Sunteți pe pagina 1din 23

COPILUL VICTIMĂ A ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII

Abuzul şi neglijarea copilului reprezintă un fenomen social foarte complex, ceea ce


implică o dimensiune multiaspectuală de definire şi intervenţie.
Numeroasele cercetări în domeniu arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă
de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victime directe ale maltratării, este mai intensă şi cu consecinţe
mai profunde şi mai de durată decît în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi
ale neglijîrii din partea părinţilor. Într-o familie care s-a transformat în “sursă de violenţă”, copiii
cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de dragoste şi de siguranţă sunt profund
neglijate, iar funcţiile parentale nu mai sunt împlinite. Această experienţa traumatizantă, pe care
o trăiesc copii într-un mediu violent le afectează nu numai sănătatea fizică şi psichica la moment,
consecinţele fiind complexe ce le afectează şi viitorul. Este stabilit de experţii internaţionali că,
practic, 50 la sută din copiii care au fost martori ai violenţei în propriile familii o reproduc,
practic, în propriile familii. Manifestarea repetată a unor comportamente violente în căminul
familial, este cu atât mai gravă cu cât acesta reprezintă mediul în care individul trebuie să
beneficieze de un refugiu, de intimitate, linişte şi securitate, pe de o parte, şi este instituţia cu una
din cele mai importante funcţii în procesul de socializare, pe de altă parte. Violenţa intrafamilială
conduce la deteriorarea relaţiilor dintre membrii familiei, determinând, astfel, modificarea
structurii acesteia, a rolului şi funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească la nivelul societăţii,
contribuind, în final, la intensificarea conduitelor destructive şi deviante şi nu la păstrarea
echilibrului social.
În Republica Moldova nu există, deocamdată, statistici oficiale din care am putea cunoaşte câţi
copii sunt bătuţi zilnic, săptămânal sau anual în familii. Rapoartele Procuraturii Generale arată
însă date îngrijorătoare: pe an ce trece creşte numărul cazurilor grave şi extrem de grave de
maltratare a copiilor de către propriii părinţi.
Un studiu realizat în 2004 de către UNICEF şi Guvern („Îngrijirea şi dezvoltarea timpurie a
copiilor în Moldova”) arată că bătaia este aplicată ca pedeapsă de 39,6% din părinţii cu copii de
la 0 la 7 ani. 86% din părinţii chestionaţi au spus că prin bătaie îi fac pe copii să-i asculte şi să-i
respecte; 13% din părinţi îşi bat copiii pentru că au fost şi ei, la rândul lor, pălmuiţi de părinţi; iar
12% din părinţi au răspuns că îşi bat copiii pentru că îi „iubesc” şi le vor binele.
În cadrul aceluiaşi sondaj, răspunsurile oferite de către copiii intervievaţi arată că:
· Doi din zece copii apreciază că în familia lor ei sunt supuşi violenţei
verbale (sunt numiţi cu tot felul de cuvinte umilitoare)
·Unu din zece părinţi recunosc că abuzează emoţional/psihologic copiii (ameninţă,
interzic diverse activităţi, etc)
0
În timp ce doar un singur părinte din zece recunoaşte că îşi bate copilul între 0-6 ani (cu mâna,
cu varga, cu obiecte, cu cureaua), şase copii din zece, dintr-un total de 639 de copii intervievaţi,
cunosc pe propria piele ce este bătaia
Experienţa a demonstrat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan
afectiv, în special în cazul copiilor, se regăsesc cel mai adesea, în familie, acolo unde copilul î-şi
petrece cea mai mare parte a timpului, acolo unde au loc primele experienţe şi se stabilesc cele
dintîi relaţii, acolo unde este educat şi format ca om şi personalitate. Cele mai acute probleme
educative, culminînd cu insuccesul şcolar, provin adesea din absenţa sau ignorarea atenţiei
părinţilor faţă de dezvoltarea şi supravegherea copilului, dar mai ales „eroziunii” afective , unde
copilul este neglijat, abuzat iar, pedeapsa este percepută ca unică formă de educaţie adoptată de
părinţi.
Lucrul esenţial în creşterea şi dezvoltarea unui copil este afecţiunea dintre acesta şi
părintele său. Nimic nu va merge cum trebuie atîta timp cît nevoia de dragoste a copilului nu este
împlinită.Numai dacă se simte îngrijit şi iubit din tot sufletul va putea da ce-i mai bun din el.
Cînd copilul se simte iubit, este mult mai uşor să îl educi şi să îl disciplinezi decît atunci cînd
acest „rezervor emoţional” este gol. Într-adevăr, nevoia de afecţiune este cea mai mare nevoie a
copilului, vorbind din punct de vedere afectiv, iar felul cum este satisfăcută va influenţa puternic
relaţia lui cu părinţii, dezvoltarea personalităţii copilului, relaţiile viitoare ca adult.
Lucrarea î-şi propune o analiză complexă a fenomenului abuzului copilului cu evidenţierea
factorilor, definirea formelor de abuz din diferite perspective, consecinţele abuzului în diferite
sfere de dezvoltare a copilului.
Avînd în vedere faptul că problema abuzului faţă de copil este una complexă, favorizată de
mai mulţi factori, prevenirea acestui fenomen şi intervenţia în caz de abuz poate fi abordată şi
soluţionată cu implicarea specialiştilor din diferite domenii. În cadrul lucrării vor fi evidenţiate,
astfel, principiile intervenţiei în caz de abuz asupra copiilor, rolul echipei multidisciplinare şi a
diferitor specialişti în parte, etapele şi metodologia intervenţiei.

1. VARIABILE CARE INFLUENŢEAZĂ DEFINIŢIA MALTRATĂRII


Abuzul asupra copilului este un fenomen prezent în toate societăţile şi în rândul

1
fiecărei clase sociale. Complexitatea fenomenului dat oferă un spaţiu vast pentru cercetare, astfel
încît la monentul actual , definirea fenomenului de maltratare a copilului să se facă din
perspectiva medicală, psihologică, culturală şi legislativă.
Ca fenomen care desemnează violenţă împtriva copilului a fost recunoscut doar în 1962, odată
cu iniţiatiava lui Henry Kempe, pediatru din Colorado (SUA), care a impus medicilor din
întreaga lume conceptul de “sindrom al copilului bătut”. Din acest moment problema copilului
maltratat a devenit subiect de preocupare şi pentru alte ştiinţe.
Termenul de maltratare a apărut în limba franceză în anul 1987(Robert, 1996) şi face referinţă
la rele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violenţe fizice, psihologice, neglijări grave,
abuzuri sexuale etc.1
Abuzul asupra copilului, deşi nu este un fenomen nou, a reţinut atenţia specialiştilor (pediatri,
psihiatri, psihologi) abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Psihologul francez de origine română
Şerban Ionescu arată că maltratarea poate fi considerată ca un continuum care merge de la
absenţa maltratării până la maltratarea extremă. Pragul dincolo de care putem vorbi de maltratare
este subiectiv şi este condiţionat de diverse variabile.
Prima variabilă este limita morală între bunele tratamente aplicate copilului şi abuz. Este greu
de definit limita dintre normal şi patologic, fie că este vorba despre lipsa îngrijirii (limita între o
educaţie mai puţin adecvată şi una neadecvată, care motivează o semnalare a specialistului),
modul de a exprima afecţiunea (limita între a demonstra o afecţiune pozitivă sau nu), sau
pedepsele aplicate (limita intensităţii acceptabile a unei palme date unui copil neascultător).
A doua variabilă este durata actului. Fiecare familie trăieşte perioade de tensiune, moment în
care părinţii pot acţiona nepotrivit. Uneori chiar şi părintele cel mai calm poate să-şi piardă
răbdarea şi să-şi strângă de braţ copilul care face o criză în faţa caseide marcat dintr-un magazin.
Însă, acest părinte, nu va ajunge la o înlănţuire de comportamente violente care să se constituie
în abuz.
O altă variabilă de care trebuie să ţinem cont atunci când trebuie să definii pragul dincolo de care
putem vorbi de maltratare este contextul socio-cultural în care trăieşte copilul, pentru că nu
există o idee universal valabilă referitoare la cea mai bună metodă de a creşte un copil. Exemplu:
Faptul de a lăsa copilul să plângă în pat mult timp este perceput, în funcţie de epocă sau ţară, ca
fiind benefic educaţiei sau ca un episod de neglijare.
Definirea abuzului asupra copilului depinde de cele mai multe ori de obiectivele

1
Şerban Ionescu şi Colette Jurdan-Ionescu, Maltratarea: Forme, Epidemiologie, Etiologie şi Consecinţe, Fundaţia
Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti - 2001

2
profesioniştilor. De exemplu, în profesiile juridice, pentru a lua o decizie juridică, se pune
accentul pe dovezile de abuz, în funcţie de legea în vigoare, în timp ce pentru a realiza o
intervenţie în favoarea copilului, profesioniştii din domeniile psiho-sociale sunt preocupaţi mai
ales de efectele pe termen scurt şi lung ale abuzului asupra copilului.

2. DEFINIREA CONCEPTELOR DE ABUZ ASUPRA COPILULUI


În DSM-IV (American Psychiatric Association, 1996), conceptul de maltratare
grupează trei componente principale: abuzul fizic (violenţa), abuzul sexual şi neglijarea.
Definiţia abuzului, acceptată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, acoperă în întregime
acest concept: "abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele
tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare
comercială sau de alt tip produse de către părinţi sau orice altă persoane aflată în poziţie de
răspundere, putere sau încredere, ale căror consecinţe produc daune actuale sau potenţiale
asupra sănătăţii copilului, supravieţuirii dezvoltării sau demnităţii lui".2
Astfel, din punc de vedere juridic, “abuzul este încălcarea normelor legale care apără relaţiile
sociale ce asigură o bună şi normală creştere şi dezvoltare psiho- fizico- socială a copilului”
Definiţile derivate din ştiinţele sociale evidenţiază contextul individual, familial, şi social al
maltratării: Maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau omitere a unei acţiuni care
este în detrimentul copilului şi are loc profitînd de incapacitatea copilului de a se apăra,
descerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi a se autoservi.3
Psihologia abordează maltratarea din perspectiva vulnerabilităţii copilului, în contextul
relaţiilor părinte/ îngrijitor- copil, iar sociologia tratează abuzul copilului ca un incident
particular, care reprezintă un spectru mai larg de probleme şi factori de risc cu caracter social.
Luînd în consideraţie toate aceste aspecte implicate, definiţiile derivate, din diferite
perspective vor surprinde multitudinea de factori implicaţi în definirea fenonenului abuzului
asupra copilului.
Violenţa şi abuzul sexual se referă la comportamente neadecvate ale unor persoane care se află
în mod obişnuit într-un raport de autoritate şi putere cu copilul. Este vorba, de obicei, de adulţi
dar pot fi implicaţi şi adolescenţi (Meston, 1993).
Abuz asupra copilului - „orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de
răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică
a copilului” (art.89, alin.1, Legea 272/2004);

2
Preventing Child Maltreatment: a guade to takig acton and generating evidence, WHO, 2006.
3
V. Popescu, M. Răduţ., Copilul maltratat// Viaţa medicală, 1998. nr. 2, anul X, p. 420.

3
“Profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil prin desconsiderarea
personalităţii celui de-al doilea” (Roth-Szamosközi, 1999);
“Cauzarea intenţionată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică
a copilului” (N. Frude, 1989).
Neglijarea copilului - „omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are
responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată
acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psichica a copilului” (art.89, alin.2,
Legea 272/2004)
Maltratarea - „orice formă de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul
copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce
este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi” (Popescu, Răduţ, 1989) sau „orice formă
de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mental, abandon sau neglijenţă, rele tratamente, exploatare,
abuz sexual” (Convenţia Drepturilor Copilului, art. 19).
Copil în situaţie de risc - „se referă la o populaţie de copii necunoscută ca număr sau ca pondere,
în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor
rele tratamente suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem
certitudinea comiterii lor în prezent” (Rotariu şi colaboratorii,1996).
Minori exploataţi prin muncă - folosirea copilului la activităţi care depăşesc capacităţile şi
rezistenţa sa fizică. Aceste tipuri de activităţi pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt
contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (ex.: cerşitul) şi împiedică realizarea
sa şcolară sau profesională.

3. ABUZUL FIZIC - DEFINIŢIE, CONSECINŢE ŞI MANIFESTĂRI


Violenţa umană cel mai de seste asociată cu abuzurile care periclitează integritatea fizică şi
sănătatea individului. Indicatorii abuzului fizic sunt cei mai vizibili şi uşor de recunoscut:
vînătăi, arsuri, fracturi, plăgi.
Violenţa fizică se exprimă prin acţiuni variate ca formă şi intensitate: de la pedepse corporale
excesive pînă la comportamente extreme care pot pune în pericol viaţa copilului.
Reeşind din cele afirmate anterior, putem afirma că, agresarea copilului în mod deliberat, de
către adultul în a cărui grijă se află copilul, provocarea de leziuni sau otrăvirea lui este considerat
abuz fizic.

4
Abuzul fizic4deci, implică folosirea forţei fizice asupra copilului şi/sau supunerea la munci
dificile care depăşesc posibilităţile acestuia, având ca rezultat vătămarea integrităţii sale
corporale.
Abuzul fizic presupune pedepse ca: aşezarea în genunchi a copilului, lovirea, legarea, rănirea,
otrăvirea, intoxicarea sau arderi etc., produse intenţionat.
Într-o abordare recentă, psihologii Gelles&Straus (1998) prevăd două stadii de dezvoltare a
pattern-urilor abuzive şi de facilitare sau inhibare a factorilor compensatori sau destabilizatori ai
abuzului: expresivitatea violenţei în abuzul fizic, văzută ca modalitate de reducere a tensiunilor
acumulate, dar şi ca reacţie de răspuns la acţiunea violentă a altei persoane asupra abuzatorului,
şi legitimitatea actului violent explicat prin folosirea forţei în situaţii sociale speciale.
Unul dintre subiectele discutate de specialişti ţine de diferenţierea între pedepsele corporale,
aplicate cu scopri educative şi abuz fizic. Este important de a putea stabili hotarul unde se
termină prima şi apare abuzul.
Spunem că este abuz fizic atunci când ne referim la pedepse corporale care duc
la alterarea gravă a stării de sănătate şi a dezvoltării fizice a copilului. Pedepsele corporale
acceptabile din punct de vedere cultural (bătăi la fund, palme) sunt cu risc atunci când sunt
frecvente (Alfoldi, 1999).
Republica Moldova nu are adoptată, deocamdată, o lege specială care ar interzice pedeapsa
corporală a copilului. În schimb, există prevederi ce se conţin în alte legi, acte normative care
pedepsesc persoanele abuzive.
Codul Familiei :
•„Metodele de educaţie a copilului, alese de părinţi, vor exclude comportamentul abuziv,
insultele şi maltratările de orice fel, discriminarea, violenţa psihică şi fizică...”(Art. 62).
• „Comportamentul abuziv al părinţilor faţă de copii, aplicarea violenţei fizice sau psihice,
atentarea la inviolabilitatea sexuală a copilului - pot servi drept motiv pentru decăderea pe cale
judecătorească din drepturile părinteşti” (Art. 67).
Legea în văţământului :
•„Sunt interzise pedepsele corporale, aplicarea sub orice formă a metodelor de violenţă fizică
sau psihică” (Art.57).
Codul Munci :
•„Aplicarea, chiar şi o singură dată, de către un cadru didactic a violenţei fizice sau psihice
faţă de discepoli poate servi ca motiv de concediere din serviciu” (Art. 86 şi 301)
Legea privind drepturile copilului :

4
Abuzul si Neglijarea Copilului, Studiul realizat de Organizatia "Salvati Copiii" România, Bucuresti - 2000

5
•„Nici un copil nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau
degradante; statul ocroteşte copilul de orice formă de exploatare, discriminare, violenţă fizică şi
psihică, neadmiţând comportarea plină de cruzime, grosolană, dispreţuitoare, insultele si
maltratările, antrenarea în acţiuni criminale, incitarea sau constrângerea de a practica orice
activitate sexuală” (Art.6)
Codul Penal :
•„Vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii: gravă, medie şi uşoară (Art.
151 – 153)
•„Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă” (Art.154)
Codul de contravenţii administrative:
• „Neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire, comportament abuziv,
insulte şi maltratări de orice fel” (Art. 170)
•„Cauzarea leziunilor corporale uşoare, maltratare” (Art. 47/1)
•„Încălcarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului, exprimate prin comportament
abuziv, insulte şi maltratări de orice fel, violenta psihică şi fizică” (Art.170/2)
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, 1989 , menţionează o serie
momente cheie cu privire la respectarea drepturilor copiilor de orice formă de abuz:
• Art.6 - Orice copil are dreptul la dezvoltare fizică şi psihică armonioasă
• Art.12 - Orice copil are dreptul de a-şi exprima opiniile în toate chestiunile care îl privesc
• Art.19 - Orice copil are dreptul de fi protejat împotriva violenţei fizice şi psihice şi
împotriva oricărei forme de maltratare
• Art.28 - 29 - Orice copil are dreptul la educaţie; Educaţia trebuie să pregătească copilul
pentru viaţă, să îi dezvolte respectul pentru drepturile omului, să îl formeze în spiritul
înţelegerii şi toleranţei Art.6 - Orice copil are dreptul la dezvoltare fizică şi psihică
armonioasă
• Art.33 - Orice copil are dreptul la protecţie împotriva folosirii drogurilor
• Art.34 - Orice copil are dreptul la protecţie împotriva exploatării sexuale, a abuzului
sexual, împotriva prostituţiei şi a pornografiei
• Art.37 - Nici un copil nu trebuie supus unor tratamente crude sau degradante
• Art.39 - Orice copil care a fost supus abuzului fizic şi / sau psihic are dreptul la refacere
fizică şi psihică şi la reintegrare socială
O altă formă a abuzului fizic, după cum a fost specificată în definiţie, este considerată
exploatarea puteriii de muncă a copilului. În acest sens, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a
Muncii nr.138 oferă cea mai cuprinzătoare definiţie:

6
“ Exploatarea prin muncă a copilului înseamnă orice formă de muncă a copilului , de ale
cărei beneficii profită un adult şi care are drept consecinţă afectarea dezvoltării, educaţiei şi
moralităţii copilului”
Cele mai grave şi periculoase forme ale muncii sunt:
 muncile care îi expun pe copii la riscuri fizice, psihologice şi sexuale;
 muncile efectuate sub pămînt, sub apă, la înălţimi periculoase sau spaţii restrînse;
 muncile efectuate cu maşini, materiale, instrumente periculoase sau care implică
manipularea sau transpotrul unor greutăţi;
 muncile efectuate într-un mediu nesănătos, care pot să îi expună pe copii la acţiunea
unor substanţe, agenţi, proceduri periculoase sau unor condiţii de temperatură, de
zgomot sau vibraţii, care le-ar prejudicia sănătatea;
 muncile efectuate în condiţii deosebit de dificile, spre exemplu, pe parcursul mai
multor ore sau în timpul nopţii, sau pentru care copilul
este reţinut într-un mod nejustificat la sediul patrimoniului.5
O altă formă specială de abuz fizic, observată la copii pînă la 2 ani , este cunoscută sub
denumirea de Sindromul bebeluşului scuturat( SBS- Shaken Baby Sindrome).
Sindromul bebeluşului scuturat întruneşte totalitatea semnelor şi simtomelor ce rezultă din
scuturarea violentă şi lovirea capului unui bebeluş sau copil mic. Semnele sau simptomele pot fi
minore sau grave şi apar atunci cînd cineva scutură un bebeluş cu forţa .Capul copilului se
roteşte incontrolabil, pentru că muşchii gătului nu sunt bine dezvoltaţi şi nu-i pot oferi suport, iar
creerul se mişcă în interiorul scalpului, producînd rupturi de vase sangvine şi nervi, ce duc la
hemragie şi la inflamarea lui.
Simptomele Sindromului bebeluşului scuturat pot fi casificate în:
 letargia/ scăderea masei muscolare;
 iritabilitate, apetit scăzut;
 vomă, aparent fără motiv
 Vănătăi ( pe mîini sau piept, dar foarte rar)
 Imposibilitatea de a suge şi înghiţi ;
 Rigiditate, respiraţie greoaie,
 Convulsi ;
 Umflarea capului şi a frunţii, bombarea fontanelei ;
 Lipsa de concentrare a privirii, mai ales pe un obiect aflat în mişcare;
 Pupile inegale;

5
Recomandarea OIM nr. 190 privind cele mai grave forme ale muncii copiilor

7
Consecinţele asupra dezvoltării copilului în acest caz sunt multiple:
 Pierderea auzului, vederii,
 Dificultăţi în vorbire şi în activitatea de învăţare,
 Probleme de atenţie şi de memorie,
 Hematom şi edem cerebral,
 Hemoragie oculară,
 Fracturi la nivelui toracelui şi al capului,
 Paralizie, retard mintal, comă, moarte.
O problemă aparte, care încurajează producerea abuzurilor fizice faţă de copii, constituie
acceptarea de către societate a disciplinării corporale a copilului, drept normă, transmisă din
generaţie în generaţie ca tradiţie.
În contextul socio-cultural al tării noastre s-a cultivat ideea că bătaia copilului este o metodă
educativă „eficientă”, iar aplicată din când în când dă rezultate bune în disciplinarea şi educarea
acestuia. Mulţi dintre părinţi declară că educaţia prin bătaie este singurul mod eficient pe care-l
cunosc şi că nu dispun de alternative educaţionale. Putem aprecia că o parte dintre părinţii care-şi
bat copiii au internalizat un comportament abuziv fizic dar deşi mai greu recunoscut, aceasta
reprezintă şi o modalitate de descărcare a furiei acumulate din frustrările şi tensiunile zilnice.
Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor abuzului sunt:
 copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite, contuzii, dungi de la curea,
leziuni uşoare);
 copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri cu ţigara sau alte
obiecte, hemoragii interne, traumatisme sau roşeaţă în jurul organelor genitale etc.).
 La aceste două categorii se mai adaugă copiii aflaţi în situaţii de risc.
Manifestările comportamentale ale copiilor abuzaţi fizic sunt polarizate fie spre ascultare
necondiţionată, fie spre iritabilitate:
 fricoşi, caută aprobarea adulţilor înainte de a-şi autoriza cel mai mic gest;
 motivează ciudat urmele de pe corp/nu-şi amintesc cauza lor;
 evită orice confruntare cu părintele;
 pare excesiv de docil:
 împietrit sau bizar ;
 hipervigilent, cu reacţii de apărare fizică nemotivate;
 manifestă teribilism şi violenţă în relaţiile interpersonale;
 manifestă atitudini provocatoare, din nevoia disperată de a atrage atenţia;
 hiperactivitate generată de frustrări repetate.
Consecinţele abuzului fizic pe termen scurt şi lung se găsesc în planurile emoţional şi social.

8
Consecinţe în plan emoţional:
· sentimentele de culpabilitate şi inferioritate persistă şi la vârsta adultă;
· comunicarea cu aceştia este dificilă şi posibil marcată de violenţă;
· comportamentul violent este manifestat interpersonal în majoritatea
interacţiunilor sociale, mai ales dacă copilul a internalizat un model parental
de agresivitate;
· se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violenţa a fost
percepută de copil ca pe un semn al interesului părintelui faţă de el.
Consecinţe în plan social:
· copilul victimă („ţapul ispăşitor“) nu recunoaşte uneori abuzul şi nu-l denunţă;
·poate refuza separarea de părintele agresor;
· ca adult va adopta atitudini masochiste;
·întâmpină dificultăţi şcolare (dificultăţi de concentrare, agitaţie, nerespectarea regulilor);
· manifestă tulburări de comportament în relaţiile cu ceilalţi copii (agresivitate, impulsivitate)
ce are ca rezultat izolarea socială sau stabilirea de relaţii doar cu copiii agitaţi şi agresivi, ceea ce
determină includerea lor în cercul vicios devalorizare-excludere.

4. ABUZUL EMOŢIONAL / PSIHOLOGIC – DEFINIŢIE, CONSECINŢE ŞI


MANIFESTĂRI
În pofida faptului că abuzul emoţional este cel mai răspîndit, el este cel mai greu de
identificat, pentru că toate formele de abuz şi neglijare au componente psiholgice.Totuşi, în urma
numeroaselor cercetări, mai mulţi savanţi ( Garbarino, Brassard, Germani, Hart) au propus
definirea abuzului emoţional ca o formă distinctă. Garbarino6, spre exemplu, defineşte abuzul
emoţional ca fiind “ actul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine şi a
competenţei sociale a copilului”
Abuzul emoţional, preia la rîndul său, diverse forme şi constă în atitudini şi comportamente
cronice ale părinţilor sau ale altor persoane care îngrijesc copilul, care nu oferă copilului un
mediu de dezvoltare corespunzător şi care pot dăuna dezvoltării fizice, mintale, spirituale, morale
şi sociale.
T. Safonova defineşte abuzul emoţional ca “acţionare psihică asupra copilului, unică sau
repetată, atitudine neglijentă sau ostilă, alte comportamente ale părinţilor sau îngrijitorilor,
care provoacă la copil deformări ale autoaprecierii, pierderea încrederii în sine şi complică
procesul de dezvoltare şi socializare a copilului.”7

6
Garbarino J., Garbarino A., Emotional maltreatment of children- Chicago, NCC, 1986.

9
Abuzul emoţional (psihologic) exercitat asupra copilului este deci, un comportament
neadecvat al adultului faţă de copil, cu efecte negative asupra personalităţii în formare a acestuia.
Abuzul emoţional sau violenţa psihologică regrupează în aceleaşi timp violenţa verbală
(insultarea, umilirea, denigrarea, respingerea, refuzul), pedepsele abuzive şi izolarea (închiderea
copilului într-un spaţiu timp de mai multe ore), exigenţele exacerbate care pun copilul în situaţie
de eşec sau ameninţările, ca de exemplu, ameninţarea cu moartea.
Forme ale abuzului emoţional:8
REJECTAREA - adultul îndepărtează copilul de el, refuză să-i recunoască valoarea
sau legitimitatea nevoilor; îl ruşinează pe copil cînd acesta manifestă emoţiile sale fireşti.
Sentimentele copilului: Copilul simte că ceva nu este în regulă că este “ prost”, “ rău”, se
percepe ca o sursă a problemelor pentru părinţi/ îngrijitori.
IZOLAREA - copilul nu are posibilitatea stabilirii unor contacte sociale sau este izolat într-o
zonă fără interacţiuni sociale (legarea, încuierea lui în diferite spaţii limitative etc.);adultul
întreprinde consistent acţiuni care izolează copilul de comunicarea cu sementi lui şi alţi adulţi,
limitează nerezonabil libertatea copilului, impune unele restricţii referitor la comunicarea cu alţii.
Sentimentele copilului: Copilul trăieşte o “inhibiţie socială”, are dificultăţi de adaptare(refuzul
grădiniţei sau fobie socială), are dificultăţi de comunicare, are un sentiment scăzut al eficienţei
personale şi carenţe în sfera afectivă( anxietate, depresii, ostilitate).
TERORIZAREA - copilul este ameninţat verbal cu părăsirea sau alungarea, este intimidat şi
înfricoşat cu “arme” fizice şi psihologice;
Sentimentele copilului: Copilul trăieşte o stare de anxietate puternică, căreia greu îi face faţă.
Bolwby susţine că ameninţările separării sunt mai dăunătoare decît adevărata separare.
DEGRADAREA - copilul este tratat ca fiind inferior, umilit şi subapreciat, deprivat de
demnitate;
CORUPEREA - copilul este încurajat şi îndrumat să desfăşoare acte antisociale
care conduc la comportamente neadecvate şi social neacceptate;(autodistrucrive, antisociale,
criminale, deviante); adultul modelează şi permite aşa comportamente ca prostituţia, abuzul de
substanţe, alcoolismul, deasemenea constrînge dezvoltarea firească a autonomiei copilului( nu
susţine sentimentale, gîndurile, viziunile, necessitatile copilului).
Sentimentele copilului: Copilul deseori eeste maltratat deja de la nivelul vieţii intrauterine, fiind
un “ consumator de substanţe”( Jonses ( 1973) a introdus diagnosticul sindromului de

7
Сафонова T., Цымбала E., Жестокое обрашение с детьми. Помошь детям , постродавшим от жестоксго
обрашения и их родителям// Москва 2001

8
Organizaţia “Salvaţi Copiii” - Ghid de Bune Practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Bucureşti - 2002

10
alcoolemie fetală ( SAF), pentru a arăta deficienţele înnăscute ce pot apărea ca urmare a
consumului de alcool în timpul gravidităţii: fisionomie specifică, malformaţii
congenitale,tulburări de creştere şi retard mintal.)
Copilul este expus în faţa unor situaţii pe care nu le înţelege. Trăieşte frustrare, anxietate, se
dereglează capacitatea de orientare a copilului, ceea ce duce la distorsionarea percepţiei
copilului, trăieşte sentimentul vinei, pentru ceea ce se întîmplă.
IGNORAREA, NEGLIJAREA RĂSPUNSULUI EMOŢIONAL - adultul în grija căruia
se află copilul îi ignoră iniţiativele şi nevoile de interacţiune ale copilului sau îl neglijează pe
acesta (din punct de vedere emoţional). Acest termen este diferit de cele de rejectare sau
degradare, care au o componentă activă (acte de comitere), şi constituie o formă tipică de
abuz.Adultul nu are nici o motivaţie şi capacităţi de a exprima afecţiune, grijă şi dragoste pentru
copil. Interacţionează cu copilul doar cînd este necesar.
Sentimentele copilului: Copilul simte un puternic sentiment de insecuritate, sentimente de
vinovăţie, jenă, sentiment de înstrăinare de alţii.
Consecinţele pe termen scurt şi lung ale abuzului emoţional asupra copilului au
de asemnea corespondenţe în plan emoţional şi social.
Consecinţe în plan emoţional:
 întârziere în dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării emoţionale şi a capacităţii
empatice, stimă de sine scăzută;
Consecinţe în plan social;
 fugă de acasă, acte antisociale;
 dificultăţi de adaptare durabilă, repetate într-un mediu nou (familie adoptivă, grădiniţă,
şcoală);
 lipsă de iniţiativă, de creativitate, de autonomie, anxietate de separare sau de
anticipare, inclusiv la vârsta adultă.
În afară de formele abuzului emoţional, descrise mai sus mai există încă două forme specifice de
abuz emoţional:
1) Sindromul ENOD/PSSS - eşecul nonorganic de dezvoltare şi
nanismul privativ.
2) Sindromul “Munchausen prin delegaţie”
În sfera abuzului emoţional psihologii au introdus ca o formă specială de abuz
Sindromul “Munchausen prin delegaţie”- SMD. În anul 1977, Meadow a descris pentru prima
dată sindromul Munchausen cu referire la copil. Acest sindrom desemnează un tip de maltratare
a copilului , constă în crearea artificială de către părinţi/îngrijitor a unei boli a copilului şi relevă
patologia relaţiei mamă-copil. Boala copilului este provocată prin exagerare, fabricare sau

11
inducerea simptomelor. Boala copilului este inexplicabilă, misterioasă, prelungită, iar semnele
nu apar decât în prezenţa îngrijitorului. În aceste situaţii mama inventează şi atribuie simptome
false copilului, ceea ce conduce la intervenţii terapeutice supradimensionate.Sindromul cuprinde
atitudini şi acţiuni ale părinţilor care se întind de la a fi preoccupaţi şi îngrijoraţi în legătură cu
sanatatela copilului pînă la fabricarea bolii, modificarea rezultatelor de laborator, inducerea la
copil a simtomelor bolii.
Cele mai comune simtome ale bolilor fabbricate sunt: diaree continuă, (provocată de
lavative), dureri abdominale, pseudoepilepsie, astmă, allergie, infecţii.
Sindromul “ENOD” şi PSSS.
Sindromul “ENOD” şi PSSS sunt două entităţi patologice legate de aceleaşi manifestări ale
comportamentulzi abuziv asupra copilului.
ENOD- eşecul nonorganic de dezvoltare se referă la copiii cu vîrste mai mici de 3 ani, iar PSSS-
nanismul privativ( Psychosocial short stature syndrome), este caracteristic copiilor cu vîrste mai
mari de trei ani.
ENOD constă în întîrzierea dezvoltării fizice a copilului asociate cu carenţe în dezvoltarea
psihoemoţională a copilului. Apare la copii pănă la 2-3 ani, care nu au predispoziţii /probleme
medicale ce ar putea cauza întîrzieri în dezvoltare, este întîlnit la copii care primesc o îngrijire
fizică adecvtă, dar care sunt neglijaţi din punc de vedere emoţional. Această stare poate fi
întîlnită într-o mare varietate de condiţii: de la lipsa de competenţe sau nesiguranţă în
îndeplinirea rolului de părinte, pînă la condiţiile ce definesc simptoamele rejectării copilului de
cître părinte. De asemenea, în cazurile cînd părinţii se confruntă cu probleme de ordin
psihosocial şi economic.
Caracteristicile pe care le prezintă un copil ce suferă de ENOD sunt următoarele:
· înălţime redusă, circumferinţă craniană redusă,
· întîrzieri în dezvoltarea cognitivă,
· copilul poate fi iritabil şi nefericit, iar uneori chiar letargic şi resemnat;
·copilul poate avea somnolenţă execivă,
· lipsa reacţiilor sociale potrivite vîrstei( zîmbet, gîngurit);
· evitarea contactului cu ochii, lipsa contactului cu corpul mamei,
· carenţe în dezvoltarea motricităţii:

În cazurile cînd neglijarea emoţională a copilului continuă şi după ce acesta împlineşte

12
3 ani, sindromul premeste denumirea de nanism privativ, iar manifestările clinice sunt
mai grave şi prezintă astfel:
· copiii au statură anormal de mică
· greutatea poate fi normală sau chiar uşor crescută pentru înălţimea lor ;
· pot avea circumferinţă craniană redusă ;
· dezvoltare întîrziată a vorbirii ;
· apar tulburări emoţionale şi de comportament : căutarea alimentelor devine principala
lor preocupaţie ;
· scoşi din mediul abuziv , mănîncă foarte mult, deseori chiar pănă cînd vomită;
· copiii au numerose crize de furie.
Latimer (1998) include în cadrul conceptului de abuz emoţional şi situaţia în care
copilul este martor al violenţei din mediul familial. Copilul se poate afla în aceeaşi cameră sau
poate auzi schimburile verbale violente ale părinţilor din altă cameră. Poate să observe şi
consecinţele violenţei fizice dintre părinţi (contuzii, ferestre sparte etc). Majoritatea copiilor
martori ai violenţei familiale asistă la agresiunea comisă împotriva unuia dintre părinţi, adesea
împotriva mamei, însă uneori şi împotriva fratelui sau sorei. Prezenţa copilului la violenţele
intrafamiliale poate avea consecinţe negative asupra dezvoltării lui.
În concluzie la cele expuse în acest capitol putem afirma că, expunerea la evenimente
traumatizante, cum ar fi abuzul şi neglijarea în copilărie, presupune trăirea unor stări afective cu
repercursiuni grave asupra personalităţii, care afectează dezvoltarea copilului şi au un impact
negativ pe termen lung asupra individului.
Varietatea şi gravitatea simptomelor pe care le prezintă un copil abuzat vor depinde de mai
mulţi factori precum:
- Tipul abuzul
- Gradul de gravitate a abuzului, deosebit de distructivă este asocierea cu violenţa fizică şi
sexuală.
- Fregvenţa, respectiv cronicitatea.
- Vîrsta copilului la care sa produs abuzul. Stadiul de dezvoltare pe care copilul l-a atins.
- Sprijinul existent din partea sistemului familial, reţelei sociale a copilului.
- Contextul de dezvoltare a copilului( familie, familie foster, instituţie rezidenţială.)
- Persoana făptaşului, gradul de rudenie
Răspunsurile interioare ale copilului de a rezista enevimentelor traumatice, simtomele pe
care le vor presenta copii sunt variate. Se pot distinge răspunsuri imediate ale copilului la
situaţia de maltratare şi consecinţe pe termen lung.Simptomatologia imediată dezvoltată de

13
copilul –victimă este complexă şi reprezintă reacţii de tip emoţional, cognitiv,
comportamental şi somatic.
Ataşamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăseşte la adult , care formează
ataşamente ce dovedesc lipsa de siguranţă cu partenerii şi copiii proprii. Experienţa
traumatizantă din copilărie î-şi lasă amprentele negative asupra integralităţii
psihocomportamentale a ondividului. Astfel, persoana care a suferit abuzul în copilărie, cu o
probabilitate mai mare va avea probleme de ordin emoţional şi cognitiv, iar construirea
relaţiilor cu cei din jur va fi o adevprată provocare.

5. SPECIFICUL EVALUĂRII ŞI INTERVENŢIEI ÎN CAZURILE DE


MALTRATARE A COPILULUI.
Intervenţia în cazul maltratării copilului diferă de oarecare alte forme de intervenţie, astfel,
căteva aspecte specificale acestui tip de intervenţie sunt:
 necesită echipă multidisciplinară;
 necesită timp, deoarece” ceea ce a apărut într-n timp îndelungat, nu poate dispărea
brusc…”;
 se face în virtutea principiului salvgardării interesului superior al copilului( al
recunoaşterii şi satisfacerii nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală;
 ţinteşte prevenirea transmiterii la generaţia următoare a comportamentelor abusive sau de
neglijare;
 necesită intervenşie în mediul de viaţă al copilului( familie, gradinata, şcoală, instituţie de
protecţie);
 necesită intervenţii pentru crearea spaţiilor fizice şi mentale adecvate, securizante;
 necesită intervenţii multiple, diverse şi de durată;
 vizează asigurarea dezvoltării copilului prevenind devieri, stagnări, încetiniri sau
întreruperi ale dezvoltării( se face din perspectiva dezvoltării copilului)9
Totodată este important de menţionat că intervenţia în caz de abuz asupra copilului se va axa pe
cîteva principii de bază:
– Respectarea intereselor superioare ale copilului, cu accent pe dreptul
copilului la protecţie de orice forma de maltratare (art.19 Conventia ONU cu privire la
drepturile copilului) şi nevoia copilului de a avea dezvoltat un sentiment de securitate personala.
Acţiunile specialiştilor sunt orientate la diminuarea oricarui risc posibil de revictimizare a
copilului.

9
Muntean A. Copilul maltratat: evaluare, prevenire, intervenţii// sub red. Lui Ş.Ionescu.- Bucureşti, 2001.

14
– Abordarea individuala a fecarui beneiciar.
Modelul de interventie adoptat este „modelul lucrului pe caz”, ceea ce inseamna
ca pentru fecare caz în parte este întocmit un plan individual de interventie
reieşind din factorii de risc şi de protectie, din necesităţile şi problemele speciice
ale iecarui beneiciar.
– Abordarea multidisciplinară.
Copiii maltrataţi necesită o asistenţă complexă care poate fi asigurată prin
cooperare şi acţiuni coordonate între diverşi specialişti: medic, asistent social,
psiholog, pedagog, politist, judecător, procuror, etc. O evaluare/asistenţă
comprehensivă depinde de integrarea eforturilor disparate. Acest proces necesită
înţelegerea funcţiilor şi obiectivelor principale ale diferitor servicii, a contextului
legilor cu care operăm, precum şi a posibilităţilor şi limitărilor ce derivă din
aceste legi.
Evaluarea şi intervenţia în cazurile de abuz şi neglijare a copilului presupune un şir de etape
precum:
1. Recepţionarea sesizării despre abuz/atosesizarea.
2. Evaluarea cazului.
a) evaluarea iniziala. Interviul de protecţie a copilului.
b) evaluarea complexă.
2. Intervenţia:
a) planificarea intervenţiei.
b) Intervenţia propriu-zisă
3. Evaluarea finală
4. Închiderea cazului.
Cînd copiii suferă, în interiorul lor se activează un mecanism de supravieţuire, care este numit
in limbajul psihologic de specialitate "tendinţă de actualizare". Aceasta se bazează pe încercarea
de a găsi modalităţi de (re)stabilire a condiţiilor favorabile, "normale", de viaţă. În acest context,
copiii incep să ne trimită semnale care ne spun că lucrurile nu sunt în ordine şi că au nevoie de
ajutor. Dar copiii nu vorbesc direct cu noi. Strigătul lor de ajutor este de obicei indirect şi este de
datoria noastră să fim receptivi, să incercăm să le înţelegem mesajul. În cele mai multe cazuri,
insă, problema este că ei îş-i exprimă nevoia de ajutor printr-un comportament agresiv, care
are efectul opus. Reacţia părinţilor este cel mai adesea ostilă, dacă nu chiar punitivă. Un exemplu
poate fi acela al unei fetiţe abuzate sexual care nu se mai spală; pentru a evita orice formă de
atingere fizică; sau o adolescentă care consumă droguri în încercarea de a face realitatea vieţii ei
suportabilă.

15
Chiar şi un copil neglijat care provoacă persoanele din jurul său printr-un comportament agresiv,
încearcă de fapt să atragă atenţia, pentru că e mai bine să ţi se acorde atenţie negativă decat să fi
ignorat. Ideea este că, atunci cand copiii au o atitudine provocatoare sau violentă, trebuie să
percepem acest lucru ca un strigăt de ajutor şi un semnal că trebuie să facem ceva pentru
a descoperi ce nu e în regulă cu acel copil.
Abuzul şi neglijarea copilului implică de multe ori vătămare fizică şi aproape întotdeauna
traume psihologice. CEDO spune foarte clar că autorităţile din toate ţările "au obligaţia legală"
de a lua măsurile necesare pentru a proteja copiii impotriva abuzului şi neglijării, şi că "pot fi
trase la răspundere" atunci cînd nu fac acest lucru. Aceasta înseamnă că este imperativ - fiind de
fapt o îndatorire legală - ca specialiştii să ia măsurile necesare pentru protejarea copilului şi de
asemenea să se asigure că acesta primeşte tratament medical, la momentul respectiv sau mai
tarziu. Este important ca acei specialişti care au astfel de îndatoriri să fie foarte bine informaţi cu
privire la consecinţele traumelor provocate de abuz şi procedurile care trebuie urmate.
În afară de măsurile de siguranţă , trebuie luate în considerare şi alte aspecte. In primul rand,
intervenţia trebuie întotdeauna să se concentreze pe copii, iar în al doilea rand, pe
familie pentru că aceasta este mediul în care copilul primeşte multe dintre resursele de care are
nevoie pentru a se dezvolta. Măsurile de sprijin şi de intervenţie trebuie să se concentreze pe
resursele personale şi de mediu, şi de asemenea pe responsabilizare. Protecţia drepturilor
copilului implică adesea protejarea drepturilor părinţilor. Sigur că poate apărea un conflict
de interese intre părinţi şi copil ( abuzul demonstrează clar acest lucru), dar există şi multe alte
situaţii în care sprijinindu-i pe părinţi, drepturile copilului pot fi promovate şi protejate.
Faptul că există intotdeauna mai multe cauze ce duc la abuz şi neglijare, subliniază necesitatea
unei perspective interactive în ceea ce priveşte intervenţia, precum şi luarea în consideraţie a
caracterului sistemic al abuzului şi neglijării. De aceea, cooperarea dintre grupuri diferite de
specialişti este imperativă
Atunci cand se lucrează direct cu copilul în momentul în care abuzul este confirmat, trebuie să
luăm în consideraţie următoarele:
 Copilul va incerca aproape intotdeauna să-şi protejeze părinţii, indiferent cît de grav a
fost abuzul
 Copilul se simte sau se poate simţi vinovat, şi deci îi va fi ruşine pentru ce i s-a întamplat
 Copilului poate să-i fie teamă să vorbească despre abuz, pentru că are sentimentul - real
sau imaginar – că viaţa îi este în pericol
 Stresul emoţional poate crea un sentiment de nesiguranţă în ceea ce priveşte percepţia
asupra celor întamplate, lucru care duce la o relatare incoerentă a faptei şi poate avea un
impact negativ asupra credibilităţii

16
 Reacţia faţă de dezvăluirea, de exemplu, a unui abuz sexual, trebuie să fie de sprijin şi
incredere, pentru că o reacţie negativă sau lipsa de încurajare poate duce la
re-traumatizarea copilului
 Este posibil ca, în situaţia respectivă, lucrurile să trebuiască să fie f`ăcute treptat şi să nu
se ia măsuri de urgenţă, pentru a preveni re-traumatizarea copilului, dar f`ără a pierde din
vedere posibila vătămare gravă a copilului
 În special în cazurile de abuz sexual, pentru a descoperi "groaznicul secret", este nevoie
de multă atenţie faţă de sentimentele de ruşine, teamă şi vină pe care le trăieşte copilul
 Pentru a-l putea face pe copil să vorbească despre abuz, trebuie să facilităm folosirea
unui anumit vocabular pentru ceea ce s-a intamplat, pentru a facilita comunicarea cu
copilul.
 Intrebările care încep cu "de ce?" sunt adesea percepute ca o acuzaţie
 Este foarte important să nu facem promisiuni pe care nu le putem ţine (cum ar fi
păstrarea secretului despre cele întamplate), pentru că încălcarea acestor promisiuni este
o altă formă de abuz, de data aceasta de încredere
 A povesti cuiva despre abuz e nu numai o uşurare, dar şi o ruşine pentru copil; acesta se
poate teme de consecinţele faptului că a vorbit despre aceasta.
 Timpul în care copilului i se cere să vorbească cu diferite persoane despre abuz trebuie
să fie cat mai scurt posibil
 Sprijinul acordat trebuie să il ajute pe copil să nu se mai simtă o victimă. De aceea,
trebuie făcute toate eforturile pentru împuternicirea lui şi pentru restabilirea normalităţii
în via]a lui, pe căt este posibil. Trebuie acordată o atenţie deosebită menţinerii
integrităţii fizice şi emoţionale a copilului, făcînd paşii necesari şi consultîndu-l şi
informîndu-l în permanenţă pe acesta despre lucrurile care se fac în legătură cu el. În
acelaşi timp integritatea membrilor familiei trebuie respectată pe cît este posibil, în toate
măsurile care se iau.
 În unele cazuri este posibilă o intervenţie şi o acţiune rapidă a echipei multidisciplinare ,
în altele abordarea potrivită e cu paşi mici şi multă atenţie.
În unele ţări Europene poliţia are dreptul să îndepărteze agresorul din locuinţa familiei, astfel
incat să nu fie nevoie de plasarea copilului în afara familiei. Aceasta poate fi o soluţie bună, in
special datorită valorii sale simbolice: devine foarte clar că agresorul este responsabil pentru
abuz, nu copilul. De asemenea, şansele ca normalitatea să fie restabilită în viaţa copilului cresc.

17
6. ROLUL ECHPEI MULTIDISCIPLINARE ÎN SOLUŢIONAREA CAZURILOR DE
ABUZ.
Întervenţia şi realibitarea copiilor maltrataţi necesită o asistenţă complexă care poate fi
asigurată prin cooperare şi acţiuni coordonate între diverşi specialişti: medic, asistent social,
psiholog, pedagog, politist, judecător, procuror. Astfel, încît fiecare actor social implicat şi
fiecare specialist are rolul şi fucţiile sale directe dar şi lucrul în echipă, ce presupune o calaborare
constructivă.
Asistenţii sociali oferă ajutor în soluţionarea problemelor sociale ale copiilor abuzaţi şi familiilor
şi anume:
· Stabilesc diagnoza socială a familiilor şi identifică necesităţile sociale ale acestora
· Informează autorităţile tutelare teritoriale privind cazurile înregistrate de abuz faţă de
copii
· Sesizează Comisariatul de Poliţie şi Procuratura de sector sau Procuratura Generală
privind cazurile de maltratare ce cad sub incidenţa Codului Penal şi Codului
Contravenţiilor Administrative ale Republicii Moldova
· Asigură plasarea copiilor în medii securizante, în cazul în care mediul familial este
periculos pentru viaţa şi sănătatea lor
· Intervin pentru perfectarea actelor de înregistrare tardivă a naşterii copiilor, buletinelor de
identitate ale copiilor sau ale membrilor familiilor, altor acte necesare
· Intervin pentru şcolarizarea copiilor care, din cauza neglijării, nu merg la şcoală
· Ajută copiii să obţină o profesie
· Sprijină părinţii în perfectarea actelor pentru obţinerea indemnizaţiilor sociale, pentru
însuşirea unei profesii sau găsirea unui loc de muncă
· Acordă asistenţă copiilor în timpul investigaţiilor medicale şi expertizelor medico-legale
· Participă în calitate de martori sau specialişti în cadrul şedinţelor de judecată în cauzele
penale de învinuire a abuzatorilor
· Intervin pentru susţinerea materială a familiilor
· Urmăresc evoluţia cazurilor de abuz, comunicând cu copilul, rudele lui, reprezentanţii
autorităţilor tutelare, ai centrelor de plasament temporar, instituţiilor de drept şi de
învăţământ etc.

18
Asistenţă psihologică: Psihologii lucrează pentru reabilitarea copiilor abuzaţi şi, în caz de
necesitate, pentru reabilitarea membrilor familiilor acestora şi anume:

· Stabilesc profilul psihocomportamental al copilului maltratat


· Desfăşoară şedinţe de consiliere şi psihoterapie
· Oferă părinţilor recomandări pentru disciplinarea non-abuzivă, precum şi pentru
reabilitarea eficientă a copiilor
· Întocmesc rapoarte de evaluare psihologică a copiilor şi a membrilor familiei la
solicitarea instituţiilor de protecţie a drepturilor copilului, instituţiilor de drept, inclusiv
instanţelor de judecată
· Participă în calitate de martori sau specialişti în cadrul şedinţelor de judecată în cauzele
penale de învinuire a abuzatorilor
· Pregătesc copiii pentru participarea la audierile legale.

Asistenţă legală: Consultanţii juridici oferă consultanţă legală beneficiarilor şi specialiştilor


implicaţi în soluţionarea cazurilor şi anume:

· Consultă copiii victime ale abuzului şi reprezentanţii lor legali privind protecţia
inviolabilităţii fizice şi psihice şi privind alte probleme de ordin juridic, precum cele
locative, de stabilire a pensiei alimentare, divorţ sau decădere din drepturile părinteşti etc.
· Ghidează acţiunile specialiştilor în cadrul iniţierii şi examinării cauzelor penale de
învinuire a abuzatorilor
· Oferă asistenţă la întocmirea sesizărilor adresate instanţelor de drept, cererilor de
chemare în judecată, plângerilor, recursurilor etc.
· Acordă servicii de avocat pentru copilul maltratat
· Urmăresc modificările legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniul prevenirii şi
combaterii violenţei împotriva copiilor.

Psihologul poate fi implicat atât în procesul de evaluare a abuzului, cât şi în procesul


terapeutic de recuperare a copilului care a suferit o formă de abuz. De asemenea, psihologul
are un rol important în echipa multidisciplinară implicată în investigarea, evaluarea şi
intervenţia în cazurile de abuz asupra copilului. Intervenţia psihologului, este cerută în
special de către asistentul social, medicul, profesorul, avocatul sau de alţi profesionişti
implicaţi în asistarea unui caz de abuz sau neglijare. Psihologul, în cadrul echipei, deţine un
rol important în procesul de evaluare a abuzului. Evaluarea psihologică a copilului poate fi
utilă în înţelegerea:

19
efectelor abuzului asupra dezvoltării psiho-sociale a acestuia;
� factorilor care determină apariţia comportamentelor abuzive;
� mecanismelor care stau la baza comportamentului şi atitudinilor copilului după
abuz.
De asemenea, psihologul este perceput ca un specialist în dezvoltarea copilului.
Dacă este necesară implicarea lui din punct de vedere legal, este considerat ca un expert care
poate depune mărturie în privinţa dezvoltării psihologice a copilului, a consecinţelor
comportamentelor abuzive ce s-au petrecut asupra copilului, precum şi prognosticul în ceea ce
priveşte recuperarea acestuia.
Evaluarea psihologică a copilului în privinţa dezvoltării include trei domenii:
� nivelul de dezvoltare cognitivă;
� caracteristici personale ale copilului, inclusiv dezvoltarea socială şi emoţională;
� calitatea interacţiunilor cu părinţii.
O evaluare psihologică optimă trebuie să cuprindă:
� interviul cu părinţii;
� teste de dezvoltare cognitivă şi de personalitate;
� scale de evaluare a diverselor simptome (anxietate, depresie, sindrom de stres post-
traumatic etc.);
� observaţii ale interacţiunii părinte-copil. 10
Interviul cu părintele.
Scopul acestei etape este de a obţine date despre copil şi de a iniţia formularea
unor ipoteze care pot fi confirmate sau nu pe parcursul întregii evaluări. Datele obţinute pe
parcursul interviului cu părintele includ:
� istoricul dezvoltării copilului;
evaluarea cunoştinţelor părintelui, în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului;
întrebările specifice din care psihologii pot afla cât de bine îşi cunosc părinţii
copii sunt:
� Cât anume ştiu părinţii despre temerile, constrângerile, îngrijorările copilului?
� Cât de mult ştiu părinţi despre problemele de dezvoltare, cum se comportă
copilul atunci când este trist sau atunci când este fericit?
� Cum este descris copilul de către părinţi? Pozitiv, negativ sau îl laudă fără suport?
� Sunt realiste aşteptările părinţilor privind copilul şi dezvoltarea acestuia?
Observarea relaţiilor părinte-copil.
O evaluare complexă a relaţiilor părinte copil include:
10
Mighiu, C., Luca, C., cap. Rolul psihologului în lucrul cu copilul abuzat/neglijat, Ghid de bune practici pentru
prevenirea abuzului asupra copilului, cap. Psihologi, Organizaţia “Salvaţi Copiii” - 2003

20
� ataşamentul copilului faţă de părinţi;
� gradul de acceptare a separării de părinţi;
� nivelul de încredere;
� calitatea relaţiei dintre părinte şi copii;
� natura identificării cu părinţii;
� modalităţile de coping;
� gestionarea anxietăţii.
Pentru a obţine informaţiile privind aceste aspecte, psihologul trebuie să se focalizeze atât pe
părinţi, cât şi pe copii, luându-se în considerare interacţiunile dintre aceştia. Începând din acest
moment, datele empirice trebuie limitate, ele fiind utile la început pentru punerea bazelor
interpretării datelor obţinute prin observarea relaţiei părinte-copil. Aceste interpretări sunt strict
legate de experienţa psihologului cu copiii şi de cursurile de specializare ale acestuia.
Evaluarea psihologică formală a părinţilor, în afara observării relaţiilor cu copiii
şi răspunsurilor din timpul interviului, nu este necesară. Aceasta se face numai dacă sunt indicii
ale unui comportament bizar şi extrem. În aceste cazuri, psihodiagnosticul formal include teste
de personalitate proiective care pot fi folositoare în clarificarea naturii dificultăţ ilor de
personalitate ale părinţilor. Informaţiile calitative şi cantitative obţinute din interviurile cu
părinţii, testele formale şi observaţiile realizate pot determina o înţelegere generală a dezvoltării
copilului şi a nevoilor acestuia. Datele din evaluarea psihologică sunt integrate în datele obţinute
din evaluările celorlalţi profesionişti implicaţi.

În incheere putem menţiona că, complexitatea intervenţiei psihologice în abuzul copilului este
determinata, pe de o parte de varietatea simptomatologiei şi constelaţia problemelor cu care un
copil maltratat se confrunta, cât şi de multitudinea de abordări individuale sau de grup.
Consecinţele maltratării copiilor pe termen lung se regăsesc toate sferule de dezvoltare a
copilului: emoţională, cognitivă, comportamentală şi somatică.
Mai mult decât atât specialiştii în violenţă familială vorbesc despre ciclul violenţei şi anume
transmiterea intergeneraţională a agresivităţii. Cu cât parintii sunt mai violenţi cu copiii cu atât
copiii sunt mai violenţi cu cei din jurul lor. Cu cât sunt mai violenţi soţii cu soţiile cu atât soţiile
sunt mai violente cu copiii. Violenţa trăita ca şi copil se repetă o generatie mai târziu. Unii copii
perpetuează comportamentul abuzatorului, sunt agresivi şi violenţi faţă de alte persoane, alţii
adoptă un comportament autodistructiv (tentative suicidare, consum de alcool, droguri) sau
compulsiv ( stereotipizat, repetitiv). Gradul de violenţă consecutiva depinde de intensitatea şi
perioada de victimizare.
Bibliografie.

21
1. Abuzul si Neglijarea Copilului, Studiul realizat de Organizatia "Salvati Copiii"
România, Bucuresti - 2000
2.Garbarino J., Garbarino A., Emotional maltreatment of children- Chicago, NCC, 1986.
3.Organizaţia “Salvaţi Copiii” - Ghid de Bune Practici pentru prevenirea abuzului asupra
copilului, Bucureşti - 2002
4. Preventing Child Maltreatment: a guade to takig acton and generating evidence, WHO,
2006.
5. Popescu V., M. Răduţ., Copilul maltratat// Viaţa medicală, 1998. nr. 2, anul X,
p. 420.
6. Muntean A. Copilul maltratat: evaluare, prevenire, intervenţii// sub red. Lui Ş.Ionescu.-
Bucureşti, 2001.
7. Mighiu, C., Luca, C., cap. Rolul psihologului în lucrul cu copilul abuzat/neglijat, Ghid de
bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, cap. Psihologi, Organizaţia
“Salvaţi Copiii” - 2003
8. Şerban Ionescu şi Colette Jurdan-Ionescu, Maltratarea: Forme, Epidemiologie, Etiologie
şi Consecinţe, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti - 2001
9. Сафонова T., Цымбала E., Жестокое обрашение с детьми. Помошь детям ,
постродавшим от жестоксго обрашения и их родителям// Москва 2001

22