Sunteți pe pagina 1din 7

REFERAT

2013
Cultura fizică medicală
Cultura fizică medicală — complex de mijloace din arsenalul culturii fizice
și sportului aplicate în scop profilactic, curativ și de reabilitare medicală. Include
exerciții fizice, masaj, regim motor și igienic, ergoterapie, factori de călire (băi de
soare, băi de aer, proceduri de apă) pentru oamenii bolnavi și reconvalescenței
slăbiți după boală ș. a. Prin intermediul actelor reflexe și umorale educația fizică
medicală acționează multilateral asupra organismului, adaptîndu-l la noile condiții
de activitate.
Folosită în mod dozat și diferențiat, în corespundere cu vîrsta, sexul, starea
generală a bolnavului, caracterul afecțiunii, educația fizică medicală exercită o
acțiune tonizantă, adică reglează procesele nervoase din scoarța creierului, ridică
starea emoțională a bolnavului, îl scoate din starea de inhibiție, îl distrage de la
gîndul la boală, provoacă o senzație de vigoare și încredere în propriile forțe ș. a.
Stimulînd toate funcțiile organismului (circulația sangvina, respirația, excreția,
schimbul de substanțe ș. a.), educația fizică medicală are o acțiune de
compensare a funcțiilor reduse, apărute în urma unei afecțiuni, intervenții
chirurgicale, traume, surmenaj ș. a. Totodată ea normalizează starea funcționala a
organismului în corespundere cu modul de viață, cerințele sociale și profesionale
ale individului.
Educația fizică medicală se practica sub diferite forme: gimnastică de
înviorare, gimnastică curativă, alergări, jocuri, înot, canotaj, turism, vînătoare,
schiuri, patinaj ș. a. Poate fi aplicată individual ori în grup. Metoda individuală de
practicare a educației fizice medicală este cea mai eficientă, dar mai puțin
răspîndită.
Educația fizică medicală în grup este practicată pe scară largă la spitale,
stațiuni balneare, case de odihnă, sanatorii ș. a., pacienții fiind repartizați pe
grupe după vîrsta, sex, grad de rezistență la efort fizic, defecte funcționale ș. a.
Efortul fizic trebuie dozat, ținîndu-se cont depoziția inițiala a corpului, a mîinilor
și picioarelor, de gradul de activitate, de numărul de exerciții repetate (3—16 ori),
de ritmul mișcărilor și volumul mușchilor (mici, mijlocii, mari) antrenați, de
durata procedurii (7—45 min.), de frecvența pauzelor, de exercițiile de respirație,
de folosirea aparatelor necesare ș. a. Efortul fizic se distribuie în timpul
procedurii de gimnastică curativă pe 3 perioade: de introducere, de baza și de
încheiere. Prima perioadă (3—5 min.) include exerciții în care sînt antrenate grupe
mici de mușchi; organismul trece treptat în stare de efort, fapt care se apreciază
după frecvența pulsului, respirației, după tensiunea arterială ș. a. În perioada
secundară (10—20 min.) se practica exerciții fizice speciale în scop de tratament,
iar în cea de-a treia — perioada de încheiere — organismul urmează a fi scos din
starea de efort prin executarea regresiva a exercițiilor din prima perioada (timp de
3—5 min.). Îndrumările metodice referitoare la educația fizică medicală se
elaborează de către dispensarele medico-sportive, în a căror subordonare se află
cabinete speciale cu cadre de medici și instructori-specialiști.
Cabinetele de gimnastică medicală trebuie înzestrate cu tot inventarul
necesar pentru diferite exerciții fizice. În condițiile punctelor sanitare, deservite
de moașă și felcer, educația fizică medicală se practică numai sub supravegherea
instructorilor (metodiștilor) sau a lucrătorilor medicali cu studii medii și cu o
pregătire specială.

PIELONEFRITA
DEFINIŢIE:

Pielonefritele sunt inflamatii acute sau cronice care afecteza tesutul


interstitial renal (spatiul dintre nefroni). Importanta lor se datoreste frecventei
mari si în continua crestere a infectiilor urinare (cauza obisnuita a infectiilor
interstitiale), gravitatii lor.

Circa 15-20% din cadravele autopsiate prezinta leziuni de pielonefrita.


Vârfurile de frecventa a pielonefritei intereseaza nou-nascutul, copii mici pâna la
vârsta de 2 ani. Incidenta este de 3 ori mai mare la femeie comparativ cu
barbatul.

ETIOPATOGENIE:

Germenii cei mai frecventi întâlniti sunt: Escherichia Colli (85-90%),


Proteus, Klebsiella, Piocianic, Stafilococ, Levuri. La pacientii sondati domina
Klebsiella si Proteus, în timp ce Piocianicul este întotdeauna semn de
suprainfectie. În formele cronice se întâlnesc adesea asocieri microbiene care
agraveaza prognosticul.

Obisnuitii factori favorizanti sunt obstacolele de la nivelul cailor excretoare


renale: afectiuni renale congenitale, tumorile pelviene, la femei (fibrom, chist de
ovar), tumorile prostatei la barbati, hidronefroza, cistita, litiaza urinara, unele
manevre urologice (sonda a`demeure, cateterisme repetate).
ANATOMIE PATOLOGICĂ:

În pielonefrita acuta, mucoasa cailor uterine este inflamata, rinichii sunt


mari si congestionati, iar în spatiile interstitiale se gasesc limfocite polinucleare,
edeme si microabcese.

În formele cronice, rinichii sunt mici, atrofici. Leziunile sunt initial


tubulare. Ulterior, cuprind tot nefronul si sistemul sau vascular.

CLASIFICARE

Pielonefrita se gaseste sub forma acuta si cronica.

PIELONEFRITA ACUTĂ

Tabloul chimic este de infectie urinara iar debutul nu se caracterizeaza


întotdeuna prin semnele generale de infectie: febra cu instalare bruna sau
progresiva, frisoane, transpiratie, cefalee.

Manifestarile urinare constau în dureri lombare, mai frecvent unilaterale,


surde sau cu caracter de colica renala (polakiurie, adeseori nocturna si mictiune
dureroasa).

DIAGNOSTICUL:

Se bazeaza pe doua semne capilare:

LEUCOCITURIA: este pusa în evidenta cu ajutorul probei Addis-


Hamburger), se gasesc mai mult de 5000 de leucocite.

BACTERIURIA: se gasesc mai mult de 100000 germeni/

EVOLUŢIA:

Este favorabila în conditiile unui tratament corect. Boala dureroasa 1-4


saptamâni. Complicatiile sunt rare, dar cronicizarea este frecventa.
PIELONEFRITA CRONICĂ

DEFINIŢIE:

Boala cu evolutie cronica, carcterizata prin inflamatia tesutului interstitial


renal, cu semne clinice de suferinta precoce a tubilor renali, cu afectarea tardiva a
glomerulilor si cu evolutie progresiva spre insuficienta renala.

Se cunosc doua forme clinice:

-hematogena (rara);

-ascendenta (frecventa).

Este una dintre cele mai întâlnite afectiuni renale.

TABLOUL CLINIC:

Se contureza dupa luni sau ani de la episodul acut de pielonefrita.


Intervalul de latenta este întretaiat de recidive, fiecare puseu acut adaugând noi
leziuni renale. Alteori evolutia este latenta, diagnosticul fiind stabilit în faza de IR,
de aici rezulta valoarea explorarilor bioligice. Când apar si semne generale,
acestea sunt de infectie cronica: stari subfebrile sau febrile intermitente, cefalee,
oboseala, scaderea apetitului si greutatii.

EVOLUŢIA:

Este îndelungata, prognosticul de obicei este sumbru.

DIAGNOSTICUL:

Se bazeaza pe semnele clinice, leucociturie si bacteriurie. Diagnosticul în


stadiu de IR este sugerat de poliuria cu densitate scazuta, pierderea de electroliti
si acidoza.
SEMNE, SIMPTOME, MANIFESTĂRI DE DEPENDENŢĂ

1. DURERI LOMBARE: mai frecvente, unilaterale, surde sau cu


caracter de colica renala.

2. FEBRĂ: debuteaza violent cu frson, febra (39-40oC).Uneori febra


creste la 3-4 zile dupa debut.

3. TULBURĂRI DIGESTIVE INTENSE: varsaturi, greata, balonare,


constipatie alternând cu semne diareice.

4. POLAKIURIE: disurie, nicturie.

5. SCĂDEREA APETITULUI si GREUTĂŢII

6. HIPERTENSIUNE ARTERIALĂ

7. ASTENIE, ANSIETATE

8. CEFALEE

9. TRANSPIRAŢII

10. ATINGEREA INTERSTIŢIULUI RENAL

11. STAREA GENERALĂ ALTERATĂ, manifestarile urinare fiind pe


plan secundar.

PROBLEME:

Alterarea ritmului cardiac si circulator;

Alimentatie inadecvata cantitativ si calitativ;

Eliminare urinara insuficienta calitativ si cantitativ;

Dificultatea de a se odihni;

Deficit de autoîngrijire;

Alterarea imaginii de sine;


Comunicare insuficienta la nivel afectiv;

Dificultatea de a actiona conform propriilor credinte si valori;

Neliniste fata de semnificatia propriei existente;

Dificultate în a îndeplini activitati recreante;

Lipsa cunostiintelor fata de afectiunea sa.