echivala de fapt cu o anulare a
actului. Aceasta era nulitatea pretoriană care îşi avea izvorul nu în lege ci în afara ei şi care nu
opera de plin drept ci numai după ce era pronunţată de către magistrat prin promovarea unei
acţiuni în justiţie; altminteri actul era privit ca valabil şi îşi producea toate efectele.
Se observă, aşadar, că "nulităţile contemporane" inclusiv inexistenţa îşi află sorgintea
în dreptul roman chiar dacă deosebirile sunt semnificative.
În doctrina civilistă din sec. al XlX-lea era dominantă concepţia nulităţii totale şi
iremediabile (quod nullum est, nullum producit effectum) denumită şi concepţia actului-
organism deoarece nulitatea actului era comparată cu boala organismului uman; teoria clasică
asimila actul cu organismul susceptibil de viaţă, boală, moarte, vindecare etc. Mai târziu s-a
trecut la concepţia nulităţii parţiale şi remediabile care proporţionalizează efectele
nulităţii în raport cu finalitatea legii şi care, pe cale de consecinţă, înlătură doar efectele
contrare legii, celelalte efecte fiind menţinute.19

18
W. Hanga, op. cit., p. 36
19
I.Reghini, Nulitatea totală şi nulitatea parţială în dreptul civil român, Studia Universitas "Babeş-Bolyai", series
Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1975, p. 41-50

28
 În doctrina occidentală actuală - în materia dreptului civil - nulitatea actului juridic civil
este în legătură cu analiza cauzei actului juridic. Dacă este vorba de o clauză care reprezintă
cauza impulsivă şi determinantă a actului juridic, acesta va fi în întregime nul. Dacă însă se
constată că o clauză este nulă dar ea nu este esenţială, poate fi considerată nescrisă, restul actului
rămânând neatins20 .
2.1.3.Funcţiile nulităţii
Ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă pentru că părţile
ştiind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerinţele legii, vor fi diligente să-l
încheie cu respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate; de asemenea o funcţie represivă
sancţionând încălcarea săvârşită; şi o funcţie reparatorie prin care se asigură, pe de o parte,
restabilirea ordinii de drept încălcate iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin
încălcarea sancţionată şi, uneori, în măsura prevăzută de lege, adaptarea sau refacerea actului
juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative.
Nulitatea poate fi invocată independent de orice cerere de executare şi pe cale de acţiune
fie înainte, fie după executare (în acest din urmă caz, în scopul de a obţine restituirea
prestaţiilor săvârşite).
2.2.Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil
Pentru a contura mai precis specificul sancţiunii nulităţii şi pentru evitarea confundării ei
cu alte sancţiuni civile vom face câteva delimitări esenţiale între nulitate şi alte cauze de
ineficacitate a actelor juridice civile.
Rezoluţiunea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea cu efect retroactiv (ex tune)
a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea uneia din părţi ca urmare a
neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia .
Exemplu: între două persoane s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare; deci în momentul
încheierii sale actul respectiv este valabil, obligaţiile părţilor existând reciproc. Dacă însă în momentul
executării acestui contract una dintre părţi nu a îndeplinit obligaţia sa, celălalt contractant - pentru a
evita o pagubă mai mare - poate cere instanţei desfacerea contractului; în acest fel, dacă instanţa îi va
admite cererea, el va fi dezlegat de propria obligaţie.
Deşi are acelaşi efect (desfiinţarea retroactivă a actului), rezoluţiunea se deosebeşte de
nulitate prin:
- domeniul de aplicare; în timp ce rezoluţiunea se aplică numai contractelor
sinalagmatice cu executare dintr-odată, nulitatea se aplică oricăror acte juridice. Prin contract
sinalagmatic înţelegem - aşa cum am arătat - acea convenţie care de la data încheierii ei, produce
20
J.Carbonnier, op. cit., p.160

29
obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi,obligaţia fiecărei părţi avându-şi
cauza în obligaţia celeilalte;
- cauzele care o determină; câtă vreme rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare
încheierii valabile a actului (neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi) nulitatea
intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii, constând în nerespectarea
condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea actului;
- modul de aplicare; în timp ce în cazul rezoluţiunii, instanţa chiar dacă se dovedeşte
neexecutarea culpabilă a obligaţiei, nu este obligată să pronunţe rezoluţiunea putând acorda mai
întâi un termen de graţie debitorului, în cazul nulităţii judecătorul nu are nici o putere de
apreciere fiind ţinut să constate sau să pronunţe nulitatea dacă sunt dovedite cauzele ei;
- răspunderea pentru daunele pricinuite prin desfiinţarea actului este, în cazul rezoluţiunii,
o răspundere contractuală deoarece între părţi a existat un act valabil,dar în cazul nulităţii este
o răspundere delictuală deoarece actul este desfiinţat tocmai datorită faptului că de la început el nu
a fost valabil21.
Rezoluţiunea poate fi judecătorească sau convenţională. în orice convenţie
sinalagmatică, condiţia rezolutorie este subînţeleasă, dreptul la acţiune îl are partea pentru care
nu s-a executat angajamentul (art. 1020-1021 C.civ.).
Rezilierea (care nu trebuie confundată cu rezoluţiunea deşi în limbajul curent confuzia
este frecventă) este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract
sinalagmatic cu executare succesivă în timp ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din
părţi din cauze imputabile acesteia. Rezilierea este identică în esenţa ei cu rezoluţiunea de care
se deosebeşte prin domeniul de aplicare şi prin lipsa caracterului retroactiv al sancţiunii. De
aceea, concluzia este că rezilierea se deosebeşte de nulitate prin aceste trăsături şi în plus prin cele
arătate la rezoluţiune.
Este de reţinut faptul că în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, nulitatea nu
operează retroactiv ci tot numai pentru viitor ca şi rezilierea.
Exemplu: un contract de închiriere sau de muncă pe o perioadă nedeterminată poate fi reziliat de
una din părţi. Dar aceste contracte şi-au produs toate efectele până în ziua rezilierii lor şi începând cu
această dată ele nu vor mai produce efecte pentru viitor.
Inopozabilitatea (în sens restrâns) este sancţiunea civilă care face ca un act juridic sau
situaţia juridică creată prin acest act să nu producă efecte şi să nu se impună respectului
terţelor persoane, ca urmare a nerespectării de către părţi a formelor de publicitate cerute de lege

21
V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 19 -33

30
pentru ca actul să fie opozabil terţilor. Rezultă că un act valabil poate fi inopozabil, adică
anumite persoane străine actului au dreptul de a-i ignora existenţa. Această sancţiune civilă se
deosebeşte de nulitate prin următoarele:
- domeniul ei priveşte numai actele pentru care legea prevede necesitatea respectării unor forme
de publicitate (în general acte constitutive sau translative de drepturi reale) pe când nulitatea
se aplică tuturor actelor juridice;
- ea sancţionează neîndeplinirea unor condiţii de publicitate pe când nulitatea sancţionează
neîndeplinirea unor condiţii de validitate (de fond sau de formă);
- inopozabilitatea presupune existenţa unui act juridic valabil între părţi dar lipsit de
eficacitate faţă de terţi;
- actul lovit de inopozabilitate poate fi ratificat de către terţul îndreptăţit a-i opune
sancţiunea în timp ce actul lovit de nulitate (relativă) poate fi confirmat de către partea
îndreptăţită a cere anularea lui.
Inopozabilitatea este o măsură de protecţie a terţilor.
Revocarea, prin prisma analizată, este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a
sarcinii22.
Exemplu: revocarea donaţiei, revocarea mandatului, revocarea ofertei, revocarea renunţării la
succesiune etc.
Deosebiri faţă de nulitate:
- întotdeauna revocarea presupune un act juridic valabil încheiat pe când nulitatea dimpotrivă;
- cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic în timp ce nulitatea
presupune cauze concomitente încheierii actului;
- de regulă revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit iar nulitatea oricărui act juridic civil.
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte a unui act
juridic datorită unui eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor şi care survine
ulterior încheierii valabile a actului. în mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea
loc.
Exemplu: oferta devine caducă dacă, înainte de a fi acceptată, ofertantul moare sau devine
incapabil - deoarece acceptarea ofertei nu mai poate duce la încheierea contractului nemaiexistând una
din părţi; legatul testamentar devine caduc dacă la data deschiderii succesiunii legatarul instituit este
predecedat testatorului.
Deosebiri de nulitate:
22
Gh. Beleiu, op. cit., p. 196

31
 - caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului juridic,nulitatea
pentru cauze contemporane încheierii sale;
- cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor, cele ale nulităţii, de regulă,
aparţin părţilor;
- efectele caducităţii nu retroactivează (produce efecte exnunc) deoarece pentru trecut nu s-a
produs nici un efect; efectele nulităţii retroactivează.
Reducţiunea succesorală este sancţiunea civilă care constă în reducerea
liberalităţilor excesive, cu efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii, a legatelor şi a
donaţiilor făcute de defunct, la cererea moştenitorilor rezervatari, în măsura necesară
reîntregirii rezervei lor succesorale. Ceea ce aseamănă cele două sancţiuni civile este caracterul
retroactiv al desfiinţării actului; însă reducţiunea se deosebeşte de nulitate prin faptul că:
- reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit (donaţii, legate
testamentare), pe când nulitatea afectează orice fel de acte juridice;
- legatele şi donaţiile sunt desfiinţate total sau parţial, numai în măsura necesară reîntregirii
rezervei succesorale,;
- reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezervatari care sunt terţi în raport cu
actul a cărui reducere o cer, pe când nulitatea (relativă) poate fi invocată numai de cei ocrotiţi,
care sunt părţi în actul juridic anulabil iar nulitatea absolută poate fi invocată de oricine;
- reducţiunea presupune un act juridic încheiat în mod valabil şi ea intervine pentru o cauză
posterioară încheierii valabile a actului, aceasta deoarece numai în momentul morţii se poate
aprecia dacă donaţiile făcute anterior sau legatele testamentare depăşesc sau nu cotitatea
disponibilă; nulitatea intervine întotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii
actului.
Reducţiunea operează numai împotriva donatarilor şi legatarilor.
Teoria inexistenţei îşi are originea în materia căsătoriei şi a fost creată de doctrina
franceză - în sec. al XlX-lea - pentru a răspunde unei nevoi practice, în adevăr, nulitatea căsătoriei
nu putea fi cerută decât în cazurile în care legea o prevedea în mod expres. Această regulă
trebuia însă ocolită în acele cazuri în care legea, deşi nu statua nulitatea, căsătoria nu era
valabil încheiată. în alte cuvinte, pentru a ocoli regula "nici o nulitate fără text", doctrina a
urmat teoria inexistenţei potrivit căreia căsătoria nu este nulă, ea este inexistentă şi, deci, pentru
a fi lipsită de efecte juridice, nu este nevoie de un text expres în acest sens.
De la instituţia căsătoriei, teoria inexistenţei a fost extinsă de doctrinarii francezi
(Aubry et Rau, Planiol, Colin et Capitani etc.) şi la alte acte. Aceştia au distins trei grade de
ineficacitate a actului juridic şi anume:

32
 a) actul este nul când este afectat de nulitate absolută sau de plin drept, când
violează o dispoziţie a legii sancţionată cu nulitatea;
b) actul este anulabil sau nul de o nulitate relativă, când ineficacitatea sa provine dintr-o
manifestare imperfectă de voinţă (viciu de consimţământ sau o incapacitate);
c) actul este inexistent, când este lipsit de un element esenţial, indispensabil
pentru formarea sa.
Din cele expuse rezultă că inexistenţa este sancţiunea care declară invaliditatea unui act
juridic civil care s-a îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru
existenţa sa; actul inexistent nefiind o realitate juridică, este un act aparent.
Dintre deosebirile mai semnificative între nulitate şi inexistenţă, sesizăm
următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic imperfect încheiat care conduce la invalidarea sa,
inexistenţa presupune un act care nu există din punct de vedere juridic el având doar o existenţă
fizică;
- actul lovit de nulitate va produce efectele specifice până la declararea sa ca atare, actul
inexistent este lipsit de orice efecte chiar de la efectuarea sa;
- actul nul este susceptibil uneori de refacere sau remediere, în timp ce actul inexistent nu
poate fi supus niciodată unor asemenea operaţiuni;
- efectele nulităţii constau în invalidarea actului declarat nul de organul jurisdicţional,efectele
inexistenţei actului operează de drept, fără a fi necesară nici o procedură;
-organul jurisdicţional în faţa căruia se invocă acte inexistente, va face abstracţie de ele ca şi
cum nu s-ar fi realizat.
În literatura noastră de specialitate conceptul de inexistenţă nu este împărtăşit de
majoritatea autorilor. Această poziţie se explică, credem, în bună măsură, şi pentru că teoria
actului inexistent în doctrina socialistă a fost criticată în termeni prea severi (s-a spus că este o
categorie inutilă, falsă, burgheză etc); a susţine această teorie însemna într-un fel a te face
vinovat de lezmajestate. în ce ne priveşte, recunoscând că distincţia dintre actele nule şi cele
inexistente nu a primit o rezolvare definitivă, totuşi, din raţiuni de ordin practic şi deopotrivă
de logică juridică, considerăm că categoria disputată a inexistenţei trebuie acceptată; aceasta
chiar dacă legislaţia noastră civilă nu reglementează categoria actelor inexistente fiind
cunoscută doar sancţiunea nulităţii absolute şi a nulităţii relative. Apare aşadar logic ca atunci
când actul este lipsit de unul din elementele sale esenţiale, el să fie considerat inexistent. Oricine

33
se va putea prevala de inexistenţa actului nefiind nevoie de o acţiune în justiţie pentru
constatarea ineficacităţii sale; bineînţeles, un asemenea act nu este opozabil nimănui23.
2.3.Cauzele nulităţii
Sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element structural al actului juridic sau
încălcarea unei condiţii legale de validitate a actului.
2.3.1.Cauzele de nulitate absolută în mod îndreptăţit în doctrină 24 s-a reţinut că
următoarele cauze antrenează o nulitate absolută:
- nesocotirea regulilor privind capacitatea în ipoteza:
- a) nerespectării unei incapacităţi speciale (art. 18 din Legea arendei, nr. 16/1994);
- b) lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă;
- lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol25
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil în ipoteza:
a) lipsei cauzei datorate absenţei scopului imediat;
b) cauzei false datorită erorii asupra scopului imediat;
c)cauzei ilicite sau imorale
- nerespectarea formei cerute ad validitatem;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- încălcarea ordinii publice;
-fraudarea legii;
- încălcarea dreptului de preempţiune al statului (de pildă, art. 52 din Codul silvic,Legea nr.
26/1996 sau nerespectarea dreptului de preemţiune în cazul prevăzut de art. 14 alin. 1 din
Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).
2.3.2.Cauzele de nulitate relativă
Sunt considerate cauze care atrag nulitatea relativă următoarele:
- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă a persoanei atunci când:

23
În acest sens a se vedea, J. Carbonnier, op. cit., p. 299 iar pentru inexistenţa actelor de drept administrativ, a se
vedea, T. Drăganu, Nulităţile actelor administrative individuale, în Studia Napocensia, Seria Drept, Cluj, 1974, p. 64;
pentru inexistenţa actelor de procedură civilă, a se vedea, O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.209-212
24
M. Nicolae, Drept civil român. Curs selectiv pentru licenţă, ediţia a lll-a revăzută şi adăugită, Edit Press S.R.L,
Bucureşti, 1998, p. 78-79
25
Dreptul, nr. 7/1990, p. 66; Trib. Bucureşti, sec. a IV-a civ., dec. nr. 3641/1998

34
 a) se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu (de pildă, când actul s-a
încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului
legal);
b) nu sunt observate unele incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese
particulare sau personale;
-lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil
- viciile de consimţământ: eroarea (mai puţin eroarea-obstacol), dolul, violenţa şi leziunea;
- nerespectarea dreptului de preemţiune (de pildă, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor).
2.4.Clasificarea nulităţilor
Dată fiind diversitatea cauzelor care le determină, nulităţile pot fi clasificate în funcţie de
diferite criterii. Cea mai importantă clasificare a nulităţilor se face în funcţie de natura
interesului ocrotit prin norma încălcată şi numai derivat de regimul juridic care li se aplică; ea
distinge nulităţile absolute de cele relative.
Trebuie reţinut că din punct de vedere al efectelor produse, nulităţile absolute nu se
deosebesc de cele relative: ambele lipsesc actul de efectele în vederea cărora a fost încheiat; nu
există aşadar, sub acest aspect, nici o diferenţă.
Astfel, în principiu, nulitatea absolută intervine în cazul în care la încheierea actului s-au
încălcat norme juridice imperative (de ordine publică) care au ca scop ocrotirea unor interese
generale pe când nulitatea relativă intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au încălcat
dispoziţii legale care au ca scop ocrotirea unor interese personale (de interes privat).
Regimul juridic al nulităţii absolute diferă de regimul juridic al nulităţii relative sub trei
aspecte:
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de
către instanţa de judecată, pe când nulitatea relativă, poate fi invocată, de regulă, numai de către
persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului (sau de succesorii ei cu
excepţia acţiunilor intuitu personae, a procurorului în baza art. 45 C.pr.civ, a creditorilor
chirografari ai părţii ocrotite cu excepţiile prevăzute de art. 974 C.civ. şi de ocrotitorul legal al
celui incapabil);
Exemplu: dacă la încheierea actului consimţământul părţii a lipsit cu desăvârşire, va putea fi
invocată nulitatea absolută a actului nu numai de către partea respectivă ci şi de cealaltă parte sau de
orice persoană care are interesul de a fi desfiinţat actul; în schimb, dacă o parte a consimţit la încheierea
actului dar consimţământul ei a fost viciat de eroare, doi sau violenţă, va putea fi invocată nulitatea

35
relativă a actului, în principiu, numai de către partea respectivă. Tot astfel, dacă un act s-a încheiat cu
depăşirea capacităţii speciale de folosinţă a persoanei juridice ori dacă s-a încheiat un act prohibit de
lege, va putea fi invocată nulitatea absolută, de oricine şi chiar din oficiu; dacă însă actul s-a încheiat de
o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără a fi asistată de ocrotitorul legal, nulitatea relativă va
putea fi invocată de incapabilul respectiv iar nu şi de alte persoane.
Aşadar nulitatea absolută poate fi invocată numai de acea persoană care are un interes direct,
legitim şi protejat juridiceşte sau de către persoanele anume desemnate de lege, şi nu de orice
persoană străină de act. în orice caz, ea poate fi invocată şi de partea responsabilă pentru nulitatea
actului.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune
(acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă), pe când nulitatea relativă nu
poate fi invocată decât în limita termenului legal de prescripţie,acţiunea în anulare fiind
prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani dacă legea nu prevede un termen mai scurt
(aşa, de pildă, art. 21 alin. 2 C. fam. prevede că "anularea căsătoriei (...) pentru vicii de
consimţământ (...) poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni
de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei). Invocarea nulităţii
relative,chiar şi pe cale de excepţie este prescriptibilă. Nu se mai aplică, în opinia noastră,
adagiul latin quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (acţiunea în
nulitate este temporară, excepţia este perpetuă). Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze acţiunea
în nulitate relativă se prescrie în 5 ani iar cea în nulitate absolută în 30 de ani, deşi această
opinie nu este cu totul unitară.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă
poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit a cere anularea lui, fie în mod
expres, fie tacit (prin executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act). Este de reţinut că şi
actul prin care se renunţă la beneficiul de a invoca nulitatea absolută este lovit tot de nulitate
absolută.
Refacere, confirmare, ratificare
Dacă un act este lovit de nulitate absolută părţile, având în vedere toate condiţiile legale,
pot să facă un nou act de data aceasta valabil. Dar acest act nu are puterea de a-l reînvia pe
primul; el nu va lua naştere decât din momentul în care a fost întocmit legal iar actul vechi va
rămâne pe mai departe nul; aceasta nu este o confirmare ci o refacere. Dimpotrivă, când un act
este atins de o nulitate relativă, se admite ca persoana care l-a întocmit să confirme acest act.
De pildă, contractantul care a fost victima unei erori care antrenează o nulitate relativă, poate,
atunci când a descoperit eroarea sa, să confirme contractul.

36
 Confirmarea are un efect retroactiv, ea stinge nulitate din trecut şi validează actul de la
originea sa. Totul se petrece ca şi cum actul ar fi fost de la început valabil. Confirmarea trebuie
să nu prejudicieze drepturile obţinute de terţi; în acest sens art. 1166 alin. 2 C.civ. statuează
expres: "Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în epoca determinate de
lege, ţin loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a
se vătăma în drepturile persoanelor a treia".
În mod excepţional, în câteva cazuri poate fi confirmată şi nulitatea absolută a unor
acte. Astfel:
- potrivit art. 20 C. fam. "căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta
legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru
căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată";
- potrivit art. 1167 alin. 3 C. civ., un contract de donaţie lovit de nulitate absolută pentru că
nu s-a încheiat în formă autentică cerută ad validitatem de lege, poate fi confirmat (expres sau
tacit, prin executare voluntară) de către moştenitorii donatorului;
- chiar în lipsa unui text expres de lege, practica judiciară a admis posibilitatea confirmării
sau consolidării unui act juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea unei condiţii cerute
imperativ la încheierea lui, dacă înainte de a se fi constatat judecătoreşte nulitatea absolută, acea
condiţie s-a îndeplinit (ar fi vorba deci de o validare obiectivă).
Confirmarea expresă a unui act anulabil este ea însăşi un act juridic unilateral şi deci,
trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărui act juridic. în mod deosebit, actul
de confirmare trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale şi anume:
- el trebuie să emane de la persoana îndreptăţită a invoca nulitatea;
- cauza nulităţii actului trebuie să fi dispărut pentru că altfel şi actul de confirmare va fi lovit
de nulitate;
- actul de confirmare trebuie făcut în cunoştinţă de cauză, adică ştiind că actul a fost
anulabil şi dorind confirmarea lui.
În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 1190 C. civ. potrivit căruia "actul de
confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate nu
este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi când face menţiune
despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeiază acea acţiune".
Confirmarea poate fi şi tacită dacă ea rezultă din acte sau fapte care nu lasă nici o
îndoială asupra intenţiei de confirmare a actului. Cel mai adesea confirmarea tacită rezultă din
executarea voluntară a actului; poate fi considerată o confirmare tacită a actului şi neinvocarea

37
nulităţii în termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare, dacă nu s-ar dovedi că această
inactivitate nu a fost dorită.
Confirmarea nu se confundă nici cu ratificarea care înseamnă actul prin care o persoană
devine parte într-un act valabil încheiat dar care a fost făcut în lipsa sau cu depăşirea
împuternicirii necesare şi nici cu refacerea care reprezintă, după cum am văzut, un act nou. Dar
actul confirmativ nu se confundă nici cu actulrecognitivdeoarece prin acesta se recunoaşte un act
preexistent dar numai în ceea ce priveşte existenţa sa iar nu şi în privinţa validităţii sale26.
Sintetizând problema regimului juridic diferit al celor două feluri de nulităţi, putem reţine că
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine (cu precizările făcute), oricând şi este
iremediabilă, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de anumite persoane, numai
într-un anumit termen şi poate fi confirmată de cel îndreptăţit a oinvoca. Pentru evitarea unor
confuzii mai trebuie să reţinem şi următoarele precizări terminologice:
- atunci când ne referim la nulitatea absolută trebuie folosită cu precădere expresia de "nul"\ar
atunci când ne referim la nulitatea relativă să folosim expresia de "anulabil". în mod similar, este
bine să nuanţăm mai precis exprimarea, vorbind de acţiunea în nulitate sau declararea nulităţii
(pentru nulitatea absolută) şi, dimpotrivă, ce acţiune în anulare (anulabilitate) sau pronunţarea
nulităţii (pentru nulitatea relativă).
Desigur, termenul de nulitate poate fi folosit ca termen generic atât cu privire la nulitatea
absolută, cât şi la cea relativă distincţia dintre ele nedepinzând neapărat de termenii folosiţi ci de
natura dispoziţiilor legale a căror încălcare atrage sancţiunea şi în subsidiar de regimul juridic al
nulităţii.
Alte clasificări ale nulităţilor. Nulităţile pot fi clasificate şi în funcţie de alte criterii.
Astfel:
După întinderea efectelor sancţiunii distingem:
- Nulitatea totală care desfiinţează actul în întregime, nepermiţând ca acest act să
producă vreun efect;
Exemplu: nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma autentică cerută
obligatoriu de ari. 813 C. civ. ca o condiţie ad validitatem.
- Nulitatea parţială care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic
sancţionat şi anume, pe cele care contravin scopului normelor juridice încălcate la
încheierea actului; aceste clauze trebuie însă să nu constituie cauza impulsivă şi
determinantă a întregului.

26
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 438

38
 Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare pot să fie nule numai anumite clauze accesorii
(clauza de arvună), clauzele principale fiind însă valabile. Se observă însă că actul trebuie să fie
divizibil.
În asemenea situaţii, dacă clauzele lovite de nulitate nu au fost esenţiale pentru părţi,
actul juridic va fi menţinut înlăturându-se doar clauzele contrare legii (utile per inutile non
vitiatur, ceea ce este valabil într-un act nu este anulat de ceea ce este nevalabil în acelaşi act);
dacă însă clauzele nevalabile au constituit motivul determinant al voinţei de a contracta, în aşa fel
încât părţile (sau una din ele) nu ar fi încheiat actul, atunci întregul act va fi declarat nul (sau,
după caz, va fi anulat).
Se consideră uneori că este parţială şi nulitatea actelor cu executare succesivă, care
operează numai pentru viitor menţinând efectele produse în trecut; de pildă, nulitatea
căsătoriei putative ale cărei efecte se menţin până la pronunţare faţă de soţul care a fost de
bună credinţă la încheierea ei.
În schimb, nu poate fi considerată nulitate parţială, ci totală, nulitatea care afectează numai
unul din mai multe acte juridice care împreună alcătuiesc un act complex sau, după voinţa
părţilor, o "unitate de acte juridice".
Exemplu: testamentul este un act complex cuprinzând nu numai legate dar putând cuprinde şi o
recunoştere de filiaţie, o instituire de executor testamentar etc; dacă un legat este nul - ca fiind făcut, de
pildă, în folosul unei persoane incapabile de a primi cu titlu gratuit - nulitatea acestui legat este totală
chiar dacă celelalte legate rămân
valabile; apoi chiar dacă testamentul în întregime este nul, el poate produce - prin
conversiune - unele efecte ce nu depind de valabilitatea legatelor (revocarea unei oferte de
vânzare prin testarea bunului oferit în favoarea unui alt legatar decât destinatarul ofertei,
deoarece acesta testare învederează intenţia testatorului de a nu vinde bunul legat).
În practică trebuie întotdeauna cercetată voinţa ipotetică a părţilor, respectiv dacă
acestea au voit ca într-un act complex toate clauzele "să rămână sau să se prăbuşească"
împreună. Trebuie apoi verificat dacă nu cumva valabilitatea unui act stă tocmai la baza
încheierii unui alt act juridic. în sfârşit, primul indiciu pentru existenţa unei voinţe unitare într-
un act complex îl constituie cuprinderea clauzelor într-un singur înscris.
Nota bene. Nu trebuie să confundăm nulitatea absolută cu nulitatea totală după cum nici
nulitatea relativă cu nulitatea parţială.
După cum este sau nu prevăzută de lege, nulitatea poate fi:
- Nulitate expresă când este anume prevăzută de un text de lege;

39
 - Nulitate virtuală (sau tacită, implicită) când sancţiunea nu este prevăzută expres de lege dar
nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziţiei
legale încălcate sau din scopul urmărit de legiuitor prin instituirea anumitor condiţii de
validitate ale actului;
Exemplu: art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor pervede că
"Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii
încheiate în formă autentică" fără a stabili expres sancţiunea nulităţii pentru actele care nu au fost
încheiate în formă autentică; sancţiunea rezultă însă implicit din caracterul imperativ al textului, din
interesul general al societăţii urmărit prin instituirea obligativităţii formei scrise, ca şi din principiul
general acceptat al nulităţii absolute a actelor care nu respectă cerinţele de formă impuse de lege
(nulitate virtuală).
După felul condiţiilor de validitate încălcate la încheierea actului juridic, nulitatea acestuia
poate fi o nulitate de fond sau o nulitate de formă (atunci când forma nerespectată era
cerută ad validitatem).
O clasificare controversată în doctrină este aceea care se face după felul în care
operează nulitatea:
Nulitate de drept care loveşte actul de plin drept, de la sine, ope legis, instanţa de
judecată nefiind chemată decât să o constate în caz de litigiu între părţi;
Nulitate judiciară care nu operează de plin dreptei numai dacă este pronunţată printr-o
hotărâre judecătorească; aceasta deoarece există o aparenţă a actului.
S-a spus că, de regulă, nulităţile absolute operează de plin drept iar cele relative operează
numai dacă sunt pronunţate prin hotărâre judecătorească, la cererea persoanei îndreptăţite a le
invoca. Până la rămânerea definitivă a hotărârii, actul juridic este considerat valabil dar din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare, el este desfiinţat retroactiv.
Dacă părţile sunt de acord în privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde executarea actului
sau fiecare este de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie
să se facă apel la instanţa de judecată; aceasta va interveni numai dacă există un litigiu între
părţi, urmând a constata nulitatea şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii
nevalabile a actului.
În opinia noastră şi în acord cu majoritatea autorilor, credem că orice nulitate trebuie
pronunţată de către instanţă deoarece există o aparenţă a actului. Până la desfiinţarea actului de
către instanţa de judecată el trebuie considerat valabil şi eficace; trebuie să se dovedească că actul

40
este nul. Aşadar această distincţie care îşi are originea în dreptul roman este astăzi artificială şi
lipsită de utilitate practică.
2.5.Regimul juridic al nulităţii actului juridic civil
Clasificare nulităţii actului juridic civil în absolută şi relativă prezintă importanţă sub
aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare din aceste categorii de nulitate.
Această diferenţiere este consecinţa faptului interesele ocrotite prin normele încălcate
sunt deosebite, când este vorba despre interesul obştesc având nulitate absolută, iar când este
vorba despre un interes particular, având nulitate relativă.
Prin noţiunea de regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora le este supusă
nulitatea absolută sau cea relativă27. Regimul juridic al nulităţii priveşte trei aspecte:
1. cine poate invoca nulitatea;
2. cât timp poate fi invocată nulitatea;
3. dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.
Aceste trei aspecte primesc soluţii diferite, după cum este vorba de nulitate absolută
ori de cea relativă.

2.5.1.Regimul juridic al nulităţii absolute

Regulile în care se concretizează regimul juridic al nulităţii absolute sunt următoarele:
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes; nulitatea absolută poate fi invocată
oricând fiind imprescriptibilă; nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
2.5.1.1.Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes
Potrivit acestei reguli nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile
actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane care nu au participat la încheierea
actului juridic dar care ar putea invoca un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror,
precum şi de alte organe prevăzute de lege (spre exemplu, nulitatea absolută prevăzută în art.
31, alin. 1 din Legea 18/1991 poate fi invocată, potrivit alin. 2 din acelaşi articol, de către
primărie, prefectură, procuror şi de către orice persoană interesată).
Această regulă îşi găseşte justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să
ocrotească interese generale, obsteşti, astfel încât trebuie să se confere unui cerc larg de
persoane sau organe posibilitatea invocării unei asemenea nulităţi.
Invocarea din oficiu de către instanţă a nulităţii absolute a unui act juridic nu trebuie
înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acţiune în declararea
nulităţii absolute, ori că, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul
27
Gh. Beleiu, op. cit., p. 186

41
juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocroteşte un interes general, instanţa
ar putea să se pronunţe printr-o hotărâre asupra nulităţii (întrucât s-ar încheia principiu
disponibilităţii), ci se are în veder ipoteza în care una dintre părţi declanşează un proces civil
având ca obiect executarea unui act juridic, iar instanţa, constatând că actul juridic pe care se
întemeiază pretenţia dedusă judecăţii este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea ca
nefondată (neîntemeiată), fără a pronunţa însă şi nulitatea actului respectiv (aceasta în afara
de cazul în care pârâtul a cerut, prin cerere reconvenţională, anularea)28.
De asemenea, avându-se în vedere condiţiile în care se exercită acţiunea civilă, mai
exact, condiţia interesului (care constă în “folosul practic, material sau moral pe care-l
urmăreşte cel ce promovează acţiunea”29 şi care trebuie să fie legitim, personal, născut şi
actul), se ajunge la concluzia că nulitatea absolută nu poate fi invocată de o persoană străină
complet de actul juridic respectiv, pentru că o astfel de persoană nu ar putea justifica un
interes propriu. Prin urmare, deşi nulitatea absolută ocroteşte un interes obştesc (general), un
astfel de interes nu exclude existenţa unui interes individual (personal) care trebuie să fie
urmărit de către persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic, în caz contrar
acţiunea urmând a fi respinsă ca fiind lipsită de interes (lucru sintetizat în regula din dreptul
francez “pas d’interet, pas d’action”30). Conferind unui cerc larg de persoane posibilitatea de
a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestora calitate procesuală
activă, dar aceasta nu înseamnă că ele pot justifica şi un interes propriu, întrucât calitatea
procesuală (care constă în îndreptăţirea unei persoane de a participa la activitatea judiciară)
nu se confundă cu interesul31.
2.5.1.2.Nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind imprescripibilă
Imprescriptibilitatea acţiunii şi excepţiei bazate pe nulitatea absolută a actului juridic
este expres prevăzută în art. 2 din Decretul 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă.
Potrivit acestui articol “nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie
pe cale de excepţie”. Acţiunea în nulitate este acţiunea prin care partea îndreptăţită solicită
instanţei desfinţarea actului încheiat cu nerespectarea condiţiilor sale de validitate (este o
acţiune nepatrimonială prin care se urmăreşte doar constatarea nulităţii actului, nu şi
valorificarea unor drepturi derivate); excepţia nulităţii este mijlocul procedural prin care

28
Gh. Boroi, op. cit., p. 185
29
I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. I, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 132
30
A. Weill, , op. cit., p. 321
31
G. Boroi, , op. cit., p. 186; I. Leş, , op. cit., p. 123, 132

42
partea îndreptăţită sau interesată, în cursul unui proces deja deschis, se opune acţiunii care se
sprijină pe actul nul, invocând constatarea acestor neregularităţi32.
Regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute este explicată în mod diferit în doctrină 33.
Astfel, într-o primă opinie, imprescriptibilitatea este justificată prin caracterul constatator al
acţiunii în nulitate absolută, instanţa limitându-se doar a constata că actul nul absolut nu a
luat fiinţă de la început.
Într-o a doua opinie, caracterul imprescriptibil este explicat prin natura nepatrimonială
a acţiunii în nulitate. Această natura nepatrimonială este comună şi acţiunii în anulare, care
este însă prescriptibilă. Într-o altă opinie, această regulă îşi găseşte explicaţia în finalitatea
instituirii acestei sancţiuni. Întrucât nulitatea absolută este menită a asigura respectarea unei
condiţii de validitate edictate pentru ocrotirea unui interes general, este nevoie ca ea să poată
fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
S-a mai spus că explicaţia caracterului imprescriptibil trebuie căutată în corelaţia ce
există între nulitatea absolută şi prescripţia extinctivă, în sensul că ambele urmăresc ocrotirea
unui interes general şi, prin urmare, nu este cazul a subordona nulitatea absolută prescripţiei
extinctive (spre deosebire de nulitatea relativă care ocroteşte un interes individual şi este,
deci, subordonată prescripţiei extinctive).
În dreptul francez, spre deosebire de dreptul nostru, acţiunea în nulitate absolută se
prescrie în 30 de ani. Această părere nu este unitară, în doctrina franceză existând şi opinia
potrivit căreia, având la bază ordinea publică, nulitatea absolută este imprescriptibilă. În ceea
ce priveşte excepţia de nulitate, îşi găseşte aplicare principiul, “quae temporalia sunt ad
agendum, perpetua sunt ad excipiendum” (şi “l’action est temporaire, l’ exception est
perpetuelle”) potrivit căruia, chiar şi după 30 de ani nulitatea poate fi invocată pe cale de
excepţie34.
2.5.1.3.Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare
Această regulă nu este consacrată cu caracter general în legislaţia românească, dar în
art. 1168 Cod civil, este aplicată această regulă în materia donaţiei, stipulând că “donatorul nu
poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donaţiuni între vii; nulă în privinţa
formei, ea trebuie să se refacă cu formele legiuite”. Ea este consecinţa primelor două reguli
(care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunţa la dreptul de a invoca nulitatea absolută) şi
se explică prin caracterul obştesc, general al interesului ocrotit prin norma juridică a cărei
încălcare atrage nulitatea absolută.
32
O. Ungureanu, op. cit., p. 168
33
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 368-369; G. Boroi, op. cit., p. 187
34
A. Weill, op. cit., p. 331

43
 Prin confirmare se înţelege “actul unilateral de renunţare la dreptul de a invoca, pe
cale de acţiune sau de excepţie, nulitatea”35. Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute
fiind inadmisibilă, rezultă că un astfel de act de confirmare ar fi şi el lovit de nulitate
absolută.
De la imposibilitatea confirmării actului actului juridic lovit de nulitate absolută, legea
prevede şi unele excepţii. Astfel, potrivit art. 1167, alin. 3 Cod civil, confirmarea, ratificarea
sau executarea voluntară a unei donaţii nulă absolut pentru lipsa formei cerute de lege, de
către moştenitori sau de către cei care reprezintă pe donator, după moartea lui, acoperă
această nulitate.
De asemenea, în art. 20 Codul familiei se spune “căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi
care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil
sau a rămas însărcinată”.
Inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu se confundă
cu refacerea actului nul, refacere care este admisibilă şi valabilă, în măsura în care sunt
respectate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de valabilitate. În această situaţie, actul
iniţial rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act, care îşi va produce
efectele de la data facerii lui, şi nu de la data când a fost făcut actul nul. De asemenea,
inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă nici cu validarea actului prin
îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui (spre exemplu,
obţinerea autorizaţiei administrative până la declanşarea nulităţii)36.
Această regulă se regăseşte şi în dreptul civil francez (art. 1339).
2.5.2.Regimul juridic al nulităţii relative
Regimul juridic al nulităţii relative se concretizează în următoarele reguli: nulitatea
relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea
actului juridic; nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripţie
extinctivă; nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.
2.5.2.1.Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a
fost nesocotit la încheierea actului juridic
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită a ocroti un
interes individual. Deşi este formulată restrictiv această regulă, posibilitatea de a invoca
nulitatea relativă aparţine unui cerc mai larg de persoane37. Astfel, ea poate fi invocată: de cel
35
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 370
36
G. Boroi, op. cit., p. 186; Gh. Beleiu, op. cit., p. 186
37
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 372-374; G. Boroi, op. cit., p. 189

44
al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; de reprezentantul legal al celui
lipsit de capacitate de exerciţiu, care este şi cel care încheie actul juridic pentru incapabil şi,
prin urmare, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea în vederea apărării intereselor celui
ce se află sub ocrotirea sa; de către succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la
încheierea actului juridic (cu excepţia cazurilor în care dreptul la acţiune, având caractet
intiuitu personae, nu se trasmite la moştenitori); de către procuror, în condiţiile prevăzute de
articolul 45 Cod procedură civilă; de creditorii chirografari ai părţii ocrotite pe calea acţiunii
oblice (art. 974 Cod civil) dacă sunt întrunite condiţiile acesteia; deşi nu este prevăzut expres
de lege, se admite că şi autoritatea tutelară poate invoca nulitatea relativă a actului juridic
încheiat de sau pentru incapabil.
Este normal ca nulitatea relativă să poată fi invocată de cel care este parte în actul
juridic şi al cărui interes a fost nesocotit la încheierea acelui act, din moment ce raţiunea
acestei nulităţi este protejarea unui astfel de interes. Acesta este cel mai în măsură a aprecia
dacă interesul său a avut sau nu de suferit prin nerespectarea dispoziţiei legale destinate a-l
ocroti, şi, prin urmare, cea mai îndreptăţită să invoce, sau nu, nulitatea.
Dacă într-un act juridic bilateral a fost nerespectată vreo dispoziţie legală care proteja
fiecare parte, atunci fiecare va putea să invoce nulitatea actului bazându-se pe cauza de
nulitate ce-i este proprie.
În cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nulitatea relativă se invocă
personal de către acesta dar cu încuvinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinte sau
tutore).
Dreptul succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţii ocrotite de a invoca
nulitatea relativă decurge din calitatea acestora de continuatori ai personalităţii autorului şi
faţă de ei actul juridic anulabil produce efecte întocmai ca faţă de autor (excepţie fac
drepturile decurgând din actele juridice încheiate intuitu personae care se sting la moartea
titularului şi deci nu se transmit către moştenitorii săi).
Fundamentarea dreptului procurorului de a invoca nulitatea relativă se găseşte în art.
45, alin. 1 Cod procedură civilă. Potrivit acestui articol: “Ministerul Public poate introduce
orice acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe la orice proces, în orice fază a
acestuia, în cazurile în care este necesar perntru apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege”.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1/1995 (soluţia pronunţată de instanţa constituţională
vizează doar o formă a participării procurorului în procesul civil, respectiv intervenţia
acestuia într-un proces), a apreciat că art. 45, alin. 1 Cod procedură civilă este

45
neconstituţional în ce priveşte restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice
proces civil, în orice fază a acestuia, urmând a se aplica, în ceea ce priveşte această atribuţie,
dispoziţiile art. 130, alin. 1 din Constituţie 38. Potrivit aceleiaşi decizii, “în afara cazurilor în
care procurorul este obligat să participe la procesele civile în temeiul legii, el poate participa
la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar
pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Această decizie a
fost însă criticată în doctrină39.
Asigurarea protecţiei interzisului sau a minorului implică posibilitatea autorităţii
tutelare de a invoca nulitatea relativă a actului încheiat de sau pentru minor ori interzis, când
se cere, potrivit legii, şi încuvinţare sa. S-a mai spus 40 că autoritatea tutelară poate să ceară şi
anularea actelor administrative făcute în contra intereselor incapabilului (deci a unor acte
pentru care nu se cere încuvinţarea prealabilă).
2.5.2.2.Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de
prescripţie extinctivă
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru
ocrotirea unor interese individuale, trebuie să cedeze în faţa intereselor generale pe care le
asigură instituţia prescripţiei extinctive; nevoia de a asigura stabilitatea şi certitudine în
circuitul civil priveşte şi cazurile de nulitate relativă. Interesul general, deşi are prioritate faţă
de interesul individual, nu îl nesocoteşte pe acesta din urmă, întrucât cel care apreciază dacă
i-au fost atinse interesele prin nerespectarea normelor juridice la încheierea actului nu este
lipsit de posibilitatea de a cere desfinţarea actului juridic lovit de nulitate relativă (dar în
cadrul termenului de prescripţie extinctivă).
În Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă nu este prevăzut în mod expres că
acţiunea în anulare este prescriptibilă, dar este prevăzut momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripţie al acţiunii prin care se cere anularea actului. Termenul de prescripţie
este, în consecinţă, cel general, de trei ani (art. 3 din Decret), afară de cazul în care legea
prevede un termen mai scurt (spre exemplu, art. 21, alin. 2 Codul familiei prevede că
“anularea căsătoriei… poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de
6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”).
În ceea ce priveşte momentul în care începe să curgă prescripţia acţiunii în anulare,
acesta este diferit în funcţie de temeiul acţiunii în anulare. În acest sens, art. 9 din Decret

38
Art. 130 (1) din Constituţie dispune că : “în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.
39
I. Leş, op. cit., p. 191 şi urm.
40
D. Cosma, op. cit., p. 310

46
dispune: “Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţa începe să
curgă de la data în care aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri
de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal
sau persoana chemată de lege să-i încuvinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai
târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. Prin urmare, când nulitatea relativă
se datorează altei cauze decât violenţa, începutul prescripţiei cuprinde două momente
alternative: un moment subiectiv, al cunoaşterii cauzei de nulitate relativă, şi un moment
obiectiv, al expirării celor 18 luni de la încheierea actului (acest termen de 18 luni nu este un
termen de prescripţie ci marchează momentul de la care începe să curgă prescripţia când
cauza de anulare nu a fost cunoscută în acest interval).
Această dispoziţie nu se aplică acţiunii în anularea căsătoriei, întrucât Codul familiei
conţine o dispoziţie proprie în această privinţă, în art. 21, alin. 2: “anularea căsătoriei poate fi
cerută în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea vicleniei sau a
erorii”.
În materia testamentului, fiind un act mortis causa, pentru acţiunea în anulare
prescripţia începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.
Problema de a şti dacă invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este sau nu
supusă prescripţie extinctive nu a primit o rezolvare unitară în doctrină41.
Într-o opinie, se consideră că invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este
imprescriptibiă, făcându-se aplicarea principiului “quae temporalia sunt ad agendum,
perpetua sunt ad excipiendum”. În spijinul acestei teorii se aduc ca argumente următoarele:
potrivit art. 1 din Decretul 167/1958 prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune, nu şi
excepţia; în cazul în care se referă la nulitatea absolută, legea arată că aceasta poate fi
invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie (art. 2 din acelaşi act
normativ), în timp ce referitor la nulitatea relativă se limitează în timp doar exercitarea
dreptului la acţiunea în anulare, lăsându-se în afara ariei sale de aplicare calea excepţiei; dacă
nulitatea relativă nu ar putea fi invocată oricând pe cale de excepţie, creditorul de rea credinţă
ar putea să lase să treacă termenul de prescripţie pentru a acţiona ulterior, dar o asemenea
situaţie (defavorabilă debitorului) este evitată prin posibilitatea pe care o are acesta de a
invoca nulitatea relativă pe cale de excepţie.
Într-o a doua opinie, se consideră că invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie
este prescriptibilă. Această soluţie se impune pentru că ţine seama de faptul că ceea ce este
prescriptibil pe cale de acţiune (dreptul de a cere anularea actului) nu ar putea deveni
41
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 375-377; G. Boroi, op. cit., p. 180-181

47
inprescriptibil pe cale de excepţie, în caz contrar anularea actului putând interveni oricând,
ori, presupunând că termenul de prescripţie pentru dreptul de a cere anularea actului juridic s-
a împlinit, acel act ar trebui să devină inatacabil, fiind considerat confirmat tacit.
2.5.2.3.Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea
interesată
Fiind destinată a ocrotii interesele individuale, este firesc ca persoana interesată să
poată renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest
fapt corespunde intereselor sale. Renunţarea la acest drept are ca efect acoperirea nulităţii
relative (consolidându-se, astfel, actul normativ) şi se realizează pe calea confirmării.
Confirmarea este, deci, actul juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a
invoca nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită42.
Posibilitatea confirmării exprese rezultă din dispoziţiile art. 1190 Cod civil, potrivit
căruia “actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii, în contra căreia legea admite
acţiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, natura obligaţiei, şi
când face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul
pe care se întemeia acea acţiune”.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii: să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea şi să fie făcut în cunoştinţă de
cauză, viciul care afectează actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul
confirmării (altfel, actul confirmativ va fi anulabil). Pe lângă acestea, el trebuie să corespundă
şi dispoziţiilor mai sus menţionate: să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă
menţiune de motivul acţiunii în nulitate relativă, din cuprinsul actului să se desprindă intenţia
de a acoperi nulitatea.
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţi relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate
relativă reprezintă o confirmare tacită (este necesar însă ca persoana respectivă să fi cunoscut
cauza de nulitate şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). În acest sens, în art. 1167 Cod
civil, la alin. 1, se spune că “în lipsa unui act de confirmare sau ratificare, este destul ca
obligaţia să se execute voluntar după epoca în care obligaţia putea fi valabil confirmată sau
ratificată”, iar la aliniatul 2 “confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în
epoca determinate de lege, ţin loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau
fi opuse acestui act, fără a se vătăma în drepturile persoanelor a treia”.

42
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.377

48
 De asemenea, unii autori43 consideră că există confirmare tacită şi în cazul neinvocării
nulităţii relative înăuntrul termenului de prescripţie. Alţii44 consideră că neinvocarea nulităţii
relative în termenul de prescripţie constituie o prezumţie simplă de confirmare tacită, care
poate fi răsturnată.
Confirmarea, indiferent că este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului juridic
anulabil, iar acest efect se produce retroactiv. Faţă de terţi, confirmarea produce efecte numai
cu condiţia de a nu vătăma interesele acestora.
Confirmarea nulităţii relative nu se confundă cu ratificarea, aceasta fiind actul prin
care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ei ori cu depăşirea împuternicirii
necesare pentru a face actul respectiv. De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu
refacerea actului, deoarece aceasta constă în naşterea unui nou act juridic care îşi produce
efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv. Este necesar să se facă
distincţie şi între confirmare şi actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act
juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui, nu şi cu privire la valabilitatea lui, astfel că
persoana interesată nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a
actului juridic preexistent45.
2.6.Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Între cele două categorii de nulităţi nu există deosebire de efecte, ambele conducând
la lipsirea de efecte a actului juridic lovit de nulitate, efecte care contravin unor dispoziţii
legale referitoare la condiţiile sale de valabilitate.
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă există însă deosebiri de regim juridic.
Acestea sunt:
a. dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din oficiu
sau de alte organe prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu,
numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
b. nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb, nulitatea relativă este
prescriptibilă;
c. dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi
acoperită prin confirmare, expresă sau tacită.
2.7.Efectele nulităţii actului juridic
2.7.1. Consideraţii generale.

43
Gh. Beleiu, op. cit., p. 187; O. Ungureanu, op. cit., p. 169
44
G. Boroi, op. cit., p. 190-191
45
O. Ungureanu, op. cit., p. 169

49
 Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi indiferent că este vorba despre o nulitate
absolută sau despre una relativă.
În esenţă, efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic creat
prin act. în consecinţă:
- dacă actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat şi deci, nu a produs efecte juridice,
sancţiunea nulităţii va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost
încheiat. Astfel, în cazul în care una din părţi ar cere celeilalte executarea unei prestaţii la care s-a
obligat prin actul juridic lovit de nulitate, debitorul se va putea opune la executare invocând
excepţia de nulitate;
- dacă actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, în tot sau în parte, aplicarea sancţiunii
nulităţii va avea ca efect obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile săvârşite şi primite;
- dacă, în urma încheierii actului lovit de nulitate, părţile au încheiat unele acte juridice cu
terţe persoane, acte pe care nu le-ar fi putut încheia dacă n-ar fi încheiat mai întâi actul
nevalabil, aplicarea sancţiunii nulităţii acestui act va atrage, în principiu,şi desfiinţarea actelor
încheiate în temeiul lui cu alte persoane.
În legătură cu aceste trei categorii de consecinţe ale sancţiunii juridice civile a nulităţii
actului juridic, se vorbeşte în literatura juridică de cele trei principii ale efectelor nulităţii şi
anume: principiul retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia anterioară şi principiul resoluto
iure dantis resolvitur ius accipientis, adică desfiinţarea actelor subsecvente ca urmare a
anulării actului iniţial.
2.7.2.Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii regulă generală, nulitatea desfiinţează
actul juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv,
din chiar momentul încheierii actului, ca şi când acesta nu ar fi fost încheiat. Caracterul retroactiv
al sancţiunii se justifică prin necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate şi a împiedicării
producerii unor efecte contrare legii.
De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii, adică situaţii în care unele efecte
produse de actul juridic lovit de nulitate sunt recunoscute şi menţinute pentru a se putea da
astfel satisfacţie altor principii de drept care vin în conflict cu principiul retroactivităţii.
Principalele excepţii sunt:
- căsătoria putativă, adică căsătoria în care cel puţin unul dintre cei doi soţi a fost de bună-
credinţă, ignorând cauza nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se produc pentru soţul de
bună-credinţă numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţă.

50
 În acest sens, art. 23 alin. 1 din C. fam. dispune că "soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează până la data la care
hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă";
Exemplu: un bărbat se căsătoreşte cu o femeie neştiind că aceasta este sora lui, de care a
fost despărţit imediat după naştere, neavând cunoştinţă că ar avea vreo soră sau că sora lui
este tocmai femeia cu care s-a căsătorit, încălcând astfel interdicţia căsătoriei între fraţi.
- în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată
păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei neoperând pentru
trecut ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art. 23 alin. 2 C.fam.);
- în cazul contractelor cu executare succesivă în timp (de exemplu, contractul de locaţiune),
constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor menţinând efectele
produse de actul desfiinţat între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii
definitive a hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa;explicaţia rezidă în imposibilitatea
obiectivă de restituire a prestaţiilor.
Mai constituie excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii şi situaţiile pe care le vom
analiza mai jos ca excepţii de la celelalte două principii ale efectelor nulităţii, excepţii care,
implicit, derogă şi de la principiul retroactivităţii. Nu mai puţin, trebuie să subliniem că nu
există o unanimitate de păreri nici în ceea ce priveşte numărul excepţiilor şi nici în legătură cu
subsumarea lor la unul sau altul dintre principiile analizate.
2.7.3.Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară - restitutio in integrum, impune ca
tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate, să fie restituit. Acest
principiu decurge din cel al retroactivităţii căci numai prin restituirea reciprocă a prestaţiilor
săvârşite, părţile pot fi puse în situaţia în care s-au aflat înainte de încheierea actului
nevalabil. Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl
constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogăţirea unei
persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.
Tocmai de aceea acţiunea în restituire poate fi introdusă şi judecată separat de acţiunea
în nulitate, ea fiind întotdeauna supusă prescripţiei extinctive; bineînţeles, ea poate fi
soluţionată împreună cu acţiunea în declararea nulităţii, dacă aceasta din urmă este primită.
Desigur, atunci când prestaţia a fost pecuniară iar moneda s-a devalorizat, o aplicare corectă a
acestui principiu nu poate fi făcută fără a apela la teoria impreviziunii - rebus sic stantibus.
Şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului lovit de
nulitate, există câteva excepţii:
- potrivit art. 485 C. civ., cel care a posedat cu bună-credinţă un bun frugifer,păstrează

51
pentru sine fructele culese, chiar dacă trebuie să restituie acel bun;
În acest sens art. 485 C.civ. prevede: "Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât
când posedă cu bună-credinţă ...46"
Potrivit art. 1164 C. civ, minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin acţiunea în
resciziune) nu trebuie să restituie cocontractantului ceea ce a primit "decât dacă se probează că a
profitat de ceea ce i s-a dat"; justificarea rezidă în ocrotirea minorului.
- ipoteza, deşi controversată, a aplicării principiului nemo auditur propriam
turpitudinem allegans, ceea ce înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de
propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept. Pe această
linie, adesea (dar nu constant) practica noastră judiciară a subliniat că acţiunea în
restituirea prestaţiei nu este admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop
vădit imoral prin încheierea contractului sau are un obiect imoral 47.
Exemplu: dacă vânzătorul a predat lucrul nu va putea să ceară restituirea lui de la
cumpărător chiar dacă nu ar fi primit preţul; după cum şi invers; cumpărătorul care a plătit
preţul fără a fi primit şi lucrul, nu va putea să reclame nimic vânzătorului său.
La o primă vedere s-ar părea că această regulă adaugă o injustiţie unei imoralităţi.
Aceasta pentru că una din părţi, chiar vinovată, va putea păstra ceea ce a primit refuzând să-
şi îndeplinească propria prestaţie. Dacă totuşi jurisprudenţa a aplicat această regulă
(împrumutată din dreptul canonic) acest lucru s-a datorat faptului că ea constituie o sancţiune
suplimentară eficace şi funcţionează mai ales preventiv; părţile cunoscând pericolul de care
ar fi ameninţate preferă să nu încheie convenţii imorale. Oricum această regulă se aplică şi
trebuie să se aplice limitat, numai în caz de turpitudine egală (in pari causa turpitudinis cessat
repetitio); mai concret, în această noţiune trebuie să includem numai ignorarea unei reguli
morale din sfera relaţiilor sexuale (copula carnalis). Ea nu periclitează acţiunea în nulitate ci
numai cea în restituire iar în materie de liberalităţi nu are aplicare. Tendinţa actuală pare a fi
ca după anularea actului părţile să poată fi obligate şi la restituirea prestaţiilor.
2.7.4.Principiul desfiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial
(resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) este şi el un corolar al principiului retroactivităţii;
simplu: dacă X a transmis lui Y un drept pe care nu îl avea, rezultă că Y nu putea deveni
titularul acelui drept câtă vreme actul iniţial a fost anulat. Este de menţionat că principiul
analizat se referă nu numai la actele juridice constitutive sau translative de drepturi, ci şi la cele

46
L Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 202-204
47
Dec. nr. 807/1980, în Culegere de decizii pe anul 1980, p. 67 şi dec. nr. 1416/1981, în Culegere de
decizii pe anul 1981, p. 74

52
de creanţă. Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care cineva
a dobândit un bun (deci dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acelui
bun), este firesc să fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a
dispus de acel bun; altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului
potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).
De la acest principiu se impun câteva excepţii:
- cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă, devine proprietar al bunului şi
nu mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de
găsitor sau hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani chiar şi
de la posesorul de bună-credinţă care are acţiune în regres contra celui de la care l-a dobândit
(este ipoteza prevăzută de art. 1909 C.civ.);
- nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare (de pildă, un act
de administrare: un contract de locaţiune încheiat pe o perioadă de 5 ani nu se va desfiinţa chiar
dacă titlul locatorului a fost anulat, dacă locatarul a fost de bună credinţă48.de asemenea, se
păstrează şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţă; în
acest caz dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv) urmează să-şi îndeplinească
obligaţia de restituire a bunului nu în natură,ci prin echivalent (este ipoteza prevăzută de art. 20
alin. 2 din Decretul nr. 31/1954);
- tot astfel, se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui
subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile
legii; cel puţin atunci când se invocă uzucapiunea de 10-20 de ani iar posesorul se prevalează de un
just titlu anterior lovit de nulitate;
- situaţia celui care întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară a dobândit un drept real
imobiliar (cu bună credinţă şi titlu oneros) dar numai după trecerea unui termen de 3 ani de la
înregistrarea cererii de înscriere (art. 38 pct. 1 din Legea nr. 7/1996);
- situaţia subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu gratuit al unui drept real imobiliar dar
numai dacă au trecut 10 ani de la data înregistrării cererii lui de înscriere în cartea funciară (art.
36 şi art. 37 alin. 2 din Legea nr. 7/1996);
- situaţia prevăzută de art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia actele juridice
de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil rămân în fiinţă dacă au fost
încheiate cu bună credinţă.
2.8.Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de drept

48
Trib. Supr., dec. nr. 2472/1983, în Culegere de decizii pe anul 1983,P- 69

53
 Cu toate că nulitatea unui act juridic conduce la desfiinţarea efectelor acelui act, există
totuşi situaţii în care nulitatea nu produce acest efect distructiv ci permite menţinerea în
totalitate sau în parte a efectelor actului juridic nevalabil ca şi când el ar fi fost valabil.
Neaplicarea în aceste situaţii a consecinţelor fireşti ale nulităţii actului juridic se explică şi se
întemeiază pe aplicarea altor principii de drept care impun această soluţie. Astfel:
2.8.1.Principiul conversiunii actului juridic într-un alt act juridic ale cărui condiţii de
validitate sunt în întregime îndeplinite. Sunt situaţii când legea acordă ajutor voinţei ipotetice a
părţilor - care au încheiat un act lovit de nulitate - pentru ca acestea să reuşească măcar în parte
să atingă scopul propus. Mijlocul juridic pentru un asemenea demers este conversiunea actelor
juridice nule, instituţie care însă nu a primit o consacrare expresă în Codul nostru civil; ea a
fost însă dedusă din dispoziţiile art. 978 C.civ. care statuează: "Când o clauză este primitoare
de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar
putea produce nici unul" şi din principiul potrivit căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin.
Practic, actul convertit este un act înlocuitor care corespunde parţial scopurilor urmărite de
părţi (sau parte).
Din cele expuse rezultă că potrivit acestui principiu manifestarea valabilă de voinţă
exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine stătătoare, independent
de soarta actului juridic în care ea s-a manifestat iniţial.
Condiţiile conversiunii sunt, în opinia noastră, următoarele:
- existenţa unui act juridic nul (nulitate relativă sau absolută). Nulitatea trebuie să fie totală,
nu parţială; o nulitate parţială nu poate antrena o conversiune. Tot astfel,conversiunea nu poate
avea loc câtă vreme nulitatea nu a fost declarată prin hotărâre judecătorească, când deci
validitatea actului se află în "suspans" (de pildă, deşi este introdusă o acţiune în nulitatea actului,
nu există încă o hotărâre în acest sens). Se înţelege că atât actul nul cât şi actul în care se
converteşte trebuie să aibă aceleaşi părţi; altfel credem că nu s-ar putea verifica consensul
manifestărilor de voinţă în direcţia actului nou convertit.
- conversiunea presupune ca actul juridic nul să întrunească condiţiile de validitate ale unui alt
act juridic. Evident, conversiunea nu poate fi făcută tot în acelaşi act juridic; de aceea, în
mod necesar între cele două acte (actul iniţial nul şi actul nou convertit) vor exista elemente de
diferenţiere precum natura, forma sau efectele actului.
Actul nou nu poate avea efecte mai întinse decât actul iniţial declarat nul;
- conversiunea este valabilă numai atunci când, prin interpretare, se poate
presupune că valabilitatea actului ar fi fost voită de părţi dacă acestea ar fi cunoscut nulitatea
actului iniţial. Aşadar, o conversiune este exclusă atunci când se poate constata că o parte nu

54
ar fi încheiat niciodată actul juridic convertit.
O dată îndeplinite aceste condiţii actul nul convertit va produce totuşi efecte juridice şi anume
acele efecte care sunt proprii actului în care actul iniţial s-a convertit.
Exemplu: vânzarea-cumpărarea deşi lovită de nulitate, manifestarea de voinţă valorează
antecontract de vânzare-cumpărare (Trib. Supr., dec. civ. nr. 412/1980, în Culegere de decizii pe anul
1980, p. 22); sau cazul acceptării succesiunii în mod tacit când, de pildă, moştenitorul înstrăinează un
bun din masa succesorală printr-un act nul, el este considerat că In acest fel a acceptat succesiunea; ori
ipoteza prevăzută de art. 923 C.civ. "Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută în orice mod sau
condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau obiectul va fi
reintrat în starea testatorului" (Trib. Supr., dec. civ. nr.28/1979, în R.R.D. nr. 1 /1980, p. 92). Alte
exemple pe care nu le considerăm conversiuni veritabile: cazul testamentului autentic nul ca formă dar
valabil ca testament olograf, sau cazul unui înscris autentic nul dar valabil ca înscris sub semnătură
privată ori înscrisul sub semnătură privată nevalid, dar valabil ca început de dovadă scrisă.
Nota bene - în general nu se pot converti acte juridice nule pentru scopul lor ilicit sau imoral
sau pentru că aduc atingere bunelor moravuri deoarece astfel s-ar eluda funcţia preventivă,
inhibitorie a nulităţii; evident, nici ipoteza inversă nu este posibilă. Se cuvine să mai menţionăm
că în nici un caz conversiunea nu se confundă cu novaţia.
2.8.2. Principiul răspunderii civile delictuale consacrat de art. 998 C. civ. potrivit căruia
"orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat a-l repara", justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, dar nu cu titlu de
efecte ale actului, ci cu titlu de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin nevalabilitatea
actului (atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este
tocmai menţinerea efectelor acestuia).
Practic acest principiu are b incidenţă redusă în materie rezumându-se la situaţia
minorului care cu ocazia încheierii unui act juridic cu un major săvârşeşte un delict civil (prin
manopere dolosive îl induce în eroare creând aparenţa că el este major) şi când datorită acestui
fapt el nu va putea cere anularea actului respectiv deoarece cealaltă parte ar suferi un
prejudiciu. Legiuitorul a considerat că în această situaţie cea mai bună reparaţie materială
pentru major este menţinerea actului anulabil în fiinţă şi respingerea acţiunii în anulare
introdusă de minor. în acest sens art. 1162 C.civ. dispune: "Minorul n-are acţiune în resciziune
contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale".
2.8.3.Principiul validităţii aparenţei în drept exprimat de adagiul latin error
communis facit ius, poate justifica şi el uneori menţinerea efectelor juridice produse de un act

55
lovit de nulitate (această problemă am tratat-o detaliat în secţiunile rezervate aplicării legii civile
în timp şi erorii ca viciu de consimţământ).
Exemplu: căsătoria încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă necompetent trebuie menţinută ca
valabilă dacă acel ofiţer a exercitat în mod public atribuţiile respective apărând în ochii părţilor şi în
ochii publicului ca fiind competent a le exercita (art.7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă). Alte exemple: cazul moştenitorului aparent, al mandatarului aparent, al terţului
dobânditor de la moştecnitorul aparent, cazul posesiei etc49.
Capitolul III
Studiu de caz

3.1.Consideraţii generale asupra nulităţii actului juridic civil

Nulitatea se poate defini ca fiind sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic
atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate (de fond sau de formă)
impuse de lege. Pentru că un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi când nu
ar fi existat iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară. Trebuie apoi reţinut că nulitatea are o
mare arie de acţiune; ea poate invalida toate actele juridice (acte unilaterale, bi şi
multilaterale).Nulitatea este principala şi cea mai vastă specie a ineficacităţii actului juridic
civil.Ea este reglementat[ de urm[toarele acte normative: Codul civil (art. 5, 803, 953 etc.)
precum şi alte acte normative cum sunt Decretul nr. 31/1954, C.fam., Legea nr. 18/1991,
Legea nr. 112/1995 etc. De remarcat că în materie nu există un sediu legislativ propriu-zis
(unitar),reglementarea nulităţii fiind dispersată.
În dreptul pretorian - care s-a dovedit a fi "vocea vie a dreptului" - pentru a da eficienţă
echităţii şi a lipsi de efecte un act care era valabil încheiat după dreptul civil, a introdus
excepţiunile şi restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară). Cu ajutorul lor pretorul
roman putea să paralizeze inechităţile care rezultau dintr-o talmudică aplicare a dreptului civil.
Astfel prin restitutio in integrum pretorul fără a pronunţa în mod direct nulitatea - deoarece actul
deşi încheiat sub imperiul violenţei era totuşi valabil după dreptul civil - restituirea prestaţiilor
efectuate echivala de fapt cu o anulare a actului. Aceasta era nulitatea pretoriană care îşi avea
izvorul nu în lege ci în afara ei şi care nu opera de plin drept ci numai după ce era pronunţată
de către magistrat prin promovarea unei acţiuni în justiţie; altminteri actul era privit ca valabil
şi îşi producea toate efectele.

49
I. Deleanu, Aparenţa în drept, Pandectele române nr. 2/2002, Partea a Vl-a, p. 251-255

56
 Se observă, aşadar, că "nulităţile contemporane" inclusiv inexistenţa îşi află sorgintea
în dreptul roman chiar dacă deosebirile sunt semnificative.
În doctrina civilistă din sec. al XlX-lea era dominantă concepţia nulităţii totale şi
iremediabile (quod nullum est, nullum producit effectum) denumită şi concepţia actului-
organism deoarece nulitatea actului era comparată cu boala organismului uman; teoria clasică
asimila actul cu organismul susceptibil de viaţă, boală, moarte, vindecare etc. Mai târziu s-a
trecut la concepţia nulităţii parţiale şi remediabile care proporţionalizează efectele
nulităţii în raport cu finalitatea legii şi care, pe cale de consecinţă, înlătură doar efectele
contrare legii, celelalte efecte fiind menţinute.
În doctrina occidentală actuală - în materia dreptului civil - nulitatea actului juridic civil
este în legătură cu analiza cauzei actului juridic. Dacă este vorba de o clauză care reprezintă
cauza impulsivă şi determinantă a actului juridic, acesta va fi în întregime nul. Dacă însă se
constată că o clauză este nulă dar ea nu este esenţială, poate fi considerată nescrisă, restul actului
rămânând neatins
3.2.Studiu de caz
3.2.1.Speţă privind anularea unui act de donaţie
În prima speţă reclamantul A.N.. în august 1994 a chemat în judecată statul român.
solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, sa dispună anularea actului de donaţie,
pentru a cărui încheiere valabila s-a emis decizia de acceptare a ofertei de donaţie a soţiei
sale A.F„ decedată la momentul introducerii acţiunii.
Oferta de donaţie avea ca obiect apartamentul proprietatea lui A.N. şi a defunctei sale
soţii; în prezent acesta este ocupat de către A.N., în calitate de chiriaş.
A.N. a învederat instanţei că soţia sa a dobândit apartamentul printr-un act de
vânzare-cumpărare autentic de la adevăratul proprietar S.G. şi( datorită unor presiuni morale
şi ameninţări, făcute de autorităţile de la acea vreme (1963), A.F. a făcut o cerere prin care
oferea spre donaţie acest apartament. cerere făcută la scurt timp după ce părţile au cumpărat
apartamentul.
La data de 30 martie 1993: soţia reclamantului a decedat şi. conform certificatului de
moştenitor, A.N. a fost instituit drept unic moştenitor.
La dosar reclamantul a depus următoarele acte: actul de vânzare-cumpă-rare
autentificat prin care soţia defunctă a reclamantului a cumpărat personal imobilul, certificatul
de moştenitor eliberat de Notariatul de Stat, oferta de donaţie făcută de soţia defunctă către
autorităţile de atunci.

57
 În oferta de donaţie A.F. arăta că datorită veniturilor mici pe care le are nu poate
achita cotele de întreţinere ce îi revin, solicitând, în acelaşi timp, şi anularea sumelor de bani
ce trebuie plătite cu titlu de cote de reparaţii.
Totodată. A.F. menţionează că apartamentul este în foarte bună stare, are toate
impozitele plătite şi nu este grevat de sarcini.
Martorii propuşi de reclamant au declarat sub prestare de jurământ că au asistat
personal când aceştia au fost vizitaţi de două ori de către lucrători ai fostei securităţi care i-au
ameninţat că dacă nu vor dona apartamentul vor fi daţi afară din serviciu şt chiar din oraş.
De asemenea, ei arată că reclamantul le-a mărturisit că a fost chemat de două ori la
sediul organelor de securitate unde, pe de o parte, i s-a adus la cunoştinţă faptul că este
anchetat pentru legături cu occidentul şi. pe de altă parte, i s-a desfăcut contractul de muncă,
dar s-ar mai putea face ceva dacă A.N. ar fi mai cooperant cu organele statului; această
cooperare ar putea fi pentru început donarea imobilului şi apoi incidentul ar putea fi
„îngropat", iar, ulterior A.N. şi-ar reprimi locul de muncă; faţă de aceste stări de fapt recla-
mantul Ie-a arătat că nu are altă alternativă şi va dona casa.
În faţa instanţei reclamantul a arătat că aceste incidente Ie-a suportat şi fostul
proprietar pe motivul nedeciarat că imobilul avea o poziţie strategica.
La 27 august 1964, după emiterea deciziei de acceptare a ofertei de donaţie, li s-a
adus la cunoştinţă părţilor că pot locui în continuare în casă pentru că obiectivul lor a fost
îndeplinit (au dorit doar să determine pe proprietari să transfere dreptul de proprietate
statului) şi că din acei moment nimeni nu îi va mai deranja.
În această speţă putem deduce că elementul viciat este consimţământul celor doi
proprietari, A.N şi A.F, din oferta de donaţie făcută statului prin organele sale.
Viciul de conimţământ despre care este vorba este violenţa prevăzută în art. 956 alin.
(1) C. civ., conform căruia „este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i
s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău
considerabil şi prezent"(nota de sbs); de asemenea, Codul civil consacră violenţei alte patru
articole: art. 953, 955, 957, 958. în cazul nostru, consimţământul părţilor a fost viciat, întrucât
este de notorietate că autorităţile de la acea vreme, care se ocupau cu asemenea „negocieri"
erau organele securităţii; relevante sunt în acest sens depoziţiile martorilor, dar şi declaraţiile
contradictorii ale defunctei care în oferta de donaţie declară, pe de o parte, că nu poate
suporta cotele de întreţinere şi pe cele de reparaţii comune, dar, pe de altă parte, imobilul este
în stare bună cu plata impozitelor la zi şi nici nu este grevat de sarcini.
Odată ce acest viciu de consimţământ este constatat,sancţiunea aplicabilă actului

58
juridic este nulitatea relativă.Trebuie,însă,avut în vedere şi faptul că , în mod excepţional,
violenţa poate atrage şi nulitatea absolută a actului juridic, anume atunci când, datorită ei,
consimţământul lipseşte cu desăvârşire,de exemplu o persoană este silită să semneze înscrisul
constatator al unui act juridic,prin aceea că alte persoane îi ţin şi îi conduc mâna.(nota sbs)
În cazul nostru elementul obiectiv al acestui viciu este ameninţarea celor doi cu
înlăturarea lor de la locul de muncă (mai ales că regimul politic de atunci propovăduia
realizarea veniturilor numai prin muncă desfăşurată în „fabricile şi uzinele patriei" şi orice
altă sursă de venituri era în afara legii), dar şi ameninţarea cu înlăturarea lor din oraş; această
ameninţare a putut insufla părţilor o temere că vor putea fi expuse unui rău de natură morală
şi/sau fizică;
Elementul subiectiv este constituit tocmai din temerea pe care organele de securitate
au insuflat-o părţilor, teamă care a dat naştere la oferta de donaţie făcută pentru a se evita răul
cu care erau ameninţaţi A.N şi A.F.
Violenţa exercitată a fost determinantă, pentru că părţile au înaintat oferta de donaţie;
astfel cum reiese din această speţă, A.F şi A.N au avut de suferit o violenţă hotărâtoare pentru
realizarea ofertei de donaţie, caracterul determinant fiind definit de următoarele
aspecte:persoanele de la care provine violenţa (securitatea), locul unde se exercită violenţa (la
sediul acestor organe dar şi la domiciliul reclamantului), timpul când se exercită violenţa
(regimul politic de atunci permitea asemenea tratamente pentru oamenii de rând „fără rădăcini
sănătoase", fără ca aceştia să poată opune o rezistenţă semnificativă). Toate aceste aspecte se vor
analiza din punct de vedere subiectiv şi nu obiectiv. Ameninţarea îndreptată spre A.F şi A.N este
nelegitimă, ceea ce au întreprins aceste organe ale securităţii fiind nu numai ilegal, dar a
reprezentat şi o încălcare flagrantă a legilor în vigoare la acea dată.
Regimul sancţinii de drept civil incidentă este constituit din faptul cănulitatea relativă
în cazul nostru poate fi invocată de A.F, iar după decesul acesteia, şi de către A.N (sunt
persoanele interesate, întru cât interesele lor au fost nesocotite la încheierea actului juridic); re-
lativ la persoanele care pot invoca anulabilitatea considerăm că ea poate fi invocată şi de către
procuror; astfel, prin interpretarea art. 130 alin. (1) din Constituţia României care prevede:
„(...) Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără (...) drepturile şi
libertăţile cetăţenilor", coroborat cu art. 27 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 92/1992, republicată,
care arată că în atribuţiile Ministerului Public intră, printre altele, „exercitarea acţiunii civile în
cazurile prevăzute de lege", ambele raportate la art. 45 alin. (1)C. proc. civ. conform căruia
„Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie (...) precum

59
şi în alte cazuri expres prevăzute de lege" se poate trage concluzia că în speţa noastră
reprezentanţii Ministerului Public pot introduce acţiunea în nulitate relativă; nulitatea relativă
este supusă prescripţiei extinctive; nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea expresă
sau tacită din partea lui A.F şi A.N.
În cazul în care suntem interesaţi dacă reclamantul mai este în termenul prevăzut de
lege pentru a invoca sancţiunea prevăzută de legea civilă, trebuie să avem în vedere art. 3 şi art. 9
din Decretul nr. 167/1958, conform cărora acţiunea în anulabilitate a unui act juridic civil se
prescrie într-un termen de 3 ani; în cazul nostru, acest termen începe să curgă de la data încetării
violenţelor, adică din 27 august 1964, când organele de securitate au adus la cunoştinţa părţilor
că pot locui în continuare în acea casă pentru că obiectivul lor a fost doar acela ca cei doi să
înstrăineze casa statului şi că, din acel moment, nu vor mai fi deranjaţi; în concluzie, termenul
de prescripţie s-a împlinit pe data de 27 august 1967, astfel că A.F şi A.N nu mai sunt în
termenul de prescripţie.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că reclamantul poate invoca instituţia repunerii în
termen; într-adevăr, regimul politic existent până în decembrie 1989, puterea discreţionară de care
dispuneau organele de securitate în anumite cazuri, sistemul conducerii centralizate la nivel
naţional care avea în mod inevitabil „influenţe nedorite" şi asupra substanţei unei hotărâri
judecătoreşti, teama justificată ca părţile să acţioneze în instanţă „statul socialist", sunt elemente
care nu îmbracă forma unei forţe majore dar în acelaşi timp sunt exclusive de culpă; pe cale de
consecinţă, ele pot creiona instanţei ceea ce se numeşte cauză justificată; această aserţiune poate
fi susţinută şi de argumentul de analogie - ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, întrucât
conform Legii nr. 18/1991 (privind fondul funciar) şi Legii nr. 112/1995 (privind
reglementarea situaţiei juridice a imobilelor naţionalizate) s-a reglementat o repunere în termenul
de acceptare a moştenirii, care a operat în favoarea moştenitorilor foştilor proprietari ai terenurilor
intrate prin orice mijloace în patrimoniul fostelor CAP-uri sau ai imobilelor cu destinaţie de
locuinţe trecute în proprietatea statului, moştenitori care din diferite motive nu au acceptat
succesiunile deschise la data morţii autorului lor; este just, ţinând seama şi de prevederile art. 3 C.
civ., ca într-o asemenea ipoteză soluţia să fie aceeaşi; dar, după cum se observă din parcurgerea
dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, „cererea de repunere în termen va putea fi
făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de
prescripţie", în concluzie, A.N şi A.F nu mai sunt în termenul de a invoca repunerea în termen
(termenul de o lună este un termen de prescripţie extinctivă), întrucât cauzele care au justificat
repunerea în termen au încetat în decembrie 1989, iar reclamantul A.N a introdus acţiunea în
justiţie în august 1994.

60
 3.2.2.Speţă privind anularea unui contract de închiriere
În cea de a doua speţă reclamanta D.R. a solicitat instanţei în data de 24 august 2006,
în contradictoriu cu pârâtul G.T., anularea contractului de închiriere, înregistrat la
administraţia financiară şi, pe cale de consecinţă, evacuarea lui G.T. din imobil, cu cheltuieli
de judecată.
Reclamanta susţine că la începutul (unii februarie 2002 pârâtul s-a prezentat la
domiciliul ei şi a întrebat-o dacă nu are un spaţiu de închiriat, iar aceasta i-a răspuns că nu are
un astfel spaţiu.
Ulterior G.T., profitând de faptul că reclamanta era o femeie în vârstă de 77 de ani,
bolnavă şi cu o stare fizică şi psihică precară, a folosit o serie de viclenii şi intimidări, reuşind
să o determine pe D.R. să semneze un act fără ca aceasta să-i cunoască conţinutul, act care
era de fapt un contract de închiriere pe termen de un an.
La trei zile de la încheierea primului act adică pe data de 14 august 2002, G.T. i-a
prezentat un alt act denumit „convenţie", dar de această dată pe o perioadă de doi ani şi după
12 zile un altul, de această dată pe o perioadă de 5 ani, contract care a fost înregistrat la
administraţia financiară.
După aceste fapte G.T. şi-a introdus o serie de bunuri personale în imobil, forţând uşa
de le intrare, apoi schimbând încuietorile şi defrişând curtea şi grădina. Martorii propuşi de
reclamantă au învederat instanţei că pârâtul i-a cumpărat o serie de bunuri captând u-i buna-
credinţă şi bunăvoinţa. Martorii au declarat, de asemenea, că !a scurt timp după ce pârâtul a
câştigat încrederea reclamantei i-a prezentat acesteia trei acte consecutive, spunându-i că sunt
contracte de asigurări. Astfel, reclamanta le-a spus martorilor că este tare mulţumită de faptul
că pârâtul i-a încheiat trei acte de asigurare dintre care unul pentru casa, unul pentru bunurile
reclamantei şi unul pentru viaţă; atunci când aceştia au întrebat-o dacă ştie ce a semnat,
aceasta ie-a răspuns că a citit antetul actelor şi acolo sena act de asigurare.
Instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize medico-legale din care a reieşit că
D.R. prezintă demenţă mixtă dublată de debilitate cu efecte de euforie şi responsabilitate
diminuata, afecţiune ce în mod cert exista şi la momentul încheierii primului act. Faţa de
acest raport s-a dispus o contraex-pertiză medico-legală, care de asemenea a stabilit că la
momentul semnării contractului reclamanta avea un discernământ alterat prin momente de eufo-
rie şi lipsa concretizării efectelor actelor şi faptelor sale.
La dosar s-a depus şi certificatul medical eliberat de o clinică de specialitate din care
rezultă că D.R. este suferindă de demenţă senilă, care îi afectează discernământul, fotocopiile
contractelor de închiriere care nu aveau un asemenea antet, dar din coborârea celorlalte acte

61
depuse la dosar a rezultat că pârâtul a folosit metoda „colii false", prin care a suprapus peste
adevăratul act o coală de hârtie cu un alt conţinut (în speţă act de asigurare) lăsând doar spaţiul
pentru semnătură liber.
Instanţa de fond, constatând că lipsa discernământului îi afectează capacitatea de exerciţiu,
recte calitatea procesuală activă, a respins acţiunea reclamantei, indicând ca reclamantei să-i fie
protejate interesele şi drepturile prin punerea ei sub interdicţie şi numirea unui curator care să o
reprezinte şi care să introducă acţiune în justiţie în numele ei.
După numirea unui curator, conform dispoziţiilor legale, în persoana numitului V.M.,
acesta promovează o nouă acţiune în justiţie, în data de 17 aprilie 2007, între aceleaşi părţi şi
cu acelaşi obiect.
Pârâtul s-a apărat motivând că nu se poate pune problema admiterii acţiunii aşa cum a fost
formulată, pentru că dreptul reclamantei născut din contractul de închiriere încheiat pe cinci ani s-a
prescris, între momentul încheierii contractului şi momentul introducerii celei de a doua acţiuni în
justiţie trecând mai mult de trei ani; de asemenea, pârâtul a învederat completului de judecată că
în mod greşit s-a admis proba cu martori, pentru că au fost încălcate dispoziţiile art. 1191 C. civ.
Instanţa de fond, reţinând susţinerile pârâtului, a respins acţiunea reclamantei.
Obiectul probei constă în situaţia de fapt prin care pârâtul a viciat consimţământul
reclamantei determinând-o să încheie actele juridice consecutive, situaţie de fapt care dacă ar fi
fost cunoscută şi clar reprezentată de D.R., aceasta nu ar mai fi încheiat actele respective.
Expertiza dispusă de instanţă îndeplinşte condiţiile de admisibilitate a unui miloc de
probă din următoarele motive:
1. nu este oprită de lege
2. este verosimilă, părerea unor specialişti cu privire la calitatea discernământului lui D.R.
ducând la dovedirea unei fapte credibile, şi anume debilitatea lui D.R.;
3. este utilă
4. este pertinentă, întrucât are legătură cu speţa; 5. este concludentă, ducând indubitabil la
rezolvarea cauzei.
Mijloacele de probă din această speţă sunt constituite din urmatoarele înscrisuri:
fotocopiile contractelor de închiriere, certificatul medical eliberat de clinica de specialitate
, martorii, prezumţia simplă a „colii false", expertiza şi contraexpertiza.
Poba testimonială este admisibilă în această speţă pentru următoarele argumente:
1. în speţă se tinde a se dovedi situaţia de fapt privind vicierea consimţământului lui D.R.
2. nu este aplicabil art. 1191 C. civ. care se referă la proba actelor juridice
3. stările de fapt se pot dovedi cu orice mijloc de probă, deci şi cu martori

62
 Putem afirma că din consimţământul lui D.R. lipseşte condiţia de a proveni de la o
persoană cu discernământ şi condiţia de a nu fi alterat de vreun viciu de consimţământ.
În această speţă putem identifica următoarele vicii de consimţământ: eroarea-
obstacol asupra naturii actului întrucât D.R. a crezut că încheie contracte de asigurări şi
viclenia prin folosirea mijloacelor viclene de către pârât pentru a o determina pe D.R. să
încheie actele.
Despre contractul de închiriere încheiat pe cinci ani fără ca el să fie făcut în formă
autentică,în cazul de faţă ,putem afirma că este valabil pentru următoarele motive:
1. forma solemnă nu este condiţionată de termenul pe care se încheie contractul
2. acordul părţilor este nu numai necesar, dar şi suficient pentru perfectarea valabilă a
actului în formă scrisă, fără ca această formă scrisă să fie una ad solemnitatem
3. art. 21 din Legea nr. 114/1996 arată că: „închirierea locuinţelor se face pe baza
acordului dintre proprietar şi chiriaş, consemnat prin contract scris (...)"
Sancţiunile de drept civil care intervin asupra viciilor de consimţământ prezente
în această speţă sunt următoarele:pentru eroarea-obstacol nulitatea absoluta,iar
pentru viclenie(dol),nulitatea relativă.
Principiul efectelor sancţiunii aplicabile în speţă este principiul repunerii
părţilor în situaţia anterioară - restitutio in integrum.
Prescripţia extinctivă nu este incidentă în speţă deoarece este vorba de o nulitate
absolută, cea care se desprinde din error in negotio rezultând imprescriptibilitatea
accesteia.Cu alte cuvinte, apărarea pârâtului este superfluă întrucât dreptul dedus
judecăţii nu este dreptul de creanţă al lui D.R., ci aceasta solicită anularea contractelor
încheiate prin vicierea consimţământului.
Instanţa nu a procedat corect cerând instituirea unui curator.În cazul de faţă ,
instanţa trebuia să dispună instituirea tutelei interzisului, pentru următoarele motive:
1. D.R. este lipsită de discernământ
2. cauza lipsei de discernământ este debilitatea mintală
3. această lipsă de discernământ nu i-a permis lui D.R. să-şi îngrijească de interesele
sale, dovadă fiind şi litigiul de faţă
4. situaţia lui D.R. nu poate fi încadrată în nici una din ipotezele prevăzute de art. 152 C.
fam.
În cazul de faţă nu există un motiv care care justifică instituirea
curatelei ,justificându-se însă instituirea tutelei interzisului.

63
 Despre soluţia găsită de instanţă opinăm că aceasta nu este corectă.Pentru
considerentele arătate mai sus,instanţa ar fi trebuit:
1.să admită acţiunea
2.să constate nulitatea actelor
3.să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară
4.să dispună evacuarea pârâtului pentru lipsă de titlu

Concluzii

Am elaborat tema „Nulitatea actului juridic civil” fiind foarte conştienţi de

dificultatea acesteia şi mai ales de problememele pe care această temă le ridică.
Prin folosirea unei bibliografii cât mai diversificată am reuşit să circumscriem
domeniul nulităţii şi am tratat această problematică prin prisma lucrărilor doctrinare
româneşti pronunţându-ne totodată asupra teoriilor mai mult sau mai puţin
controversate,chiar dacă propriile noastre opinii au anumite limite.
Pe parcursul studierii instituţiei juridice a nulităţii am sesizat prezenţa unui echilibru
între teoretic şi practic în sensul că legislaţia în vigoare îşi găseşte reglementare chiar şi în
acte juridice civile aplicabile într-o sferă restrânsă.
În dreptul roman primitiv nulitatea actului era tot una cu inexistenţa sa; era ca şi cum
actul nu ar fi avut fiinţă niciodată:nullum est negotium, nihil actum est. Pentru acea epocă
nulitatea deriva fie din nerespectarea, fie din lipsa unei condiţii pentru valabilitatea actului. Ea
opera deplin drept iară a mai fi nevoie de pronunţarea ei de către instanţă. Această nulitate era
numită nulitate civilă.
Este deosebit de important să nu se facă o confuzie între nulitate şi inexistenţă. Dintre
deosebirile mai semnificative între nulitate şi inexistenţă, sesizăm următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic imperfect încheiat care conduce la invalidarea sa,
inexistenţa presupune un act care nu există din punct de vedere juridic el având doar o existenţă
fizică;
- actul lovit de nulitate va produce efectele specifice până la declararea sa ca atare, actul
inexistent este lipsit de orice efecte chiar de la efectuarea sa;
- actul nul este susceptibil uneori de refacere sau remediere, în timp ce actul inexistent nu
poate fi supus niciodată unor asemenea operaţiuni;
- efectele nulităţii constau în invalidarea actului declarat nul de organul jurisdicţional,efectele

64
inexistenţei actului operează de drept, fără a fi necesară nici o procedură;organul jurisdicţional
în faţa căruia se invocă acte inexistente, va face abstracţie de ele ca şi cum nu s-ar fi realizat.
În urma studierii aceste importante instituţii de drept am dedus câteva concluzii şi,în egală
măsură,pot face următoarele recomandări:
- fiecare parte participant la actul juridic civil trebuie să ştie căa ctul la care iau parte va
fi lipsit de efecte juridice dacă nu respect prevederile legii
- orice nerespectare a condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil va fi sancţionată
- prin aplicarea nulităţii se poate asigura,pe de o parte restabilirea ordinii de drept
încălcate,iar pe de altă parte,repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancţionată
- nulitatea poate fi invocată independent de orice cerere de executare şi pe cale de
acţiune fie înainte,fie după executare
Fac precizarea că m-am referit doar la acele propuneri pe care le-am considerat mai
importante.
Sper că lucrarea de faţă vă va capta intenţia atît prin importanţa temei prezentate cît şi
prin abordarea simplă şi sistematizată a acestei problematici deosebit de importante în
drept:nulitatea actului juridic.

65
 Bibliografie

I.Acte normative de referinţă în materie

 Constituţia României,adoptată la 8 decembrie 1991 şi revizuită prin Legea
nr.429/2003,republicată.
 Codul civil român,adoptat în 1864,intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 cu
modificările ulterioare.
 Proiectul Codului civil

II.Cursuri, tratate, monografii, lucrări de specialitate

 Albu Ioan, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Editura.

“Dacia”,Cluj-Napoca,1994.
 Beleiu,Gheorghe,Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului
civil, ed. a V-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998.
 Boroi,Gabriel .,Drept civil.Partea generală.Persoanele,Editura All Beck,
Bucureşti,2001,
 Boroi,Gabriel, Drept civil, Partea generală, ed.II, revăzută şi adăugită, , Editura All
Beck,Bucureşti, 1999
 Boroi,Gabriel,Stănciulescu,Liviu,Drept civil.Curs selectiv.Teste grila, Editia a II-
a,Editura All Beck,Bucureşti,2003.
 Cojocaru,Aspazia, Drept civil, Partea generală, Editura Lumina Lex,Bucureşti,2000.
 Cantacuzino,M.,B.,Elementele dreptului civil,Editura Cartea Românească,

Bucureşti,1921
 Chirică,D., Drept civil, Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
 Ciulei,Gheorghe, Manual de drept civil. Partea generală, Editura Universităţii
Eftimie Murgu, Reşiţa, 2000
 Comăniţă,Gh.,Drept civil.Contracte speciale.Editura Universitară Lucian
Blaga,Sibiu,2004.

66
  Cosma,Doru,Teoria generală a actului juridic civil,Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1969.
 Cosmovici,Mircea,Paul, Drept civil, Introducere în dreptul civil, Ed. a II-a revăzută

şi adăugită, Editura All, Bucureşti, 1994.

 Deak,Francisc,Tratat de drept civil.Contracte speciale, Ed.Actami, Bucureşti,1999.

 Deleanu,I., Aparenţa în drept, Pandectele române nr. 2/2002, Partea a Vl-a

 Dogaru,Ion, , Introducere în drept civil, Subiectele dreptului civil, vol.I., Casa de
Editură şi presă Şansa, Bucureşti 1993
 Dragoman,Ion,Actele autorităţilor militare,Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.
 Drăganu,T., Nulităţile actelor administrative individuale, în Studia Napocensia, Seria
Drept, Cluj, 1974
 Hamangiu,C.,Rosetti-Bălăncescu,I.,Băicoianu,Al,Tratat de drept civil
român,volumul I,Editura All Beck,Bucureşti,2002,
 Hamangiu C., Rosetti-Bălăncescu I., Băicoianu Al.,Tratat de drept civil
român,Restitutio,Editura All-Beck,1996.
 Leş,I., Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. I, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998
 Nicolae, M., Drept civil român. Curs selectiv pentru licenţă, ediţia a lll-a revăzută şi
adăugită, Edit Press S.R.L, Bucureşti, 1998
 Pop,L., Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
 Popa,Val,Vasile ,Drept civil.Partea generală.Persoanele,Editura All Beck,
Bucureşti,2005.
 Popa,Vasile,Bejan,Vasile,Instituţii politice şi juridice româneşti,Editura All
Beck,Bucureşti,1998.
 Popa,Vasile,Sistemul juridic al Cetăţii Roma,Editura P.U.R., Timişoara, 2003.
 Titulescu,N.,Drept civil,Editura All Beck,Bucureşti,2004.
 Toader,C.,Evicţiunea în contractele civile, Editura All ,Bucureşti,1997.
 Ungureanu,Ovidiu,Drept civil.Introducere,Ediţia a VII, Editura Rosetti,
Bucureşti,2005.
 Ungureanu,Ovidiu,Alexandru,Bacaci,Corneliu,Turianu,Călina, Jugastru,
Principii şi instituţii de drept civil.Curs selectiv pentru licenţă ,Editura
Rosetti,Bucureşti,2002
 Urs,R.,Iosif, Drept civil roman, Teoria generală, Editura „Oscar Print”, 2001.
 Weill,A.,Terré,Fr.,Droit civil.Les obligations,4 edition,Dalloz,1986.

III.Alte surse
 http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_1223/Noul/Cod/Civil.html

67
68