La intalnirea mea cu cei 3 pacienti si familiile acestora , mi-au fost lasate niste

impresii T. P. era un barbat de 67 de ani, ce aflase de 6 luni ca avea cancer pulmonar

in ultimul stadiu, era vaduv, sotia acestuia a murit de cancer la san, fiind depistat prea
tarziu, era ingrijit de fiica acestuia, care era insarcinata in luna a opta. A. P. era un
barbat de 57 de ani , ce se lupta cu un cancer de prostata cu metastaze cerebrale, fiind
ingrijit de sotia si fiicele acestuia. A. M. era un barbat de 77 de ani, cu un cancer de
colon, in stadiu incipient, sotia lui era cea care avea grija de el, copii fiind plecati din
tara. Cei trei pacienti se aflau intr-un stadiu al bolii avansate, ceea ce ii faceau sa se
teme sa vorbeasca deschis despre boala, despre trairile interioare care ii macinau pe zi
ce trece.

Dintre cei 3 pacienti, doar A. M. avea curaj, dupa cum se vedea, sa vorbeasca
despre ceea ce i s-a intamplat, pe cand ceilalti doi erau retrasi, lasau familia sa
vorbeasca despre si pentru ei. In timpul in care ii ascultam atat pe ei cat pe familia
acestora, oricat de mult as fi vrut sa fiu detasata de povestirele acestora, sa nu ma
implic emotional si spiritual de acestia, cu atat eram mai implicata emotional de
povestirile si de starea acestora.

Cancerul este un eviniment familial traumatic sau mai degraba o boala

familiala care ameninta intrega familie si fara sa isi dea seama membrii familiei ,
creeaza schimbari importante in structura si functionarea ei. Din povestirile acestora
reiesea faptul ca, aceste lucruri s-au intamplat si cazul lor. Acesta a starnit sentimente
de nesiguranta, nesiguranta si frica pentru viitor, mai ales ca era vorba de cancer-
tumora.

Ascultand familile acestora, am constatat faptul ca unul dintre cele mai comune
sentimente ale acostora era faptul ca doreau sa sustinta, sa le fie de ajutor, dar nu stiau
cum sa inceapa.

Am inteles ca exista niste obstacole in calea comunicarii intre mine si pacienti,

dar in cele din urma am reusit sa inteleg pe cat posibil ceea ce simte cealalta persoana,
comunicand, din ce in ce mai mult, si creand o relatie, lasand pacientii si familile
acestora sa isi deschida sufletul.
 Pentru pacientul T. P cea mai mare suferinta a lui, dupa povestirile fiicei, a fost
ca si-a pierdut sotia. Fiica relata faptul ca tatal ei, era un om vesel, cum se spune
”inima petrecerii”, tot timpul era optimist, iubea sa spuna bancuri si sa ii faca pe
ceilalti sa rada. Dar sotia acestuia murise cu patru luni inainte de aflarea vestii ca el
are cancer pulmonar, ceea ce l-a facut sa se izoleze.

In intalnirile cu T. P, reusisem sa il fac pe acesta sa vorbeasca cu mine, in

timpul in care nu era fiica pe langa el. Am aflat ca singura lui dorinta si sigurul firicel
de care se prinde pentru a trai era faptul ca dorea sa isi vada nepotul cand se va naste,
pentru a putea, asa cum imi spusese ” Vreau sa imi vad nepotul pentru a-i putea
povestii sotiei cand ma intalnesc cu ea pe lumea cealalta, daca aceasta nu a avut
ocazia. Macar ma rog la Dumnezeu, sa traiesc pana atunci, doar asta mi-a ramas!”.
Am incercat sa ii inteleg durerea, T. P devenise mai constient de propriile sentimente
religoase si spirituale, si era sigur ca, daca se roaga va putea face fata bolii, ca
rugaciunea poate fi de mare ajutor. Imi spunea ca se simte usurat daca se roaga, si ca
Dumnezeu il va ajuta sa-si indeplineasca dorinta.

Relatia cu fiica acestuia era una foarte stransa, era intr-un balans al starilor
psihice, ii era frica de suferinta pe care i-o va provoca dupa moartea acestuia, si ca ar fi
egoist sa plece la sotia lui, cand fiica avea nevoie de acesta pe pamant. Pentru el sensul
vietii era sa traiasca pentru a-si vedea nepotul și credinta in Dumnezeu.

In intalnirile cu A. P., barbatul cu cancer de prostata cu metastaze cerebral, am

aflat ca suferinta lui era ca ”Dumnezeu m-a parasit pentru ca am fost rau cu sotia si
fiicele mele!”. A. P simtea ca diagnosticul primit este o pedeapsa de la Dumnezeu
pentru suferinta pe care a provocat-o familiei, de aceea considera ca Dumnezeu l-a
pedepsit prea crunt. In ciuda certurilor, sotia si fiicele erau foarte ingrijorate de starea
de sanatate a tatalui, si incercau din rasputeri sa caute o solutie pentru a-i alina
suferinta. In acest moment lui A. P ii era rusine de sotia si fiice pentru raul pe care l-a
provocat in trecut, si-a cerut iertare. Pentru el, dorinta era sa plece pe cealalta lume
impacat doar daca familia il iertase pentru cele facute.
 La intalnirile cu A. M. Barbatul de 77 de ani, cu un cancer de colon, ii
placea mult sa citeasca carti bisericesti, sa citeasca carti despre istoria religiilor. Am
realizat ca nu realizat ca dorinta de a trai nu este in relatie cu varsta, deoarece pentru
A. M viata era frumoasa pana cand ”Dumnezeu ma va lua sus in ceruri!”. El se bucura
de orice ii aducea ziua, si nu se gandea la ziua de maine, nu se gandea la viitor, se
gandea doar la ce va face ii aceea zi si cum va putea sa traiasca din plin acea zis.
Spunea ca ”ziua de azi este a mea, cea de maine este in mainile lui Dumnezeu”. Pentru
el, suferinta era ca copii acestuia erau plecati in strainatate, la munca, si ca nu veneau
des acasa, dar ii multumea lui Dumnezeu ca o mai are pe sotia lui langa el.

Din pacate, o veste proasta sau un diagnostic grav are un impact mare si este
mai greu de procesat, deoarece principalul motiv este anticiparea reactiei negative a
pacientului si a modului in care acesta va fi afectat de schimbarile survenite in viata sa,
dar si a familiei acestuia.

In aceste trei cazuri, am fost avut trista ocazie sa fiu de fata atunci cand li s-au
comunicat diagnosticul si prognosticul bolii si au aflat ca viata se poate opri oricand.