BUDISMUL

Budismul se aseamănă cu jainismul în ce priveşte istoria şi legenda

întemeietorilor, doctrina despre eliberare, structura ordinului monahal şi cultul.
Nu ştim ce religie a preluat ideile celeilalte. Jainismul a fost rezultatul reformei
unei comunităţi monahale existente deja, iar budismul are rafineţe în privinţa
legendei mentorului şi în plan doctrinar şi practic. De aceea se presupune că
transferul se face dinspre jainism spre budism.
Buddha a fost un gânditor cu o mare influenţă asupra omeniri. Învăţătura
sa a influenţat subcontinentul indian peste 1500 de ani, evoluând şi
diversificându-se. În secolul XIII se răspândise deja în Tibet, Asia centrală, China,
Coreea, Japonia şi Sri Lanka, avansând spre Asia de Sud Est.

1. Literatura sacră
Nicio lucrare din literatura budistă nu este de la Buddha însuşi. Buddha
moare în sec. V. î.Hr. iar comunităţile budiste colecţionează cuvântările şi
predicile sale, transmiţându-le prin dialectul magadhi, limba vorbită în regiunile
budiste. Nu există un canon primordial. Izvoarele filosofice sunt scrierile sacre
ale şcolilor budiste, păstrate în pali şi sanscrită sau traduse în chineză şi
tibetană.

1.1. Canonul hinayanist

Hinayana este denumirea dată vechilor şcoli budiste. Fiecare şcoală avea
canonul ei cu cuvinte sau capitole ale lui Buddha conţinând doctrina lui. La
acestea se adaugă lucrări necanonice: comentarii la scrierile canonice şi tratate
doctrinare sistematice. Singurul canon complet este al şcolii Theravada, scris în
pali. Acesta este autoritatea supremă a budiştilor din Sri Lanka, Birmania şi
Thailanda. După tradiţie, acest canon a fost scris în sec. I î.Hr. în Sri Lanka. Doar
o parte din conţinutul scrierii provine de la Buddha. Cu timpul au loc prelucrări
poetice sau modificări, având altă formă faţă de ce a propovăduit Buddha.
Comentatorii spun că în scrierile canonice este altceva decât cuvintele lui
Buddha. Dar există şi tradiţia conform căreia limba pali ar fi identică cu
magadhi, limba maternă a lui Buddha. Prin asta se încearcă să se demonstreze
că pasajele din canon atribuite lui Buddha sunt exprimate în propria sa limbă.
Dar pali nu este identică cu magadhi, pentru că pali nu are trăsăturile
caracteristice limbii magadhi. Pali e asemănătoare limbilor central-apusene iar
magadhi este central-răsăriteană.
1
 a) Tipitaka, canonul pali, Tipitaka (cele trei coşuri), cuprinde trei grupe
principale de texte. Vinaya-pitaka, sutta –pitaka şi abhidhamma-pitaka.
Vinaya – conţine reguli pentru ordinul monahal. Cea mai veche parte sunt
227 prescripţii disciplinare, norme de comportament şi pedepse. Fiecare regulă
are o povestire şi un comentariu.
Sutta – conţine cuvântări, predici, aforisme ale lui Buddha şi ale
discipolilor săi. Dacă vinaya e pentru monahi exclusiv, sutta este pentru toţi
budiştii, călugări sau mireni. Sutta are 5 colecţii: 1.digha conţine 34 texte lungi;
2. Majjhima are 152 texte medii; 3. Samyutta are 2889 texte scurte rânduite în
56 grupe; 4. Anguttara are 11 capitole şi 5. Khuddaka are 15 lucrări
independente. O astfel de lucrare este cea mai tradusă din literatura budistă:
dhammapada, ce are 423 aforisme. Alte lucrări sunt udana, aforisme cu
caracter festiv; sutta-nipata conţine texte doctrinare scurte; jakata e o colecţie
de povestiri despre existenţele anterioare ale lui Buddha, Apadana sunt
legende despre sfinţi budişti; Buddhavamsa sunt relatări despre Buddha şi cei
24 predecesori.
Abhidhamma – are 7 lucrări ce abordează noţiunile centrale ale
învăţăturii lui Buddha. Cele mai cunoscute sunt Dhammasangani şi
Kathavatthu.

B) Comentarii
Dintre lucrările canonului pali fac parte comentarii importante în pali sau
alte dialecte. De ex: canonul şcolii Theravada este principalul, scris în singaleză,
birmaneză şi siameză. Cele mai vechi comentarii sunt din sec. IV dar încă se mai
fac comentarii. Cele mai vechi comentarii pali sunt importante pentru că vechii
exegeţi scriu concepţia lor despre învăţătura lui Buddha, dar şi pentru că
folosesc material din comentarii şi mai vechi, pierdute. Paternitatea
comentariilor pali este atribuită unor 3 bărbaţi învăţaţi din sec. IV-V ce
comentează marea parte a lucrărilor.
Aceştia au crescut în India, un timp au stat în mănăstirea Mahavihara din
Sri Lanka. Cel mai important bărbat este Buddhaghosa, autor al unei duzini de
comentarii clasice: primele patru nikaya ale vinaya şi Sutta. Ceilalţi sunt
Buddhadatta, care a scris comentariu la Bhuddavamsa, şi Dhammapala care a
comentat Udana, Thera şi Therigatha.

2
 1.2. Canonul mahayanist
În cadrul budismului apare o nouă direcţie, Mahayana, la începutul erei
creştine. Literatura mahayanistă se păstrează în texte originale sanscrite sau în
traduceri chineze şi tibetane. Textele doctrinare mahayaniste (sutra) amintesc
de textele doctrinare ale vechilor şcoli budiste (sutta sau sutra). Cele trei mari
colecţii sunt Prajnaparamita, Buddhavatamsaka şi Ratnakuta, transmise
integral în chineză şi tibetană. Vajracchedika este o lucrare păstrată în sanscrită.
Există şi alte colecţii de sutra şi altele de sine stătătoare: saddharmapundarika
(prezintă stadiul timpuriu al doctrinei), lalitavistara (material vechi şi nou).
Textul relatează existenţa precedentă a lui Buddha, primele faze ale vieţii lui
până la predica din Benares. Lucrarea originară prezenta biografia lui Buddha,
ulterior fiind prelucrat. Lankavatara relatează vizita lui Buddha regelui
demonilor, Ravana. Alte sutre de sine sunt Sukhavativyuha şi Suvarnaprabhasa.
Sutrele mahayaniste pretind că învăţătura ar fi fost propovăduită de
Buddha, dar sunt mai recente decât textele doctrinare ale vechilor şcoli. Cele
mai multe sutre mahayaniste au fost scrise în sec. II-III d.Hr.
În afară de sutre, literatura mahayanistă constă într-o serie de lucrări
scrise de personalităţi. Aceştia sunt: Nagarjuna, fondatorul şcolii Madhyamika
(200 d.Hr.) şi Asanga, reprezentantul şcolii Yogacara, sec. IV d.Hr. Asanga avea
şi un frate, Vasubandhu, dar nu ştim dacă el este acelaşi cu autorul lucrării
Abhidharmakosa, ce prezintă doctrina sarvastivadină. Tradiţia spune că e
acelaşi, cercetătorii spun că sunt distincţi: unul e din sec IV, dascăl al şcolii
Yogacara, altul e din sec V, dascăl al şcolii sarvastivadină. Poetul Asvaghosha,
nu ştim dacă a fost adept mahayanist, dar i se atribuie o carte doctrinară
cunoscută în chineză. O altă lucrare a sa este Buddhacarita, o biografie a lui
Buddha în formă poetică. 13 din 28 cântări sunt păstrate în sanscrită şi integral
în tibetană şi chineză.

1.3. literatura vajrayanistă

Curentele tantrice apar şi în budism, fiind a treia din direcţiile budiste:
vajrayana sau mantrayana. Literatura tantrică are formule scurte magice şi
ample lucrări tantrice, prezentând doctrina şi ritualurile. Mai au manuale şi
comentarii sistematice, păstrate în sanscrită, chineză şi tibetană.

3
 2. Buddha: istorie şi legendă
Buddha a fost o persoană istorică. Au fost şi teorii prin care se
interpretează simbolic sau mitologic legenda lui Buddha. De exemplu una
spune că Buddha a fost asimilat unui mit solar. În părţi canonice şi în altele
necanonice se povesteşte viaţa lui Buddha. Lucrarea Buddhacarita scrisă de
Asvaghosha şi Nidanakatha, ca introducere la Jakata, sunt cele mai vechi
biografii, ce cuprind fazele importante ale lui Buddha. Realul este combinat cu
legendarul, aşa că puţine caracteristici pot fi realităţi istorice.
Gotama Buddha s-a născut la Kapilavathu, în clanul Sakya, oraşul Lumbini
de azi din regiunea Terai, în Nepal. Zona este la 150 mile nord de Benares,
poalele munţilor Himalaya. Budiştii din Sri Lanka, Birmania şi Thailanda, cred că
Buddha a trăit între 623 şi 543î.Hr. Cercetătorii consideră viaţa lui între 560-
480î.Hr. Numele tatălui său era Suddhodana (orez pur), arătând cu ce se ocupa
clanul: agricultura pe un teritoriu mic, de 900mile pătrate, pe pantele joase ale
munţilor şi pe câmpiile de la poale.
Sakya era unul din neamurile răspândite în nordul bazinului gangetic, la
marginea civilizaţiei Indiei de Nord. În vremea lui Buddha, aceste popoare erau
independente şi conduse asemănător. Pot fi numite republici tribale, fiind
conduse de oligarhii, sfaturi ale bătrânilor. Sfaturile îşi alegeau un conducător
pe o perioadă, dar nu aveau regi. Astfel se neagă tradiţia ce susţine că Buddha
era fiu de rege. Totuşi Sakya se consideră că au rang de regi, nobili, războinici, o
elită.
Potrivit legendei, când s-a născut Gotama, Asita, un mare vizionar din
Kapilavatthu, vine să-l vadă şi îi prezice că va ajunge mare sfânt sau rege. O
baladă povesteşte că Asita vede mulţimi de zei bucurându-se pentru că s-a
născut „Copilul Înţelepciune”. Mai departe, vizionarul vede pruncul şi prezice:
„acest copil va atinge cea mai de sus înălţime a pătrunderii cu mintea. El va
vedea ceea ce este mai pur. El învârte roata dreptăţii, fiind plin de compasiune
pentru cei mulţi. Departe se va răspândi religia lui”. La 5 zile după naştere
pruncul primeşte numele de Siddharta. Totuşi el e pomenit în literatură ca
Gautama, Gotama (în pali), numele de clan. Buddha a fost crescut în
Kapilavatthu de a doua soţie a tatălui, Mahaprajapati, pentru că mama îi murise
la 7 zile după naştere. În legende apare ca tânăr geniu: nimeni nu îl întrece la
vreo probă fizică sau a minţii. Răspundea la întrebările înţelepţilor, iar aceştia
tăceau la întrebările lui. Mai târziu tatăl său îl visează îmbrăcat în veşminte
galbene de ascet, părăsind palatul. De aceea îi oferă toate bucuriile vieţii şi îi
construieşte un palat pentru fiecare anotimp al anului. Porunceşte să fie
4
urmărit mereu. Când părăsea palatul, slujitorii îndepărtau de pe străzi orice l-ar
fi indispus pe tânăr. La 16 ani se însoară cu 2 prinţese din alte regate, Gopa şi
Yasodhara. După 13 ani, are un fiu Rahula. Siddharta fuge din palat după
naşterea lui Rahula, respectând obiceiul prin care nu puteai renunţa la lume
decât după ce aveai un fiu sau un nepot.
Deşi tatăl încearcă să-l izoleze pe prinţ în palat, zeii zădărnicesc planul. În
3 ieşiri consecutive, Siddharta întâlneşte un bătrân, rezemat în toiag, a doua zi
un bolnav palid cu febră mare, a treia zi, la cimitir, un mort. La ultima ieşire
întâlneşte un călugăr cerşind şi este liniştit înţelegând că religia te scapă de
suferinţele vieţii.
Încercând să-l facă să renunţe la lume, zeii îl trezesc pe prinţ noaptea
pentru a privi concubinele adormite, goale şi dizgraţioase. Decide să plece,
cheamă scutierul şi părăseşte oraşul călare. Departe de oraş se tunde cu spada,
schimbă hainele cu unele de vânător şi trimite scutierul cu calul la palat.
Gautama rătăceşte prin lume, practicând asceza, în junglele Uruvela, timp
de 6 ani. Se hrăneşte cu seminţe, iarbă şi un timp doar cu balegă. Treptat
ajunsese să consume un bob de orez pe zi. Era îmbrăcat grosolan, şi-a smuls
părul şi barba pentru a se autosuplicia, stătea ore întregi în picioare sau pe
ghimpi. Nu se mai spăla pe el sau hainele, se odihnea cu cadavrele lăsate pradă
fiarelor şi dormea printre corpuri putrezite. Odată afirmă: trupul îmi este
subţire. Când mă aşezam lăsam o urmă ca de copită de cămilă. Atingând burta
de fapt puneam mâna pe şira spinării.
În pragul morţii realizează că în ciuda ascezei extreme nu are nicio
iluminare. Renunţă la asceză, se spală şi mănâncă. După asceză Mara (Moartea)
îl ispiteşte fără succes. Poate fi vorba aici de lupta interioară din mintea lui.
Îndepărtând pe Mara, îşi concentrează forţele spirituale asupra eliberării de
suferinţă. În 4 stări de veghe, în meditaţie, înţelege misterul ciclului nesfârşit de
naşteri, morţi şi reîncarnări datorate karmei; parcurge retroactiv vieţile
anterioare şi contemplă existenţele infinite ale semenilor. Realizează starea de
iluminare (boddhi) înţelegând tainele condiţionismului universal, devenind
Buddha, Cel Iluminat. 7 săptămâni stă în iluminare, fără necesităţi trupeşti. În a
49-a zi 2 negustori îi oferă de mâncare şi acceptă. Are îndoieli dacă să
împărtăşească înţelepciunea şi altora. Ezitarea îngrijorează zeii. Zeul Brahma
coboară din cer şi îl convinge pe Buddha să propovăduiască învăţătura. Buddha
decide că primii care să înveţe vor fi cei 5 asceţi cu care a stat în junglele
Uruvela. Îi descoperă lângă oraşul Benares, ţinând prima predică, numită

5
Predica de la Benares. Asceţii aderă la învăţătură devenind primii călugări
budişti.
Buddha rătăceşte prin sate, atrăgând adepţi. Revine acasă, converteşte
pe tatăl său, pe soţie şi pe fiul Rahula. Adepţii lui deveneau monahi cerşetori.
Ceilalţi, mireni, asigurau hrană şi haine monahilor. În texte se amintesc membrii
budişti: Saripura şi Maudgalyayana, prieteni din tinereţe, care se alătură
comunităţii; Ananda, discipolul favorit. Alţi adepţi sunt: regele din Magadha,
Bimbisara, ce îi dă maestrului o pădure de bambuşi în care poposea cu monahii
săi; negustorul Anathapindika din Sravasti, ce ridică lângă sat o mănăstire în
care venea Buddha.
Buddha fondează şi o comunitate de călugăriţe. Ele aveau reguli mai
stricte. Ordinul e întemeiat la iniţiativei mamei vitrege Mahaprajapati care fiind
văduvă, îşi dorea să renunţe la lume şi îi cere permisiunea să fie călugăriţă.
Buddha a ezitat, dar Ananda insistă şi permite accesul femeilor în monahie.
Literatura povesteşte că Buddha a avut parte de o viaţă plină de succese
şi a trăit în armonie cu cei din jur. Dar a avut şi multe dezamăgiri. La 70 de ani, o
rudă invidioasă, Devadatta, îi cere să-i cedeze conducerea comunităţii. Fiind
refuzat, acesta încearcă să-l ucidă: prin asasini plătiţi, apoi încercând să-l
zdrobească sub o stâncă, apoi asmuţind un elefant agresiv. În final, Devadatta
cu nişte monahi iniţiază o schismă cu o asceză mai dură, dar eşuează.
În anotimpul ploilor Buddha cu Ananda stau în Veugrama, satul de
bambuşi şi capătă dizenterie. Depăşeşte criza, trecând pe lângă moarte.
Ananda adună toţi discipolii din Vaisali, merg apoi amândoi spre Pava. Cinează
acolo la fierarul Cunda, mâncând carne de porc sau ciuperci. Se îmbolnăveşte
de diaree cu sânge, probabil se reîntoarce boala. Pleacă spre Kusinagara.
Buddha se simte epuizat, se aşează sub un tufiş. Ananda plânge dar Buddha îi
spune liniştit: „Destul, Ananda, nu te chinui să jeleşti. Cum poţi crede că ce se
naşte nu moare? Acest lucru este cu neputinţă”. Ultimele cuvinte ale lui Buddha
sunt: „Mă adresez vouă, călugări cerşetori. Nu vă precupeţiţi străduinţele
voastre!”.
După vestea morţii lui, apar adepţi cu flori şi ofrande, omagiind trupul
său. În a 7a zi trupul a fost incinerat, iar resturile oaselor împărţite între adepţii
bogaţi care au ridicat peste ele morminte adăpostind relicve în jurul lor.

6
 3. Budismul indian
Sectarizarea comunitatii intemeiate de Buddha
Buddha nu a nominalizat un succesor al sau în fruntea comunitaţii
monastice întemeiate considerând că singura călăuza necesara era învaţatura
pe care le-o lasase. De aceea indatorirea fundamentala a unui calugar era sa
respecte ceea ce Buddha propovaduise.
Cf traditiei dupa moartea sa la scurt timp a fost organizat un conciliu
probabil la Rajagriha convocat de catre Mahakasyapa.
Dupa ce s-a informat in legatura cu regulile monahale consultandul pe
Upali, si in ceea ce priveste doctrina, avand anumite discutii cu Ananda,
Mahakasyapa, a creat Vinaya-Pitaka si Sutra Pitaka.
La 100 de ani duma moartea lu Buddha s-a mai tinut un nou conciliu la
Vaisali din cauza ca monahii au primit de la mireni aur si argint.
La putin timp dupa a mai aparut o schisma! Cei ortodocsi au fost numiti
sthaviravadini insa denumirea care acopera toate scolile ortodoxe este aceea
de hinayana. Adeptii noii grupari sau numit mahasanghikasi. Divergentele nu
sau oprit aici. In timpul regelui Asoka din gruparea sthaviravadini s-a mai
desprins o denominatiune care si-a luat numele de sarvastivadini.
Probabil acest eveniment i-a dat prilejul lui Asoka sa convoace al treilea
conciliu la Pataliputra. Sa incercat o reconciliere dar nu sa putut si scoala
sthaviravadinilor a fost declarata ortodoxa iar sarvastivadinii sau refugiat in
Kashmir. Cf traditiei la acest conciliu s-a redactat in ultima forma Abhidharma-
Pitaka.
Convertirea lui Asoka este echivalentul convertirii lui Constantin
patronajul sau facand din budism o religei prospera. Se spune ca regele
intretinea 64 de mii de calaugari budisti, lui fiindui atribuite neinumarate stupe
si manastiri. Profitând de legaturile cu occidentul Asoka trimite misionari pe
langa Antioh II al Siriei, Prolemeu II al egiptului, Magnas din Cirene etc. In
occident este greu de evaluat puterea de penetrare a budismului dar in orient
misionarismul lui Asoka a fost decisiv.
Domeniul lui Asoka era destul de mare el cuprinzând cea mai mare parte
a Indiei, Afganistanul, sudul Hinducuşului, Belucistanul, Sidonul etc. Peste tot
erau construite si intretinute drumuri, granare publice, exista asistenta
medicala, curti de justitie etc, imparatul insusi ocupânduse de treburile
poporului la orice ora.
In secolele urmatoare domniei lui Asoka au mai exsistat schisme nu
numai in interiorul ortodocsilor dar si in interiorul gruparilor deja desprinse insa
7
acest fapt nu a periclitat dezvoltarea budismului in india, monumentele budiste
din perioada 200 i hr – 200 d hr stand marturie acestui fapt
Este sigur ca persecutiile din timpul lui Pushyamitra au cunoscut o
aploare redusa.
In partea de nord est a Indiei budismul afacut progrese considerabile.
Aici la inceputul secolului II stapaneste regele Kanishka (la fel de important ca
si Asoka) sub conducerea lui sa tinut al 4lea conciliu budist dar se pare ca privea
doar scoala sarvastivadinilor. Sub regele Kanishka a aparut cea mai veche
scoala de arta budista, scoala Gandhara. Cuceririle din timpul lui au redeschis
drumurile catre imperiul roman si catre China.
Adeptii directiei mahayana – marele vehicul, numesc cu anume dispret
vechile scoli Hinayana, micul vehicul.
Se presupune ca la inceputul crestinismului evolutia budismului sa
accelerat. Nu este sigur din care scoala veche se trage Mahayana, parerile sunt
impartite intre scoala mahasanghikasilor si cea a saravastivadinilor. Majoritatea
cercetatorilor sunt de parere ca aparitia acestei scoli reprezinta intentia de a
satisface necesitatile religioase ale budistilor mireni, noua directie incercand sa
conduca la eliberarea tuturor oamenilor. Prima scoala mahayana a fost
Madhyamika, fondata in jurul anului 200 d hr de filosoful Nagarjuna.
Sunt pareri diferite asupra fondatorului celei de a doua scoli- Yogacara.
Potrivit unor izvoare acesta era un oarcare Maitreyanatha (o persoana istorică)
altii il vad pe Asanga ca întemeietor al şcolii, considerând că numele de
Maitreyanatha este doar o porecla a lui Asanga.
Perelinii chinezi din perioada 400 700 dhr ,de exemplu Fahsien, 399-413
ne relateaza ca budismul facea progrese. Doua secole mai tarziu realitatea se
schimba Hsuan- Tsang relatând ca mânastirile erau în ruina.
Mişcările tantrice Vajrayana sau Mantryana reprezintă ultima fază a
evoluţiei budismului în spatiul indian. Formule magice şi ritualuri populare se
regasesc la un moment dat si in Mahayana. Din secolul 3 sunt cunoscute
traducerile in chineza a unor formule magice –dharani- budiste. Totusi
sistemele tantrice asa cumm le cunoaştem astazi dateaza dintr-o perioadă mai
târzie..
Venirea cuceritorilor musulmani a însemnat decaderea budismului,
începută mai înainte. Acestia au pradat mânăstirile, au ars bibliotecile ăi au ucis
calugarii care nu au apucat sa se refugieze in nepal sau tibet.
Persecutiile periodice au contribuit si ele la decaderea budismului dar
principala cauză a decaderii trebuie căutată chiar în interiorul budismului.
8
Stadiile ulterioare in evolutia budismului arată că reprezentanţii acestei religii
au incercat sa facă doctrina budistă mai atragătoare pentru marea masă de
oameni, asemanîndu-se astfel cu hinduismul. Aceasta a dus la o pierdere de
identitate din partea budismului si omul de rând a început sa aleagă hinduismul
decat sa se expuna unei atitudin dezaprobatoare din partea societaţii.
În zilele noastre budismul a cunoscut o renastere in india. In anul 1891,
Anagarika Dharmapala din Sri Lanka a fondat o societate budista – Maha
Bodhi Society- avand drept scop activitatea misionara în india, fondîând
numeroase şcoli şi bibliateci. În anul 1950 liderul celor fara casta B.R. Ambedkar
s-a convertit la budism fiind urmat de foarte mulţi dintre adeptii sai. În prezent
în india exsista milioane de budisti

4. Viata si exsistenţa în acceptiunea lui Buddha

4.1 Exsistenta ca suferinta: pesimism sau realism?
În concepţia lui Buddha întreaga existentă se identifică cu suferinta, este
de parere ca suferinta depaseste cu mult bucuriile din viaţa omului încat ar fi
fost mai bine daca acesta nu s-ar fi nascut. Conceptia Maestrului despre
exsistenţa si viaţa este sintetizată în cele patru adevaruri nobile- ariya sacca:
-dukkha in care se relateaza despre suferinţa
-samudaya apariţia suferinţei
-nirodha eliminarea suferintei
- magga calea care conduce la disparitia acesteia
Cele cinci elemente ale fiinţei umane- khandha- care provoaca ataşarea
de exsitenţă, sunt suferinţa. Cauza suferintei este setea de exsistenta care duce
din renaştere in renaştere, setea de placere, setea de impermanenţa.
Suprimarea suferinţei constă în stingerea setei acesteia, prin nimicirea totala a
dorinţei, eliberarea de ea. Adevarul sfânt care duce la suprimarea suferinţei
este acel drum sfânt cu 8 cărări care uneste credinţa dreaptă, hotărârea
dreaptă, cuvţnt drept faptă dreaptă, mijloace corecte de exsistenţa, efort
drept, cugetare dreaptă si meditaţie dreaptă.
Dispunerea mesajului lui Buddha în 4 parti are legatura probabil in
metodele medicale recomandate de una din şcolile medicale indiene.
Primul adevar este aşadar dukkha-suferinţa. Prin aceasta \buddha
întelegea problemele comune oricarei forme de viaţa: durerea naşterii, a
batrâneţii, a bolii a morţii. Suicidul si eutanasia nu sunt solutii pentru curmarea
suferintei deoarece exista renaşteri după moarte si dukkha si consecintele sale

9
nu se limitează la viaţa actuala ci continua si dupa moarte. Astfel budismul
socoteste drept curmare a suferintei întreruperea ciclului de reîncarnari.
În sensul ei mai larg suferinţa poate fi privită si ca o framantare si
insactifactie permanenta.
Prin dokkha se intelege mai mult decat notiunea traditionala de suferinta,
inseamna tot ceea ce ii face pe oameni sclavi propriilor dorinte, înseamna
imperfectiune, neîmlpinire,irealitate, deşertaciune.
Buddha a împartit în 3 grupe suferinta:
1 sferinta fizica inclusiv boala si moartea
2 de natura psihica – esecurile si dezamagirile din viaţă
3 de natura exsistenţiala- constand în faptul ca permanent ne simţim şi
suntem condiţionaţi de tot ceea ce cunoastem(prieteni, casă ) şi nu îndrăznim
sa înfruntăm necunoscutul.
Buddha afirma ca el nu este pesimist ci realist , dorea ca oamenii sa îşi
descopere ei înşişi încatuşarea pentru a recunoaşte adevărata realitate a vieţii si
exsitentei ca ceva universal. Acest mod de a privi lucrurile, acest pesimism
exsistential este specific budismului. Budismul are o concepţie sumbra despre
exsistenta umana, aceasta fiind zugravita in spatiul indian in culori aprinse.
Amaraciunea suferintei provocate de efemeritate este accentuată prin
credinţa in reîncarnare-omul traind cu imaginea sfâşaietoare ca va suferi iar si
iar. Calea de eliberare aratata de Buddha reprezintă descatuşarea de ciclul
reîncarnarilor.

4.2 Efemeritatea lucrurilor

In budism exsistenta individuala este socotită suferinţa, oamenii
identificându-se cu ceea ce este schimbabil si nu recunosc Absolutul imaterial si
vesnic,, respectiv dharmata, ca propria lor natura
Khandha sau cele 5 agregate ale puterilor fizice si psihice cauzeaza toate
suferintele fizice care apar in viata si in ciclul reîncarnărilor. Orice forma de viaţa
este trecatoare si implica suferinţa, bucuria însaşi este nu este altceva decât o
dispozitie efemeră.
Buddha spune ca nu se poate vorbi de exsistenta ci de devenire, viata
individului fiind o permanenta schimbare. Datorita permanentei schimari a
lucrurilor toate dorintele cauzeaza dezamagire si tristeţe. In viziunea budista
orice fericire pamanteasca este efemera. Orice cauzeaza initial starea de
fericire poate duce la tristete.

10
 Adevarata fericire in viziunea budista consta in viata obisnuita a fiecarui
om , cu conditia ca el să înteleaga si sa experieze formelel de exsistenta a
acestei lumiasa cum sunt ele in realitate, adica sa inteleaga iluzia si aparenta
lumii care il incojoara, dar in acelasi timp sa simta o stare de fericire interioara
oricand si in orice situatie chiar si atunci cand suferă. Va ajunge la aceasta
treapta cand va invata ca toate lucrurile nu sunt vesnice si de aceea nu trebuie
sa se ataseze de el din aceasta perspectiva fiind limpede ca nu efemeritatea si
impernamnenta sunt cauzatoare de suferinta ci atasamentul fata de lucruri,
vointa sa posesiva, setea sa exsistentiala- tanha.
Deoarece in budism nu exsista un Absolot sau o realitate dincolo de
fenomene, in interiorul lui nu exsista nici o legatura unitara care sa patrunda
totul. Fenomenele din viata se desfasoara simultan, se modifica reciproc, se
combina unele cu altele dân naştere la alte fenomene noi, care la randul lor iau
locul altora vechi. Lumea este pluralista si singura constatna este aceasta lege a
condiţionalismului absolut.
Buddha nu accepta exsistenta vreunei persoane divine sau materii
metafizice el explicand totul prin puteri, miscari functiuni si procese, avţând oar
o conceptie dinamca despre realitate. In conceptia sa viata nu este decăt o
succesiune de fenomene constand in aparitii si disparitii succesive, un proces
de permanenta devenire. Viata si eul sunt sub acest aspect o iluzie- maya.

4.3. Non-eul (anattā)

Potrivit învăţăturii lui Buddha nu exista „eu”-ul (atman) ca entitate cu
caracter veşnic, ci numai „non-eu” sau anattā.
Inţeleptul Nagasena îi explică regelui Menandru conceptul de „anattā”
printr-o comparaţie cu un car. Carul este doar o ficţiune, întrucât se divizează în
nenumărate părţi componente: oişte, ax, roţi, care doar în dependenţă una de
alta pot forma un întreg.
Călugăriţa Vajira compară componenţa carului cu existenţa omului
bazată pe conexiunea dintre cele 5 grupe de factori ai existenţei. Comparaţia
aceasta trebuie înţeleasă numai în ceea ce priveşte dependenţa factorilor ce
compun întregul.
Într-o predică ţinută la Banares, Buddha evidenţiază imperceptibilitatea
unui sunet. El arată că atât trupul cât şi senzaţiile, percepţiile, conştiinţa sunt
supuse schimbării şi nu pot constitui sufletul veşnic. La fel şi în cazul formelor
fizice. Ele nu reprezintă „eul” nostru, sufletul nostru veşnic. Întregul constituit
din spirit şi trup este împăţit de Buddha în 5 părţi componente. Buddha
11
consideră că eu-l este o iluzie, luând atitudine faţă de ideea tradiţională de
atman. Buddha înlocuieşte noţiunea de atman cu cea de anattā, pornind de la
premisă că în lume nu există nimic prin sine însuşi, toate formele de viaţă,
lucrurile şi fenomenele din lume fiind în interdependenţă reciprocă.
Budismul consideră că potrivit modului nostru de gândire, noi credem că
întotdeauna există 2 lucruri distincte: subiectul care vede şi obiectul văzut,
subiectul care gândeşte şi gândul propriu zis. În general nu există subiect fără
obiect şi nici invers, ci ele sunt rezultatul unor procese abstracte, de devenire.
Existenţa noastră individuală este o succesiune de evenimente
procesuale la care acţionează reciproc fenomene fizice şi spirituale. Astfel, prin
„a fi” înţelegem procesul determinat de legea cauzalităţii unui eveniment. Ceea
ce noi percepem ca fiinţă vie nu este decât o verigă din marele imperiu
evenimenţial.
Fiecare fiinţă fenomenală trebuie privită ca un flux asemănător de
particule care sunt efemere în sine. Prin ciclul vieţii şi cel al reîncarnărilor,
individul este doar vârtejul unei succesiuni cauzale, niciodată întocmai cu ceea
ce era mai înainte sau cu ce urmează să devină.
În Milindapanna se arată că o mireasă a fost cumpărată de la tatăl ei când
aceasta era pruncă, dar până să se mărite peţitorul a plecat într-o lungă
călătorie. Între timp tatăl a vândut din nou fata, iar când a revenit în ţară primul
peţitor a cerut fata de mireasă. Morala este că de-a lungul diferitelor stadii ale
vieţii suntem identici şi neidentici cu noi înşine.
In budism deosebirea dintre sinele lucrurilor şi eu-l fiinţelor n-are niciun
rol, întrucât atât materia cât şi fiinţele constau în aceeaşi factori efemeri ai
existenţei. Fiecare dharma reprezintă cauza, baza şi consecinţa altei dharma. Ca
atare, dharmele din domeniul corporal şi material sunt aceleaşi cu cele de la
nivelul conştiinţei. Diferit este doar nivelul de constituire, astfel încât printr-o
succesiune de dharma apare odată un trup material, iar altă dată o fiinţă
spirituală. Astfel, putem vorbi despre unul şi acelaşi proces.
După cum trupul reprezintă un „nume” pentru un sistem de funcţiuni
diferite, tot la fel şi sufletul reprezintă un „nume” atribuit unui ansamblu de
stări spirituale noi.
Buddha a susţinut existenţa unui „eu” ca subiect al activităţilor umane, în
sensul practic şi moral, dar acesta nu poate fi identificat cu nimic din exterior, el
fiind în budism un postulat practic.

12
 4.4. Condiţionismul absolut (paticcasamuppada)
Teoria condiţionismului absolut susţine că nimic nu poate apare din şi
prin sine însuşi, dintr-un şi printr-un alt „sine” sau „eu”, dintr-o întâmplare sau
coincidenţă. În plus, toţi factorii existenţei apar în dependenţă de ceilalti, după
ce în prealabil n-au existat.
Apare întrebarea dacă fiinţele moştenesc faptele anterioare, cine este
propriu-zis moştenitorul? Buddha a explicat antinomic această problemă:
moştenitorul nu-i nici acelaşi, nici unul străin (Dacă autorul moşteneşte propriile
fapte, ar trebui să existe o parte componentă a lui care să supravieţuiască
existenţei anterioare. Dacă autorul este altul, atunci înseamnă că autorul lor
real a dispărut). În concluzie, Buddha consideră că între identitatea deplină a
persoanelor renăscute şi non-identitatea lor cu ceea ce au fost într-o existenţă
anterioară nu există contradicţie. Fiecare condiţionează prin faptele sau
intenţiile sale renaşterea viitoare, însă fără a se identifica total cu fiinţa nouă
care va apare. Astfel se exclude reîncarnarea.
Budiştii văd condiţionismul pretutindeni în cosmos. Tot ceea ce noi
cunoaştem, care aparţine acestei lumi, a apărut în urma unei cauze, mai exact
într-o succesiune de cauze, unde ceea ce există are rol de efect, dar şi de cauză.
Teoria condiţionismului se prezintă astfel:
a. Noi suferim din cauza lipsei de cunoaştere
b. Prin cunoaştere eliminăm suferinţa
Între lipsa de cunoaştere şi suferinţă, budismul aşează punctele
intermediare (12 componente).
Prima componentă este necunoaşterea (avidya). Dependent de aceasta
apare a doua componentă - dorinţa de a acţiona, de a realiza ceva, instinct ce
poartă numele de imaginaţie (sankhara) – o fortă de natură karmică. A treia
componentă este conştiinţa (vinnana) care corespunde calităţii intenţiilor.
Conştiinţa conturată calitativ reprezintă factorul care realizează
contactul condiţionat cu viitoare formă de existenţă, prin aceea că ea
declanşează apariţia unui embrion/a noii fiinţe. Termenul pentru noua fiinţă
este „nume şi trup” (nama-rupa). „Nume” desemnează componentele nefizice,
iar „trup” pe cele fizice.
Dependent de această nouă individualitate apare domeniul celor şase
organe senzitive (sal-ayatana), în care gândirea este al şaselea simţ. Prin
„domeniu” se înţeleg cele şase simţuri ale unei fiinţe, apărute după naşterea ei.
Activitatea senzitivă constituie condiţia şi premisa apariţiei impresiei
conştiente, a contactelor simţurilor cu obiectele lumii înconjurătoare, prin
13
aceasta ajungându-se la sentiment. Dependent de sentiment apare dorinţa,
pofta, voinţa conştientă/inconştientă care duce la devenire, transformare,
existenţă. Aceasta condiţionează naşterea (jati) şi în final bătrâneţea şi moartea
(jara-marana).
Punctul cheie al condiţionismului absolut nu constă în faptul că un suflet
cu caracter veşnic ar părăsi trupul mort pentru a se întrupa, ci în aceea că un
individ continuă cursul conştient al existenţei care se manifestase în cel
decedat.

5. Hīnayāna
5.1. Non-teismul hīnayānist
Absenţa lui Dumnezeu în budism poate fi explicată numai în contextul
religios al vremii în care a trăit Buddha, când existau multe curente de gândire
cu caracter teist. De ex: unii brahmani credeau într-un creator al lumii numit
Prajāpati.
Buddha critica ideea existentei unui Creator atotputernic susţinând că
acesta este o idee falsă, conturată de unii înţelepţi în mod greşit, la sfârşitul
unei experienţe greşit percepute.
Budismul neagă că Brahma ar putea fi definit ca Absolut, că el ar putea fi
creatorul atotputernic, veşnic, atotştiutor, pentru că aceste atribute n-au nicio
semnificaţie în plan doctrinal. Pentru Buddha, aceste epitete rămân simple
epitete, cu un sens relativ şi niciodată absolut.
Problema legată de existenţa lui Dumnezeu rămâne pentru budişti o
problemă foarte confuză şi controversată, la care de exemplu, budiştii din
Indonezia, întrucât Constituţia ţării prevede obligativitatea credinţei într-un
singur Dumnezeu, au dat răspunsuri diferite: unii au spus că Dumnezeu este
Nirvana, alţii că este Ādibuddha, alţii Sunyata şi alţii l-au identificat cu dharma.
În realitate, dharma desemnează principiul suprem al ordinii cosmice.
Budologul Christmas Humphreys consideră budismul ca având caracter
ateist indiferent de semnificaţia care se conferă lui Dumnezeu.
Potrivit tradiţiei căreia îi aparţin, uneori budiştii manifestă o atitudine
rezervată faţă de conceptul de Dumnezeu, ezitând să confere un nume
Realităţii absolut, transcendente. Această ezitare este specifică tuturor
budiştilor şi îşi are originea în tăcerea lui Buddha cu privire la „problemele
metafizice”.

14
 5.3 Legea karmică şi reîncarnarea
În India prebudistă concepţiile cu privire la legea karmică erau confuze
prin faptul că se amestecă concepţiile din acea vreme cu cele din doctrinele
esenţiale budiste. Astfel se ajunge la diferite păreri cu privire la cauzele poziţiei
individului în viaţa viitoare. Într-o istorioară despre un laic pe nume Citta poziţia
din viaţa viitoare este dată de aspiraţia exprimată pe patul de moarte; alte texte
vorbesc de ideia obsesivă care îl frământă pe om toată viaţa, un act izolat
săvârşit în timpul vieţii, sau dispoziţia mentală cu efect pe termen lung. Ceea ce
au în comun aceste păreri este cauza morală pentru situaţia individului, mai
exact consecinţa propriilor acte.
În accepţiunea comună sufletul după moarte intra în alt trup. În budism
însă nu exista suflet ci pofta existentă la moarte face să apară noul complex
de ,,agregate” (skandha) adică sinteza psiho-fizică cu aptitudinele mentale şi
capacităţile sale.
Cilcul reîncarnărilor reprezintă efecte ale faptelor (kamma-vipaka).
Reîncarnarea este o continuitate de acţiuni şi re-acţiuni, inclusiv acte pur
mentale deoarece acestea produc energie pentru reîncarnările ulterioare. Deci
fiecare se reîncarnează într-o situaţie care este rezultatul faptelor săvîrşite în
existenţele anterioare.
Actele prezente fiind, mentale şi fizice, tind să producă acte similare într-
o succesiune continuă. Cele bune fortifică năzuinţa spre bine, cele rele
stimulează la rău. Orice karma săvârşită intenţionat sau neintenţionat va avea
efecte fie în viaţa prezentă fie în viaţa imediat următoare. Individul prezent este
rezultatul unor multiple cauze din existenţele anterioare şi e strâns legat de
celelalte cauze din lume, deoarece este o interconexiune perfectă între individ
şi univers.
Temeiul legii karmice îl reprezintă faptul că ea oferă o cauză morală
lucrurilor. În trupul omului nu există un suflet care va cunoaşte viaţa veşnică ci
se crează o nouă identitate între indivizii cuprinşi în lanţul existenţei prin
afirmaţia: ceea ce face ca 2 fiinţe să fie aceiaşi nu este sufletul ci karma, care
crează între cei din această viaţă şi cei din existenţele anterioare o legătură
morală.
Legea karmică acţionează în şi din fiinţa noastră. Înclinaţia crescândă spre
rău şi obişnuiţe subminează libertatea adevărată a sinelui. De efectele atelor
noastre nu putem scăpa, legea karmică fiind principiul dreptăţii practice şi
aplicate în relaţiile umane.

15
 În lumea europeană legea karmică a fost percepută deterministic în
sensul că datorită actelor trecute fiinţei reîncarnate îi este predeterminat şi
modul de a gândi. Budha spune însă că efectele faptelor se manifestă asupra
mediului de viaţă, aspectului fizic şi aptitudinilor mentale dar nu în gândirea şi
activitatea ei. Fiecare are libertatea să îşi aleagă intenţiile care stabilesc viitorul
său karmic. Aceasta fereşte individul de a fi victima unui arbitrar îngrozitor şi
oferă celui ce suferă un sentiment de mângâiere, iar pe cel fericit îl face modest
pentru că ştie că trebuie să facă în continuare binele pentu a merita acest bine.
Ceea ce determină forma ulterioară de existenţă nu este fapta în sine, ci
intenţia de săvârşire a acesteia. De exemplu dacă cineva este împedicat de
unele fapte exterioare să săvârşească o faptă, atunci intenţia îi va configura
forma ulterioară de existenţă. Cel ce caută desăvârşirea nu poate fi înlănţuit de
propriile sale fapte, dacă el le realizează eliberat de dorinţă sau poftă (loba sau
raga), ură (dosa) şi iluzie (moha).
Karma cuprinde două idei distincte: fapta în sine şi efectele ei în ce
priveşte modificarea comportamentului şi a vieţii celui care a săvârşit-o,
depăşid astfel dificultăţile teoriilor despre soartă, providenţă, predestinaţie.
Budiştii spun că efectul subiectiv contiună după moarte: din oul de rândunică
nu poate ieşi o ciocârlie din cauza diferenţei de ereditate, dar influenţele care i-
au afectat pe strămoşii lui sunt cuprinse în acel ou. Karma spre deosebire de
acest exemplu se referă la lucrurile pe care omul le moşteneşte de la el însuşi.
Irving Babbit plasează Karma în sfera inconştientului şi o percepe ca pe
nişte impresii (rezultat al vieţilor prezente şi anterioare) care rămân ascunse în
inconştient şi tind să dea o înclinare anume caracterului şi atitudinii individului.
Astfel karma devine o soartă, dar o soartă a cărui autor este omul însuşi.
Existenţa unui individ nu începe cu naşterea ci el a trecut deja prin eoni
nenumăraţi iar de trecut nu se poate separa nici un moment.
În momentul morţii când ne debarasăm de trup şi intrăm într-o noapte de
profundă inconşienţă vom fi conduşi spre un germen care ne corespunde cel
mai bine, fără vreo conştiinţă anume, aşa cum un fulger loveşte un obiec ud
făfă al alege.
Astfel calitatea noii vieţi este determinată strict de calitatea şi înclinaţia
omului: dacă a avut înclinaţii animalice va fi trimis către un germene animalic
încăt respectivul va deveni chiar animal; dacă faptele au fost şi mai rele poate
deveni chiar demon. Dacă cineva este permantet stăpânit de instinctul de luptă,
ură invidie, energia eliberată la moarte se poate manifesta într-o stare de
conştiinţă ce corespunde celor din lumea Asura sau demonilor războinici, cei
16
avari, nemulţumiţi şi pofticioşi se pot reîncarna ca preta- spirit mereu
nemulţumit. Dar dacă cineva are o conştiinţă binefăcătore , mulţumitoare,
prietenoasă şi înţelepciune poate primi o existenţă din aşa numita lume a zeilor.

5.4 Meditaţia: experienţă directă şi personală

Pentru a încheia definitiv cu această viaţă şi a ajunge în Nirvana Budha
recomandă tehnicile yogine pe care le completează doar printr-o profundă
forţare a noţiunii.
E posibil ca Budha să fi adoptat tehnicile de meditaţie de la maestrul său
Alara Kalama.
Practicile meditative erau exersate în singurătate: în câmp, munte,
stâncă, osuar, peşteră. După ce se înorceau de la cerşit şi mancau ceva se
aşezau cu picioarele încrucişate şi spatele drept, cu mintea ageră şi
concentrată.
Deci primele condiţii pentru practicarea meditaţiei sunt liniştea
interioară, o izolare impertuabilă, poziţia nemişcată şi liniştită a trupului cu
privirea atentă în faţă.
O altă fază pregătitoare este disciplinarea respiraţiei, adică control asupra
inspiraţiei şi expiraţiei prin supravegherea mişcării abdomenului, sau a cursului
respiraţiei pe nări. Astfel el nu mai respiră întâmplător, ci în mod regulat şi
conştient. Însă totdeauna trebuie să decurgă liber şi neconstîngător fiind
interzise exerciţiile de suspendare a respiraţiei ca în Yoga.
Meditaţia budistă nu are nimic în comun cu hipnoza sau sugestia, şi în
aceaşi timp, ea nu constă nici în abandonarea propriei voinţe în favoarea alteia.
Ea este o stare realizată în mod conştient deosebindu-se de ceea ce e obişnuit
prin faptul că imaginile şi gândurile nu mai apar si dispar când vor ele.
Caracteristica acestei stări este faptul că atenţia este îndreptată asupra unui
singur gând şi cu cânt întelegem mai bine acest gând cu atât ne deranjează mai
puţin alte gânduri şi imagini.
Acestă stare de meditaţie trebuie păstrată în toate actvităţile zilnice
astfel încât: în ce se vede trebuie să fie numai ce se vede, în ce se aude doar ce
se aude, în ce se simte doar ce se simte, în ce se gândeşte doar ce se gândeşte.
Meditaţia trebuie colerată cu experienţe personale. Experienţa înseamnă
,,a vedea”, adică a vedea lucrurile aşa cum sunt ele (tathanta). Budha a colerat
pe ,,a cunoaşte” (nana, jnana) cu a vedea (passa, paysa). Cunoşterea fără
vedere este lipsită de profunzime. Experienţa ca fundament al filozofiei budiste

17
este numită ,,experienţa iluminării”. Budha a ajuns la ea după 7 ani de meditaţie
şi reflecţie intensă.
Meoda experimentală este cea care realizează cunoşterea directă,
înţeleasă ca o capacitate de percepţie intuitivă. Cel care nu a descoperit el
însuşi adevărul l-a înţeles greşit. Pentru el adevărul e o dogmă, o tradiţie căreia
trebuie să se subscrie şi deci e greşit înţeles. În budism adevăr înseamnă
,,ehipassika” adică ,,vino şi vezi”. Deci nu e vorba de credinţa în sensul de ,,a
crede că...”, ,,a accepta că...” ci de angajare la ceva. Aşadar cel care cunoşte
adevărul din auzite nu-l cunoaşte deloc, ci doar cel care a parcurs drumul
personal spre descoperirea lui.
Această experienţă religioasă duce la o schimbare a propriei conştiinţe.
Experienţa presupune un eveniment care are loc în mine nu în faţa ochilor mei.
De aceea ea trebuie facută în mod personal. Budha numeşte învăţătura şi
adevărul atemporale, akalika. Deci experienţele care descopră adevărul nu au
loc doar în anumite perioade ca în rest adevărul să fie transmis prin credinţă, ci
adevărul este akalika, el însoţeşte orice perioadă de timp şi pe fiecare om. De
aceea budistul nu se află nici mai aproape nici mai departe în timp de Nirvana ,
de Absolut decât contemporanul lui Budha, a lui Patanjali sau a lui Sankara.
Adevărul înseamnă transformarea conştiinţei aici şi acum, şi nu un eveniment
de la începutul unei istorii a mântuirii, de la mijolul sau sfârşitu vecurilor.

6. Mahayana
6.1. Înţelepciunea antinomică: ontologie şi antiontologie
Mahayaniştii recunosc două tipuri de cunoaştere:
Prima de ordin raţional – jnana care înseamnă stăpînirea tuturor
învăţăturilor logice şi raţionale, preluată din cărţile budiste Hinayaniste. Esenţa
acestor învăţături o reprezintă constatarea unu ,,eu”, a unui suflet, în cele cinci
grupuri componete (skandha) ale fiinţei umane.
A doua de ordin experimental prajna- este trăit cu toată fiinţa fără a se
limita doar la intelect. Această cunoaştere este definită ca ,,atotcunoştere”
(sarvajnata) şi substituie noţiunea de iluminare (bodhi).
Cunoaşterea experimentală presupune o tăcere şi o vedere
neobişnuită. ,,Vederea” se realizează cu ajutorul ochiului intuiţiei care îi permite
celui ce o posedă să ajungă la cauza primondială a realităţii.
În Yogacarabhumi descoperim concepţia potrivit căreia înşelepciunea
mântuitore (prajna) este determinată cu acelaşi termen întâlnit în budismul
Hinayana, tathata.
18
 În canonul pali noţiunea tathata caracteriza existenţa condiţionată, o
lege unuversal- valabilă căreia îi eate supusă întreag lume fenomenală. Ulterior
ea a caracterizt adevărata fiinţă a ,,non-eului” (anatta), a ,,non-sietăţii”
(nairatmiya).
În viziunea mahayanistă tathata reprezintă realiatatea a tot ce este există
şi este imaginat. Această realitate nu poate fi conceptualizat de gândirea
discursivă căci gândirea raţională nu are acces la înţelepciune (care este locul
unde raţiunea, gândirea distinctivă şi analitică sunt transcedentate şi începe să
să se manifeste lumea vacuumului (s unyata). În lumea vacuumului tot ce
există îşi găseşte propria sa identitate cu totul altfel, într-un mod antinomic,
respectiv prin autodepăşire. Cine nu se ataşează de nimic, devine liber, adică îşi
împropirază modul primondial de existenţă a realităţii.
Când texele Prajnaparamita afirmă şi neagă simultan acelaşi lucru nu
încearcă să descrie lucrul în sine ci să - demontreze irealitatea fiinţială şi
Absolultul.
Budismul Mahayana are o ontologie iluzionistă sau antiontologie.
Aceasta înseamnă că toate dharma (realităţi) există doar ca entităţi aparente ca
dealtfel tot ce există în general, în esenţă însă ele sunt goale, ireale şi iluzorii.
Chiar şi cei iluminaţi sunt iluzie şi aparenţă. Aceată concepţie poate fi corelată
cu învăţătura hinayanistă despre ,,non-sineitatea” şi non substanţialitatea
tuturor componenteleor existenţiale.
Touşi în budismul mahayanist, tathata nu mai este desemnat doar ca o
,,non-sineitate” a compnentelor existenţiale ci ca o non-fiintialitate a lor
(dharma-naiaratmiya). De aici rezultă negarea lumii, încetarea ei înainte de a
exista, care presupune şi negarea stării finale de desăvârşire, Nirvana.
De aceea cilul reîncarnărilor şi Nirvana, adică unitatea şi pluritatea se
disting doar în vizunea celui nedesăvârşit întrucât pentru cel ilumiat sunt
identice. Cel nedesăvârşit priveşte vacuitate ca pe o însuşire negativă, cel
desăvârşit o priveşte ca pe tathata, ceva adevărat, real de la sine şi pentru sine,
ca pe starea de Budha a celor care au primit iluminarea. Cei neiluminaţi trăiesc
inconştient starea lor fiinţială de budha. Ei suferă pentru că acordă o
importanţă prea mare unei existenţe care se reduce în manifestarea ei la un
aspect pur evenimenţial şi lipsit de esenţă socotindu-se drept consecinţă
neeliberat.

19
 6.2. Credinţă şi experienţă
Adevărata înţelepciune ca mijloc de desăvârşire cere o anumită putere
de concentrare, condiţie care poate fi indeplinită doar de o mică parte a
oamenilor. Pentru ceilalţi mai putin intelectuali, Mahayana propune calea
credinţei (sraddha), mai ales ca nu e vorba despre o credinţă intr-o revelaţie ,
dogme sau adevăruri confirmate din punct de vedere intelectual, dar nici o
persoană supremă, u n Dumnezeu , ca în creştinism sau alte religii.
Deşi Sraddha nu desemnează un act pur intelectual, este ceva mai mult
decat credinţă, este o atitudine inerioară de încredere faţă de cineva , iar aici de
vorba de cei care au dobândit deja iluminarea. De aici rezultă că ”credinţa” este
sinonimă cu bhakti , care semnifică devotamentul plin de credinţă şi increderea
faţă de o fiinţă, de aceea in planul de desăvârşire al omului, calea credinţei
devine si o cale a devotamentului faţă de cineva.
Izvorul credintei budiste este experienţa, ceva trăit, pentru că budistul nu
crede in adevăruri abstracte ci el le trăieşte.
Atât Budha cât şi adeptii lui au respins credinţa într-o autoritate , el
nedorind ca invăţătura sa să se transforme in dogme iar persoana lui intr-o
autoritate, ci voia ca ucenicii săi sa inţeleagă cuvintele prin eforturi proprii nu sa
le creada din prima , pe care să le considere punct de plecare pentru
experienţele proprii. De aici rezulta ca în budism exista o credinţă experiată şi
simultan experiabilă.
Foarte semnificativ pentru înţelegerea credinţei mahayaniste este
”refugiul” la asa numitele ”Trei giuvaieruri” ale credintei: Budha, dharma
(învăţătura) şi samgha (comunitatea).
Primul refugiu s-a extins şi amplificat prin venerarea lui Budha, care a
căpătat ulterior forme multiple. – venerarea acelui Budha istoric. Odata cu
divinizarea lui Sakyamuni s-a consolidat şi aprofundat increderea şi adeptilor
sai in persoana sa.
Al doilea este Dharma, invăţătura lui Buddha aşa cum a fost consemnată
in textele de învăţătură şi scrierile budiste. De exemplu, transcrierea plină de
evlavie a unei sutre este considerată o faptă meritorie.
Al treilea refugiu ”samgha”- comunitatea, capătă un rol important,
mijlocitor, in experienta credinţei budiste. Budistii au fost dintotdeuna convinşi
co desăvîrşirea poate fi realizată cel mai bine în sânul comunităţii- ca si o
comuniune de credinţă.

20
 6.3 Omul desăvârşit (bodhisattva)
In centrul budismului se află idealul de bodhisattva , idealul omului
iluminat care renunţă la intrarea imediată in Nirvana, pentru că nu si-a indeplinit
pe deplind datoria de a predica tuturor oamenilor ”legea cea bună”.
Doctrina bodhisattva este de fapt un protest de contracarare a vietii
monahale de claustrare ,promulgat de cativa lideri budişti impotriva inactivităţii
spirituale a vieţii monahale din perioada budismului primar, care chiar daca era
”sfânt” şi ”liniştit” , era totuşi inactiv si indolent fata de viata semenilor.
Un bodhisattva se impune mai ales prin practicarea celor mai inalte virtuţi
(paramita), constând nu doar in evitarea răului ci şi in cultivarea binelui: în
sacrificiul de sine prin fapte de dragoste şi compasiune ”karuna”, izvorâte din
focul suferinţei universale dar trăite ca şi cum ar fi ale sale, dar asta nu
inseamna ca le caută cu tot dinadinsul. Un bothisattva ii invata pe altii prin
propriul sau exemplu , impletind astfel desăvîrşirea proprie cu a celor din jurul
său.
Pe de alta parte, menirea lui bodhisattva nu este simpla evitare negativa
a suferintei pentru ca Buddha nu a recomandat asta ci el stia ca doar trecând
prin focul purificator al suferinţei se poate ajunge la iluminarea supremă şi se
poate dobândi capacitatea de a sluji intreaga lume. Deci calea recomandata de
el nu urmarea sa evite suferinta ci sa o cucereasca, sa o depasească, privind-o
ca destin comun al tuturor fiintelor vii.
Doctrina bothisattvică invata ca fiecare trebuie sa se substituie pe sine
insusi celorlalti, nemaiexistand ”eu” sau ”tu” sau ”al meu” sau ”al tau”. El
traieşte şi simte bucuriile şi sufeinţele celorlalti ca si cum ar fi ale sale. El iubeste
si ocroteşte pe ceilalţi asa cum se iubeste şi ocroteşte pe sine insuşi. Iubirea
este acceaşi pentru toţi şi la fel ca si soarele care lumineaza peste toti,
actioneaza duferit asupra unor fiinţe , tot la fel un bothisattva desi imbratisează
cu mintea toate fiinţele vii, ştie ca nu toate pot fi eliberate in acelaşi timp, ci in
functie de pregatirea şi maturizarea fiecărui individ.
În sutrele mahayaniste se disting două categorii de bodhisattvaşi: cereşti
şi pământeşti. Cei pământeşti sunt cei care intervin în ajutorarea celorlalte
fiinte, orice om poate fi un bothisattva. Cei cereşti nu mai sunt supuşi ciclului de
reîncarnări , ci apar după cum vor, cu un chip sau altul, sau cum cere situaţia
respectiva pentru ajutorarea fiinţelor vii.

21
 6.4 Nirvana: Absolutul sau Nimic-ul absolut?
In apus, termenul Nirvana este tradus prin ” a muri ” – in mijlocul celor
trei pacate capitale (placerea senzuala, ura şi iluzia), sau altfel tradus, ar
insemna si o disparitie sau non-existenta. Bushiştii afirmă că ei au respins
dintotdeauna aspiratia după distrugere sau non-existentă, pentru că ei nazuiesc
spre nemurire şi vesnicie. Cel nirvanizat nu mai este afectat nici de viata si nici
de moarte. Termenul desemna inca din trecut starea ideala , fiind agreat de
ascetii si ganditorii acelor vremuri. Asadar Nirvana este ca doar ca expresie o
negaţie, un ”neant”, pentru ca daca budismul ar sustine ideea existentei unui
suflet, ar trebui ca acesta sa supravietuiască şi după moarte, ca ceva veşnic , iar
Nirvana ar fi un fel de paradis pentru sufletul mantuit; dar pentru ca budismul
afirmă non-exitenţa unei persoane, Nirvana este privită ca fiind ”stingerea”
definitivă a acesteia.
Realizând starea de Nirvana, de non-sineitate, cel desăvârşit se
caracterizează acum printr-o indiferenţă imperturbabilă, orice act de apariţie
sau disparişie, sau de suferinţă i-a devenit impropriu, ”non -eu”. De acum
pentru el nu mai exista nicio dificultate şi nimic împovărător. Orice suferinţa de
care se loveste nu-l mai poate speria sau intimida pentru ca nimic nu-l mai
poate lega de existenta individuală şi nu-l mai aşteaptă nicio reincarnare,
pentru ca de acul el trăieşte anticipativ ”stingerea” deplină (parinirvana) din
Nirvana transcendentală.
Chiar daca cel desăvârşit ”trăieşte” in forma sa actuala de reincarnare
(samsara), el atinge si experiază totuşi Nirvana, petru el nemaiexistând nicio
distinctie intre samsara si Nirvana. Relatia dintre samsara si Nirvana, reprezintă
relatia dintre ”aparentă” şi ”existenţă”. In Nirvana este anihilata samsara,
intrucât amprenta devine pe deplin inteleasă.
Adevarata Nirvana poate fi realizata doar atunci când nu-i cădem
prizonieri, atunci cand Nirvana, nu este Nirvana in care Nirvana si Samsara ,
respectiv ”nastere şi moarte”, sunt practic identice. Totusi , cand se vorbeste
de Nirvana , se foloseste un mod de exprimare predominant negativ, tocmai
pentru a exprima sensul realitatii în budism; notiunile pozitive fiind utilizate
pentru a stabili o unicitate , si prin aceatsa sa limteze. Realitatea insa nu are
limite , si acolo unde se urmareste eliminarea oricarei limitări, nu pot fi folosite
decat expresii negative, apofatice. Pentru a o defini cumva catafatic, budistii
folosesc cuvantul ”sunyata”, - vacuum, gol., referindu-se la procesul de
”mantuire” si eliberare a omului.

22
 Sunyata reprezinta de fapt un ”vacuum absolut”, referindu-se la faptul ca
acolo unde apare existenta , este una cu vacuum-ul. Acolo unde un ”lucru”
exista deja, este deschis de asemenea ”campul vacuum-ului”.
Nirvana in sine, poate fi justificata doar psihologic. Ea nu poate fi
argumentată ştiinţific, este contrariul diametral opus lumii, ceva care nu
aparţine sub nicio forma lumii , care nu se afla in legatura cu lumea si nu
actioneaza asupra acesteia. Ea er putea fi definita ca ”cel cu totul altfel”,
comparativ cu lumea care sufera din cauza diferitelor forme de ignorantă.
Aceasta lume este mult mai adecvata pentru Nirvana decat pentru Dumnezeul
creştin care se afla deasupra lumii, o transcende, dar totusi o guvernează şi stă
intr-o legatura permanenta cu ea. Daca Dumnezeu ar fi ”Cel cu totul altfel”, El
nu ar mai putea fi pentru suflet cel ce-i confera harul, iar omul nu s-ar mai afla
intr-o relatie permanenta cu el.

7. Comunitatea monahală şi laicatul

Buddha n-a făcut nicio deosebire privind transmiterea experienţelor
mistice doar discipolilor lor intimi, ci din contră, a împărtăşit cunoaşterea
despre eliberarea dobândită întregii lumi, trimiţându-şi discipolii să o predice
tuturor. S-a remarcat şi ca bun organizator preluând ca model pentru
comunitatea sa monahală ordinul pre şi post jainist Nirgrantha.
Comunitatea budistă este structurată în patru grupuri: monahii
(bhikkhu), călugăriţele (bikkhuni), credincioşii laici (upāsakā) şi credincioasele
laice (upāsika).

Accesul spre comunitatea monahală are două etape:

a) Părăsirea căminului familial şi renunţarea la lume (pabbajā), adică
realizarea rangului de novice (sāmanera);
b) Ceremonialul propriu-zis al „intrării” (upasampadā) în ordinul monahal.
Pentru a deveni novice, tânărul trebuie să aibă vârsta de 15 ani, iar pentru
consacrare 20 de ani de la momentul procreării.
Ritul accederii la noviciat: pretendentul îşi rade părul şi barba, se îmbracă
în roba galbenă, se prosternează la picioarele unui călugăr, salutând cu palmele
lipite una de alta, şi rostind formula: „Mă refugiez la Buddha,/ Mă refugiez la
învăţătura Sa,/ Mă refugiez la comunitatea sa monahală (sangha)” de trei ori.
Tăcerea călugărului care conduce ceremonialul semnifică acceptul.
Ritul consacrării (upasampadā) presupune prezenţa a cel puţin zece
monahi mai în vârstă cu cel puţin zece ani de experienţă (în cazuri excepţionale
23
e suficientă prezenţa a cinci călugări). O condiţie fundamentală este ca novicele
să-şi fi găsit în prealabil un maestru (upajjhāza) care să-l propună călugărilor
adunaţi spre consacrare. Ritul e la fel ca la noviciat, cu deosebirea formului
rostite: „Cinstitţi stăpâni, implor sangha să mă consacre. Fie ca sangha să mă
primească din compasiune!”. Tăcerea reprezintă acceptul.
Tânărul călugăr trebuie să urmeze un stadiu de îndrumare spirituală din
partea unui maestru-monah pe o perioadă de minim 5 ani. Între îndrumător şi
discipol exista o relaţie asemănătoare celei dintre tată şi fiu. Tânărul trebuie să
locuiască împreună cu învăţătorul său în aceeaşi încăpere, fiind un fel de slujitor
al acestuia. După 10 ani, tânărul devine „mai în vârstă” (thera) putând să aibă
propii săi ucenici. După 20 de ani devine „mare îndrumător” (mahathera).
Comunitatea monahală budistă este constituită din călugări cerşetori –
nu posedă pământuri; în afară de roba galbenă, mai au ca proprietate doar un
blid pentru a primi hrana cerşită, un ac de cusut şi o sită pentru a îndepărta
insectele din apa pe care o consumă. La început se trăia ca asceţi rătăcitori,
apoi, datorită anotimpului ploios, au întemeiat nişte aşezăminte, mănăstiri.
Călugărul ţine blidul său în faţa caselor fără a privi în ochi pe cel care îi oferă
hrană. Mănâncă o dată pe zi, şi anume legume, orez şi apă – peştele şi carnea
pot fi consumate cu restricţii. Ocupaţia monahilor o reprezintă meditaţia,
recitarea textelor sacre, discuţii referitoare la doctrină, şi mai târziu studiul
textelor sacre.
Comunitatea monhală mai veche nu cunoaşte rugăciunea comună,
meditaţia se realiza în singurătate. De două ori pe lună (la lună nouă şi la lună
plină), monahii dintr-un anumit district se adunau într-o peşteră sau într-o
clădire pentru a face pocăinţă. Cel mai bătrân cerea mărturisirea păcatelor. De
asemenea, la sfârşitul anotimpului ploios, toţi călugării se reîntâlnesc rugând pe
cei din jur să numească vreo greşeală săvârşită pe perioada cât au stat
împreună. Această sărbătoare poartă numele de „invitaţie”.
Pentru ordinul călugăriţelor sunt valabile aceleaşi reguli ca şi pentru
monahi, cu unele excepţii: le este interzis să pribegească singure; se
subordonează pe deplin comunităţii monahilor (chiar dacă calugăriţa are 100
ani de experienţă iar călugărul o singură zi); ascultă predica şi fac pocăinţă în
faţa călugărilor; la „invitaţie”, fiecare călugăriţă trebuie să se adreseze ambelor
comunităţi monahale, ca şi la consacrare.
Comunităţile monahale sunt întreţinute de către marea comuniatea a
credincioşilor laici (upāsakā) şi credincioaselor laice (upāsika). Aceştia respectă
aceleaşi reguli monahale, dar într-o formă mai blândă, sperând să aibă parte de
24
o reîncarnare fericită. Monahismul budist nu poate exista fără sprijinul laicilor,
căci aceştia le furnizează veşminte monastice, hrană, adăpost şi medicamente.
Au existat cazuri în care laicii neglijau monahismul, călugării încercând să-şi
câştige existenţa prin mijlaoce interzise, sau unii părăseau viaţa monahală.
Astfel, unii vechi regi au început să ofere mănăstirilor pământuri şi bogăţii,
devenind independenţi, fapt ce contrazicea idealul monastic budist. Unii intrau
în măsătiri doar pentru bogăţiile lor. Suveranii budişti au „purificat”
comunitatea, iar dacă un monah nu dovedeşte vocaţie este exclus din
mănăstirea respectivă, lucru ce se întâmplă şi azi.

8. Morala şi asceza
În concepţia lu Buddha, castele, în felul cum erau ele organizate în India,
ar fi trebuit abolite. El a insistat pentru renunţarea la orice discriminare dintre
caste, subliniind egalitatea oamenilor d.p.d.v moral, evidenţiind că virtuţile
omeneşti pot fi prezente în orice castă. Acest sentiment al egalităţii, astăzi este
puternic accentuat, ca argument pentru reforma socială orientată de către
indienii aparţinători castelor inferioare, dispreţuite în societatea hindusă.
Educaţia ascetico-morală revendică în budism cinci prescripţii morale:
a) „Non-violenţa” (ahimsā) – are două aspecte: negativ (refuzarea
uciderii unei fiinţe vii şi opunerea faţă de cineva care ar comite un asemenea
act) şi pozitiv (bunăvoinţa, iubirea, prietenia). Dacă cineva cultivă virtutea iubirii
şi „compasiunii” (karunā), el nu acceptă să facă rău cuiva. Budiştii au fost
convinşi că formula ideală de iubire se împlineşte în iubirea maternă, astfel, şi
duşmanii trebuie iubiţi. Ex: În timpul lui Buddha, călugării dintr-o mănăstire nu
făcuseră nimic pentru unul dintre fraţii lor, bolnav. Buddha însuşi l-a spălat şi l-a
îngrijit, după care le-a spus celorlalţi călugări foarte doritori să-l slujească pe el,
dar nepăsători faţă de durerea celui aflat în cauză: „Oricine vrea să mă slujească
pe mine, să îi slujească pe cei bolnavi!”. Astfel, Buddha considera că îngrijirea
celor bolnavi sau a celor nevoiaşi reprezintă în realitate chiar slujirea lui.
b) „A nu fura” (asteya) – presupune nu doar tentaţia după bunurile
altuia, ci şi deplina generozitate. Ex: atitudinea laicilor faţă de monahi.
c) Desăvârşita „abstinenţă sexuală” (brahma-carya) pentru călugări şi
călugăriţe şi evitarea divorţurilor şi abuzurilor sexuale în cazul mirenilor. Poziţia
lui Buddha faţă de femei este una generoasă – o femeie mai în vârstă trebuie
privită ca propria mama, cea care este mai mare cu câţiva ani ca soră mai mare,
iar cea cu câţiva ani mai tânără ca surioară mai mică.

25
 d) „A spune adevărul” (satya) în orice împrejurare. Are două aspecte:
negativ (trebuie să nu minţi) şi pozitiv (trebuie să vorbeşti numai de bine pe
aproapele tău).
e) Interzicerea călugărilor şi laicilor a consumului de băuturi alcoolice.
Călugării şi călugăriţele trebuie să mai respecte şi alte cinci prescripţii: A)
Să mănânce doar o dată pe zi; B) Să nu ia parte la dansuri, muzică şi spectacole;
C) Să nu folosească coroniţe, parfumuri şi bijuterii; D) Să nu doarmă decât pe
pământ; E) Să nu posede aur şi argint. Aceste precepte sunte „aspecte ale
educaţiei” (sikkhāpada).
Predicile rostite pentru laici conţin sfaturi pentru a evita faptele rele şi
pentru a cultiva pe cele bune. Pentru laici, obiectivele acestor fapte sunt
diverse: longevitate, frumuseţea şi tăria trupului; bogăţie, reputaţie bună,
renaşterea într-o existenţă mai bună. Obiectul principal este însă eliberarea de
suferinţa din această viaţă.
Deşi călugărilor le este interzis atingerea de bani sau participarea la
evenimente economic, budismul nu a condamnat acumularea bogăţiilor de
către laici, ci a încurajat-o. Dobânda este justificată, datoriile trebuie plătite.
Astfel, budismul ar fi putut deveni religia comercianţilor dacă nu apărea invazia
musulmană. Totuşi, bogăţiile nu trebuie acumulate decât prin mijloace corecte,
care respectă legea. Astfel, idealul budiştilor se identifică cu neîncălcarea legii
în toate privinţele.
Codul ascetico-moral budist a cunoscut multe mutaţii, însă nucleul
perceptelor morale a rămas neschimbat în toate şcolile mahāyāniste. Primele 4
percepte sunt recunoscute de toate şcolile budiste, reprezentând fundamentul
moral pentru „umanismul budist”. Conceptul de „non-violenţă”, implicând
„compasiunea”, poate fi comparat cu iubirea creştină.
În Mahāyāna există 6 virtuţi budiste, care sintetizează şi se configurează
în esenţa morală a omului, fiind numite cele şase „desăvârşiri” (pāramitā), şi
cunoscute în spaţiul chino-japonez ca cele şase ce ne conduc spre „celălalt mal”
(rokudo): A) dărnicia (dāna); B) educaţia morală (sila); C) răbdarea (kānti); D)
bărbăţia (virya); E) meditaţia (dhyāna); F) cunoaşterea (prajnā). Primele patru
virtuţi desemnează atitudinea morală, pregătitoare pentru treapta meditaţiei şi
iluminării. Astfel, în budism, moralitatea nu reprezintă o dimensiune de sine, ci
este subordonată meditaţiei, ca experienţă personală şi directă.

26
 10. Situaţia actuală. Budismul transfrontalier
La sfârşitul mileniului, lumea budistă nu are o limbă sacră comună, o
autoritate religioasă generală sau dogme cu definiţii clar formulate. Există o
diviziune între Mahāyāna şi Hinayāna.
Ţările hinayāniste sau theravādine formează un întreg relativ omogen: Sri
Lanka, Birmania, Thailanda, Laos şi Cambodgia, regiunile chineze cu populaţia
thai, şi câteva districte din Bangladesh. Acestea se recunosc ca o comunitate de
credinţă întemeiată pe relaţii constante în decursul istoriei. O hotărâre
religioasă avea de obicei caracter universal. Caracteristica principală a acestora
ar fi rolul important pe care îl joacă călugării în domeniul educaţiei.
În ţările mahāyāniste, cu excepţia Bhutanului, nu există nicio legătură
formală cu statul şi nici măcar nu există o ţara cu adevărat majoritar religioasă.
Conflictele religioase au împiedicat evoluţia liberă a budismului în Mongolia,
China, Coreea de Nord, Tibet şi Vietnam.
În viaţa cotidiană şi cu prilejul ceremoniilor, budiştii recurg la două
„religii” distincte, anume religia lor principală, budismul theravadin de pildă, şi
religia populară. Astfel, ar fi mai corect să vorbim despre „budismul
thailandez”, „budismul singalez” etc. Acestea sunt considerate fie „forme
corupte de budism” fie „forme sincretice de budism”.
Si astăzi există divergenţe între budismul theravadin şi practicile
populare, coresponzând dezacordurilor dintre ceea ce se cheamă „marea
tradiţie” (monahi, preoţi, savanţi, scriitori, predicatori, teologi, etc.) şi „mica
tradiţie” (ţărani, muncitori, analfabeţi, etc.)
Toate ţările theravadine, în care budismul a rămas întotdeauna „religie de
stat” sau „religie oficială”, sunt conduse de laici budişti, niciodată de monahi,
căci rolul monahilor nu este acela de a ocupa funcţii administrative şi legislative.
Altfel spus, nu se impune laicilor absolut nicio lege cu caracter religios. Astfel,
nu există riscul apariţiei unor „republici budiste”, în genul „republicilor
islamice”.
Statul are o anumită responsabilitate faţă de religia majorităţii, astfel,
budiştii doresc ca acesta să întreţină siturile arheologice, să recunoască şi să
sprijine instituţiile lor religioase, şeful statului fiind protectorul budismului.

27
 11. Budismul în Occident
Budismul a intrat în ţările creştine sub forma unei legende sacre – despre
Varlaam şi Ioasaf, care este de fapt legenda lui Buddha, pătrunsă în occident
prin Persia, Siria si Bizanţ. Ioasaf este un Buddha devenit sfânt creştin pomenit
atât în calendarul ortodox cât şi în Martirologium-ul Roman.
Primul reprezentant al budismului din Apus a fost filosoful
Schopenhauer, care scria întotdeauna având în faţă o statuie tibetană a lui
Buddha. Lui i-au urmat R. Wagner şi Anatole France; îi adăugăm pe soţii englezi
Thomas W. şi Caroline Rhys Davids care au contribuit la cunoaşterea budismului
theravadin; apoi medicul neamţ Paul Dahlke, bacteriologul Hans Much,
traducătorul Karl Eugen Neuman ş.a.
Alţi oameni de cultură s-au stabilit ca monahi în mănăstiri budiste sau şi-
au desfăşurat activitatea în diferite universităţi budiste din Japonia.
În S.U.A. au fost construite temple budiste, înfiinţate societăţi budiste
(de ex: Mahabodhi Society) care îşi propuneau revigorarea budismului şi
răspândirea lui.
În Anglia au apărut Buddhist Society şi o mănăstire budistă, în Franţa
societatea Les amis du Bouddhisme care a editat şi o revistă proprie, iar la Berlin
un centru pentru exersarea tehnicilor de meditaţie budistă, la care se adaugă
diferite comunităţi budiste atât în Germania cât şi în Anglia.
După cucerirea Tibetului de către China, mulţi budişti tibetani au emigrat
în ţările occidentale desfăşurând activităţi serioase de răspândire a budismului.

28
 ISLAMUL
1. ARABIA ÎNAINTE DE MAHOMED
a) Situaţia geografică, politică, economică şi socială.
Arabia este cea mai mare peninsulă de pe Pământ. Este situată în sud-
vestul Asiei, fiind cuprinsă între Marea Roşie, Oceanul Indian şi golfurile Oman
şi Persic. Populaţia s-a îngrămădit pe coastele peninsulei, mai ales în vest şi în
sud.
Între populaţia arabă din sud şi populaţia din nord au fost necontenit
certuri şi lupte, cei din sud fiind mândri de civilizaţia lor, iar cei din nord fălindu-
se cu puritatea rasei lor semite.
Sub raport politic, arabii aveau un regim tribal întemeiat pe confederaţii
de triburi şi pe obiceiuri cu putere de lege. Triburile erau însă în continue lupte
între ele.
Sub raport moral şi social, arabii trăiau potrivit unor vechi tradiţii
caracteristice popoarelor nomade. Ei erau foarte războinici. Poligamia era
admisă şi concubinajul. Femeia avea o situaţie foarte grea. Naşterea fetelor era
socotită un blestem şi adesea acestea erau îngropate de vii.
Situaţia economică dezastruoasă. Prăbuşirea Imperiului roman de apus
răpise Arabiei principalul debuşeu comercial pentru produsele sale, tămîia şi
parfumurile.

b) Religia arabilor înainte de Mahomed.

Politeismul arabilor din perioada mai veche a fost caracterizat ca un
„polidemonism”, ca adorare a unor fiinţe supranaturale care ar fi locuit în
arbori, râuri şi mai ales în pietre. Divinităţile purtau nume ca: Wadd, Suwa,
Yaghath, Yauc etc. La Mecca era adorată faimoasa „piatră neagră”, Hubal
(„bătrinul”).
Câteva dintre divinităţile arabe au luat cu vremea o importanţă
deosebită, erau divinităţile feminine al-Lat (,.zeiţa”), al-Uzza („steaua
dimineţii”', Venus), al-Manat („destinul”). Aceste divinităţi sunt numite în Coran
„fiicele lui Allah”.
Deasupra tuturor divinităţilor acestora, arabii adorau pe Allah („zeul”),
care nu avea pentru ei grandoarea pe care o are divinitatea unică a religiilor
monoteiste.
Pe lângă credinţa în divinităţi, arabii aveau credinţa în existenţa a
nenumărate spirite (jinn) binefăcătoare sau răufăcătoare. Cel mai rău spirit era
Ghul, de sex feminin.
29
 În ceea ce priveşte cultul, arabii nomazi, neavând locuri de cult stabile, îşi
duceau cu ei idolii într-un cort roşu, care era în acelaşi timp şi simbolul unităţii
tribale. Acest cort era purtat în lupte şi provoca tot felul de certuri între
membrii triburilor, care îşi revendicau drepturi asupra lui. Arabii sedentari
ajunseseră însă să aibă adevărate sanctuare.
Sanctuarul era de formă cubică. Zeitatea era reprezentată cel mai adesea
printr-un bloc de piatră.
Sacerdoţiul era organizat numai la Mecca, unde era încredinţat familiilor
nobile. îngrijitorul templului şi al tradiţiilor se numea sadin.
In epoca mai veche se aduceau şi sacrificii omeneşti, care apoi au fost
înlocuite cu sacrificii de animale: oi, boi şi mai ales cămile. Sângele victimei era
vărsat pe piatra care servea în acelaşi timp ca altar şi idol.
Dintre ceremoniile mai caracteristice cităm pe aceea care consta din
ocolirea locului sfânt. Bărbaţii şi femeile însoţeau aceasta ceremonie pioasă cu
strigătul votiv labbaika, find adesea cuprinşi de un puternic entuziasm religios.
O importanţă deosebită aveau la arabi sărbătorile, pelerinajele şi unele
ceremonii care se împlineau în fiecare an. Cea mai importantă sărbătoare a
arabilor era aceea care se celebra în apropiere de Mecca, probabil în preajma
echinocţiului de toamnă. La această sărbătoare luau parte arabi din toată
peninsula, profitând de siguranţa pe care le-o dădea „pacea religioasă” de
patru luni de zile. Întreaga viaţă spirituală a arabilor primea cu acest prilej un
puternic impuls spre unitate şi, sub raport religios , se uşura calea spre
monoteism.
Cu privire la cultul morţilor, observăm că arabii, ca toate celelalte
popoare, credeau în viaţa viitoare; dovadă că şi la ei se obişnuia să se ofere
morţilor alimente, iar pe morminte sacrificau calul defunctului şi rupeau armele
acestuia.

c) Iudaismul şi creştinismul în Arabia. Hanifii.

Prin cucerirea Palestinei de către romani, foarte mulţi evrei au emigrat în
Arabia. Evreii exercitau o mare înrâurire asupra Arabiei sub raport economic,
moral şi religios. Monoteismul lor curat şi înalta lor concepţie despre răsplata
faptelor au jucat un important rol în apariţia islamismului şi în formarea
doctrinei acestuia. În elaborarea definitivă a islamismului, se va resimţi spiritul
legii iudaice şi chiar multe elemente ale Vechiului Testament vor trece în noua
religie.

30
 Arabi susţineau că religia evreilor avea un caracter naţional. În schimb,
creştinismul se răspândise de altfel masiv în sudul Arabiei, în Yemen mai ales,
după cucerirea acestei regiuni în anul 525 de către abisinienii convertiţi la
creştinism.
În Arabia de nord înflorea de asemenea creştinismul. În partea care sta
sub înrăurirea bizantină se răspândise îndeosebi monofizitismul, iar în partea
care stat sub influenţa persană se răspândise nestorianismul. E sigur că
Mahomed a avut informaţii asupra creştinismului. Coranul însuşi are părţi în
care se resimte limpede influenţa creştină.
În afară de mozaism şi creştinism, întemeietorul islamismului va fi suferit
şi influenţa acelor interesante personaje religioase pe care tradiţia musulmană
le desemnează cu numele de hanifi Este vorba de anumiţi indivizi care întrupau
în persoana lor năzuinţa de înnoire a vieţii religioase şi morale, năzuinţă ce se
simţea din ce în ce mai puternic in lumea arabă. Însuşi Mahomed, influenţat de
învăţătura hanifilor. S-a considerat pe sine ca hanif şi ca propovăduitor al
adevăratei religii, aceea a lui Avraam, părintele arabilor; învăţătură, zicea el,
falsificată de evrei şi de creştini.
Răspândirea iudaismului şi a creştinismului în Arabia provocase o stare de
căutare a ceva nou. Terenul era deci pregătit pentru apariţia unui reformator,
care avea să sintetizeze diferitele curente religioase înnoitoare din viaţa
arabilor.

2. MAHOMED
a) Viaţa lui Mahomed.
Mahomed s-a născut pe la anul 570 d. Hr. dintr-o familie care aparţinea
puternicului trib al coraişiţilor. Tatăl său se numea Abdallah şi mama sa Amina.
Rămânând orfan încă de mic, a fost crescut de nişte rude sărace şi protejat
îndeosebi de unchiul său Abu Talib. La vârsta de 24 de ani a intrat în serviciul
unei văduve bogate numită Khadija, care s-a folosit des el în afacerile sale
comerciale, iar mai târziu s-a căsătorit cu el, deşi între ei era o diferenţă de
vârstă dc 15 ani. Această căsătorie a fost foarte fericită pentru Mahomed,
având vază în societate şi timp liber pentru meditaţie. Din această căsătorie a
avut doi băieţi şi patru fete, dintre care una singură i-a supravieţuit, Fatima.
Multă importanţă se dă călătoriilor pe care Mahomed le-a făcut pentru
afacerile comerciale ale soţiei sale. În aceste călătorii el a aflat multe lucruri
despre lume şi viaţă, va fi legat conversaţii cu reprezentanţii altor religii şi a

31
ajuns în Siria, unde creştinismul era bine organizat. Aici mai ales şi-a dat el
seama de inferioritatea religioasă în care se găseau conaţionalii săi idolatri.
Criza sufletească din care Mahomed a ieşit încredinţat de misiunea sa
profetică s-a dezlănţuit pe la vârsta de 40 de ani. Acum s-a manifestat la el o
puternică nevoie de singurătate, de linişte şi meditaţie. Şi-a făcut obiceiul să se
retragă în fiecare an câte o lună în cavernele muntelui Hira din apropiere de
Mecca şi acolo practica o asceză severă. Într-o viziune i-ar fi apărut în somn
îngerul Gabriel ţinând în mînă un postav brodat, în care era înfăşurată o carte.
Îngerul l-ar fi forţat să repete după el un text, care formează în Coran primele
cinci versuri din sura numită a „Sângelui închegat”.
Zguduit puternic de această viziune, Mahomed ar fi primit din partea
soţiei sale şi a vărului acesteia, Waraka, încredinţarea că este vorba de o
revelaţie dumnezeiască şi că el este alesul lui Dumnezeu, pentru ca prin el
poporul arab să-şi aibă scriptura sa sfântă.
Viziunile au încetat pentru un timp şi Mahomed se afla pe pragul
sinuciderii, când ar fi avut o nouă viziune şi o nouă revelaţie, îngerul
poruncindu-i acum să propovăduiască. Într-adevăr Mahomed şi-a început
propovăduirea, mai întâi intre cei apropiaţi ai săi şi abia după trei ani şi în public.
Dumnezeu este unic. Dumnezeu este judecător atotputernic şi apropiata lui
judecată este teribilă pentru cei păcătoşi. Omul trebuie să se supună lui
Dumnezeu cu toată fiinţa sa, să se lase cu totul in voia lui Dumnezeu. Cuvântul
„islam” are tocmai semnificaţia de renunţare cu totul la sine şi supunere totală
faţă de Dumnezeu.
Cei dintâi adepţi ai lui Mahomed au fost soţia sa Khadija, fiicele sale, cei
doi fii adoptivi, Ali şi Zaid, şi prietenul său Abu-Bakr. Unchiul său Abu-Talib a
căutat să-l convingă să renunţe la propovăduire, iar un alt unchi 1-a respins cu
vorbe grele. Mahomed atingea însă grav interesele comerciale ale coraişiţilor,
care aveau în grija lor Kaaba şi idolii din acest templu. Coraişiţii mai întâi l-au luat
în râs, apoi au pornit adevărate persecuţii împotriva lui şi a adepţilor lui, din
care pricină unii dintre aceştia au fugit în Abisinia. Profetul s-a văzut nevoit să
nu mai predice în public ci într-o casă particulară. Obosit de hărţuielile
coraişiţilor, Mahomed a declarat în chip solemn că zeităţile oraşului Mccca, al-
Lat, al-Uzza şi al-Manat, sunt mijlocitoare între credincioşi şi Allah. Rezultatul
acestei reveniri a fost dezastruos. Incercând să propovăduiască la Taif,
localitate la circa 120 km de Mecca, a fost alungat cu pietre. Gîndul i s-a
îndreptat atunci către Iathreb. A tratat în ascuns cu reprezentanţii acestei
localităţi, care s-au angajat să-l apere. Aflând de aceste tratative, coraişiţii s-au
32
hotărât să-l suprime pe Mahomed. Prinzând însă de veste, Mahomed s-a
refugiat la Iathreb împreună cu câţiva discipoli mai apropiaţi. Lucrul acesta s-a
petrecut în anul 622. Emigrarea lui Mahomed la Iathreb poartă numele Hegira
(emigrare) şi de la această dată începe era musulmană. Oraşul Iathreb a luat de
acum înainte numele Medina.
Până acum el fusese predicatorul unei noi religii. De acum înainte
accentul cade pe latura politică. Procedează însă cu multă abilitate.
Orânduieşte un loc de cult unde oficiază el însuşi şi impune rugăciuni rituale la
anumite ore ale zilei. Postul şi milostenia sunt reglementate cu amănunţime
după exemplul luat de la evrei. Cu evreii înşişi s-a purtat bine la început,
nădăjduind să-i convertească la noua învăţătură, apoi n-a pierdut nici un prilej
de a-i persecuta, de a-i măcelări chiar şi de a le lua averile pentru a le împărţi
partizanilor săi. Împotriva meccanilor a început lupta prin mici hărţuieli. O dată
a atacat o caravană bogată, căreia i-a venit însă în ajutor de la Mecca o
puternică armată de o mie de oameni. Totuşi medinezii au izbutit să-i înfrîngă
pe meccani, deşi. erau numai 300 de oameni. Este vorba de lupta de la Badr.
După alte lupte şi mai ales cu ajutorul unor alianţe şi manevre politice bine
chibzuite, Mahomed a izbutit să-i supună pe meccani care, în anul 630, au
deschis de bunăvoie porţile cetăţii lor în faţa armatei impunătoare condusă de
Mahomed. Mahomed a mers la Kaaba, a distrug cele câteva sute de idoli şi a
orânduit ritualul cultului în forma aşezată de Avraam, părintele arabilor.
Anii imediat următori, Mahomed i-a folosit pentru a supune pe orice cale
întreaga Arabie. În anul 632 8 iunie, a murit la locuinţa sa din Medina.

b) Personalitatea lui Mahomed.

Ceea ce a izbit în chip deosebit pe cercetători a fost caracterul aproape
contradictoriu al însuşirilor cu care era înzestrat Mahomed: pe de o parte un
temperament arzător, entuziast, capabil de puternice elanuri, pe de altă parte
o minte rece, capabilă să dezlege cu răbdare şi abilitate cele mai grele
probleme. Înzestrat cu astfel de calităţi şi cu un extraordinar simţ al realităţilor,
Mahomed putea să păşească la realizarea planurilor sale măreţe. Sinceritatea
credinţei sale în misiunea sa nu o punem la îndoială. El va fi crezut că a primit
revelaţii şi că are o mare misiune. Mahomed a sâvârşit fapte în contradicţie cu
cele mai elementare legi ale moralei arabe şi chiar ale moralei propriei sale
religii. Deşi avea vârsta de peste 50 de ani, şi-a întemeiat un adevărat harem,
căsătorindu-se de 13 ori după moartea primei soţii. S-a căsătorit şi cu o fetiţă de
9 ani.
33
 3. ORGANIZAREA ŞI RĂSPINDIREA ISLAMISMULUI
Mahomed n-a lăsat descendenţi de sex masculin şi nu şi-a desemnat un
succesor. Abu-Bakr, care condusese uneori ceremoniile religioase în locul lui
Mahomed şi se bucura de o stimă deosebită, a fost ales ca succesor sau locţiitor
(khalifa) al profetului, medinezii şi alţi nemulţumiţi au prestat jurămînt de
credinţă lui Abu-Bakr, care a continuat cu energie opera profetului. A potolit
revolta triburilor răsculate împotriva taxelor impuse de Mahomed, a înfrânt
armata bizantină a împăratului Heraclie şi a supus islamismului Siria, realizând
astfel un proiect al lui Mahomed.
După moartea lui Abu-Bakr (634) a urmat Omar, credinciosul discipol
apropiat al lui Mahomed. Acesta a extins şi mai mult puterea politică a
islamismului, alungând cu totul pe bizantini din Siria şi supunând Mesopotamia,
Persia, Palestina şi Egiptul. A murit în anul 644 înjunghiat ţn moscheea din
Medina. Sub urmaşul său Othman au continuat cuceririle şi a fost supus
definitiv Egiptul. A murit şi el înjunghiat (656).
Lui Othman i-a urmat la califat Ali, care era căsătorit cu Fatima. Împotrivă
acestuia s-a răsculat însă Moavia din familia Omeyya, guvernator al Siriei, care
cerea ca alegerea califilor să se facă după merite religioase. Ali a murit şi el
înjunghiat într-o moschee. Moavia se proclamase de altfel calif încă înainte de
moartea lui Aii şi îşi alesese ca reşedinţă Damascul. Prin aceasta se încheia şirul
celor patru califi „ortodocşi”, o epocă patriarhală a islamismului.
Moavia ajunsese însă calif cu de la sine putere şi avea să-şi asigure
succesiunea pe cale ereditară, întemeind astfel dinastia Omeiazilor.

4. IZVOARELE DE CREDINŢA ALE ISLAMISMULUI

a) Coranul.
Dacă Mahomed a spus el însuşi despre sine că este un „neînvăţat”,
aceasta nu se referea la neştiinţa sa de carte, ci la nepriceperea sa în
problemele teologice. Mahomed a avut grijă însă ca învăţătura sa să fie fixată în
scris de secretarul său Zaid. După moartea profetului, primii trei califi au strâns
cu grijă aceste însemnări şi le-au redactat sub titlul AI Quran. Meritul, cel mai
mare în redactarea Coranului i-a revenit califului Othman care, având în mână
un bun manuscris şi confruntându-1 cu alte texte, a transcris Coranul cu propria
sa mână şi a pus să se ardă toate celelalte variante.
În forma actuală, Coranul se prezintă ca o lucrare mai puţin voluminoasă
decât Vechiul Testament şi se compune din 114 capitole numite „sure”,
împărţite şi acestea în 6 219 versete. La redactarea Coranului şi la împărţirea sa
34
în sure nu s-a ţinut seama însă de conţinut, ci s-a avut în vedere un criteriu cu
totul exterior, punându-se la început surele mai lungi şi către sfârşit cele foarte
scurte, s-a menţionat care sure sunt din perioada meccani a activităţii profetului
şi care din cea medineză.
Importanţa Coranului în islamism este foarte mare. Recitarea Coranului
are de altfel la mahomedani şi o valoare liturgică. Se recită sau se plăteşte să se
recite din Coran pentru rudele decedate sau pentru sfinţi.

b) Hadith
Islamismul are un al doilea izvor doctrinar numit Hadith, format din
diferitele relatări tradiţionale codificate în secolul al Il-lea al erei mahomedane.
Deoarece Coranul nu cuprindea norme de comportare pentru toate
împrejurările religioase, sociale, juridice etc. În Coran se prevedeau rugăciuni,
spălări rituale etc, dar nu se prescris şi ritul care trebuia împlinit, felul cum
trebuia să se procedeze. Pentru astfel de cazuri s-a recurs la tradiţiile orale, care
cu vremea s-au înmulţit enorm şi au început să acopere cu autoritatea
profetului tot felul de fantezii sau concepţii politice şi religioase. S-a simţit
nevoia unei trieri a tradiţiilor pentru identificarea celor vrednice de crezare. Din
sutele de mii de tradiţii care circulau, comentatori celebri ca Bokhari (m. 870),
Muslim (m. 875) şi alţii au scos un număr restrâns de tradiţii autentice, pe care
le-au întărit cu indicarea şirului de persoane prin care acestea au fost transmise.

c) Igma.
Pentru chestiunile mai noi, pentru care nu se găseau texte în Coran şi în
Hadith, s-a recurs la consensul erudiţilor musulmani dintr-o anumită epocă.
Acest consens poartă numele Igma şi se întemeiază mai ales pe o tradiţie
celebră, după care Mahomed ar fi spus: „Comunitatea mea nu va fă niciodată
de acord asupra unei erori”. Procedeul prin care doctorii islamismului scot
norme pentru cazurile noi se cheamă qiyas, analogia cazurilor mai noi cu altele
mai vechi.

5. DOCTRINA ISLAMICA
„Islamismul este un sincretism”, este un amestec de elemente religioase.
Cele mai multe dintre acestea au fost luate de Mahomed din iudaism, din Biblie
şi din Talmud, altele din creştinism, din tradiţia perşilor şi din vechile tradiţii ale
arabilor.

35
 Teologia mahomedană ortodoxă este rezumată în două formule, dintre
care una, foarte scurtă, shahada: „Nu este Dumnezeu afară de Allah şi
Mahomed este profetul său”. Cealaltă formulă, mai dezvoltată, este o
adevărată mărturisire de credinţă a islamismului.

a) Dumnezeu.
Dogma esenţială a islamismului este aceea a unicităţii lui Dumnezeu.
Mahomed a căutat să spiritualizeze ideea pe care arabii o aveau pentru Allah,
dar n-a izbutit decât intr-o mică măsuri.
Însuşirile atribuite lui Dumnezeu sunt aceleaşi ca în mozaism şi
creştinism, dar mahomedanii le-au rânduit după importanţă, formând diferite
grupe de atribute eterne. Sunt în număr de 99 şi mahomedanii trebuie să le
cunoască şi să le recite cu ajutorul unor mătănii cu 99 de mărgele.
În virtutea atributelor sale, Dumnezeu este considerat de Mahomed
drept creator al lumii şi al oamenilor, stăpân al universului şi providenţiator
milostiv. El a creat lumea dintr-un fum care umplea spaţiul. Ordinea creaţiei a
fost următoarea: apa, pământul, munţii, vieţuitoarele şi în sfârşit omul.
De la concepţia înaltă a atotputerniciei lui Dumnezeu şi a libertăţii divine,
a ajuns la concepţia inferioară a predestinaţiei. Faptele oamenilor nu sunt
libere. Allah însuşi creează faptele oamenilor şi oamenii numai le execută în
mod fatal, inevitabil. Teologii musulmani admit că „omul păstrează posibilitatea
de a fi condamnat sau răsplătit după ceea ce a dobândit în vederea judecăţii de
pe urmă”. Omul este „colaboratorul” lui Dumnezeu la îmbunătăţirea lumii,
omul având deci partea sa de responsabilitate în lumea modernă activă în care
trăim azi.

b) Îngerii sunt, după concepţia islamică, creaţi de Dumnezeu din lumină.

Ei au misiunea să laude pe Dumnezeu şi să ducă oamenilor poruncile Lui.
Căpetenia lor este Gabriel, cel care s-a arătat lui Mahomed in muntele llîra,
transmiţindu-i apoi revelaţia divină. Alţi îngeri Israfil, Iblis, Lucifer. Credinţa în
îngeri este foarte importantă, esenţială, în islamism.
O mare importanţă are în islamism şi credinţa în spirite, fiinţe create de
Dumnezeu din foc. Sunt împărţiţi în buni şi răi. Cei mai mulţi dintre ei sunt însă
răi şi au conducător pe Iblis, îngerul căzut.

c) Profeţii sunt oameni aleşi de Dumnezeu dintre cei mai buni credincioşi
şi primind sarcini de mare importanţă. Ei sunt de două feluri: profeţi şi trimişi ai
36
lui Dumnezeu către oameni. Cei dintâi au misiunea să păstreze neatinsă
adevărata credinţă sau s-o reînnoiască; ceilalţi au misiunea specială să
convertească pe necredincioşi şi să transmită revelaţia. Numărul lor este foarte
mare. Coranul numeşte 25 de profeţi şi trimişi, dar după tradiţie numărul lor
trece de o sută de mii. Dintre ei, şase sunt consideraţi ca principali şi anume:
Adam, Noe, Avraam, Moise, care a dat evreilor Tora, Iisus, care a adus
Evanghelia, şi în sfârşit Mahomed, ultimul şi cel mai mare profet, el încheând
şirul profeţilor.

d) Cărţile sfinte.
Mahomed considera şi Biblia drept o carte sfintă, dar falsificată de evrei şi
de creştini. Cărţile sfinte sunt, după învăţătura islamică, opere ale profeţilor şi
trimişilor lui Dumnezeu, cărora li s-a comunicat, mai exact li s-a dictat textul
Coranului după exemplarul ceresc al acestuia. Comunicat lui Mahomed prin
îngerul Gabriel, Coranul cuprinde revelaţia perfectă, întreagă, a Cărţii veşnice.
Prin apariţia Coranului la sfârşitul şirului de cărţi sfinte, acesta abrogă toate
celelalte cărţi sfinte, care sunt incomplete, rău înţelese şi falsificate.

e) Eshatologia
Foarte importantă în teologia mahomedană, eshatologia este vag expusă
în Coran şi plină de elemente iudaice şi creştine. După moarte, sufletele merg la
un fel de judecată particulară în faţa îngerilor Nakir şi Munkar, celor buni
arătându-li-se raiul şi celor răi iadul. După aceea sufletele rămân în mormînt într-
un fel de beţie sau somn al morţii până în ziua judecăţii de apoi. Sufletele
profeţilor şi ale martirilor sunt scutite de această anticameră, mergând direct în
paradis. Ziua judecăţii va fi precedată de minuni şi semne apocaliptice, între
care şi apariţia unui fel de Antihrist, monstru cu un singur ochi şi călare pe un
asin. Va veni însă Mahdi cel „condus” de Allah, un fel de Mesia islamic, care va
converti lumea la islamism şi va aduce dreptatea şi ordinea pe pământ. Iisus
însuşi va coborî din cer şi se va arăta oamenilor la moscheea din Damasc, după
care va ucide pe Antihrist şi va rămâne patruzeci de ani pe pământ, aducând
pace între oameni şi între animale. La judecata de apoi, care se va face în faţa
lui Allah, faptele oamenilor vor fi cântărite pe o balanţă şi apoi sufletele vor
trece pe un pod „mai subţire decât firul de păr şi decât tăişul săbiei”. Cei buni
vor trece pe pod iute ca fulgerul, cei răi se vor prăbuşi în iad.
În ceea ce priveşte raiul şi iadul, fantezia arabă a inventat tot felul de
plăceri senzuale sau de chinuri groaznice.
37
 Asupra veşniciei pedepselor celor răi, teologii musulmani nu sunt toţi de
acord. Mahomed însuşi n-a fost deajuns de lămurit în această chestiune,
socotind în general chinurile iadului ca fiind fără sfîrşit, dar lasînd să se
înţeleagă că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, poate hotărî şi altfel. In general
însă, interpreţii moderni ai Coranului dau mai mică

6. Legea islamica
Legea islamica, Saria, imparte faptele oamenilor in mai multe categorii si
anume: obligatorii, recomandate, ingaduite, condamnabile si interzise.
Intre faptele obligatorii, impuse tuturor credinciosilor, sunt considerate
cinci obligatii cultuale, numite si „stalpii credintei”, si anume: marturisirea
credintei, rugaciunea, milostenia rituala, postul Ramadan si pelerinajul la Mecca
(unii teologi mai adauga si razboiul sfant).
a) Marturisirea credintei- se face prin rostirea formulei sahada: „Nu
este Dumnezeu afara de Allah si Mahomed este profetul sau”. Aceasta se
rosteste in special la intrarea in islamism dar mai ales cand se apropie moartea,
cand , fie muribundul, fie cei din jurul lui trebuie sa o rosteasca necontenit,
pentru ca sufletul decedatului sa o poata recita usor si fara greseala in fata
infricosatorilor ingeri Nakir si Munkar, care ii vor lua primul interogatoriu.
b) Rugaciune rituala - este socotita deosebit de importanta in
islamism si trebuie rostita de 5 ori pe zi, la anumite ore si cu fata spre Mecca.
Trebuie sa mentionam ca rugaciune rituala are un caracter de lauda adusa lui
Dumnezeu si se deosebeste de cea particulara, pe care mahomedanii o pot face
in orice timp si in orice loc, fara vreo ingradire rituala, fiind o invocare spontana
a lui Allah.
c) Milostenia - (zakat - „taxa saracilor”) a fost reglementata de
Mahomed si de succesorii sai sub forma unui fel de impozit perceput asupra
produselor agricole, vitelor, aurului, argintului si marfurilor. Nu erau impozabile
decat vitele de turma care nu erau folosite la vreo munca si metalele si
marfurile care nu circulau si care ramaneau timp de un an in stapanirea
aceluiasi proprietar. Bunurile stranse erau folosite in diverse scopuri de
binefacere, pentru intretinerea eventualelor institutii religioase si pentru
„razboiul sfant”. Statele moderne musulmane au renuntat la acest tip de
impozitare folosindu-se sistemul de impozite obisnuit in toate statele. In afara
de de aceasta milostenie oficiala, mai exista un fel de milostenie neoficiala,
obligatorie totusi, care se plateste in natura sau in bani si se practica mai ales la
sfarsitul postului, precum si milostenia benevola.
38
 d) Postul – este obligatoriu de la varsta de 14 ani. Sunt scutiti de post
batranii, femeile insarcinate si cele care alapteaza copii, calatorii si soldatii in
timp de razboi. Acestia din urma pot sa-si faca altadata postul obligatoriu sau sa
plateasca in schimb o suma de bani. Postul musulman dureaza o luna, luna
Ramadan, cand profetul ar fi avut primele revelatii. Postul incepe in fiecare zi in
zori si dureaza pana seara dupa apusul soarelui. In tot acest timp, credinciosul
musulman nu are voie sa manance nimic, nici sa bea, sa miroasa parfumuri, sa
fumeze sau sa aiba contact sexual. Noaptea insa toate acestea sunt ingaduite.
e) Pelerinajul la Mecca - musulmanii sunt obligati sa faca pelerinaj la
Mecca cel putin o data in viata. Femeile nu pot merge la Mecca decat insotite
de sotul lor sau de o ruda apropiata. Cei bolnavi pot trimite pe altcineva in locul
lor, cu conditia sa-i plateasca toate cheltuielile. Cei care nu pot face acest lucru
din motive foarte serioase trebuie in schimb sa faca un act de milostenie sau sa
posteasca.
f) Razboiul sfant (djihad) - nu este o obligatie individuala, ci o datorie
a comunitatii musulmane, care trebuie sa lupte cu necredinciosii si sa
raspandeasca islamismul. Cel ce moare intr-un astfel de razboi merge de-a
dreptul in rai, fara sa mai astepte judecata de apoi. Necredinciosii trebuiesc mai
intai instruiti si invitati la islamism, iar daca refuza se va porni razboi impotriva
lor. Predarea acestora fara convertire duce la un tratat in virtutea caruia invinsii
isi pastreaza bunurile, religia si obiceiurile lor, dar platesc o anumita taxa. Daca
rezista dar sunt apoi invinsi, ei devin proprietatea invingatorilor cu toate
bunurile lor. Obligatia religioasa a razboiului sfant a incetat sa mai existe ca
atare pentru statele moderne musulmane.
g) Alte prescriptii ale legii islamice - legea islamica opreste
consumarea carnii de porc si a animalelor care nu au fost ucise la vanatoare,
interzice bauturile alcoolice, condamna jocurile de noroc si camata. Poligamia
este admisa, musumanului liber fiindu-i ingaduit sa aiba patru sotii, iar sclavului
numai doua. Casatoria nu are caracter religios. Ea consta dintr-un contract cu
doi martori, la incheierea caruia femeia nu este de fata, dar isi are un
reprezentant. Femeia nu se poate casatori in nici un caz cu un barbat de alta
credinta, pe cand barbatul se poate casatori cu o femeie crestina sau evreica,
deoarece acestea apartin religiilor care au scripturi sfinte. Dezlegarea casatoriei
se poate face cu mare usurinta in ceea ce-l priveste pe barbat, acestuia fiindu-i
suficient sa spuna sotiei sale de trei ori „te repudiez” si casatoria este
dezlegata. Recasatorirea cu femeia repudiata este aspru criticata.

39
 7. Schisme si secte
Impletirea elementului politic cu cel religios in islamism a facut sa se
iveasca o intreaga serie de schisme si secte mahomedane:
Haridjitii („rebelii”) - la inceput acestia au fost in jur de 12000 de
credinciosi care s-au separat de comunitate datorita alegerii califului, deoarece
ei cereau ca acesta sa fie ales de catre toti credinciosii si nu neaparat din rudele
acestuia, ci pentru merite religioase. Deasemenea ei cerea ca mandatul de calif
sa fie revocabil in cazul ca persoana aleasa in aceasta demnitate s-ar arata apoi
nevrednica. Acestia se caracterizeaza prn rigorismul lor excesiv.
Siitii („sectantii”) - Sunt partizanii lui Ali, caruia acestia ii atribuiau o
cinstire egala cu cea datorata lui Mahomed. Din Hadith nu au acceptat decat
acele relatari traditionale care proveneau de la Ali, Fatima si de la descendetii
acestora. Acestia avea credinta, probabil sub influenta mesianismului iudeo-
crestin, ca la un moment dat va veni un imam descendent al lui Ali, care acum
sta ascuns pe undeva, (pe nume Mahdi) pentru a restabili dreptatea si pacea.
Siismul - s-a ramificat cu vremea in numeroase secte, cea mai importanta
fiind cea a ismailitilor, secta ce are un caracter secret , membrii ei fiind impartiti
in grade si trebuie sa suporte anumite initieri religioase.
Ismailismul a dat nastere la randul sau la mai multe secte printre care:
carmatii, druizii si asasinii. Aceasta din urma isi datoreste faima cruzimii cu care
membrii sectei isi executau adversarii. Numele sectei vine de la folosirea la
initierea neofitilor a excitantului psihic, toxic, numit hasis.
In urma marelui conflict care a impartit in doua tabere pe islamisti dupa
moartea lui Mahomed, o parte din credinciosi au ramas neutri; acestia sunt
numiti mutaziliti („neutri” ). Specificul acestei secte consta in interpretarea
dogmelor cu ajutorul rationamentelor filozofice, lucru interzis pana atunci de
catre reprezentantii ortodoxiei mahomedane. De asemenea , mutazilitii
sustineau natura „creata” a coranului, care nu face decat sa „reprezinte”
cuvantul lui Allah, si combateau doctrina predestinatiei.
In sec. Al XVII lea Muhammad ibn al-Wahhab (wahabitii) propovaduia un
monoteism rigid si se ridica impotriva cultului sfintilor, venerarii mormintelor, si
luxului in general. Secta wahhabitilor a fost numita „protestantismul
islamismului”, din pricina nazuintei sale de a darama tot ce era cladit pe traditie
in islamism.

40
 8. Mistica islamica
a) Sufismul - de la inceputul sec al 7 lea, misticii islamisti au inceput sa
fie numiti sufisti, de la numele imbracamintei simple de lana aspra numita suf,
pe care acestia, imitand pe calugarii crestini, obisnuiau sa o imbrace in semn de
renuntare la orice fel de lux.
Sufismul a ajuns cu vremea un fel de religie aparte, avand o teologie
panteista, speculand asupra cufundarii in nonexistenta sau in realitatea
absoluta. Nu de putine ori unii sufisti s-au declarat dumnezei.
Pentru a feri mistica islamica de rataciri dogmatice, marele teolog
musulman Al- Ghazali a sistematizat doctrina sufista, punand-o de acord cu
ortodoxia musulmana. Lucrarea sa Renasterea stiintei religioase a devenit codul
misticii musulmane.
b) Confreriile religioase - majoritatea au luat fiinta in sec 12 si 13 si
sunt formate numai din barbati. Sufistii au fost primii care s-au organizat in
confrerii, facand vot de saracie, ascultare si castitate. In general insa, membrii
confreriilor islamice sunt casatoriti si traiesc pe la casele lor, nu in manastiri. O
data sau de mai multe ori pe saptamana, acestia se aduna in anumite cladiri
speciale, unde executa sub comanda sefului confreriei rituri reglementare ale
ordinului, care constau din rugaciuni in comun, spalari, citiri din coran etc.
Unele ordine imping atat de departe exaltarea initiatilor (manifestata la unele
prin dansuri, invartiri, urlete), incat acestia, pierzandu-si sensibilitatea
corporala, inghit bucati de sticla sau carbuni aprinsi, isi fac rani adanci, mananca
serpi etc.
c) Cultul sfintilor - intemeietorii de confrerii si marii mistici au fost
cultivati ca sfinti, kiar mormintele lor au devenit locuri de pelerinaj. Unele
persoane au primit consacrarea sfinteniei incafiind in viata. Cultul sfintilor a dat
nastere la sarbatori, pelerinaje, dar si la unele superstitii.
Islamismul are de asemenea cultul relicvelor, fara sa le atribuie insa
importanta religioasa pe care crestinii o atribuie relicvelor venerate de ei.
Astfel, islamisti cinstesc: o spada, o pereche de pantofi si un mare numar de fire
de par din barba lui Mahomed. De asemenea pastreaza cu sfintenie unele
autografe ale primilor califi. Dar cea mai importanta relicva este stindardul
verde al profetului, despre care cred ca provine din cer si a fost dat lui
Mahomed ca semn al victoriei.
d) Babismul si bahaismul - babismul este legat de numele lui Mirza Ali
Mohammed, care se dadea pe sine ca Bab, „poarta” prin care se face
cunoscuta doctrina imanului ascuns (Mahdi), care in cele din urma a fost
41
arestat si executat pe 9 iulie 1850. Iar bahaismul si- a luat numele de la un
succesor al lui Bab, supranumit Baha Ullah („splendoarea lui Dumnezeu”), a
carui doctrina avea un caracter umanitar si pacifist.

9. Cultul
a) Locurile de cult:
Musulmanii isi pot face rugaciunile in orice loc socotit curat din punct de
vedere religios. Au avut insa chiar de la inceput, si cladiri speciale, pe care le
numeau masdij (locul unde se ingenunchea), din care s-a format cuvantul
moschee. Moscheile principale, catedralele, care serveau pentru rugaciunile in
comun, au fost numite geamii. Primul model de moschee l-a format casa de
rugaciune de la Medina din timpul lui Mahomed. Moscheile au de obicei o tinda
si o sala de rugaciune , cupola si minaretele- acele turnuri inalte de unde sunt
vestiti credinciosii pentru rugaciune. In interiorul moscheii, partea cea mai
importanta o formeaza firida, care indica directia spre Mecca, directie spre care
trebuie sa se indrepte credinciosii cand se roaga.
b) Oficiantii cultului:
Imam-ul („cel ce merge inainte”) nu etse decat un conducator al
rugaciunilor publice facute in comun de credinciosi. Lui i se cere sa aiba o viata
morala si sa cunoasca bine ritualul cultului musulman. Imamii sunt cel mai
adesea casatoriti si nu se imbraca in haine speciale. Imamul care conduce
rugaciunile publice de vinerea si de la sarbatori se numeste khatib, cel care
predica sau are un grad mai inat in conducerea comunitatii religioase se
numeste seic, iar cel care, avand o voce puternica, se urca in varful minaretului
si cheama credinciosii la rugaciune , se numeste muezin. Moscheile mai mici si
cele de prin sate au cate un singur oficiant care indeplineste toate serviciile.
Seful religios al unei comunitati mai mari se numeste muftiu sau cadiu, iar
conducatorul cultului islamic dintr-o tara se numeste mare muftiu, avand si
atributii judecatoresti.
c) Riturile:
Cel mai important rit al cultului mahomedan este rugaciunea si aceasta se
face de 5 ori pe zi: dimineata inainte de rasaritul soarelui, la amiaza, in mijlocul
dupa amiezei, seara dupa apusul soarelui si dupa caderea intunericului.
Inainte de a incepe rugaciunea au loc spalari rituale care se fac cu apa sau
cu nisip astfel : se spala fata, mainile pana la coate, se umezeste capul cu mana
dreapta uda si abia dupa aceea se spala picioarele pana la genunchi. In cazul

42
unei impuritati grave, cum ar fi contactul sexual, este necesara o baie generala
pentru a fi apt de rugaciune.
Hainele trebuie sa fie si ele curate, petele de pe haine fac rugaciunea sa
fie ineficace.
Ritul rugaciunii cuprinde si citirea din coran, anumite atitudi si gesturi
fixate de lege si care trebuiesc implinite intocmai. De aceea pentru a fi siguri ca
nu gresesc, musulmanii prefera sa-si faca rugaciunile in grup, la moschee, unde
repeta cuvintele si gesturile imamului.
Un loc deosebit il ocupa rugaciunea de vineri dupa amiaza unde trebuie
sa fie prezenti cel putin 40 de credinciosi, dar in cazuri exceptionale pot fi si mai
putini (de retinut ca vinerea nu are la musulmani caracterul pe care il are
Duminica la crestini)
Alte rituri mai sunt implinite cu prilejul calatoriei la Mecca , cand
credinciosul printre alte rituri trebuie sa sacrifice, un miel, o oaie, sau o vita
mare.
Alte rituri mai intalnim la nastere, casatorie si moarte.
d) Sarbatorile:
Sarbatoarea religioasa a musulmanilor este Vinerea, dar aceasat nu are
un caracter sacru, ca Duminica pentru crestini sau sambata pentru evrei. In
aceasat zi la amiaza se face rugaciunea in comun, dar munca nu se intrerupe.
Sunt apoi sapte sarbatori principale: ziua a zecea a primei luni
musulmane, ziua nasterii si ziua mortii lui Mahomed, ziua diplomei (in care
Dumnezeu prescrie faptele oamenilor pentru anul urmator), ziua destinului si
noptile care preced Marele si Micul Baieram.
Micul Baeram, are loc la sfarsitul lunii de post Ramadan si dureaza trei
zile.
Marele Baeram este „sarbatoarea sacrificiilor” si are loc in timpul
pelerinajului la Mecca. Sarbatoarea dureaza patru zile.
Toate sarbatorile musulmane incep seara, pentru ca la musulmani, ca si la
evrei, ziua incepe la apusul soarelui si dureaza pana la a doua zi la aceeasi ora.
Musulmanii din nordul Indiei au unele sarbatori speciale, siite, care
dureaza zece zile si formeaza un fel de mistere reprezentand martiriul lui Hasan
si Husain, fii lui Ali, nepotii lui Mohamed, asasinati de adversarii prtidei lui Ali. Au
loc procesiuni cu care alegorice, reprezentand luptele celor doi martiri si
mormintele lor.

10. Obiceirui cu prilejul nasterii, casatoriei si mortii

43
 Nasterea
Cand se naste un copil musulmanii ii soptesc la ureche formula de
marturisire a credintei musulmane: „Nu este Dumnezeu afara de Allah...”. In
ziua a sapteadupa nastere se sacrifica doi berbeci sau doua capre din a caror
carne se da o parte la saraci si se taie in chip solemn parul copilului. Tot atunci
se da numele copilului care ste de obicei numele lui Mohamed, a unui membru
al familiei acestuia, ori al personajelor importante ale traditiei musulmane.
Copilul este apoi circumcis.
Casatoria
Inainte de casatorie mirele trebuie sa stea un timp intr-un loc retyras fiind
pazit de cavalerii sai de onoare. In ziua in care mireasa este dusa la domiciliul
mirelui si in noaptea nuntii sunt implinite diferite practici cu caracter magic,
menite sa fereasca pe mir de interventiile duhurilor rele si sa le aduca noroc.
Dupa aceea timpde o saptamana sotia sta inchisa in casa, iar barbatul sta retras
de societate. Dupa sapte zile sotii implinesc un rit de purificare si apoi incep
viata obisnuita.
Moartea
Cand se apropie moartea, musulmanii indeamna pe muribund sa
pronunte formula marturisirii de credinta ca sa o poata rosti exact cand va fi
anchetat de cei doi ingeri, Nachir si Munkar. Spalarea mortului o fac doua
persoane de acelasi sex cu defunctul si care cunosc bine ritul acestei operatii.
Mortul este apoi imbracat intr-un giulgiu fara cusaturi, pentru ca in ziua invierii
sa se poata aseza cu usurinta in genunchi in fata lui Allah si sa-si primeasca
sentinta. Pelerinii obisnuiesc sa-si ia cu ei la Mecca viitorul giulgiu, pentru ca sa-
l inmoaie in apa sfanta a izvorului Zamzam.
Daca decesul s-a produs dimineata, inmormantarea se face in cursul zilei,
daca nu adoua zi de dimineata. Pe drumul spre cimitir, imamul recita versete
din Coran si din cand in cand se opreste, iar credinciosii repeta in cor ultimul
verset. Imamul se adreseaza sufletului mortului si ii cere sa-si faca marturisirea
de credinta asa cum o va face in fata lui Allah. O persoana dintre rude raspunde
pentru mort: „A crezut intr-un singur Dumnezeu si in Mohame profetul sau”.
Mormintele mahomedane sunt construite in forma de firida in asa fel
incat trupul mortului sa poata sta pe partea dreapta si cu fata spre Mecca.
Deasupra mormantului se ridica un musuroi de pamant sau, la cei cu buna
stare, se construiesc un fel de capele boltite (qubba). Ceremoniile care
urmeaza inmormantarii variaza dupa regiuni si nu se deosebesc mult de cele
practicate in alte religii. Doliul nu se obisnuieste, dar totusi e alocuri se vopsesc
44
in albastru unele vesminte sau parti ale corpului si nu se schimba vesmintele
intr-un anumit interval de timp.

11. Situatia actuala a islamului

Dintre cei circa 600 milioane de musulmani, majoritatea traiesc in
Extremul Orient si in Asia Meridionala.
Ceea ce caracterizeaza in chip deosebit islamismul din ultima suta de ani
este tendinta de adaptare la nevoile lumii moderne, tendinta de modernizare a
islamului, care a starnit multe controverse intre traditionalisti si modernisti.
Ca „parinte” al miscarilor reformiste musulmane este socotit Al- Afghani
(1838-1897).
Elementul conservator pare sa ramana inca foarte puternic in toate tarile
musulmane, indeosebi in ceea ce priveste exegeza coranica , unde nu este
acceptata critica literara, ci numai o exegeza traditionala intemeiata pe
autoritatile care transmit marturiile si pe continuitatea transmiterii. Totusi,
chiar si in centrul conservatorismului musulman, care este vechea Universitate
musulmana Al-Azhar din Egipt, s- au produs unele schimbari, din 1955 find
admise si studente, iar din 1961 s-au creat si facultati cu studii nereligioase.
La noi in tara cultul musulman beneficiaza de toate libertatile acordate de
Constitutie si este organizat conform Legii cultelor din 4 august 1948. Are un
sef religios (Muftiu) si un Colegiu Sinodal (Surai-Islam) cu sediul la Constanta,
precum si 82 de comunitati de cult.

12. Concluzii
Iudaismul a aparut in lume araba intr-un moment de criza economica,
politica, sociala si religioasa. Mahomed a avut marele merit de a fi sesizat
imperativele vremii sale si de a fi realizat unitatea lumii arabe, statul arab,
printr-o religie unica, monoteista.
In ceea ce priveste doctrina islamica, daca ne oprim numai la ideea de
Dumnezeu, aceasta idee a luat in islamism o infatisare speciala, potrivit
conceptiei arabe despre divinitate, Dumnezeu devenid un stapan absolut, ale
carui hotarari au caracter de fatalitate. De aici doctrina predestinatiei, careia
unii teologi musulmani nu-i gasesc temei in Coran si cauta sa apere islamismul
de o astfel de acuzatie. Pe de alta parte, Dumnezeul islamismului, Allah, este
atat de departe de lume, incat nu are nici o asemanare cu Tatal nostru, al
crestinilor, care este in ceruri, dar este si in lumea suferintelor noastre prin Fiul
Sau si prin puterea de viata datatoare a Sfantului Duh.
45
 Desigur, islamismul are si multe parti bune; o religie care impune
rugaciunea, postul, milostenia nu a putut avea decat o buna inraurire asupra
credinciosilor sai. Trebuie sa amintim totusi ca rugaciunea islamica practicata e
5 ori pe zi este luata din traditia vietii monahicesti crestine si n-am putea spune
ca, in societatea atat de agitata de astazi se mai poate respecta o randuiala
valabila pentru manastiri.
Islamismul a contribuit de asemenea la imbunatatirea situatiei pe care
femeile si sclavii o aveau in perioada preislamica. Islamismul este insa o religie a
barbatilor, o religie care are in vedere pe barbati, numai ei rugandu-se in
moscheie si numai ei intrand in confreriile religioase, in vreme ce femeilor li se
rezerva o viata de harem si de oarecare inferioritate sub toate raporturile.
O alta caracteristica a islamismului este modul cum s-a raspandit aceasta
religie, potrivit comandamentului profetului de a face „razboi sfant”
necredinciosilor. Astazi, insa, actiune islamismului se rezuma numai la
propaganda pe care o fac confreriile religioase.

46