Mediul economic

Toate întreprinderile, indiferent dacă sunt naționale sau internaționale, sunt afectate de
condițiile dinamice ale mediului economic predominant pe piață. Exista mulți factori economici
care afectează afacerile, ratele dobânzilor, cererea și oferta, recesiunea, inflația etc.

Toate companiile vor să maximizeze profitul. Toate acestea pot fi realizate prin analiza
cerințelor consumatorilor, furnizarea de bunuri corespunzătoare acestora și menținerea unor
calități ridicate de bunuri și servicii. Oricât de simplă este această operațiune, sunt totusi mulți
factori ce o afectează. Procesele de vânzări, producție și achiziții ale unei afaceri sunt puternic
afectate de aceste elemente economice. Mai jos este o listă a factorilor economici care afectează
întreprinderile.

Factorii economici care afectează mediul de afaceri

Cererea si oferta - Există doi mari factori economici care afectează modelele de muncă - cerere și
ofertă. Cererea este reprezentata de disponibilitatea si capacitatea consumatorului de a cumpăra
ceea ce companiile oferă, iar oferta este reprezentata de capacitatea firmelor de a pune la
dispoziție ceea ce consumatorul are nevoie. De exemplu, atunci când un telefon mobil infuzat cu
cea mai recentă tehnologie este introdus pe piață, acesta aduce un preț mai mare datorită cererii
mari pe piețe, iar prețurile rămân ridicate dacă cererea este mai mare decât oferta. Un alt
exemplu, conditiile meteorologice nefavorabile din anul 2000 au afectat cultura de zahăr din
Brazilia, probabil cel mai mare producător de zahăr din lume. Din cauza acestui fapt, a existat o
scădere a ofertei de zahăr la nivel global, iar prețurile la zahăr au crescut foarte mult. Datorita
acestui lucru, alti furnizori secundari ay valorificat aceasta oportunitate si au crescut oferta,
aducand preturile din nou la un nivel mai mic.

Utilitatea marginală și totală - Cantitatea de satisfacție pe care consumatorii o obțin din cantitatea
de bunuri pe care o dețin reprezita utilitatea. După consumul continuu și succesiv de unități de
același bun, împlinirea pe care o resimte consumatorul începe să se deprecieze. Acest lucru are
ca rezultat scăderea pe termen scurt sau pe termen lung a vânzărilor afacerii. Majoritatea
organizațiilor se pregătesc pentru lansarea unei alte mărci înainte ca scaderea utilitati sa afecteze
vanzarile. Un brand nou asigură că tendința de venituri a afacerilor nu scade. Scăderea utilității
este unul dintre factorii economici care afectează întreprinderile.

Bani și sectorul bancar - Bancile facilitează politicile monetare și fiscale care afectează mediul
de afaceri și mediul economic, precum și in consecinta, consumatorii. Bani în circulație dictează
cererea consumatorilor. Dimpotrivă, facilitatea bancară dictează capacitatea de împrumut a
persoanelor, precum și a afacerilor. Politicile bancare joacă un rol crucial în influențarea
prețurilor bunurilor și a ratelor dobânzilor, împreună cu prețurile activelor și investițiile.
Activitățile de mediu economic și inflația sunt influențate de politicile monetare ale unei anumite
țări. Această situație dinamică este cunoscută și ca mecanism de transmitere a politicii monetare.

1
Creșterea și dezvoltarea economică - Suma de bani care se investește în canale de modernizare
pe termen lung și finanțele persoanelor care trăiesc în societate în general, într-o anumită țară
sunt dictate de creșterea economică a țării. Dintre toți factorii economici care afectează afacerile,
dezvoltarea este cea mai importantă.

Venitul și ocuparea forței de munca - Alte aspecte cruciale ale economiei care afectează o
operațiune de afaceri sunt rata veniturilor și a gradului de ocupare a forței de muncă într-o
anumită țară. Densitatea ocupării determină rata de cerere de forta de munca a unei companii și
chiar a țării, inclusiv puterea de cumpărare a persoanelor. În timpul unei perioade de bunastrare
economica, sunt disponibile oportunități de muncă ce permit oamenilor să genereze venituri și să
aibă o putere de cumpărare mai mare. Cu toate acestea, puterea de cumpărare a majorității
oamenilor scade in perioada de recesiune.

Nivelul general al prețurilor - Nivelul general al prețurilor produselor de bază este, de asemenea,
un factor economic esențial care afectează întreprinderile și joacă un rol imens în creșterea
preturilor. Se poate vorbi despre costul materiilor prime pentru producția de mărfuri în orice
mediu economic, puterea de plată a potențialilor clienți, costul de producție și ratele de transport
ca fiind unele dintre cele mai importante elemente care contribuie la prețul de vânzare cu
amănuntul si la scăderea profiturilor generate de o afacere. În majoritatea mediilor economice,
când prețurile cresc, venitul total generat are șanse mari să scadă, deoarece ar putea să apară o
scădere a cererii.

Cicluri comerciale -Acest aspect joacă, de asemenea, o un rol importnat in fluctuația costului
bunurilor și serviciilor vândute de o afacere. Ciclurile includ, dar nu se limitează la: criza
economica, recesiune, recuperare, prosperitate. Acestea sunt toate fazele care alcătuiesc un ciclu
economic care dictează cererea și oferta tuturor bunurilor și serviciilor, precum și prețurile
generale ale tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt esențiale sau nu.

Inflatia - Inflația apare, de obicei, atunci când oferta de bani este prea mare pe piața mediului
economic, fără a fi sprijinită în mod egal de o cantitate similară de bunuri și servicii. Prețurile
mărfurilor trebuie să crească într-un fel sau altul, pentru a susține afacerile. Astfel apare o
creștere a costului materiilor prime necesare pentru producție. Această creștere a costului
materiilor prime este vizibila, evident, la prețul cu amănuntul.

Recesiunea - Companiile, de obicei, fac pierderi mari și se confruntă cu scăderea vânzărilor și a

profiturilor în timpul recesiunii. Și pentru a-și reduce costurile, cei mai mulți dintre aceștia
recurg, de obicei, la reduceri de personal, reduceri și reduceri, reducerea cheltuielilor de capital,
bugetele de publicitate, activitățile de cercetare și dezvoltare și așa mai departe. Desigur, acest
lucru afectează companii și organizații de toate dimensiunile, indiferent de mediul economic în
care se află.

2
 Din considerente metodologice și din cele de analiză și înregistrare macroeconomică,
ansamblul activităților economice se divide în sectoare, în prezent putând vorbi de existența a patru
mari sectoare în care poate fi structurată economia modernă și anume: sectorul primar, cel
secundar, cel terțiar și, mai ales în ultimii ani, cel cuaternar. Pe măsură ce societatea umană a
progresat, i-a crescut coeficientul de modernitate și a ajuns la stadiul la care se află în prezent,
importanța sectoarelor primar și secundar a scăzut crescând corelativ cea a sectorului terțiar.
Procesul de avansare către terțiarizarea economiei moderne este un semn al modernității, statele
fiind cu atât mai dezvoltate cu cât ponderea sectorului terțiar (în accepțiunea tradițională a celui al
serviciilor) este mai mare în generarea de valoare adăugată și de locuri de muncă.

Abordarea tradiţională a serviciilor, cunoscută în literatura de specialitate şi sub numele de

abordare reziduală, se bazează pe împărțirea economiei naţionale în trei sectoare: primar, secundar
şi terţiar. Această diviziune a fost realizată pentru prima dată de Albert Fisher, în 1935.

Activităţile care pot fi atribuite sectorului primar implică transformarea resurselor naturale
în produse primare, majoritatea produselor generate de acest sector fiind considerate materii prime
pentru alte industrii. Astfel, în acest sector vor fi incluse activităţi economice cum ar fi industria
extractivă dar și activităţile atribuite sectorului agricultură, silvicultură sau piscicultură.

Sectorul secundar preia produsele sectorului primar şi le prelucrează, transformându-le în

produse semifinite sau în produse finale destinate utilizării în alte sectoare prelucrătoare sau
consumului, putând fi folosite imediat sau într-o perioadă scurtă de timp. Acest sector include
industria prelucrătoare şi construcţiile, siderurgia, construcţiile de maşini şi utilaje, industria
alimentară. Sectorul secundar poate fi în continuare structurat în două sub-sectoare:

 Subsectorul de asamblare, unde componentele sunt montate împreună, cum ar fi industria

producătoare de maşini sau calculatoare.
 Subsectorul producător de energie, unde combustibilul provenind din petrol, cărbuni sau
energie hidro-electrică este folosit pentru a genera electricitate.

Sectorul terţiar implică furnizarea de servicii consumatorilor finali şi sectorului corporatist,

operează cu active intangibile, în acesta fiind incluse activităţi cum ar fi serviciile financiar-
bancare, asigurările, comerţul, transporturile, distribuţia mărfurilor, activităţile meşteşugăreşti,

3
publicitatea, turismul, activităţile de vânzare şi retail. Tipologia activităților atribuite sectorului
terțiar este una extrem de diversă și a cunoscut mai multe configurări și reconfigurări. Una dintre
cele mai elaborate clasificări a serviciilor a fost realizată în procesul de pregătire a negocierilor
aferente Rundei Uruguay, de negocieri comerciale multilaterale, cu ocazia căreia serviciile au fost
grupate în 12 grupe mari și 155 de subgrupe cu grade diferite de omogenitate. Chiar și această
tipologie ne arată cât de eterogen este sectorul terțiar al economiei moderne.

Din acest al treilea sector derivă cel de-al patrulea, în fapt un ansamblu de activități
relaționate direct de paradigma cunoașterii, a tehnologiei și informației.

Evoluția sectoarelor economice a fost abordată în teoria economică încă din 1941, când
economistul Colin Clark a propus teoria progresului economic, potrivit căreia în decursul timpului
s-au succedat trei tipuri de economii, prima fiind economia agricolă, a doua este economia
industrială şi a treia este economia serviciilor, aceasta din urmă reprezentând în viziunea lui Clark
„o formă superioară de organizare economică”. După cum am mai spus, de atunci economia
internațională a evoluat, în prezent putându-se vorbi și de un al patrulea sector al economiei și
anume cel cuaternar care cuprinde economia informației, sectoarele intensive în cunoaștere și
industriile creativității. Această evoluţie se explică prin faptul că, deşi în trecut, subsectoarele
componente ale sectorului secundar erau mai competitive şi mai deschise către schimburile
comerciale transfrontaliere decât cele care compuneau sectorul terţiar, reducerea majoră a
costurilor serviciilor şi dezvoltarea infrastructurii, îndeosebi a celei conexe cu domeniul
transporturilor şi al telecomunicaţiilor, a dus la repoziționarea actorilor economici pe scala
competitivității, a transformat serviciile într-un vector esențial al competitivității și le-a
repoziționat în peisajul comercial global. Astfel, sectorul terțiar a devenit unul tot mai dinamic, s-
a diversificat, generează mai multă bunăstare și schimbă paradigma tehno-indistrială deplasând-o
către cunoaștere și creativitate.

Jean Fourastié a considerat că includerea activităţilor în unul dintre sectoarele economice

este făcută în funcţie de dinamica productivităţii muncii, de nivelul progresului tehnic şi de
receptivitatea actorilor societali faţă de acesta. Acest autor opinează că fiecare sector al unei
economii, mai ales în cazul unei economii moderne cum este cea contemporană, prezintă o serie
de caracteristici specifice. Astfel, sectorul primar se evidențiază printr-un ritm relativ mai redus,
cel mult apropiat de un nivel mediu, de dezvoltare a productivităţii muncii şi de apelare la progresul
tehnic. În sectorul secundar ritmul de dezvoltare a productivităţii muncii ia valori peste medie şi
acest sector are are cel mai înalt grad de internalizare a tuturor formelor pe care le consacră

4
progresul tehnic. În accepțiunea autorului citat, sectorul terţiar este caracterizat de o productivitate
a muncii situată sub medie, fiind de asemenea cel mai puţin receptiv în raport cu pătrunderea
progresului tehnic. Din acest motiv, sectorul terţiar era considerat în trecut ca imun la apariţia
şomajului generat de înlocuirea forţei de muncă cu noi tehnologii. Acest unghi de abordare nu s-a
dovedit a fi unul sustenabil argumentativ, în toate cazurile și în toate regiunile globului, mai ales
datorită faptului că sectorul terţiar a înregistrat o creştere puternică a numărului de angajaţi în
paralel cu creşterea producţiei de servicii în anii ‘60-‘80, pentru ca, în anii ’80 tehnologizarea,
dezvoltarea infrastructurii şi informatizarea să reducă ritmul de creştere al angajărilor în
numeroase domenii aparţinând sectorului terţiar. Spre deosebire de sectorul primar şi secundar,
dezvoltarea sectorului terţiar este influenţată semnificativ de evoluţia cererii şi de dinamica
nevoilor sociale.

Alţi factori care își pun amprenta asupra evoluției sectorului terţiar sunt: creșterea
intensivității bunurilor în drepturi de proprietate intelectuală ; creșterea nivelului de comercialitate
a serviciilor ; elasticitatea semnificativ mai ridicată a cererii pentru servicii raportată la venituri,
faptul că bunurile încorporează tot mai multe elemente provenind din sectorul terţiar, ce sunt
oferite de furnizori specializaţi, cum ar fi, de exemplu, design-ul produselor sau elementele de
marketing.

În prezent, majoritatea populaţiei, la scară internațională, desfăşoară activităţi economice

în sectorul terţiar, ştiinţa şi noile tehnologii deţinând un rol tot mai important în ecuația activității
economice. Într-un astfel de peisaj redefinit, informaţia, tehnologia informaţiei, precum şi
profesioniştii specializaţi devin din ce în ce mai importanţi. Studiile de specialitate au demonstrat
că, în ultimii ani, o tot mai mare parte din creşterea economică este datorată progresului ştiinţific
şi tehnologic, iar informaţia şi cunoaşterea devin resursa fundamentală a societăţii.

Sectorul cuaternar ar reprezenta în această accepţiune motorul inovaţiei şi progresului

ştiinţific şi tehnic prin dezvoltarea în cadrul acestui sector a cercetării ştiinţifice, a serviciilor
informatice şi prin comutarea de la resursă umană la capital intelectual. Din lecturarea unei
sugestive literaturi de specialitate, am desprins ideea că în sectorul cuaternar al economiei se
încadrează în principiu activităţile economice bazate pe cunoaştere, cum ar fi: cercetarea şi
dezvoltarea ştiinţifică, serviciile tehnologice, cunoaşterea ştiinţifică, sectorul informatic ce include
serviciile IT şi internet, producţia de softuri, tehnici moderne de interconectare, servicii de
consultanţă, servicii de planificare financiară şi educaţia.

5
 Scopul lucrării de faţă a fost acela de a surprinde dinamica și determinanții operaționali ai
unui nou sector al conomiei, cel cuaternar, de a prezenta factorii ce influenţează dezvoltarea
acestuia şi de a analiza impactul evoluției acestui sector prin prisma unui studiu de caz, din sfera
economiei on-demand. Analizând indicatorii economici relevanţi privind evoluția sectoarelor
terţiar şi cuaternar, această lucrare va scoate în evidenţă tranziţia treptată către o economie bazată
pe cunoaştere, de la sectorul terţiar al serviciilor la cel cuaternar.

SECTORUL TERȚIAR – CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

Economia mondială se află într-o continuă dezvoltare și diversificare structurală, ca o

consecință a progresului științific și tehnic, a intensificării activității de cercetare-dezvoltare, a
utilizării tot mai intense a tehnologiei informației și a cunoașterii, ca resurse tot mai valoroase. În
acest context, sectorul serviciilor a devenit predominant în economia multor țări dezvoltate, iar
treptat, se vorbește tot mai mult și de prezența sectorului cuaternar.

Definiții, caracteristici și clasificări ale serviciilor

Sectorul terțiar sau sectorul serviciilor este acel sector economic care înglobează toate
activitățile economice care nu au ca finalitate producerea directă de bunuri materiale, ci generarea
și oferirea unor active intangibile puse la dispoziție pentru a satisface anumite nevoi ale populației
sau ale mediului de afaceri. Aici putem include subsectoare cum ar fi comerțul, transporturile,
comunicațiile, oferirea de servicii financiare, turismul, sectorul ospitalității, activitățile de
agrement, culturale, educația, siguranța publică, sănătatea, administrația publică și serviciile
publice asociate etc., prestate fie de stat, fie de agenți economici privați. Toate aceste activități pot
contribui la buna organizare a activităților productive (specifice sectorului primar și celui
secundar), contribuind definitoriu la derularea a două etape ale activității economice: distribuția și
consumul.

Există și o definiție extrem de simplificatoare chiar dacă aceasta se poate desprinde din
unele documente ale Organizației Națiunilor Unite. Această accepțiune relevă că sectorul terțiar
include toate activitățile economice care nu sunt cuprinse în sectorul primar și în cel secundar.

Chiar dacă etimologia cuvântului ”serviciu” are rădăcini latine legate de prestația sclavilor,
astăzi, conținutul acestui termen este mult mai complex, iar definițiile sunt foarte diverse. De

6
exemplu, serviciile pot fi considerate „activităţi al căror rezultat este nematerial şi ca atare nu se
concretizează într-un produs cu existenţă de sine stătătoare”.1

Asociaţia Americană de Marketing consideră că serviciul reprezintă „activitatea oferită

pentru vânzare care aduce avantaje și satisfacții, fără antrenarea unui schimb fizic sub forma unui
bun material”.2

În alte definiții se face referire la faptul că serviciile satisfac anumite nevoi sociale, în
corelație cu noțiunea de utilitate (valoare de întrebuințare), delimitându-se, prin anumite
caracteristici, de celelalte activități economice. Pornind de la aceste delimitări, a fost utilizat și
conceptul de ”economie a serviciilor”, începând cu deceniul al șaptelea din secolul trecut.

În alte lucrări de specialitate regăsim și o anumită distincție între activitatea propriu-zisă

de presare de servicii și rezultatul acesteia, din punct de vedere material sau nematerial. Astfel,
dacă activitatea propriu-zisă poate fi prestată utilizând atât active materiale cât și unele imateriale,
rezultatul poate avea și el diverse forme, pornind de la intangibile pure până la combinații de
elemente materiale și imateriale. Astfel, se poate spune că, în practică, orice activitate economică
poate fi plasată pe o scală între un serviciu pur și un bun pur, ca o continuitate bunuri – servicii
(figura nr.1).

Bunuri pure Bunuri hibrid Servicii hibrid Servicii pure

- Alimente - Vehicule -Companii -Educație
-Chimice -Electrocasnice aeriene -Consultanță
-Cărți -Computere -Hoteluri -Consultații
medicale

Figura nr.1 – Continuitatea bunuri – servicii

Sursa : A. Gustaffson, M. Johnson – Competing in a service Economy, Ed. Jossey-Bass, SUA, 2003, p.7
Toți analiștii care s-au ocupat de surprinderea specificităților acestui sector complex al
economiei moderne au luat notă de faptul că, în practică, distincţia între servicii şi bunuri este
foarte dificil de făcut deoarece achiziţionarea bunului material include şi recepționarea unui

1
M. Ioncică, R. Minciu, G. Stănciulescu - Economia serviciilor- Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Uranus,
București, 1999, p.10
2
Ibidem.

7
element de serviciu, și în același timp, cumpărarea unui serviciu presupune existența unor bunuri
tangibile.

În perioada actuală, informaţia devine o resursă tot mai importantă pentru societate, având
și calitatea că este inepuizabilă şi autoregenerabilă, ceea ce o plasează pe poziția de pilon
fundamental al unei societăţi bazate pe cunoaştere. Bunurile şi serviciile informaţionale devin în
acest fel deosebit de importante în economia modernă, acestea înglobând în primul rând serviciile
informaţionale clasice, private sau publice (consultanţă, educaţie, cercetare etc.), în al doilea rând
producţia de bunuri informaţionale (televizoare, computere, telefoane, cărţi etc.) şi în al treilea
rând infrastructurile de servicii informaţionale (rețele informatice, reţele de telecomunicaţii,
internet etc.).

Totuși, în literatura de specialitate, definițiile converg către ideea conform căreia serviciile
reprezintă un sistem al utilităților, în care cumpărătorul folosește nu doar un produs, ci și un efect
util, pentru satisfacerea unor nevoi sociale sau personale, fără concretizarea într-un bun material.
Din varietatea definițiilor referitoare la servicii derivă și caracteristicile acestora, precum și
delimitarea de bunurile materiale.

Τabеl nr. 1. Câteva dіfеrеnțe relevante între bunurі șі ѕеrvіcіі

Βunurі Ѕеrvіcіі

 Рroduѕul еѕtе fabrіcat înaіntе dе a fі  Ѕеrvіcіul nu еxіѕtă înaіntе, еl еѕtе crеat

aduѕ ре ріață
 Реrformanța șі calіtatеa ѕunt conferite
dе рroducător
 Рroducătorul ѕtăрânеștе rеzultatul șі е
rеѕрonѕabіl dе acеѕta
 Βunurіlе ѕе ѕchіmbă ре ріața acеaѕta
еxеrcіtând un rol dе rеɡulator
 Sunt mult mai omogene
 Sunt tangibile
 În general se poate separa producția de
consum
ре măѕura prestării acestuia
 Реrformanța șі calіtatеa depind atât de
рroducător, cât șі de conѕumator
 Рroducătorul nu dіѕрunе dе o
adеvărată ѕtăрânіrе a rеzultatuluі luі.
Рroducătorul nu ѕе рoatе anɡaja aѕuрra
rеzultatuluі
 Ріața nu maі еѕtе locul dе dеtеrmіnarе
a рrеțurіlor șі cantіtățіlor, nеɡocіеrеa
șі іnformațіa dеvіn dеtеrmіnantе
 Sunt mai degrabă eterogene
 Sunt intangibile
 Producția/prestarea și consumul sunt
inseparabile

8
  Pot fi stocate, pentru un consum viitor  Sunt perisabile (nu pot fi stocate)
 Îngobează tehnologie, din fabricație  Folosesc tehnologia pentru pentru a
oferi clientului un control mai bun
Sursa: Adaptare după
M. Ioncică - Economia serviciilor–abordări teoretice şi implicaţii practice, Ed. Uranus, Bucureşti, 2006, p.83
A. Gustaffson, M. Johnson – Competing in a service Economy, Ed. Jossey-Bass, SUA, 2003, p.5
Serviciile au o serie de trăsături caracteristice, importante pentru identificarea şi
delimitarea acestora în raport cu celelalte activităţi economico-sociale. În cadrul teoriei economice
s-au conturat câteva caracteristici principale ale serviciilor, care le diferențiază de producția de
bunuri materiale: imaterialitatea și intangibilitatea, inseparabilitatea, simultaneitatea,
variabilitatea şi nestocabilitatea sau perisabilitatea.

Imaterialitatea sau intangibilitatea reprezintă caracteristica primară a serviciilor,

deosebindu-le de bunurile materiale. Așadar, serviciul este un activ societal nepalpabil, intangibil
care nu poate fi perceput cu simțurile comune (nu poate fi văzut, gustat, încercat etc). Acesta este
unul dintre motivele pentru care serviciilor li s-a atașat atributul de active inangibile sau
„invizibile”. Caracterul invizibil al serviciilor este mai degrabă derivat din faptul că acestea nu
sunt vizibile vamal și deci nu pot fi supuse procedurilor birocratice de control la frontierele
comerciale ale unei țări. Totuși, pentru a fi vândute, se face apel la anumite elemente concrete,
palpabile, ale seviciilor (ex: sejururile turistice – elementele palpabile sunt peisajele,
echipamentele turistice, etc.).

Inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului/utilizatorului presupune faptul că

există practic o simultaneitate între momentul în care un servicu este prestat și respectiv consumat.
Acest fapt modifică jocul relațional între partenerii la o tranzacție, accentuează asimetria
informațională și face ca nivelul de calitate al serviciilor să poată fi apreciat doar simultan cu
prestaţia respectivului serviciu şi nu înaintea acesteia. De asemenea, prestarea serviciului
presupune interacțiunea prestatorului de servicii cu consumatorul, pe parcursul desfăşurării
activităţii.

Simultaneitatea producţiei şi consumului serviciului face ca orice nepotrivire de timp sau

spațiu să aibă drept efect o pierdere de ofertă sau o cerere nesatisfăcută. Nici schimbarea nu este
posibilă, respectiv serviciul prestat nu poate fi returnat, aparând astfel un risc asociat procesului
decizional de cumpărare a serviciului. Riscul poate fi însă redus prin comunicare şi prin relaţiile
de încredere stabilite între ofertant şi client.

9
 Variabilitatea sau eterogenitatea se referă la modul în care sunt prestate serviciile, care
diferă de la o firmă la alta, ceea ce face imposibilă repetarea identică a acestora, de la un
consumator la altul, precum și standardizarea serviciilor. Consumatorii sunt conștienți de această
variabilitate şi încearcă să obţină informaţii cât mai numeroase cu privire la prestatorul serviciilor
respective, înainte de a lua o decizie finală cu privire la achiziția pe care intentionează să o facă.

Perisabilitatea sau nestocabilitatea este o caracteristică ce derivă din faptul că serviciile

sunt consumate în momentul producerii lor, acestea neputând fi inventariate sau stocate. Serviciile
nu pot fi păstrate cu scopul a fi utilizate în momenul în care cererea este în creştere, aşadar se
încearcă sincronizarea dintre cerere şi ofertă.

Literatura economică de specialitate abundă în clasificări ale serviciilor, derivând uneori

din multiplele interpretări atribuite conceptului de serviciu. În continuare voi prezenta câteva
dintre criteriile importante care facilitează încadrarea serviciilor în diferite categorii :3

În funcţie de modul de interpretare a noţiunii de serviciu, se diferențiază:

 serviciile ca sector: aici sunt incluse organizaţiile ale căror producţii finale se concretizează
numai în bunuri intangibile;

 serviciile ca produse: reprezintă oferta de servicii asociate operaţiunilor de prelucrare

efectuate de anumite firme care îşi desfăşoară activitatea în sectorul secundar şi care sunt
livrate consumatorului separat sau asociate cu unele bunuri materiale (cercetare,
aprovizionare, reparaţii capitale, etc);

 serviciile ca ocupaţii: se referă la forţa de muncă ce lucrează în servicii din toate ramurile
economice (prelucrarea datelor, ocrotirea sănătăţii, curăţătorii, reparaţii şi întreţinere);

 serviciile ca funcţii: sunt acele persoane angajate în servicii evidenţiate statistic (din cadrul
economiei formale) sau neevidenţiate statistic (în afara economiei formale): persoane care
prestează servicii în timpul liber, gospodării, asociaţii voluntare, etc.

Un alt criteriu clasifică serviciile în funcție de natura relaţiilor de piaţă în:

 servicii comeriale (de piaţă): serviciile tranzacţionate prin acte de vânzare-cumpărare;

3
A. Zamfir – Managementul serviciilor, Ed. ASE, București, 2011, p. 71-72

10
  servicii necomerciale (publice): serviciile oferite de instituţii care nu fac obiectul
schimburilor comerciale, iar consumul acestora nu este rezultatul alegerii directe şi reale a
consumatorului (ex: serviciile publice cum ar fi armata, poliţia, pompierii).

Cu privire la această tipologie părerile analiștilor sunt destul de diferite chiar dacă este una
acceptată de către organismele specializate din sistemul O.N.U. şi chiar de structurile executive
ale U.E. Trebuie precizat faptul că, în alte țări (cum este cazul S.U.A.) se preferă o altă tipologie
care are drept criterii mercantilitatea serviciilor (servicii cu profit şi servicii non-profit) sau sfera
de proprietate a prestatorului (servicii publice sau servicii private).

O altă clasificare a serviciilor, întâlnită în mod constant în literatura de specialitate şi des

utilizată în practica afacerilor folosește același criteriu, al relațiilor de piață:

 servicii pentru producţie (din domeniul industriei şi agriculturii): reparaţii de echipamente,

transport comercial etc.;
 servicii publice: sănătate, cultură, învăţământ, apărare, distribuţie energie, distribuţie gaze,
etc.;
 servicii de piaţă (comerciale): serviciile prestate cu plată sau la cerere - învăţământ privat,
cabinete medicale private, servicii cosmetice, servicii bancare, servicii de cazare,
alimentaţie, etc.;
 servicii avansate (așa-numitul terţiar avansat): sisteme informatice, consultanţă de
specialitate, realizare de proiecte, etc.

Serviciile pot fi clasificate și în funcție de particularităţile de consum, distingându-se

astfel:

 servicii primare: acele activităţi prestate în toate sectoarele de activitate, în care se produc
atât bunuri materiale cât și servicii;
 servicii intermediare: reprezintă un suport de bază pentru prestatorii de alte servicii sau
pentru producătorii de bunuri materiale (servicii bancare, transporturi, telecomunicaţii,
etc.);
 servicii finale (de consum): sunt necesare pentru satisfacția sau bunăstarea clienţilor:
servicii de piaţă (spectacole, călătorii, restaurante, etc.,) şi servicii non-piaţă (poliţie,
jandarmi, pompieri, etc).

Având drept criteriu funcţiile economice ale serviciilor, acestea pot fi:

11
  servicii distributive: comerţul cu amănuntul sau comerţul engross, telecomunicaţiile,
transportul, depozitarea mărfurilor;
 servicii de producţie: tranzacţiile imobiliare, asigurările, serviciile juridice, consultanţa,
serviciile de afaceri, etc.;
 servicii sociale: serviciile educaţionale, serviciile medicale, serviciile poştale, etc.;
 servicii personale: cazare, alimentație publică, servicii de agrement, tratament balnear şi
recreere, saloane de înfrumuseţare, frizerii, etc.

Literatura de specialitate folosește, de asemenea, conceptul de ”active intangibile” cu

referire la acele activități economice nemateriale, în fapt servicii.

Astfel, o clasificare a acestor active intangibile este marcată în figura nr. 2.

12
 Cheltuielile cu cercetarea și
dezvoltarea

Know-how-ul

Modele industriale și proiectare

Brevete si licențe

Creație artistică și drepturi de

autor

ACTIVE Dreptul de a primi plata

INTANGIBILE redevențelor

Training și alte investiții în resursa

umană

Cota de piață

Certificarea produselor

Liste de clienți sau potențiali

clienți, abonați

Mărci de produse sau servicii

Software și produse similare

Figura nr. 2 - Clasificarea activelor intangibile

Sursa: Adatare după P. Hertog, R. Bilderbeek, S. Maltha - Intangibles: The Soft Side of Innovation in Knowledge,
De-materialization and Services Activities, p. 115-128, Blackwell Publishing, 2006

13
O altă clasificare cu referire tot la activele intangibile delimitează:
- informațiile computerizate: software, baze de date;
- drepturile de proprietate intelectuală asupra inovării: cercetare-dezvoltare, drepturi de
autor, proiectare, mărci comerciale;
- competențe economice: valoarea mărcilor, capitalul uman al întreprinderii, rețele și
instituții, know-how-ul organizational, publicitate și marketing4.

În ultimele decenii, au fost depuse eforturi importante pentru armonizarea clasificărilor

serviciilor, atât de către teoreticienii din domeniul economic, cât şi de unele firme interesate sau
chiar organisme internaţionale abilitate (cum ar fi de exmplu cele de sub egida O.N.U. sau U.E.),
pentru a asigura o corespondenţă între clasificările realizate în conformitate cu criterii diferite,
respectiv între clasificările naţionale și cele internaţionale. Este necesară o perfecţionare a acestor
clasificări, nu numai din considerente teoretice, cât şi din rațiuni practice, deoarece clasificările
respective pot avea un impact considerabil asupra rezultatelor economico-financiare ale
companiilor care desfășoară activități în comerţul exterior cu servicii, asupra sistemului de
impozitare, sistemului taxelor vamale, etc., toate acestea fiind sensibil diferite pe diverse categorii
de activităţi.

Analiza importanței sectorului serviciilor pentru economia internațională

Datele statistice consultate au relevant faptul că, în ultimele decenii, sectorul serviciilor a
înregistrat o dinamică superioară mediei de ansamblu a economiilor moderne, contribuind tot mai
mult la dezvoltarea economiilor naţionale, susținând unităţi economice, organizații, instituţii,
colectivităţi sau persoane fizice. Dinamismul și creșterea diversității sectorului terțiar al economiei
moderne au dus la internalizarea progresului tehnologic la nivelul tuturor sectoarelor economiei,
adâncirea diviziunii sociale a muncii şi creşterea cererii pentru servicii din partea companiilor.
Astfel, ţările dezvoltate se situează în zilele noastre în era informaţională post-industrială, care se
caracterizează în principal printr-o producţie şi printr-un consum masiv de servicii5, acestea fiind
recunoscute pentru rolul pe care îl dețin în procesul de dezvoltare şi de creștere a bunăstării sociale.

4
OECD - New Sources of Growth: Intangible Assets, Project, 2011
5
M. Ioncică, R. Minciu, G. Stănciulescu - op. cit., p.12

14
 În literatura de specialitate, regăsim mai multe puncte de vedere care încearcă să identifice
factorii care au dus la creșterea sectorului terțiar. Astfel, cei mai mulți specialiști motivează această
expansiune a serviciilor prin:

- amplificarea continuă a cererii pentru servicii din partea populației, ca urmare a

creșterii veniturilor și a exigențelor de consum ale acesteia;
- creșterea cererii de servicii din partea întreprinderilor, care, ca urmare a progresului
tehnic și a implementării tehnologiei informației, au devenit tot mai specializate;
- dezvoltarea relațiilor economice internaționale și liberalizarea comerțului exterior, ceea
ce a condus la apariția unor noi oportunități de afaceri cu servicii;
- amplificarea cererii de servicii publice, ca urmare a nevoilor sporite de gestionare a
comunităților;
- extinderea procesului de externalizare a serviciilor, ca o consecință a specializării
întreprinderilor pentru a face față mai bine concurenței, ca urmare a nevoii de reducere
a unor costuri, sau pentru a putea avea un acces mai bun la anumite resurse, cum ar fi
cunoștințe, tehnologii, management etc.;
- delimitarea tot mai clară a ”societății de servicii”, ca un nou tip de societate, în care
serviciile constituie liantul dintre societatea industrială și cea de tip nou,
informațională.

Evoluţia activităţilor pendinte de sectorul terțiar al economiilor moderne este evidentă dacă
ne uităm la câțiva dintre indicatorii de bază cu care se exprimă dezvoltarea, prosperitatea sau
performanța macroeconomică. Statisticile specializate ne arată că: ponderea serviciilor în şi
contribuţia acestora la crearea Produsului Intern Brut (PIB) a crescut constant și a devenit un vector
al dezvoltării, gradul de de ocupare a forţei de muncă în sectoarele de servicii se plasează peste
media celorlalte sectoare, iar rolul deţinut de sectorul serviciilor în cadrul schimburilor
internaţionale este tot mai important.

Referindu-se la cele mai dezvoltate economii ale lumii (SUA, Marea Britanie, Danemarca,
Belgia, Olanda), cei mai mulți autori consultați atribuie sau constată că sectorul serviciilor a ajuns
să dețină între 70% şi 75% din oferta de locuri de muncă sau din Produsul Intern Brut. La polul
opus, ponderea tranzacțiilor cu astfel de active intangibile în totalul schimburilor comerciale
internaționale este relativ mai modestă, situându-se doar la nivelul de în jur de 30%.

Considerând însă cazul României, o serie de autori scot în evidență neglijarea gravă a
acestor sectoare în perioada comunistă, când s-a promovat un program ambițios dar irațional de

15
industrializare cu orice preț și s-a pus acceptul pe sectorul primar, îndeosebi pe agricultură. Ţara
noastră a realizat astfel un progres lent în ceea ce privește crearea unei structuri macroeconomice
moderne, sectorul serviciilor ajungând abia după anul 2003 să ocupe primul loc în ceea ce privește
ponderea în VAB (valoarea adăugată brută), cât şi în populaţia ocupată. Dacă am vrea să conturăm
un peisaj cantitativ definitoriu pentru economia românească am constata că la nivelul anului 1990
serviciile deţineau o pondere de 27,5% în populaţia ocupată şi contribuiau cu doar 26,5% la crearea
Produsului Intern Brut. De asemenea, după cum am mai menționat, sectorul serviciilor din
România a cunoscut o creştere după anul 1990, chiar dacă aceasta a fost fluctuantă, astfel: începând
cu anul 2000, acesta a ocupat primul loc în crearea Produsului Intern Brut, având o pondere de
48,4%, iar din anul 2003 a înregistrat locul întâi şi în ceea ce privește angajarea resurselor umane,
ponderea fiind de 35,7%. La nivelul anului 2014, serviciile ocupă primul loc atât în crearea
Produsului Intern Brut cât şi în ceea ce privește populaţia ocupată, dar valorile sunt ușor mai mici
faţă de nivelul atins în anul 2000, respectiv: 47,5% în PIB şi 42,5% în populaţia ocupată6.

Pe viitor, specialiștii menționează faptul că dezvoltarea economică va fi susţinută cu

precădere de evoluţia activităţilor specifice de servicii, atât pentru ţările dezvoltate din punct de
vedere economic, cât şi pentru țările cu o economie în tranziţie. Din experienţa ţărilor dezvoltate,
putem trage concluzia că sectorul serviciilor poate reprezenta atât o premisă necesară dezvoltării
economice, cât şi mai ales un rezultat al acesteia.

Pe baza evaluărilor regăsite la unii autori români, am reținut idea conform căreia în
procesul de definire a determinanților seviciilor ar trebui să ia în considerare următorii vectori: o
serie de aspecte tangibile (structură fizică, echipamentele folosite, personal lucrător, instrumente
de comunicare); fiabilitatea (capacitatea de a presta serviciul promis); reactivitatea față de
cerințele utilizatorului (determinarea prestatorului de a ajuta clientul şi de a presta serviciul
promis); competenţa (abilitatea şi cunoştinţele necesare pentru prestarea unui serviciu); curtoazia
(caracterizată prin gentileţe, respect, consideraţie față de client, cordialitate); credibilitatea (sau
încrederea, atenţia acordată, onestitatea); plusul de siguranţă oferită (referitor la pericole, riscuri,
dubii); accesibilitatea (sau uşurinţa contactului); comunicarea (îndeosebi informarea clientului,
prin folosirea unui limbaj accesibil); inteligenţa clientului (perceperea dorinţelor lui).7

Se poate afirma astfel că printre cele mai relevante implicaţii ale sectorului serviciilor
asupra nivelului de dezvoltare a economiei, se pot menționa: gradul de ocupare a forţei de muncă,
dat fiind faptul că se poate observa o terţiarizare a resurselor umane şi a categoriilor profesionale;

6
http://www.insse.ro/cms/ro/content/anuarele-statistice-ale-romaniei (accesat la 21.06.2016)
7
A. Zamfir - op. cit., p.69

16
participarea serviciilor la crearea Produsului Intern Brut, statele cu economie dezvoltată
experimentând o diminuare a ponderii altor sectoare de activitate în favoarea sectorului serviciilor,
realizându-se în acest fel o servicizare a PIB şi a ramurilor economiei naţionale; mărimea
investiţiilor in sectorul servicii, care până nu demult înregistrau un ritm sporadic, ajungând în
prezent să depășească de cele mai multe ori alte tipuri de investiţii. Dezvoltarea sectorului
serviciilor devine astfel, în zilele noastre și în viitor, deosebit de necesară pentru progresul
economic mondial în ansamblul său.

TRANZIȚIA CĂTRE SECTORUL CUATERNAR – ECONOMIA ON-DEMAND

17
 Așa cum rezultă din cele mai relevante statistici internaționale de profil, în prezent, sectorul
terţiar deţine în medie 60% din PIB la nivel internaţional chiar dacă putem identifica numeroase
deosebiri între grupurile de ţări în ceea ce priveşte dezvoltarea sectorului serviciilor în raport cu
celelalte sectore ale economiei.

Noua economie, respectiv noua realitate economică şi socială, concept descris în capitolul
precedent, se bazează în principal pe două tipuri de resurse ale dezvoltării : cunoașterea și
informația. Acestea conduc de fapt la apariția unui nou tip de comportament economic, respectiv
de “industrializare a inteligenţei”, având în centrul relațiilor economice moderne un nou tip de
angajat, denumit “proletarul cunoaşterii”, expertul care este considerat principalul creator de
plusvaloare.8

Economia cunoașterii sau economia „inteligentă”, așa cum o regăsim tot mai des în
literatura de specialitate, conduce la implementarea unui nou model, bazat pe capacitatea de
explorare și de valorificare a activelor imateriale, precum cunoașterea și informațiile.

Impactul avansării procesului de globalizare asupra trecerii către economia cunoașterii

Dezvoltarea noilor tehnologii precum și cercetarea şi diseminarea informaţiilor sunt
influenţate de procesul de globalizare dar şi acestea influenţează la rândul lor acest proces.

Așa cum rezultă din cvasitotalitatea lucrărilor dedicate acestui subiect, globalizarea este un
proces extrem de complex, de extindere şi adâncire a relaţiilor de interdependenţă dintre diferitele
categorii de subiecţi ai economiei mondiale, relaţii ce îmbracă forma de reţele de relaţii
internaţionale combinate, incluzând conexiuni de reţele ierarhice cu reţele pe orizontală,
configurate în combinaţii diferite.9 Câteva exemple de astfel de reţele ar fi relaţiile dintre state şi
pieţele financiare globalizate, relaţiile dintre state şi companiile transnaţionale, relaţiile dintre state
şi organizaţiile internţionale şi interguvernamentale, relaţiile dintre state şi indivizi superputernici,
precum şi relaţiile dintre celelalte categorii de agenţi economici ce operează la nivelul economiei
mondiale. Fenomenul globalizării se bazează pe continua expansiune a economiei globale dar şi a
culturii, ştiinţei şi tehnologiei, pe creşterea interdependenţelor şi a cooperării internaţionale, ca
urmare a apariției noilor oportunităţi economice şi culturale.

În accepțiunea lui M. Beaud, globalizarea cuprinde „trei categorii de procese: extinderea

la scară mondială a unor realităţi, accentuarea şi intensificarea unei largi game de

8
P. Drucker - Realităţile lumii de mâine, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p. 200
9
A. Bal - Transformari economice regionale si globale, Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2009, p. 75

18
interdependenţe mondiale şi o mişcare organică, dominată de dezvoltarea capitalismului la scară
mondială, care impulsionează, accentuează şi accelerează ansamblul, cu opuneri de rezistenţă şi
contratendinţe, pentru fiecare dintre aceste dinamici”.10

Globalizarea diferă de alte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni, întrucât

aceasta este cea mai înaltă formă de internaționalizare a activităților economice, care implică un
proces calitativ, bazat pe o piaţă globală consolidată a bunurilor şi serviciilor, rețele globale ale
distribuţiei şi consumului care fac să apară și să se dezvolte rețele și lanțuri creatoare de valoare.
O astfel de țesătură de fenomene și procese conduce la creşterea atât a riscurilor cât şi a
oportunităţilor pentru persoane şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi a modelului de consum,
în condițiile în care asistăm la creșterea mobilității, a pluralismului şi la diversificarea variantelor
de satisfacere a nevoilor.

Sunt mai mulți analiști care susțin că rolul statului în contextul globalizării tinde să se
minimizeze. Se apreciază că, dacă până acum câteva decenii, statul reprezenta principalul actor al
relaţiilor economice internaţionale şi regulatorul activităţii economice naţionale, în ultimele
decenii acesta a pierdut parţial acest rol în favoarea unor actori societali non-statali sau sub-statali
cum ar fi companiile transnaţionale sau structurile organizate ale societății civile.

Printre fenomenele care contribuie la creșterea complexității procesului de globalizare

economică se numără extinderea liberalizării circulaţiei internaţionale a factorilor de producţie,
integrarea regiunilor geografice şi a pieţelor internaţionale şi cunoaşterea şi accesul la informaţie.
Globalizarea conduce la creşterea interdependenţelor şi legăturilor din economia mondială, ca
urmare a dezvoltării extrem de dinamice a fluxurilor de bunuri şi servicii, a capitalurilor, ca urmare
a accentuării schimbului transfrontalier de cunoştinţe şi informaţie, precum şi ca urmare a
amplificării mobilității persoanelor. Acest proces este un efect al cuceririlor tehnologice, al
reducerii costului tranzacţiilor, în condițiile în care actorii principali sunt societăţile transnaţionale.

Astfel, în acest context al globalizării, în cadrul managementului tranzacţiilor comerciale

internaţionale se impun următoarele forţe ce influenţează pieţele internaționale ale serviciilor11:

 rolul strategic al serviciilor în raport cu exporturile de bunuri;

 creşterea responsabilităţii furnizorilor pentru bunurile oferite;
 sporirea complexităţii tehnologice a mărfurilor comercializate;

10
M. Beaud – A History of Capitalism 1500-2000, Monthly Review Press, 2001
11
D. Miron – Comerț internațional, Editura ASE, București 2003, p. 45

19
  diminuarea diferenței economice între state, reducându-se astfel ecartul între preţul
bunurilor la furnizare şi prețul la destinatie;
 accentuarea caracterului comercial al serviciilor;
 creşterea şi diversificarea cererii pentru servicii.

Cunoaşterea reprezintă o resursă tot mai importantă pentru oricare dintre procesele
generatoare de valoare şi devine o sursă de reînnoire a modului de folosire a celorlalţi factori de
producţie şi un liant care uneşte şi coordonează ceilalţi factori. Potrivit lui R. Solow, aproximativ
85% din creşterea economică este datorată astăzi progresului stiinţific, tehnic şi tehnologic.

Într-o piaţă globală dominată de noile tehnologii, accesul la acestea este o precondiţie a
succesului în penetrarea pe noi pieţe. Transferul de tehnologie nu este un proces de schimb simplu.
Noile tehnologii cerute pentru a concura cu succes pe o piaţă globală sunt produse ale unor
costisitoare activităţi de cercetare-dezvoltare care se derulează mai ales la nivelul companiilor
transnaţionale. Prestarea de servicii cât mai complexe devine un atu de referinţă al competitivităţii
şi o activitate economică dominantă în toate ţările lumii indiferent de stadiul lor de dezvoltare şi
de locul în comerțul mondial. 12

În era informaţiei, derularea afacerilor dobândește un design profund modificat, care

exercită un impact tot mai important asupra performanţei companiilor. Se detașează prin
importanța dobândită de aspecte cum ar fi: internaţionalizarea tot mai profundă a activităţilor
economice, creșterea nivelului de sofisticare a pieţelor bunurilor de consum şi a serviciilor, ritmul
accelerat al schimbărilor tehnologice. Acești factori determină în mare măsură capacitatea
organizațiilor de a genera, obține și mai ales de a utiliza cunoștințe, care sunt recunoscute tot mai
mult ca principala resursă care determină performanțele la nivel individual, dar și organizațional.
Putem să avem aici în vedere toate formele de cunoștințe, indiferent de domeniile din care provin,
respectiv economice, manageriale, sociale, tehnologice etc.13

Economia bazată pe cunoaștere se caracterizează printr-o reducere a substanței materiale

în natura produselor și mai ales în valoarea acestora, accentul fiind plasat asupra elementelor de
natură intangibilă. Apare astfel unul dintre termenele tot mai utilizate în vocabularul specialiștilor,
cel de dematerializare.

Esența acestui fenomen o reprezintă tocmai ponderea ridicată a know-how-ului încorporat,

raportat la valoarea elementelor de natură materială. Apare în acest fel o mutație care nu

12
Idem, p. 47
13
P. Drucker - Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p.11

20
desconsideră producția materială, ci doar o reașează într-o piramidă a valorilor care determină
costul unor produse sau servicii.

Elementele de referință ce trebuie să fie luate în considerare în cazul caracteristicilor

intangibile ale produselor sunt: calitatea (îndeosebi asigurarea şi controlul acesteia), cercetarea şi
dezvoltarea, proiectarea unui nou produs sau proces, marketingul, planificarea logistică,
distribuţia, acordarea licenţelor, instruirea, întreţinerea. Multe dintre aceste componente se înscriu
în sfera serviciilor și contribuie la dinamismul și complexitatea acestui sector al economiei
moderne.

La nivel macroeconomic, dematerializarea contribuie la și se reflectă în creşterea

semnificativă a sectorului serviciilor. Astăzi, cea mai mare parte a forţei de muncă din țările
dezvoltate este angajată și salarizată în sectorul serviciilor. În cvasitotalitatea economiilor
catalogate ca dezvoltate și moderne, sectorul serviciilor are o pondere majoră în PIB.

Rezultatele și competitivitatea sunt direct proporționale cu investițiile ce au în vedere

activele intangibile, plecând de la impactul major pe care îl au atât în procesele de producție, cât
și în prestarea de servicii. Pentru că se dorește obținerea unei valori adăugate înalte, aceasta poate
rezulta din reproiectările tehnice și tehnologice, din promovarea corespunzătoare a unui brand, din
restilizarea produselor oferite, acestea fiind doar câteva modalități de obținere a acesteia.

Drept consecință, procesul de adoptare a deciziilor strategice în cadrul companiei şi la

nivelul administrațiilor necesită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte gestionarea investiţiilor în
activele intangibile. Devine astfel important să existe o viziune în ceea ce privește investițiile
concretizate în acest tip de active. În general, în literatura de specialitate, regăsim definiţii ale
investiţiilor care se referă aproape exclusiv la achiziţionarea de bunuri materiale de folosinţă
îndelungată (ca de exmplu clădiri, maşini, utilaje, mijloace de transport etc.) necesare în procesele
de producţie. Ca atare, și datele statistice şi analiza economică a investiţiilor se axează pe
investiţiile în active fixe materiale.

Astfel, este dificil să identificăm valoarea reală a investițiilor în active intangibile, pentru
a putea avea o imagine asupra nivelului de inovare în economie. Datele statistice permit evaluarea
investiţiilor în cercetare-dezvoltare (R&D), în brevete şi licenţe, precum şi în educaţie, dar în ceea
ce privește alte elemente intangibile, identificarea statistică este mai degrabă dificilă sau chiar
experimentală. De cele mai multe ori, sunt avute în vedere, pentru estimarea activelor intangibile,
cheltuielile din educație și respectiv producția sau achiziția de know-how. Ca atare, evaluarea
adecvată a potențialului de inovare generat de activele intangibile este un demers complicat.

21
 Dintr-un raport recent al OECD, spre exemplu, putem observa și analiza importanța
acordată cercetării și dezvoltării (R&D), prin prisma ponderii din PIB alocată acestei activități in
sfera sectorului cuaternar.

Tabelul nr.2. Ponderea cheltuielilor de R&D în PIB, în unele țări ale lumii
Cheltuieli de cercetare-dezvoltare, în PIB (%)
Nr. total din care cheltuieli publice
Indicator
crt % în PIB rată anuală de % în PIB rată anuală de
creștere (%) creștere (%)
Țară
1 Argentina
0.62 13.17 0.47 16.18
2 Africa de Sud
0.93 5.86 0.42 9.26
3 Australia
2.24 9.98 0.78 5.62
4 Austria
2.75 3.61 0.97 7.00
5 Belgia
1.99 2.87 0.58 4.69
6 Brazilia
1.08 8.87 .. ..
7 Canada
1.74 -1.22 0.83 1.61
8 Cehia
1.56 5.69 0.64 5.03
9 Chile
0.42 .. 0.20 ..
10 China
1.77 17.85 0.43 15.69
11 Columbia
0.16 4.83 .. ..
12 Coreea
3.74 10.04 1.03 13.22
13 Danemarca
3.06 4.36 0.85 4.49
14 Egipt
0.21 3.53 .. ..
15 Elveția
2.99 3.78 0.75 4.76
16 Estonia
1.63 11.82 0.73 12.07
17 Federația Rusă
1.16 5.24 0.82 7.95
18 Finlanda
3.88 3.19 1.00 3.18
19 Franța
2.25 1.95 0.92 2.54
20 Germania
2.82 3.70 0.84 4.93
21 Grecia
0.60 4.67 0.29 4.64
22 India
0.76 8.01 .. ..
23 Indonezia
0.08 12.95 .. ..
24 Irlanda
1.77 7.19 0.58 6.70

22
 25 Islanda
2.64 2.32 1.03 0.87
26 Israel
4.40 4.06 0.82 4.87
27 Italia
1.26 2.74 0.55 -0.86
28 Japonia
3.26 -0.02 0.74 -0.01
29 Luxembourg
1.63 2.82 0.49 15.45
30 Marea Britanie
1.76 0.88 0.59 0.56
31 Mexic
0.44 -1.24 0.20 -4.00
32 Norvegia
1.69 3.95 0.84 6.83
33 Noua Zeelandă
1.30 4.67 0.70 5.54
34 Olanda
1.85 0.86 0.75 1.56
35 Polonia
0.74 10.33 0.47 11.35
36 Portugalia
1.59 15.88 .. 16.16
37 Slovacia
0.63 9.47 0.32 6.52
38 Slovenia
2.11 9.88 0.75 8.47
39 Spania
1.39 5.28 0.70 8.64
40 SUA
2.90 2.94 1.01 4.21
41 Suedia
3.40 0.61 1.01 3.56
42 Turcia
0.84 10.67 0.42 13.13
43 Ungaria
1.16 4.01 0.46 -0.63
44 Uniunea
Europeană (27 țări) 1.91 3.05 .. ..
45 Medie OECD
2.40 2.90 .. ..
Sursa: OECD - Education at a Glance 2015 și http://stats.oecd.org/

După cum se poate ușor observa din acest tabel, țări dezvoltate cum ar fi SUA, Suedia,
Japonia, Israel, Finlanda, Coreea, Germania etc. investesc procente importante din PIB în
cercetare-dezvoltare, iar aceste valori sunt considerabile, dacă luăm în considerare valoarea
absolută, ridicată la rândul ei, a produsului intern brut. Sunt, de asemenea, impresionante unele
ritmuri de creștere ale acestor investiții, față de anul precedent, înregistrate de țări precum China,
Portugalia, Argentina, Indonezia, Polonia, Turcia etc., țări care au realizat deja că aceste investiții
în active intangibile pot contribui la accelerarea dezvoltării economice de ansamblu.

Și totuși, chiar fără a avea la dispoziție toate datele statistice, poate fi demonstrat faptul că
a crescut în mod considerabil importanța investiţiilor în bunuri non-materiale în bunăstarea
economică, la nivel internațional, în ultimele decenii. Această realitate vine să demonstreze
23
perspectiva activelor intangibile în procesul de dezvoltare economică, prin rolul lor esențial în
procesul de inovare. În comparație cu activele tangibile, care în cele din urmă înglobează inovarea,
activele intangibile sunt cele care pot da impulsul creșterii economice.

Investiţiile realizate în activele intangibile înregistrează o creştere tot mai consistentă în

multe dintre ţările membre OECD. În unele țări, aceste investiţii pot egala sau chiar depăși
investiţiile în capitalul material, precum: clădiri, maşini, echipamente, mijloace de transport.
Amplificarea concurenţei la nivel mondial, noile modele de afaceri, emergența unui modern și
dinamic sector TIC, importanţa tot mai mare a sectorului serviciilor au demonstrat importanţa şi
rolul din ce în ce mai mare al activelor intangibile pentru economii naționale, ramuri economice,
companii.

Actuala criză economică mondială a determinat o reorientare a politicilor publice către

identificarea modalităților de acumulare de active intangibile, pentru a relansa creșterea
economică. Pe de altă parte, lipsa unor resurse financiare, ca urmare a aceleiași situații de criză, ar
putea diminua finanţarea investiţiilor în activele intangibile, de aceea unele economii naționale se
concentrează pe identificarea acelor posibilități de creștere a investițiilor în active intangibile care
ar genera o valoare adăugată mai mare.

În tot mai multe studii de specialitate s-a relevat expansiunea rapidă a investiţiilor în
activele intangibile realizate de companii din Europa, SUA sau Japonia, ceea ce demonstrează de
fapt că acceleratorul de acumulare de bogăţie la nivel naţional şi global devine capitalul intangibil.
Pentru înţelegerea rolului activelor imateriale în economiile moderne şi a politicilor necesare
pentru promovarea, dezvoltarea şi utilizarea acestora, cercetările efectuate au abordat practic toate
segmenetele economiei moderne, concentrându-se totuși în domenii cum ar: finanţe, contabilitate,
management, etc.

Practic, în mediul de afaceri, se poate identifica o legătură evidentă între rezultatele

economico-financiare ale companiilor şi investiţiile în activele necorporale. De altfel, în decursul
timpului, au fost elaborate mai multe studii de specialitate, ai căror autori au relevat că diferenţele
existente între valoarea de piaţă a unei firme şi valoarea netă contabilă este justificată în principal
de deținerea de către acestea a unor active intangibile. Este deja binecunoscut faptul că valoarea
(atât cea contabilă cât mai ales cea de piață) a unor companii multinaționale de top (cum ar fi
Microsoft) este conferită aproape în totalitate de activele sale intangibile.

Rezultatele teoretice cuprinse în aceste studii au fost validate de realitatea empirică

existentă la marile companii precum: Microsoft, pentru care a fost estimată o valoare de piaţă de

24
286,2 miliarde dolari faţă de cea contabilă de 57,5 miliarde dolari, în anul 2004, rezultând un raport
5:1 favorizat de investițiile în resurse intangibile, şi compania eBay, pentru care acest raport a fost
de 11:1, valoarea de piață fiind estimată la 54,5 milliarde dolari, pe când valoarea contabilă la 4,9
miliarde dolari.14

Unele companii întocmesc rapoarte speciale în care reflectă natura şi valoarea capitalului
intelectual, structurat în: capital uman, capital organizaţional (structural) şi capital relaţional
(clienţi), aceasta fiind de altfel și clasificarea capitalului intelectual pe care o regăsim și în studiile
empirice ale unor autori, în literatura de specialitate.

Ca urmare a dezvoltării noii economii bazate pe cunoştinţe şi tehnologii informaționale,

rezultat al implementării continue a progresului tehnologic, conceptul de capital a dobândit noi
semnificaţii şi arii de utilizare. Astfel, tot mai mult este abordat, atât în studiile teoretice, cât și în
analizele din mediul de afaceri, conceptul de capital uman. Acesta reflectă de fapt investiţia în
educaţie şi în dezvoltarea unor aptitudini, competențe, cunoștințe necesare în procesul de muncă.
În cadrul acestui concept, au fost identificate și abordate, ca elemente componente, conceptele de
capital social şi capital individual. Conceptul de capital social rezumă efectul și importanţa
relaţiilor interumane din organizație în atingerea obiectivelor acesteia, iar capitalul individual se
referă la competențele (cunoştinţele, experienţa, talentul, imaginația, personalitatea etc.), know
how-ul şi abilitățile cognitive ale forței de muncă, necesare pentru desfășurarea cu succes a unei
anumite activităţi economice.

De altfel, cunoștințele, resurse intangibile greu de definit și evaluat, sunt de altfel, în

prezent, abordate atât în literatura de specialitate cât și în practică, drept resurse esențiale care
contribuie hotărâtor și exponențial în toate domeniile vieții, societatea actuală transformându-se
într-o societate a cunoașterii.15

Unii economişti consideră că valoarea capitalului uman este o consecință a investiţiei în

educaţie, prin analogie cu rolul investiţiilor în capitalul fizic. Într-adevăr, cunoștințele și abilitățile
resurslor umane se dezvoltă în mod progresiv în cadrul instituționalizat al şcolii, dar și în cadrul
familiei, în interiorul organizației sau chiar printr-un efort individual de studiu şi reflecţie. În SUA,
spre exemplu, se investeşte foarte mult în educaţie. Această investiție este finanţată atât din surse
public, cât şi în mod privat. Statisticile demonstrează preponderența valorii cumulate a capitalului

14
G. Dess, G. Lumpkin, A. Eisner - Strategic Management, second edition, McGraw-Hill Irwin, Boston, 2006, p. 119
15
C. Brătianu – Gândirea strategică, Ed. Pro Universitaria, București, 2015, p.23

25
uman (între două treimi și trei sferturi din total investiții) asupra celui fizic. Astfel, administraţiile
locale, statale şi federale cheltuiesc anual circa 250 de miliarde de dolari pentru educaţie.16

Conform studiului recent al OECD – Education at a Glance 2015 – există diferențe

importante între tările lumii în ceea ce privește cheltuielile alocate educației, măsurate ca pondere
în PIB, așa cum se poate observa din tabelul următor.

Tabelul nr.3 Ponderea în PIB a cheltuielilor cu educația, în unele țări ale lumii

Nr.crt. Țară % din PIB

1 Australia 5,6
2 Austria 4,9
3 Belgia 5,9
4 Canada 6,0
5 Cehia 4,4
6 Chile 6,1
7 Columbia 6,8
8 Coreea 6,7
9 Estonia 4,9
10 Federația Rusă 4,0
11 Finlanda 5,8
12 Franța 5,3
13 Germania 4,4
14 Indonezia 3,7
15 Irlanda 5,6
16 Islanda 6,4
17 Israel 6,5
18 Italia 3,9
19 Japonia 5,0
20 Letonia 4,2
21 Luxembourg 3,7
22 Marea Britanie 6,3
23 Mexic 5,4
24 Noua Zeelandă 6,9
25 Olanda 5,5
26 Polonia 4,8
27 Portugalia 5,9
28 Slovacia 3,8
29 Slovenia 4,9
30 Spania 4,3
31 SUA 6,4

16
J. Stiglitz, C. Walsh - Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005

26
 32 Suedia 5,4
33 Turcia 4,4
34 Ungaria 4,1
Sursa : OECD - Education at a Glance 2015 și http://stats.oecd.org/

Conform acestui criteriu, între țările menționate, pentru care au fost disponibile datele la
OECD, Noua Zeelandă deține primul loc, cu 6,9 procente din PIB cheltuite pentru educație. Alte
tări dezvoltate sau emergente alocă, de asemenea, niveluri ridicate din PIB pentru pregătirea
capitalului uman : SUA, Marea Britanie, Israel, Islanda, Columbia, Chile, Canada (peste 6% din
PIB). Țara noastră, din păcate, înregistrează o pondere mai scăzută a cheltuielilor cu educația în
PIB (sub 4%).

Din același studiu al OECD rezultă că peste 40% din populația adultă a țărilor membre
OECD are studii superioare, ceea ce demonstrează interesul pentru investiția în capital uman,
pregătit pentru provocările sectorului cuaternar.17

Concluzionând asupra aspectelor menționate mai sus, se poate spune că resursele

intangibile își dovedesc tot mai mult contribuția la reușita unei afaceri și respectiv la creșterea
economică. De altfel, diferența dintre reușită și eșec, în condițiile utilizării aceluiași capital
tangibil, este dată de capacitatea organizației de a coordona şi combina resursele disponibile, iar
această capacitate este generată tocmai de valoarea capitalului uman și a altor tipuri de resurse
intangibile, având drept posibile efecte: eficienţa şi eficacitatea, gestionarea corectă a relaţiilor cu
clienţii, a furnizorilor, fidelizarea angajaților, creșterea notorietății pe piață. Mai mult, se poate
spune că există o relaţie directă între rentabilitatea companiilor şi valoarea activelor intangibile,
așa cum reiese din rapoartele anuale ale acestora, informaţii deosebit de importante în procesul de
monitorizare şi control al acestor organizații.18

Economia on-demand – model de concretizare a cuaternarizării economiei

Economia On-Demand, sau sharing economy, este definită ca fiind activitatea economică
derulată îndeosebi de companiile care s-au consacrat în sectorul de IT, care au ca obiect de
activitate livrarea de bunuri și servicii la momentul cererii. Aceste companii îşi expun oferta prin

17
http://www.oecd-
ilibrary.org/docserver/download/9615031e.pdf?expires=1467538844&id=id&accname=guest&checksum=154D277
624DACB6D2D0C1D2AB3729852 (accesat la 28.06.2016)

S. Widener - “Human Capital, Pay Structure, and the Use of Performance Measures in Bonus Compensation”,
18

Management Accounting Research, 17, 2006, p. 198-221

27
intermediul unor canale digitale foarte eficiente. Conform lui Frenken et al. (2015), economia on-
demand este un fenomen în care consumatorii oferă altor consumatori, de obicei contra cost, acces
temporar la bunurile personale subutilizate.19

Alţi termeni folosiţi pentru a descrie această economie sunt “sharing economy”, gig-
economy” sau “Uber-economy”. În cazul în care ideea de acces temporar la un bun nu este
acceptată, se ajunge la piaţa produselor second hand, unde produsele sunt vândute între
consumatori prin platforme ca Ebay sau OLX. Noţiunea de bunuri personale subutilizate poate fi
extinsă pentru a include furnizarea de servicii de la un consumator la altul prin concursuri sau
licitaţii. Frenken et al. caracterizează acest fenomen ca fiind economia on-demand. Exemple de
platforme ce fac parte din economia on-demand sunt Uber, Airbnb, Task Rabbit sau 99Designs.

În prezent, într-o serie de studii specializate se estimează că această economie generează

venituri de aproximativ 15 miliarde de dolari, cu posibilitate de creşterere până la aproximativ 335
miliarde de dolari până in 2025, în cele 5 sectoare primare ale sale, şi anume turism, car-sharing,
personal (staffing), divertisment si finanţe.

Cei doi giganţi din această economie sunt Uber, o platformă prin care utilizatorii pot
comanda automobile puse la dispoziţie şi conduse de către proprietarii acestora, în regim de taxi,
şi Airbnb, o platformă unde utilizatorii pun la dispoziţie, respectiv închiriază imobile pe perioade
scurte de timp. Aceste două companii au o valoare de piaţă de 70, respectiv 25 de miliarde de
dolari. Trebuie menţionat faptul că, pentru fiecare dintre cele două platforme, există alte mii de
platforme mai mici care fac acelaşi lucru, însă care nu se dezvoltă destul de mult încât să poată
supravieţui în această piaţă sau nici măcar nu trec de stadiul de plan de afaceri.

JustPark este o platformă care îi ajută pe şoferi să găsească locuri libere de parcare.
Creatorii acesteia au dezvoltat o clasificare a platformelor din sectorul sharing economy pe care
le-au împărţit astfel: “cumpără” (124 platforme), “împrumută” (339 platforme), “angajează” (307
platforme), “împarte” (67 platforme) şi “schimbă” (37 de platforme). Fiecare dintre aceste
categorii include şi subcategorii, care variază în funcţie de ţară. Această clasificare este disponibilă
pe platforma JustPark şi ajută utilizatorii să găsească orice au nevoie mult mai simplu. Exemple
de platforme sunt MiMoto, prin intermediul căreia se poate închiria un scooter electric în Italia,

19
Ilaria Maselli, Karolien Lenaerts, Miroslav Bebravy - Five things we need to know about the on-demand economy,
2016

28
PiggyBee, prin intermediul căreia oricine poate găsi un turist prin care să livreze ceva, în funcţie
de locul în care acesta călătoreşte.

Un alt mod prin care putem observa potenţialul economiei on-demand este să analizăm
viitorul transportului local din marile oraşe ale lumii. Aici putem discuta despre ascensiunea start-
upului Uber, care i-a determinat pe mulţi să-şi schimbe concepţiile asupra viitorului mobilităţii în
oraşe, un viitor caracterizat de apariţia noilor tehnologii, care vor schimba radical modul în care
autovehiculele sunt folosite în prezent. Pe lângă Uber, care nu este singurul jucător din piaţă,
Cambio, BlaBlaCar şi Car2Go oferă servicii similare. Combinate, aceste noi tehnologii pot creşte
semnificativ eficienţa automobilelor, care în cea mai mare parte a timpului stau nefolosite. S-a
estimat că acestea sunt utilizate în proporţie de doar 4% din timp, dintre care jumătate în trafic.

UBER – CONCRETIZARE A ECONOMIEI ON-DEMAND

Pentru a putea expune mai concret problematica tranziției de la sectorul terțiar la sectorul
cuaternar in economia internațională actuală am ales să folosesc ca exemplu ȋn acest studiu de caz
compania Uber – un start-up care are la bază activitatea de taximetrie, ȋnsă nu deține niciun
autovehicul ȋn acest scop.

Prezentarea generală a companiei UBER – obiect de activitate, istoric

Uber este o companie americană cu sediul în San Francisco, California, fondată în anul
2009. Prin intermediul aplicaţiei pentru smartphone-uri şi tablete concepută de ei, le permit
clienţilor să comande uşor şi rapid maşini deţinute şi conduse de şoferii care colaborează cu Uber.
Uber îi defineşte pe aceşti şoferi ca fiind “parteneri”. Astfel, oricine deţine un automobil şi
îndeplineşte nişte cerinţe minime impuse de companie (spre exemplu, să nu aibă cazier, vehiculul
să fie asigurat şi cu toate actele în regulă), poate colabora cu Uber. De cealaltă parte, utilizatorii
acestui serviciu nu trebuie decât să îşi creeze un cont pe aplicaţie, să îşi introducă corect datele
personale şi datele aferente cardului bancar, putând ulterior să comande un autoturism atunci când
doresc, prin intermediul aplicaţiei. Cu ajutorul GPS-ului, aplicaţia arată în timp real poziţia
şoferului, respectiv timpul necesar acestuia pentru a ajunge la locul indicat de către client. Tariful
este calculat automat de către algoritmul aplicaţiei şi foloseşte trei parametri: distanţa, viteza şi
condiţiile de trafic. Destinaţia este introdusă de asemenea în aplicaţie în momentul plasării

29
comenzii, iar suma reprezentând contravaloarea cursei va fi extrasă automat de pe cardul asociat
contului. În afară de India, Uber nu permite în nicio altă ţară plata cu bani lichizi. La sfârșitul
cursei, atât şoferii cât şi clienţii sunt nevoiţi să îşi acorde câte un rating reciproc, iar în cazul în
care adună mai multe ratinguri negative, Uber va înceta colaborarea, în cazul şoferilor, respectiv
va opri posibilitatea de a utiliza serviciul, în cazul clienţilor. Ulterior efectuării curselor, şoferii
vor primi banii într-un depozit, însă numai în proporţie de 70-80%, restul reprezentând
comisioanele pe care le opreşte Uber. Cel mai important aspect al colaborării şoferilor cu această
companie este că aceștia muncesc atunci când vor şi cât vor.

80000

70000

60000

50000

40000

30000

20000

10000

0
2009 2010 2011 2013 2014

Figura nr. 3 – Evoluția capitalului companiei Uber, de la înființare și până în prezent

Iniţial fondată sub numele de “UberCab” în 2009, compania s-a internaţionalizat începând
cu anul 2012. În primul an de existenţa, Uber a reuşit să mobilizeze fonduri în valoare de 200.000$.
În anul următor, capitalul atras a fost de 1.25 milioane de dolari. La sfârşitul anului 2011, Uber
reuşise să obţină capital în valoare totală de 44.5 milioane de dolari. În iunie 2013, valoare
companiei era evaluată la 3,5 miliarde de dolari, iar în prezent, valoarea sa este de peste 70 de
miliarde de dolari, depăşind din acest punct de vedere companii precum Ford sau General Motors.

Piața companiei

Paris a fost primul oraş din afara Statelor Unite care a beneficiat de serviciile oferite de
Uber, la începutul anului 2012. Au urmat apoi Toronto, Londra, Sydney, Singapore şi multe alte
mari metropole ale lumii. În iunie 2014, compania era prezentă în peste 140 de oraşe din 40 de
ţări, având milioane de clienţi. În martie 2016, Uber a depăşit pragul de 400 de oraşe în care

30
operează la nivel mondial. În România, deja celebrul serviciu a intrat pe piaţă în februarie 2015,
în Bucureşti. Deşi foarte puţini bucureşteni erau familiarizaţi cu ceea ce face mai exact această
companie, până în prezent serviciile sale au fost folosite de peste 80.000 dintre aceştia. În urma
unui studiu făcut de companie, aceasta a constatat faptul că 60% dintre utilizatorii români au sub
30 de ani, iar 90% dintre aceştia au studii superioare. În țara noastră, compania are planuri de
expansiune în acest an pentru Cluj, Iaşi şi Timişoara.

Tarifele percepute de către companie variază în funcţie de locaţie şi de cererea existentă în

momentul respectiv. Mai concret, dacă un utilizator doreşte să comande o maşină prin aplicaţie
într-o seară de sâmbătă, în centrul oraşului, atunci când cererea este mare, acesta va fi atenţionat
de către aplicaţie cu privire la faptul că tariful este mai mare decât în mod normal. Tariful poate
creşte de la 1,5 până la de 4 ori preţul de bază. În Bucureşti, tariful a atins această cotă maximă în
seara de revelion a anului 2016.

Cu toate că foarte mulţi utilizatori au criticat această practică, Uber a motivat necestitatea
ei prin argumente bine întocmite. În primul rând, prin această practică, compania doreşte să atragă
cât mai mulţi şoferi dispuşi să lucreze la acele ore, fiind motivaţi de câştigurile potenţiale. În al
doilea rând, mulţi clienţi vor opta pentru varianta tradiţională de taxi, sau alte mijloace dorite de
aceştia, iar astfel timpul de aşteptare pentru o maşină comandată prin aplicaţie rămâne la un nivel
scăzut, de sub 5 minute, chiar dacă preţul creşte. Astfel se reuşeşte egalarea cererii cu oferta,
deoarece în final maşinile disponibile vor ajunge către clienţii care au cea mai mare nevoie în
momentul respectiv. În 2013, Uber a încercat patentarea acestei practici în SUA, însă cererea a
fost refuzată, pe motiv că era prea comună. Multe companii aeriene şi hoteluri folosesc această
practică, însă numai Uber o face într-un mod total transparent.

Portofoliul serviciilor oferite de Uber este unul destul de generos. Deşi nu multă lume este
conştientă de acest lucru, în România serviciul oferit de companie se numeşte UberX. UberX este
varianta low-cost a lui Uber. Acest lucru presupune tarife mai mici, dar şi maşini mai ieftine.
Totuşi, asta nu îi împiedică pe cei care deţin maşini scumpe să colaboreze cu compania din postura
de şofer, însă banii pe care aceştia îi vor primi sunt aceiaşi, indiferent de tipul de autoturism folosit.

În situaţia României sunt toate ţările din Europa de Est şi nu numai. Cu toate acestea, faptul
că Uber a decis oferirea unui serviciu mai ieftin în ţara noastră, nu trebuie privit că fiind ceva
negativ, ci mai degrabă ca pe o strategie de adaptare la piaţa locală, deoarece în Bucureşti tarifele
practicate de către companiile normale de taximetrie sunt foarte mici. Totodată, venitul mediu
lunar în România este de 450$, aşadar este evident faptul că românii nu au posibilitatea să plătească

31
aceleaşi tarife precum cele practicate în țările mai dezvoltate din Europa de Vest, prin urmare, nu
putem avea acces la aceleaşi servicii.

Alte servicii oferite de companie sunt UberGo, tot o varianta low-cost a serviciului, însă
care poartă acest nume doar în India, UberPool, un serviciu oferit în Europa de Vest, prin care
două persoane care introduc aproximativ simultan în aplicaţie aceeaşi adresa pentru destinaţie sau
în apropiere una de cealaltă, sunt puse în legătură pentru a putea împărţi cursa, respectiv costul
total al acesteia. În 2013, Uber a pus la dispoziţie primul serviciu care implică folosirea
elicopterelor, în locul automobilelor, în New York, denumit UberChopper.

În iunie 2015, compania a lansat serviciul UberBoat la Istanbul. Aici a venit rândul bărcilor
să înlocuiască automobilele, cu scopul de a efectua curse în strâmtoarea Bosfor. Un an mai târziu,
în iunie 2016, Uber a lansat în premieră în România serviciul UberJet, care le promite
bucureştenilor că prin simpla apăsarea a butonului de comandă din aplicaţie vor fi la mare, în
Mamaia, în aproximativ o oră. Costul acestui serviciu este de 500 de lei pentru fiecare persoană.
Acest tarif mai include cursa până la aeroportul Băneasa, de unde are loc decolarea, şi transferul
de la aeroportul Tuzla până în Mamaia. Momentan, UberJet se află în faza de dezvoltare, cursele
fiind doar dus, astfel că utilizatorii sunt nevoiţi să se întoarcă în Bucureşti cu alte mijloace de
transport.

Strategii de marketing

Strategia de marketing abordată de companie se bazează pe realizarea de diferite acţiuni

publicitare în marile oraşe ale lumii, menite să crească notorietatea companiei în rândul populaţiei,
şi, totodată, să inspire cât mai multă încredere şi transparenţă pentru serviciile sale. Pentru asta,
departamentul de marketing din cadrul companiei a oferit câteva soluţii foarte ingenioase.

Un prim exemplu este programul “Uber Ice Cream”, lansat cu ocazia Lunii naţionale a
îngheţatei, în SUA, în iulie 2012. Acesta permitea ultilizatorilor să comande prin aplicaţie o maşină
de îngheţată care să le livreze îngheţata dorită. Livrarea era gratuită, iar suma reprezentând costul
îngheţatei era extrasă automat din contul utilizatorului.

În 2013, de ziua naţională a pisicilor în SUA, Uber a livrat prin intermediul şoferilor săi
pisici către iubitorii de animale.

Alte exemple de astfel de acţiuni întreprinse de Uber au fost plimbări cu balonul cu aer
cald, în India, o colaborare cu Asociaţia Naţională de Fotbal American, prin care jucătorii foloseau

32
serviciile Uber pentru a promova transportul sigur sau diferite colaborări cu firme de închirieri de
maşini de lux, prin care surprindeau utilizatorii atunci când aceştia erau aşteptaţi cu astfel de
maşini, după ce au plasat o comandă pe aplicaţie.

În ianuarie 2015, Uber a lansat un ambițios program de marketing prin care își propunea
antamarea unor înțelegeri reciproc avantajoase cu municipalităţile locale din oraşele în care
intenţionau să îşi extindă serviciile sau în cele în care aveau probleme, cu privire la reglementările
fiscale. Până acum programul s-a dovedit a fi unul de succes, întrucât Uber a primit undă verde de
funcţionare în 17 noi oraşe. De asemenea, Uber a încheiat un acord cu primăria oraşului Boston
prin care compania se angaja să furnizeze trimestrial date referitoare la fiecare utilizare a aplicaţiei,
anume ora, duraţia şi locaţia. Datele erau ulterior utilizate de către primărie pentru îmbunătăţirea
sistemului de transport public şi a infrastructurii oraşului.

Cu toate că Uber este o companie apreciată la nivel mondial, există numeroase persoane
care se pronunță împotriva serviciilor oferite de aceasta. În primul rând, angajaţii companiilor de
taximetrie, care funcţionează după anumite reguli şi plătesc taxe ridicate şi trebuie să obțină
costisitoare licenţe de funcţionare, sunt cei care nu sunt deloc de acord cu această nouă metodă de
taximetrie, deoarece înregistrează pierderi financiare mari. De exemplu, în New York, licenţa de
taximetrie ajunge să coste până la un milion de dolari, pe când şoferii care colaborează cu Uber,
nu au nevoie de licenţă. Companiile de taximetrie din uriaşa metropolă americană au declarat că
înregistrează pierderi de peste 15 procente de când fenomenul Uber a luat amploare.

În toate ţările în care celebra companie şi-a extins serviciile, au fost organizate proteste de
către companiile de taximetrie, de multe ori ajungându-se chiar la atacarea fizică a şoferilor care
colaborează cu Uber şi vandalizarea automobilelor deținute de aceștia. În oraşe precum Paris,
Berlin, Rio de Janeiro sau Cape Town, taximetriştii au blocat unele artere principale sau chiar
aeroporturile, în semn de protest.

În ziua în care Uber şi-a început operaţiunile în Costa Rica, guvernul a făcut apel către toţi
taximetriştii pentru a ajuta la identificarea şoferilor care colaborează cu compania în vederea
aplicării unei sancţiuni contravenţionale, deoarece au fost interzise serviciile oferite de start-upul
american, însă situaţia a degenerat, rezultând în numeroase violenţe asupra şoferilor care nu au
respectat noua lege.

În al doilea rând, au fost înregistrate numeroase reclamaţii de agresiune sexuală la adresa

şoferilor ce colaborează cu Uber, din partea persoanelor de sex feminin. Astfel, a apărut ipoteza
faptului că serviciile oferite de compania americană nu sunt sigure şi au început să fie criticate de

33
tot mai multe persoane. De asemenea, numele companiei a apărut în diferite scandaluri, aceasta
fiind acuzată de concurenţă neloială. Uber a recunoscut faptul că a acţionat în repetate rânduri prin
sabotarea competitorilor săi, Gett şi Lyft, prin plasarea comenzilor şi ulterior anularea lor pe
aplicaţiile celor două companii şi prin încercările de convingere a şoferilor care colaborau cu
acestea de a se alătura lor.

Provocări ale tranziţiei de la sectorul terţiar la sectorul cuaternar

Care sunt sensibilitățile tranziției de la sectorul terţiar la cel cuaternar?

Uber este compania care a dat startul tranziţiei de la sectorul terţiar la setorul cuaternar în
domeniul serviciilor de taximetrie. Gigantul american reuşeşte să pună la dispoziţie automobile în
regim de taxi, însă fără a deţine efectiv vreun automobil în acest sens. O companie de taximetrie
obişnuită deţine un parc auto şi are angajaţi şoferi care să conducă fiecare dintre acele
autovehicule. Astfel, vom încadra compania respectivă în sectorul serviciilor, adică sectorul terţiar,
deoarece deţine active în vederea livrării de servicii în domeniul în care activează. De cealaltă
parte, Uber este cel mai pur exemplu pentru prin care putem explica economia on-demand, adică
o concretizare a sectorului cuaternar. Tranziţia de la sectorul terţiar la sectorul cuaternar presupune
în acest caz evoluţia către o economie în care companiile se folosesc de bunurile deţinute de
persoane fizice, care sunt dispuse să le impartă contra-cost, în vederea livrării de servicii, în cazul
de faţă, de taximetrie.

De ce este necesară această tranziţie?

Într-o lume în care aproape toate persoanele din generaţia tănără ştiu să utilizeze un
calculator sau un laptop, smartphone-urile și tabletele au devenit accesibile pentru oricine, iar
accesul la o conexiune la internet este ceva obişnuit, setea de tehnologie la nivel mondial a atins
cote maxime şi este într-o creştere continuă. Trăim într-o perioadă în care toate bunurile trebuie
utilizate la capacitate cât mai mare, pentru a obţine o utilitate maximă. De asemenea, nicio resursă
nu trebuie irosită. Aşa cum am menţionat anterior în această lucrare, se estimează că un autovehicul
este utilizat în medie în proporţie de doar 4% din timp, din care jumătate este petrecut în trafic. În
urma unei discuţii purtate cu un sofer care colaborează cu Uber în Bucuresti, am aflat că acesta
parcurge în medie 1.000 de kilometri săptămânal cu maşina personală, ceea ce înseamnă 52.000
de kilometri parcurşi anual, în scopul furnizării de servicii pentru companie. Deşi acest număr de
kilometri parcurşi variază în funcţie de şofer şi în funcţie de ţară, la nivel mondial Uber împreună

34
cu toate companiile din acelaşi domeniu de activitate au contribuit substanţial la creşterea utilităţii
autovehiculelor personale. Economia internaţională evoluează în pas cu tehnologia, astfel
companiile sunt obligate să se adapteze în mod constant pentru a putea supravieţui în piaţă. Aşadar,
tranziţia către sectorul cuaternar este necesară pentru satisfacerea nevoilor ce se modifică odată cu
progresul tehnologic, într-o lume în care inovaţia este cheia succesului.

Cât de dificilă este realizarea tranziţiei? Ce bariere există?

Cu toate că tehnologia este prezentă în vieţile noastre într-o proporție tot mai mare, există
încă numeroase zone unde infrastructura sau mentalitatea persoanelor pot întârzia emergența
progresului și a modernității. De exemplu, într-o ţară săracă sau subdezvoltată, nu există cerere
pentru serviciile oferite de Uber, deoarece nu există persoane dispuse să îşi utilizeze autovehiculele
personale în acest sens (fiind o ţară săracă, deţinerea unui autovehicul poate fi considerată un lux),
sau nu există suficienţi posesori de smartphone sau tabletă care să poată accesa serviciile. Mai
mult, este posibil să nu existe nici conexiune la internet, ceea ce face aproape imposibilă tranziţia
către sectorul cuaternar în domeniul în care activează compania. O altă barieră posibilă o poate
reprezenta mentalitatea persoanelor care au acces la serviciile respective, însă din anumite motive,
nu doresc să le folosească, fie din lipsă de încredere, fie nu doresc să îşi ofere datele personale şi
bancare, ori pur şi simplu preferă companiile de taximetrie obişnuite. Pentru a putea atrage acest
segment de persoane, consider că este nevoie de o transparenţă cât mai mare din partea companiei
pentru a câştiga încrederea posibililor utilizatori şi de diferite promoţii atractive.

În cazul companiei luate ca exemplu în acest studiu de caz, pot apărea şi bariere de natură
reglementară. În unele ţări există legi stricte cu privire la serviciile de taximetrie, care pot bloca
total accesul companiei în pieţele respective. În unele cazuri, Uber a reuşit să ocolească aceste legi,
însă în urma protestelor din partea companiilor de taximetrie, guvernele au acţionat în interesul
companiilor locale, astfel că serviciile oferite de Uber au fost interzise. Au fost semnalate
numeroase cazuri în care compania a recunoscut faptul că oferit bani sub formă de mită unor
persoane influente, pentru a primi avize de funţionare. Din acest motiv, Uber a fost denumită de
multe persoane ca fiind un barometru pentru corupţie.

Uber a sutinut mereu ca este companie de tehnologie si nu de transport, insa Curtea de

la Luxemburg nu a fost de acord cu o astfel de pozitie, argumentand ca Uber nu este un simplu
intermediar, ci are influenta decisiva asupra modului in care soferii furnizeaza serviciile.
Consecinta este ca Uber va trebui sa se supuna in UE unor reguli mai stricte legate de autorizatii
si licente. Acum, autoritatile din tarile UE au primit unda verde de a reglementa Uber si cu

35
siguranta legile vor fi diferite de la tara la tara si acest lucru va depinde si de opinia politicienilor
aflati acum la guvernare, dar si de lobby-ul facut de Uber, respectiv de organizatiile
taximetristilor. Companiile de taxi reproseaza Uber ca face concurenta neloiala si ca soferii care
conduc in cadrul aplicatiei nu sunt supusi acelorasi reguli ca in taximetrie si nu au licentele
necesare. In cateva tari din Europa de Vest, Uber este in completa legalitate si soferii au licenta
de transport, iar acolo decizia nu va schimba nimic. In alte zone insa, si aici intra si Europa de
Est, companiile asa-numite de ride-sharing nu sunt legiferate si statutul lor nu este prea clar.

Reguli mai stricte care vor creste costurile

Decizia CJUE va insemna ca in mai multe tari autoritatile vor actiona pentru a
reglementa Uber, iar asta va insemna, printre altele, ca soferii vor fi obligati sa obtina licenta de
transport persoane si sa faca ITP mai des. Sunt doar doua exemple dar, unele tari vor decide ca
Uber este o companie de taxi si soferii trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca si
taximetristii, iar in altele astfel de aplicatii ar putea fi reglementate diferit fata de taxi, cu conditii
si costuri mai reduse. Pe termen scurt probabil ca nu se va schimba nimic pentru clientii Uber,
dar pe termen mediu si lung vor aparea modificari. De exemplu, daca un sofer de Uber va fi
obligat sa plateasca 1.500-2.000 de lei pe licente si autorizatii, atunci mult mai putini se vor
apuca, fiindca nu vor fi siguri in cat timp isi scot banii. Daca tarifele vor creste, numarul de
clienti ar putea scadea. la fel, daca numarul de masini va scadea, timpii de asteptare cresc si in
unele zone va fi aproape imposibil sa gasesti o masina. Si acum, la orele de varf, tarifele
dinamice (surge price) pot creste de trei ori pretul cursei.
Strict pentru Bucuresti, in contextul celor anuntate de primarul Gabriela Firea, ar fi
posibil ca efectul psihologic sa fie negativ in randul celor care ar fi vrut sa intre ca soferi la Uber.
Vor fi oameni care-si vor spune ca nu merita sa riste cu o aplicatie atat de controversata care se
afla la granita dintre legal si ilegal. Aici trebuie insa mentionat un aspect. In Romania, atat de
multi oameni au avut experiente neplacute cu taxi-urile, incat Uber si Taxify sunt aplicatii care,
per total, au servicii net superioare si sunt apreciate. In plus, dat fiind modul defectuos in care
statul isi gestioneaza resursele financiare, multor romani nu le pasa ce taxe plateste Uber in tara.
Uber a spus mereu ca a intrat pe piata romaneasca cu gandul de a ramane mult timp aici.
Compania este prezenta in Bucuresti, Brasov, Cluj si Timisoara si spune ca 450.000 de oameni i-
au folosit cel putin o data serviciile. Uber spune ca vrea un dialog cu autoritatile, vrea sa existe o
reglementare si da exemple din state precum Estonia, Lituania, Finlanda care au ales sa
reglementeze serviciile de ride sharing si sa implementeze un sistem de licentiere, atat pentru
platforma, cat si pentru soferii-parteneri. Despre cadrul legal in care lucreaza soferii Uber,
Nicoleta Schroeder, director general Uber Romania, explica in martie ca fiecare trebuie sa aiba o
entitate juridica pentru a exista transparenta in legatura cu taxele si cu facturile fiscale. Soferii nu
au nicio licenta de transport fiindca nu sunt nici taximetristi, unde este nevoie de licenta, insa
nici nu fac parte din transportul public. "Este o aplicatie inchisa, nu poti chema o masina
facandu-i cu mana pe strada". Intrebata despre statutul legal al Uber, Schroeder spunea atunci ca
Uber este un serviciu "nedefinit", iar compania vrea o clarificare dupa modelul tarilor europene
care au reglementat aceste aplicatii ce formeaza asa-numita economie colaborativa. UE a dat
recomandari clare statelor europene pentru a-si adapta legile pentru a incuraja astfel de servicii,
exemple pozitive fiind Portugalia, tarile baltice sau Finlanda, mai spunea ea.

36
Ce spun criticii Uber

Asociatiile taximetristilor sunt cei mai mari critici Uber si cazul analizat de CJUE a
pornit de la o plangere facuta de taximetristii din Barcelona. Criticii Uber spun ca aceasta
companie face practic servicii de taximetrie, insa fara licenta si soferii-parteneri ai Uber au
avantaj neloial fata de taximetristii profesionisti pentru ca au mult mai putine cheltuieli.
Opozantii aplicatiilor din economia colaborativa (shared economy) spun ca decizia CJUE arata
cat se poate de clar ca acest concept de "platforma digitala" care sa faca legatura dintre cerere si
oferta este un mit creat de companiile de tehnolgie pentru a induce in eroare. Bloomberg are un
amplu articol pe tema "daramarii" mitului platformei, facandu-se o comparatie cu Airbnb care
face concurenta neloiala industriei hoteliere, dar si cu Youtube sau Facebook care nu vor sa fie
numite companii media, dar profita de pe urma conitnutul creat de mass media traditionale.

Decizia CJUE a fost perceputa de unii ca fiind continuarea ofensivei UE contra

companiilor americane de tehnologie care devin tot mai puternice in Europa, dar sunt criticate
pentru ca platesc impozite mult mai mici decat ar fi normal si ca nesocotesc legile privind
protectia datelor. Decizia Curtii de la Luxemburg da "apa la moara" vocilor radicale din cateva
state care spun ca marile companii occidentale induc publicul in eroare si fac tot ce pot pentru a
plati tot mai putine taxe. Foarte posibil ca intreg segmentul economiei colaborative va fi supus
unor incercari de reglementare, aici incluzand nu doar transportul, dar si aplicatii de cazare,
precum Airbnb, dar si cele de livrare mancare. Un lucru care se va schimba tine de relatia dintre
aceste companii din economia colaborativa si cei care presteaza servicii. Un exemplu interesant
esye cel din Marea Britanie unde in instanta doi soferi au castigat dreptul de a fi tratati ca
angajati, si nu ca liberi profesionisti. Asta inseamna ca pe viitor cei care presteaza servicii in
mod constant pentru astfel de companii ar puta avea dreptul la concediu platit si la salariu minim
garantat. Pana acolo mai este mult, dar precedentul a fost stabilit.

CONCLUZII

Sectorul terţiar implică furnizarea serviciilor către consumatorii finali, fără a fi concretizate
într-un produs finit. Este sectorul care a suferit o creştere substanţială continuă în ultimele decenii
pe plan internaţional. În toate ţările dezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare, sectorul serviciilor
a reuşit să genereze cea mai mare pondere în PIB, majoritatea populaţiei desfăşurand activitaţi în
cadrul său. Printre activitaţile care pot fi atribuite acestui sector se numără transportul, comerţul,

37
serviciile financiar-bancare, asigurările, turismul, logistica, publicitatea, activităţile de vânzare şi
retail sau activităţile meşteşugăreşti. Conform studiilor de specialitate efectuate în domeniu, peste
80% din creşterea economică din prezent se datorează progresului tehnic, ştiinţific şi tehnologic.
Ne aflăm într-un moment în care informaţia este privită ca fiind resursa fundamentală a societăţii.

Sectorul cuaternar este derivat din sectorul terţiar şi înglobează activităţile economice
bazate pe tehnologia informaţiei şi pe cunoaştere, cum ar fi serviciile tehnologice, serviciile IT şi
de internet, cercetarea şi dezvoltarea ştiinţifică, producţia de softuri, educaţia şi serviciile de
planificare financiară. În ultimii ani, sectorul cuaternar s-a bucurat de o atenţie sporită din partea
specialiştilor, datorită evoluţiei tot mai mari înregistrată de acesta.

Dezvoltarea noilor tehnologii precum și cercetarea şi diseminarea informaţiilor sunt

influenţate de procesul de globalizare dar şi acestea influenţează la rândul lor acest proces.
Fenomenul globalizării se bazează pe continua expansiune a economiei globale dar şi a culturii,
ştiinţei şi tehnologiei, pe creşterea interdependenţelor şi a cooperării internaţionale, ca urmare a
apariției noilor oportunităţi economice şi culturale.

În condițiile actuale ale globalizării, cunoaşterea reprezintă o resursă tot mai importantă
pentru oricare dintre procesele generatoare de valoare şi devine o sursă de reînnoire a modului de
folosire a celorlalţi factori de producţie şi un liant care uneşte şi coordonează ceilalţi factori.
Economia bazată pe cunoaștere se caracterizează printr-o reducere a substanței materiale în natura
produselor și mai ales în valoarea acestora, accentul fiind plasat asupra elementelor de natură
intangibilă. Apare astfel unul dintre termenele tot mai utilizate în vocabularul specialiștilor, cel de
dematerializare. La nivel macroeconomic, dematerializarea contribuie la și se reflectă în creşterea
semnificativă a sectorului serviciilor. Astăzi, cea mai mare parte a forţei de muncă din țările
dezvoltate este angajată și salarizată în sectorul serviciilor. În cvasitotalitatea economiilor
catalogate ca dezvoltate și moderne, sectorul serviciilor are o pondere majoră în PIB.

Identificarea valorii reale a a investițiilor în active intangibile este un demers dificil de

realizat, pentru a putea analiza nivelul de inovare în economie. Datele statistice permit evaluarea
investiţiilor în cercetare-dezvoltare (R&D), în brevete şi licenţe, precum şi în educaţie, ceea ce a
fost exemplificat în capitolul al doilea al acestei lucrări. De cele mai multe ori, în studiile de
specialitate sau în analizele la nivel microeconomic, sunt avute în vedere, pentru estimarea
activelor intangibile, cheltuielile din educație și respectiv producția sau achiziția de know-how.

Economia on-demand, cunoscută şi ca “sharing economy” este un concept relativ nou,

apărut în ultimul deceniu, care înglobează companiile consacrate în domeniul IT, ce au ca obiect

38
de activitate livrarea de bunuri sau servicii la momentul cererii. De asemenea, economia on-
demand mai poate fi definită ca fiind economia în care utilizatorii îşi împart bunurile personale cu
alţi utilizatori, contra cost. Specialiştii au împărţit economia on-demand în 5 sectoare primare,
după cum urmează: turism, car-sharing, personal (staffing), divertisment şi planificare financiară.
Această economie devine tot mai importantă datorită veniturilor pe care le generează şi a
potenţialului foarte mare de dezvoltare. Principalii jucători din această economie sunt Uber şi
Airbnb. Consider că economia on-demand poate oferi oportunităţi mari pentru dezvoltarea unor
start-up-uri de succes în domeniul IT, datorită multitudinii de canale digitale pe care le avem la
dispoziţie, mulţumită progresului tehnologic din ultimii ani.

39