Restructurări ale familiei contemporane

I Tendinţe şi mutaţii în familia modernă

Societatea contemporană favorizează declinul familiei nucleare, oferind în loc o varietate de alternative,
care mai de care deosebite şi puternic diferenţiate. Conceptului clasic de „structură a familiei”, teoretizat şi
operaţionalizat în literatura de specialitate (L. Strauss, T. Parsons, M. Chombart de lauwe, M. Voinea, I.
Mitrofan etc.) astăzi i se asociază tot mai mult conceptul de „restructurare a familiei”. Noul concept se referă
la noile tipuri de familii, la particularităţile şi difuncţiile acestora. Aceste configuraţii, deşi foarte diferite, au în
esenţă un punct comun: nici una nu îndeplineşte toate funcţiile atribuite în mod clasic instituţiei familiei.
Fiecare configuraţie tinde să maximalizeze unele funcţii (celibatul – funcţia economică, uniunea consensuală
– funcţia sexuală etc.) şi să minimalizeze altele sau chiar să le ignore (cuplurile fără descendenţi – funcţia de
socializare, familia monoparentală – funcţia sexuală etc.).
Nici una din configuraţiile familiale prezentate în continuare nu accentuează funcţia reproductivă. Este o
agravare a ceea ce se întâmplă astăzi cu familia nucleară, care se îndreaptă tot mai clar către reducerea
numărului de urmaşi, pînă la unul, maxim, doi copii. Se conturează astfel, impunerea „stilului de viaţă fără
copii”.
La popul opus se află funcţia sexuală, maximalizată de toate cu excepţia familiei monoparentale care o
minimalizează din motive obiective. Acest aspect evidenţiază încă o dată rolul şi importanţa sexualităţii în
societatea contemporană, satisfacţia/insatisfacţia sexuală fiind una din cauzele păstrării/abandonării
configuraţiei respective.
Cuplurile fără descendenţi şi concubinajele sunt identice din perspectiva gradului în care îşi realizează
funcţiile.
Comparativ cu familia nucleară, familia monoparentală reprezintă configuraţia cu cele mai multe funcţii
minimalizate, ceea ce ridică un serios semn de întrebare asupra funcţionalităţii şi viabilităţii ei. Doar funcţia
de solidaritate apare ca fiind maximalizată, dar şi aici problema este relativă. Greutăţile mai mari la care este
supusă monoparentalitatea vor creşte coeziunea părinte-copil, mai ales cea afectiv-emoţională.
1. Celibatul
Celibatul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplină libertate.
În special în ţările puternic industrializate occidentale o parte tot mai mare a populaţiei formează
gospodării cu o singură persoană. Aceasta pentru că numărul văduvelor este ridicat, datorită creşterii duratei
medii de viaţă şi a diferenţei de vârstă la căsătorie. De asemenea tinerii se căsătoresc la o vârstă mai avansată,
astfel încât o perioadă de timp după terminarea şcolii ei gospodăresc singuri. Tot mai multe persoane preferă
să nu se mai căsătorească niciodată.
Stilul de viaţă de persoană tânără singură este destul de răspândit acum în occident. Acest stil reflectă
creşterea independenţei economice şi socio-culturale a femeii, ceea ce îi asigură securitate şi înafara
mariajului. Pe de altă parte, accesul aproape nelimitat la contraceptive permite activitate sexuală fără costurile

1
căsniciei. Multe tinere femei şi mulţi tineri bărbaţi optează pentru o carieră profesională în locul celei
familiale, carieră ce le oferă şi un stil de viaţă mai independent (timp liber, călători, cheltuieli personale).
Opinia publică a devenit mai tolerantă faţă de un asemenea comportament. Totuşi, societatea şi statul
(inclusiv prin taxele de venituri) îndeamnă la căsătorie. Chiar şi din punctul de vedere al intereselor personale,
dacă avem în calcul o perioadă mai mare de timp, situaţia de celibat are, pe lângă avantaje şi dezavantaje,
îndeosebi la bătrâneţe.
Şansele statistice de a deveni celibatar după 35 de ani sunt mai mari, deşi aceste şanse trebuie analizate
diferenţiat. Astfel ele sunt mai scăzute pentru bărbaţii cu studii superioare, decât pentru muncitori, iar pentru
femeile care au o diplomă, ele sunt mai mari decât pentru cele fără studii. O explicaţie a acestui fapt o oferă F.
Singly care consideră că bărbaţii evită femeile prea instruite deoarece se tem de pierderea unei părţi din
„puterea” lor în cadrul cuplului, în timp ce femeile intelectuale evită căsătoria deoarece aceasta le îngreuiază
continuarea carierei profesionale.
Bărbaţii divorţaţi sunt în mai mare măsură dispuşi să-şi transforme celibatul într-o căsătorie, dar
recăsătorirea femeii divorţate rămâne mai puţin frecventă decât cea a bărbaţilor, încât femeile rămân singure
în număr mult mai mare şi în general pe perioade mai îndelungate.
Cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt atât de natură obiectivă cât şi subiectivă. Cele de natură
obiectivă pot fi grupate în trei categorii:
- cauze de ordin sexual (impotenţa sexuală, vaginism1, infantilism genital etc.);
- cauze de ordin psihorelaţional (lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, stări depresive,
complexe de inferioritate, sociofobie2 etc.);
- cauze de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinţei etc.).
Cele de natură subiectivă ar putea fi:
- existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi a sarcinilor ei;
- lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;
- psihotraume datorate conflictelor conjugale grave din familia de origine.
Trebuie menţionat faptul că o serie de avantaje fac preferabil celibatul, printre acestea menţionându-se:
- independenţa economică şi libertatea personală;
- varietatea şi schimbarea;
- accentul pus pe realizarea profesională.
În acelaşi timp, trebuie menţionat că celibatul are și o serie de dezavantaje, asociate cu o serie de probleme
de ordin psihologic şi social, cum ar fi:
- sentimentul de frustrare în raport cu colegii, cunoscuţii sau rudele care îşi au familiile lor;
- sentimentul izolării şi abandonului;
- sentimentul egoismului şi individualismului etc.
1
2

2
 Mai mult decât atât, cu cât înaintează în vârstă, cu atât celibatarii se confruntă cu mai multe probleme iar
sentimentul abandonului se accentuează, la care se adaugă sentimentul de insecuritate socială.
Dintr-o altă perspectivă, nu trebuie ignorat că oamenii experimentează singurătatea în diferite moduri şi o
resimt diferit în funcţie de nivelul nevoilor lor pentru intimitate socială şi ataşament. Aşa încât o persoană se
poate simţi singură chiar dacă are mulţi prieteni, sau chiar fără partener, să nu se simtă singură.
Consecinţele celibatului sunt multiple şi complexe. În primul rând se diminuează nupţialitatea şi
natalitatea, ceea ce poate antrena dezechilibre demografice pe termen lung. În al doilea rând sunt
maximalizate funcţiile economică şi sexuală. Astfel, majoritatea celibatarilor apreciază că au o viaţă sexuală
mai intensă şi mai împlinită, în condiţiile unor întâlniri mai puţin frecvente şi şablonizate, dar mai spontane şi
pasionate.
Nu în ultimul rând este minimalizată funcţia de solidaritate, datorită faptului că celibatul acordă o
importanţă deosebită varietăţii şi schimbării. Funcţia de socializare lipseşte pentru că acest model de menaj se
caracterizează prin lipsa urmaşilor, deci această funcţie nu se poate manifesta. Este adevărat că există cazuri
de celibatari ajunşi în această situaţie datorită divorţurilor sau văduviei şi care pot avea copii, însă copiii
respectivi au propria lor organizare familială, deci nu mai sunt supuşi influenţelor socializatoare.
Concluzionând, celibatarii apar drept mesageri ai noilor valori care guvernează viaţa personală. Datorită
măririi numărului celibatarilor, indiferent de sex sau categorie socială, existenţa lor trebuie luată cât mai serios
în considerare.
2. Cuplul fără descendenţi
Reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se orientează o parte semnificativă a
populaţiei tinere. Statistic a reieşit că în ţările dezvoltate, procente variind între 120-20% din populaţia adultă
căsătorită sunt reprezentate de familiile fără copii. Ponderea cea mai ridicată a familiilor fără copii este
întâlnită la cuplurile urbane şi la cele în care soţia urmează o carieră profesională (Mihăilescu, 1993).
În societatea tradiţională, cuplurile fără descendenţi erau puţin frecvente şi în mod obişnuit erau fie obiectul
compătimirii (când nu puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (când nu doreau să aibă copii). În societatea
modernă, cuplurile fără descendenţi au depăşit stadiul dezaprobării deoarece s-a schimbat însăşi filosofia
asupra rolului copiilor în cadrul vieţii de familie. Astfel, copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii
familiale, fiind mai mult valorizat cuplul soţ-soţie, în jurul căruia gravitează dorinţele, aşteptările, speranţele și
plăcerile lor.
Acum părinţii trăiesc mai mult pentru ei şi mai puţin pentru realizarea în viaţă a copiilor, ceea ce îi face să
extindă pe o durata cât mai îndelungat posibili (uneori chiar pe durata întregii vieţi) absenţa unui copil în
familie. Aşa a ajuns să se impună stilul de viaţă fără copii, care marchează mutaţia de la „familia axată pe
copii” (specifică societăţii tradiţionale) la „familia axată pe adulţi” (caracteristică societăţii moderne)
(Mitrofan I., Ciupercă C., 1998, p.55).
Motivele pentru care partenerii aleg acest stil de viață cuprind:

3
  restrângerea sferei activităţilor profesionale şi de loisir, determinată de apariția copiilor și a
responsabilităţilor faţă de ei;
 nedorința de a-și asuma responsabilități parentale;
 emanciparea femeii. Renunţând la poziţia de gospodină casnică, supusă soţului şi societăţii, multe
femei renunţă și la maternitate. Libertatea de a fi mamă, de a da viaţă, a fost înţeleasă astfel ca o
îndatorire faţă de ceilalţi, faţă de umanitate în general;
 Lipsa unui copil în familie poate fi motivată de dificultăţile economice cu care indivizii se confruntă
în societate: şomaj, lipsa unei serviciu stabil, venituri foarte mici etc.;
 lipsa unei politici sociale de încurajare şi sprijinire a tinerilor căsătoriţi. Dezorientaţi şi descurajaţi,
tinerii ajung la concluzia că cel mai nefericit personaj dintr-o familie aflată într-o astfel de ipostază
este copilul şi se sfârşeşte prin a se renunţa la el.
Aşadar, proliferarea familiilor fără copii este o alternativă, în parte dorită, în parte impusă. Acest model
familial se caracterizează printr-un șir de particularități (Vinea M., 1966): nu se asigură reproducerea biologică
(apreciată ca funcţie fundamentală a cuplurilor), ca urmare nu realizează funcţia de socializare, dată fiind
absenţa descendenţilor. Pe de altă parte, comparativ cu familia nucleară, familiile fără copii maximizează
funcţia economică şi cea sexuală. La prima vedere, maximizarea acestor funcţii oferă deplină satisfacţie
cuplului, care se vede în ipostaza unei vieţi lipsite de griji şi în acelaşi timp, înflăcărate şi pasionale. Dar, nu
trebuie ignorate frustrările şi neîmplinirile generate de lipsa copiilor (lipsă care, de cele mai multe ori este
ulterior regretată).
Concluzionând, cuplurile fără descendenţi îşi duc existenţa într-o (diz)armonie a „extremelor”, între o viaţă
economică sigură şi una lipsită de freamătul existenţei urmaşilor, între o activă relaţie sexuală şi o inexistentă
relaţie „pedagogică”, finală. Însă, atâta timp cât ea reuşeşte să treacă peste insatisfacţiile generate de una din
extreme şi să se mulţumească cu satisfacţiile oferite de cealaltă, raţiunea ei de a exista este motivată şi
justificată.
3. Coabitarea sau concubinajul
Esenţa coabitării
Foarte multe persoane, deşi nu se căsătoresc, nu trăiesc singure, ci convieţuiesc cu un partener. Nu e vorba
numai de relaţii sexuale şi afective ci şi de faptul că gospodăresc împreună. „Uniunea liberă desemnează un
mod de a trăi împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara contractului căsătoriei”. Uniunile consensuale nu
sunt întemeiate legal şi nu beneficiază de avantajele legislative ale persoanelor căsătorite.
Deci căsătoria nu mai este debutul constituirii uniunilor conjugale şi prin aceasta debutul procreării.
Coabitarea ca explicaţie generală este aceea că el întruneşte în mare măsură avantajele mariajului, înlăturând
costurile eventualului divorţ.
Concubinaj – relaţie existentă între un bărbat şi o femeie asemănătoare sub anumite aspecte cu relaţia
conjugală matrimonială dar care nu are ocrotire legală, întrucît nu s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor

4
legale privitoare la încheierea căsătoriei. Concubinajul între două persoane, necăsătorite sau căsătorite,
constituie o stare de fapt, fără ca ele să fie obligate să respecte dispoziţiile Codului Familiei, nici în ceea ce
priveşte raporturile personale dintre ele şi nici în ceea ce priveşte raporturile lor patrimoniale. Acestea din
urmă sunt conduse de regulile Dreptului Civil. Pe lăngă aspectele strict juridice, concubinajul ridică o serie de
probleme de natură psihologică, morală şi educativă. Stabilitatea şi durabilitatea relaţiei dintre concubini este
în mai mare pericol decît relaţia conjugală, întrucît fiecare dintre ei conştient sau inconştient are sentimentul
unei mai mari independenţe în raport cu celălalt. Spre deosebire de relaţia conjugală autentică, relaţia dintre
concubini, are un caracter mai restrîns fiind orientată în direcţia satisfacerii unor trebuinţe personale, în special
de natură sexuală. De cele mai multe ori nefiind bazată pe legăturile profunde dintre parteneri, relaţia de
concubinaj se destramă mai uşor, fără ca „urmele” lăsate asupra partenerilor să fie atît de marcante ca în cazul
destrămării relaţiei şi vieţii conjugale.
Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi se confruntă
cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite.
Cauzele coabitării.
Aceasta este adoptată de cuplurile tinere sau foarte tinere, din acuza – tendinţei de a adopta modelul
occidental, emancipării populaţiei, din cauza condiţiilor financiare – a nesiguranţei şi incertitudinii.
Tânăra generaţie este adeptă a uniunii libere, cel puţin până la o anumită vârstă, această preferinţă părând a
fi un reflex de apărare a cuplurilor în faţa constrângerilor materiale ori sociale, ale unor cadre tradiţionale
depăşite. Opţiunea pentru o uniune liberă încearcă să îmbine nevoia de dependenţă şi de identificare cu cea de
autonomie, negând aspectul contractual al relaţiei şi exaltându-l pe cel al libertăţii şi plenarităţii de
manifestare.
Factori mai specifici sunt legaţi de faptul că şcolaritatea prelungită a făcut să crească mult vârsta
biologică a tinerilor şi deci necesitatea satisfacerii unor nevoi în particular a celor sexuale. Apoi, cu deosebire
în timpul colegiului sau al universităţii, cei doi parteneri se ajută nu numai în menaj, ci şi în domeniul
profesional. Mulţi tineri trăiesc împreună necăsătoriţi din cauza locuinţei.
Acceptarea în creştere a relaţiilor alternative nu înseamnă că oamenii se vor implica ei înşişi în astfel de
relaţii. Căsătoria nu mai este considerată indispensabilă, dar în acelaşi timp căsătoria este încă preferată. Acest
aparent paradox – care reprezintă în sine o schimbare culturală – reapare în următoarea concluzie a lui
Thurnton asupra relaţiilor primare: “Ceea ce s-a schimbat în aceste arii ale vieţii familiale a fost o creştere a
toleranţei pentru comportamente anterior inacceptabile, dar nu şi o creştere a implicării active în astfel de
comportamente”. (Elster, Halman de Moor 1993, p. 14).
Nu este vorba de o substituire a modelului de familie contractuală cu familia consensuală, ci de o etapă
tranzitorie în evoluţia comportamentului nupţial al unor tineri: coabitarea este o fază premergătoare căsătoriei.
Situaţia este diferită de ţările nordice, în care coabitarea are o amploare mult mai mare şi o durată mult mai
lungă (în cazul unor cupluri, coabitarea substituie în mod definitiv căsătoria).

5
 La baza preferinţei pentru concubinaj stau factorii economici, sociali şi de schimbare a mentalităţii.
Cauzele posibile sunt:
emanciparea societăţii sub influenţa modelului occidental;
cerinţele crescânde de continuă calificare şi educare, necesare asigurării unui loc de muncă corespunzător;
dorinţa tinerilor de face carieră;
lipsa unei locuinţe şi a unor surse de trai decent;
inexistenţa unor avantaje/ politici de stat care să stimuleze întemeierea de familii;
bani insuficienţi pentru oficializarea relaţiei în condiţii decente (care fată nu-şi doreşte o nuntă frumoasă);
dispariţia unor restricţii care erau impuse modului de convieţuire.
Avantajele şi dezavantajele coabitării
Coabitarea apare aşadar ca o formă oarecum oficializată social a sexualităţii nonmaritale şi după cum s-a
arătat ea îndeplineşte şi alte funcţii decât cele erotice, însumând o serie de avantaje psihologice, sociale şi
economice, fără a fi supusă constrângerilor maritale. Dar ea nu este ferită nici de dezavantaje, comparativ cu
mariajul: fostul partener al coabitantului are reţinere în a-i oferi susţinere, lui şi copiilor comuni, din moment
ce “trăieşte împreună cu cineva”; nici actualul partener de coabitare nu are aceleaşi responsabilităţi faţă de
copiii ce nu sunt ai lui, în societăţile premoderne mai cu seamă, coabitarea este stigmatizată cu deosebire dacă
există copii; dar cele mai serioase costuri ale coabitării vizavi de căsătorie sunt legate de nerecunoaşterea de
către diferite instituţii a drepturilor de cuplu oficial (asigurări medicale, împrumuturi de la bănci, moştenire,
împărţirea bunurilor la despărţire etc.). De aceea în unele ţări (S.U.A., Danemarca, Suedia, Islanda),
coabitarea (concubinajul) dovedeşte, primind uneori denumirea tehnică de “parteneriat domestic”, a primit o
recunoaştere juridică, bucurându-se de unele drepturi ale mariajului propriu-zis, şi la noi în ţară se iniţiază
proiecte în acest sens.
Ceea ce oferă pozitiv coabitarea ar fi:
1 O satisfacţie sexuală crescută, o mai mare autodeschidere şi sentimente mai intense de intimitate,
comparativ cu cuplurile de îndrăgostiţi care nu coabitează;
2 O mai mare posibilitate de a se înţelege pe ei înşişi, de a-şi înţelege partenerii şi relaţiile apropiate.
Această „formulă” evită bruiajele şi „parazitările”, atât de caracteristice întâlnirilor convenţionale şi
curtoaziei;
3 O posibilitate de realizare a compatibilităţii şi o familiarizare cu modurile diverse în care partenerii
reacţionează într-o varietate de situaţii;
4 Dezvoltarea deprinderilor interpersonale şi încrederea în constituirea unor relaţii strânse;
5 Un standard mai înalt de trai, rezultat din asocierea resurselor economice.
Despre dezavantajele menţionate [Coleman, 1988] cu privire la coabitare, semnificative sunt
următoarele:

6
 - limitarea prematură a experienţei “întâlnirilor”. Deşi mulţi tineri se angajează în coabitare după
parcurgerea unei etape de “întâlniri amoroase” există şi tineri care intră în coabitare după ce au consumat un
număr relativ restrâns de întâlniri sau contacte interpersonale. Această decizie survine din dorinţa de a depăşi
dificultatea întâlnirilor (spaţiu, timp, program) şi de a se bucura tot mai repede de presupusele avantaje ale
coabitării: prietenie, sex, frecvenţa mare a contactelor interpersonale etc. Pe de altă parte, însă, intrarea
timpurie într-o formulă de coabitare restrânge semnificativ numărul întâlnirilor posibile cu parteneri de sex
opus, potenţial compatibili;
- perpetuarea rolului tradiţional al femeii, constând mai ales, în asigurarea sarcinilor domestice şi a
cumpărăturilor, poate conduce consecutiv la unele dificultăţi în continuarea instrucţiunii şi formării pentru
viitoarea carieră, precum şi la o restrângere semnificativă a satisfacţiei nevoilor proprii. Uneori coabitarea
juvenilă poate fi în beneficiul bărbatului dar mai puţin al femeii;
- investirea emoţională negativă. Unul dintre parteneri poate investi mai mult în relaţii decât a
intenţionat iniţial, ceea ce poate antrena unele tensiuni şi “răniri” narcisiste;
- schimbări în viaţa socială prin reducerea numărului de prieteni. A trăi în cuplu schimbă relaţiile
fiecărei persoane cu prietenii şi cunoştinţele. Cuplurile coabitante tind să se asocieze cu alte cupluri. Aceasta
reduce pentru fiecare partener reţeaua de suport social în timpul perioadelor de stres;
- complicaţiile legale care sunt posibile în coabitare mai mare decât în orice relaţie de prietenie
amoroasă;
- dezinteresul faţă de funcţia reproductivă, ce se manifestă o importantă perioadă de timp. Cuplul aflat
într-o astfel de situaţie îşi propune să aibă copii abia după o lungă perioadă de concubinaj.
A înfrunta şi rezolva problemele vieţii devine astfel mai mult o sarcină personală (şi nu a ambilor sau mai
ales a soţului, ca în căsătoria tradiţională), dar reuşita şi satisfacţia obţinută sunt obiect de valorizare de către
partener şi de bucurie împărtăşită. Bărbatul şi femeia implicaţi în uniunea liberă îşi asumă responsabilităţile
perfect conştienţi, detestând aruncarea vinei sau „poverii” pe umerii celuilalt. Partenerul este doar un
„susţinător emoţional şi spectator activ” al devenirii celuilalt, o sursă energetică pozitivă, dar şi un subtil
„instrument de autoinstrucţiune” prin feedbackuri corectoare, prin reevaluări succesive. Aşadar cuplul modern
decis prin coabitare a dobândit luciditatea tranzienţei fericirii sale, optând pentru calitatea relaţiei în
defavoarea durabilităţii sale cu orice preţ.
Concubinajul are plusurile şi minusurile sale. Plusul constă în aceea că tinerii trăind împreună se cunosc
mai bine unul cu altul. Una este atunci cînd ei se întâlnesc în anumite localuri, se distrează şi cu totul altceva
cînd sunt împreună în fiecare moment. Ei învaţă să-şi împartă obligaţiunile, să-şi construiască bugetul comun,
văd atât calităţile pozitive cât şi negative ale partenerului şi învaţă să se conformeze le ele. Minus se consideră
faptul că tinerii se văd real, fără o acoperire. De exemplu la întîlnire partenerul îşi vedea îndrăgostita
machiată, dar în viaţa comună el o vede nemachiată şi într-o haină casnică, cu părul ud după duş. De asemenea
căsătoria neînregistrată are aceleaşi probleme ca şi cea înregistrată. Totodată în familiile unde apar certuri şi

7
conflicte este mai uşor ca partenerii să se despartă decât soţii din familii oficiale. Conform statisticii mai mult
de jumătate dintre cuplurile care trăiesc în familie neînregistrată cu timpul se căsătoresc. Cel mai des aceasta
este legată de apariţia sau aşteptarea copilului.
Avantajele uniunii consensuale:
- este o relaţie mai lejeră, mai puţine suspiciuni de gelozie, de infidelitate;
- partenerii au posibilitatea să se cunoască mai bine şi să experimenteze traiul în comun
- fiecare partener îşi poate vedea liniştit de carieră.
Dezavantaje:
- intră în contradicţie cu normele religioase
- cuplul se caracterizează prin instabilitate, relaţia fiind totuşi fragilă
- în concubinaj nu se întâlnesc foarte mulţi copii. Activitatea sexuală este strict controlată,
partenerii fiind preocupaţi să evite o sarcină nedorită
- riscurile concubinajului pentru o femeie. Concubinajul este mai avantajos pentru bărbat, amână
oficializarea relaţiei. Trec anii iar femeia riscă să îmbătrânească şi să ajungă la o vârstă la care nu mai poate
face copii.
Evoluţia fenomenului coabitării în Republica Moldova
Comparativ cu ţările din spaţiul european, unde concubinajul în multe cazuri a substituit definitiv căsătoria
oficială, în R.M. cuplurile conjugale neînregistrate sunt premergătoare căsătoriei şi mai mult caracteristice
pentru vîrsta juvenilă. Practica arată că căutarea noilor forme alternative nu duce la ştergerea tradiţionalei
familii monogame. În ciuda la diferite condiţii defavorabile ea continuă să păstreze poziţia de frunte şi este o
formă de viaţă a diferitelor popoare, comunităţi ale lumii.
În cercetarea sociodemografică se analizează nu numai forma juridică a căsătoriei, ci şi toate uniunile
conjugale reale, indiferent de faptul dacă sînt înregistrate în corespundere cu normele juridice. Totodată, din
punct de vedere demografic forma juridică a căsătoriei la fel prezintă un interes deosebit, dat fiind faptul că
face posibilă analiza unui astfel de fenomen important cum este natalitatea extraconjugală.
Din perspectiva sociologică lipsa sau existenţa înregistrării juridice a relaţiilor conjugale prezintă o
caracteristică importantă a stării institutului familiei. Unii cercetători consideră că dezicerea de la înregistrarea
căsătoriei, amploarea concubinajului mărturisesc despre criza familială, degradarea valorilor familiale, ceea ce
se reflectă asupra bunăstării sociale, favorizează formele deviante ale comportamentului social (V. Medkov,
2005, p.174). Atitudinea tolerantă faţă de relaţiile conjugale neînregistrate provoacă coroziune în conştiinţa
persoanelor, mai ales a celor tinere, a valorii căsătoriei legitime şi a familiei ca formă normativă unică a vieţii
în comun.
Căsătoriile neînregistrate sau concubinajul sînt binecunoscute şi studiate pe larg în ţările occidentale,
în Republica Moldova amploarea fenomenului pentru prima dată a fost semnalată în timpul Recensămîntul

8
populaţiei din 2004, deşi unele informaţii privind ponderea căsătoriilor neînregistrate au fost obţinute în urma
cercetărilor sociologice (Gagauz O., 2005, p.96).
Numărul cuplurilor conjugale recenzate a constituit 801 mii, din care 58 de mii (7,2%) au declarat că
trăiesc în comun fără înregistrarea căsătoriei. Cel mai mare număr de cupluri neînregistrate s-a constatat în
mediul rural (68,7%). Pentru aprecierea intensităţii fenomenului am calculat frecvenţa căsătoriilor
neînregistrate în funcţie de medii şi vîrstă (tab.1)
Tabelul 1. Numărul de căsătorii neînregistrate în R.M. conform Recensămîntului populaţiei din 2004 în
funcţie de medii (la 1000 de populaţie de vîrstă şi sex respective)
Vîrsta În total pe populaţie Urban Rural Chişinău
Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei Bărbaţi Femei
(ani)
15-19 3,1 17,6 2,0 8,1 3,8 26,0 1,4 5,8
20-24 33,4 60,2 26,5 40,0 38,2 78,0 25,1 32,5
25-29 64,1 71,0 53,0 55,7 71,4 82,0 48,0 49,8
30-34 68,0 64,0 60,4 55,2 72,9 70,2 55,4 48,9
35-39 63,6 53,8 57,6 46,3 67,1 59,2 52,7 42,0
40-44 53,7 43,7 46,4 35,1 52,2 50,0 38,9 29,0
45-49 45,7 41,5 37,5 31,8 50,7 48,6 30,8 24,8
50-54 44,6 39,7 38,0 28,6 49,0 43,3 29,5 21,2
55-59 43,2 36,8 33,3 25,5 50,0 45,0 24,5 18,1

Conform datelor prezentate în tabel demonstrează că căsătoriile neînregistrate sînt răspăndite la toate
vîrstele, având valori maxime la femeile din grupul de vîrstă de 25-29 de ani (71,0), la bărbaţi – la 30-34 de
ani (68,0). Prezintă interes repartizarea căsătoriilor neînregistrate pe medii. Este paradoxal faptul, dar cel mai
mare număr de căsătorii neînregistrate s-a constatat în mediul rural, cele mai mari valori înregistrându-se la
femeile în grupul de vîrstă de 25-29 de ani (82,0), la bărbaţi - de 30-34 de ani (72,9). În or.Chişinău
(calculele au fost efectuate numai pentru populaţia urbană fără suburbii) valorile căsătoriilor neînregistrate sînt
mai mici atît la femei, cît şi la bărbaţi, comparativ cu cele ale populaţiei urbane din toate grupurile de vîrstă.
Cum poate fi interpretată această situaţie? De ce în sate unde controlul social şi respectarea normelor
tradiţionale trebuie să fie la un nivel mai înalt decît în oraşe, căsătoriile neînregistrate au luat o amploare mai
mare. Or acestea sînt semnele degradării morale, vacuumului spiritual sau a prăbuşirii familiei ca instituţie
socială? Cu părere de rău, nu putem opera cu date sociologice concrete privind cauzele care duc la
neînregistrarea căsătoriilor. Totodată, rezultatele cercetărilor efectuate în cadrul Secţiei Cercetări Socio-
Demografice ale Familiei a Institutului de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice al A.Ş.M. privind diferite
aspecte ale dezvoltării şi funcţionării familiei ne permit să facem unele concluzii. Criza familiei ca instituţie
socială ar însemna degradarea valorilor familiale în conştiinţa de masă a populaţiei şi, ca urmare, degradarea
modului de viaţă familial. Însă numeroase cercetări sociologice demonstrează că familia ca valoare de viaţă
ocupă primele locuri în structura valorilor populaţiei republicii, inclusiv tinerii (Gagauz O. 2005, p., 103).
Deci nu este vorba de diminuarea valorilor familiale, ci de degradarea valorilor morale, liberalizarea

9
comportamentului premarital. Permisivitatea societăţii faţă de căsătorii neînregistrate au provocat extinderea
acestui fenomen..
Analiza datelor Recensămîntului populaţiei din 2004 şi calcularea ponderii căsătoriilor neînregistrate din
numărul total de căsătorii în funcţiue de vîrstă şi sex demonstrează că cel mai mare număr al acestora se
înregistrează printre tineri în vîrstă de 15-19 ani: la bărbaţi 40,7%, la femei – 29%. În mediul rural dintre
persoanele în vârstă de 15-19 ani, care au indicat starea civilă „căsătorit/căsătorită” 42,2% din bărbaţi şi
42,8% din femei concubinează. În mediul urban acest indiciu este mai redus, avînd următoarele valori: 25,7%
la femei şi %--- la bărbaţi. Evident tinerii în vîrstă pînă la 20 de ani încă n-au reuşit să obţină independenţa
materială şi statut social şi din aceste considerente nu se grăbesc să încheie căsătoria Totodată, discordanţa în
timp între atingerea de către tineri a maturităţii fiziologice şi sociale, precum şi liberalizarea moravurilor
referitor la existenţa relaţiilor sexuale înainte de căsătorie duc la răspîndirea concubinajului. Deşi mulţi tineri
de această vîrstă consideră că îşi verifică compatibilitatea caracterelor, de fapt, are loc probarea scenariilor
sexuale, ceea ce nu garantează stabilitatea relaţiilor conjugale în viitor.
După 20 de ani, tinerii puţin cîte puţin încep să-şi întemeieze familii proprii şi către vârsta de 30 de ani
ponderea căsătoriilor neînregistrate în numărul total de căsătorii se micşorează semnificativ, menţinându-se la
un nivel de 5-7% printre populaţia matură şi cea în vîrstă. Datele generale destul de grosier conturează
structura parteneriatelor intime libere, însă este evident faptul că existenţa soţului sau a partenerului, precum şi
răspîndirea relativă a căsătoriei şi a alternativelor ei sînt nemijlocit legate cu caracteristicile de vîrstă.
Bazîndu-ne pe ipoteza privind diferenţele de conţinut ale „situaţiilor de viaţă” şi respectiv diferenţele în
„comportamentul conjugal” al persoanelor de vîrste diferite, am ajuns la concluzia că la tineri traiul în comun
fără oficializarea relaţiilor de parteneriat este premergător căsătoriei, iar la vîrstele măture nu se înregistrează
căsătoria repetată. Persoanele care odată au suferit eşec în căsătorie nu se grăbesc să legifereze alte relaţii.
Odată cu înaintarea în vîrstă creşte numărul persoanelor care au rămas văduvi/văduve în urma decesului unuia
din soţi. Formând un cuplu la bătrîneţe, adeseori nu consideră necesar să înregistreze relaţiile.
Informaţia statistică obţinută din rezultatele recensămîntului populaţiei permite a analiza fenomenul
neînregistrării căsătoriilor în linii generale, dar pentru mediatizarea multilaterală este necesar a efectua un
studiu sociologic aprofundat. Însă unele concluzii pot fi făcute. Spre deosebire de ţările occidentale unde
ponderea concubinajului uneori prevalează 20% şi reprezintă nu numai un factor de amînare a căsătoriei, ci şi
unul de înlocuire a acesteia, în Republica Moldova practica de coabitare în majoritatea cazurilor poate fi
tratată ca un stadiu de convieţuire a tinerilor înainte de căsătorie. Durata coabitării în rîndurile tinerilor din
este cu mult mai scurtă şi, de regulă, dacă se planifică naşterea unui copil sau după naşterea lui relaţiile se
legiferează. O influenţă semnificativă asupra fenomenului de coabitare are cadrul economic şi social-juridic.
Statul bunăstării sociale acordă un sprijin material şi social persoanelor singure cu copii – mamelor celibatare ,
de aceea în cazul în care căsătoria neînregistrată se destramă femeia care creşte şi educă copilul este susţinută
de către stat. Cu totul altă situaţie există în Republica Moldova. Serviciile de asistenţă socială pentru familiile

10
social vulnerabile sînt puţin dezvoltate, iar suportul financiar acordat familiilor monoparentale este foarte
modest şi nu acoperă nici valoarea coşului minim de consum, de aceea majoritatea familiilor respective sînt
nevoite să trăiască în condiţii de supravieţuire, riscul de sărăcie fiind foarte mare.
Concluzionând menţionăm că, presupunerile unor cercetători că schimbările din ultimele decenii în
legătură cu nupţialitatea sînt determinate în mare parte, de refuzul de la înregistrarea căsătoriei şi substituirea
ei de către diferite forme de convieţuire conjugală, ceea ce este caracteristic pentru multe ţări europene, fapt
confirmat şi de creşterea ponderii căsătoriilor neînregistrate şi a copiilor născuţi extraconjugal, înregistraţi la
cererea ambilor părinţi, nu-şi găseşte confirmare completă. Totalurile Recensămîntului populaţiei din 2004
demonstrează că ponderea persoanelor care convieţuiesc în uniuni libere este mai înaltă numai printre tinerii
în vîrstă de 15-19 ani. În grupurile de vîrstă de 20-29 ani ponderea concubinajului oscilează în limitele de 10-
12%, fiind practic egală atât cu referire la femei, cît şi bărbaţi, iar la persoanele cu vârsta după 30 de ani ea nu
depăşeşte 6%. Deci dimensiunile reducerii intensităţii fenomenului de nupţialitate sînt cu mult mai mari decît
răspîndirea concubinajului, dacă se ia în considerare şi faptul că în numărul căsătoriilor neînregistrate la
recensămîntul populaţiei au fost incluse atît primele căsătorii, cît şi cele repetate. Constatînd o situaţie similară
în Federaţia Rusă, cercetătorii conchide că ea reflectă reducerea reală a nupţialităţii, şi nu trecerea ei de la
căsătoria înregistrată la cea neînregistrată (A.Sinelinikov, 1996, p. 41).
Concluzionînd, uniunea liberă poate fi doar o simplă etapă premergătoare căsătoriei sau poate fi un stil de
viaţă rezultat dintr-o opţiune de lungă durată sau definitivă.
4. Familiile monoparentale
Se referă la menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii acestuia, menaje ce pot apare fie în urma
divorţului sau abandonului familial, fie în urma decesului unui părinte, a adopţiei realizate de o persoană
singură sau a creşterii copiilor în afara căsătoriei. De-a lungul timpului au existat mai multe concepţii privind
funcţionalitatea acestui tip de familie, mentalităţile fiind acelea ce au susţinut diversele păreri contradictorii.
Astfel societatea tradiţională, bazată pe familia extinsă, dezaproba monoparentalitatea şi încuraja tendinţele de
stigmatizare şi etichetare faţă de cei ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viaţă. Pe de altă parte, în societtatea
modernă, datorită generalitării familiei nucleare (formată din ambii părinţi şi copii), s-a putut realiza mai uşor
ruptura faţă de comunitate, schimbîndu-se şi viziunea asupra acestui tip de menaj. A fost înlocuită concepţia
potrivit căreai este dezavantajos pentru copii să fie crescuţi doar de mamă sau doar de tată.
Cercetări recente au demonstrat că familia clasică, din care fac parte doi părinţi, nu est atît de importantă
pentru evoluţia copiilor pe cît s-a crezut pînă acum. Şi aceasta în condiţiile în care s-au menţinut o serie de
prejudecăţi, ce au rămas adînc înrădăcinate. Majoritatea psihosociologiclo conchid că este mai indicat pentru
un copil o familie monoparentală, decît una bîntuită de certuri şi probleme. Dacă în trecut se considera că
familiile cu căsătorii nereuşite trebuie să rămînă împreună de dragul copiilor, în prezent mulţi cred că este mai
bine pentru copii dacă părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.

11
 S-a combătut şi ipoteza care afirma că acei copii ce provin din familii dezorganizate saunt mai uşor expuşi
riscului de a deveni delincvenţi potenţiali. James Wuilson şi Richard Herrnstein au efectuat o serie cercetări
privind relaţia dintre criminalitate şi ceea ce se numea în anii 70 „familii destrămate”. Autorii se aşteptau să
găsească o legătură între cele două variabile: copii crescuţi în familii cu un singur părinte şi riscul de a
comite , mai tîrziu delicte. Însă nu au dat decît de constatarea binecunoscută, că cea mai mare parte a
bărbaţilor aflaţi în închisori proveneau din familii dezbinate, dar, în acelaşi timp, ei aveau părinţi care
comiseseră delicte şi veneau din medii sociale sărace şi minoritare.
Pornind de la combinarea celor trei aspecte cheie care determină monoparentalitatea:
Circumstanțele obiective în care se produce monoparentalitatea;
Factorii subiectivi care generează monoparentalitatea;
Păstrarea copiilor (de către mamă sau de către tată)
Obținem 9 opțiuni specifice de monoparentalitate:
- Monoparent impusă de decesul tatălui/ mamei, copilul rămânând în grija mamei/ tatălui;
Monoparentalitatea asumată de mamă, care a trăit experiența unei sarcini adolescentine;
- Monoparentalitatea dorită de mamă/ tată care primește custodia copilului în urma divorțului;
- Monoparentalitatea dorită de mamă/ tată care se îngrijește de creșterea copilului în urma
separării de soț;
- Monoparentalitatea dorită de mama necăsătorită, care concepe un copil în afara căsătoriei
(monoparentalitate celibatară);
- Monoparentalitatea dorită de femeie în urma adopției, plasamentului sau încredințării unui
copil.

Fără a exclude posibilitatea existenței și a altor situații de

monoparentalitate, cele enumerate sunt totuși cele mai frecvent întâlnite și
pot fi redate în tabelul următor: (Tabelul )

Circumstanțe subiective
Factori Păstrarea Deces Sarcină Divorț Serapare Mono Adopție,
obiectivi copiilor mamă tată adoplescentină pare-tate plasament,
celibatarăîncredințare
Situație mamă X X X X
dorită tată X X
mamă X

12
 Situație tată
asumată
Situație mamă X
impusă tată X
Tipuri de familii monoparentale în funcție de factorii obiectivi/subiectivi și de titularul custodiei
copiilor.

În baza acestui tabel putem face următoarele aprecieri preliminare:

 Mergând pe axa: situație impusă/asumată/dorită, gradul de vulnerabilitate generat de fiecare din
acești factori subiectivi s-ar putea prezenta astfel: cel mai mare grad de vulnerabilitate îl presupun
situațiile care nu pot fi controlate, care nu sunt impuse; cel mai mic grad de vulnerabilitate îl
presupun situațiile căutate în mod deliberat, voluntar acceptate, dorite;
 În majoritatea cazurilor, mamele sunt cele care își cresc și își îngrijesc singure copiii,
monoparentalitatea maternă privând în acest caz;
 Situațiile în care responsabilitatea creșterii și îngrijirii copiilor poate fi dorită atât de către mamă, cât
și de către tată, sunt cele de separare sau divorț;
 În cazuri de sarcină adolescentină, adopție, plasament, încredințare, poate fi vorba și despre
monoparentalitate paternă, chiar dacă este mai rar întâlnită, ea nu este imposibilă;
 Cele mai multe cazuri de monoparentalitate sunt dorite de părinți și nicidecum asumate, sau mai ales
impuse de constrângeri exterioare.
Familia monoparentală prezintă o serie de particularităţi faţă de tipul clasic complet de familie, aceste
particularităţi vizînd în special redimensionarea funcţiilor pe care ar trebui să le îndeplinească. Cu alte cuvinte,
părintele rămas cu copii nu mai poate realiza la un nivel optim funcţiile pe care societatea le atribuie instituţiei
familiale. De exemplu, funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimalizate deoarece separarea fizică dintre
soţi şi greutatea părintelui rămas cu copii în a-şi găsi un ăpartener care să-i accepte situaţia dată sunt factori
care împiedică manifestarea şi exercitarea lor. Funcţia economică, este elementul cel mai vizibil care
influenţează viaţa familiilor monoparentale, costul ridicat al vieţii antrenînd eforturi deosebite din partea
părintelui rămas cu copii. O situaţie aparte o implică funcţia de socializare. Lipsa unui părinte are
repercursiuni negative, plecînd de la lipsa afectivităţii şi ajungînd la realizarea ueni socializări fireşti şi
integrarea viitorilor adolescenţi în societate. Însă nu trebuie să ignorăm faptul că şi familiile complete se
implică din ce în ce mai puţin în acest proces al socializării. Şi aceasta deoarece sistemul şcolar înlocuieşte în
mare măsură, procesul instructiv educativ al familiei.
O situaţie aparte este reprezentată de categoria părinţilor-adolescenţi, tot mai frecventă în ultimele decenii.
Principalele motive pentru care adolescenţii devin părinţi sunt:

13
 a) Schimbările care au apărut în atitudinea societăţii faţă de sarcina adolescentină. Astfel, astăzi, puţine
stigmate sociale mai sunt în general asociate sarcinii adolescentine, iar familiile de origine sunt suportive,
implicându-se mai mult emoţional, financiar şi fizic. Există de asemenea o serie programe de asistenţă socială
comunitară pentru adolescentele care urmează să nască, pentru cele care au făcut-o deja, ca şi pentru părinţii
acestora. (Secţiile maternale deschise de UNFPA). Statusul degradant şi umilitor pentru adolescenta-mamă, ca
şi atitudinea negativă a băieţilor, că „ar fi rău să se căsătorească cu o fată însărcinată”, au ieşit din obişnuinţele
sociale.
b) Neglijarea unei contracepţii adecvate de către adolescenţii activi sexuali în directă legătură cu atitudinile
lor personale. Unele studii evidenţiază că adolescenţii care au cunoştinţă despre contracepţie, îşi acceptă mai
uşor sexualitatea şi comportamentul sexual, decât cei care nu folosesc contracepţia. Statisticile sugerează că
adolescentele care fac uz de contraceptive se simt mai responsabile pentru vieţile şi deciziile lor, îşi rezolvă
mai bine problemele şi controlează mai bine ce li se întâmplă drept consecinţă a vieţii sexuale. În ceea ce
priveşte băieţii, rolul în concepţie şi contracepţie s-a bucurat de mai puţină atenţie. Ideea că responsabilitatea
contracepţiei revine fetelor, este larg răspândită printre băieţii adolescenţi. Un rol important asupra
concepţiilor adolescenţilor privind contracepţia îl au şi părinţii lor care transmit credinţele proprii despre
comportamentul sexual şi folosirea contraceptivelor.
c) Atitudinile personale. Motivaţiile personale care încurajează graviditatea şi descurajează folosirea
contraceptivelor printre adolescente sunt:
- speranţa de a obţine mai multă atenţie de la familie şi prieteni, dacă rămân gravide;
- dorinţa de a avea un copil pe care să-l răsfeţe şi care să fie preţuit de cei din jur;
- dorinţa de a obţine dragoste necondiţionată de la o altă făptură umană;
- graviditatea intenţionată, ca urmare a dorinţei intense de a pedepsi sau de a-şi lua revanşa în faţa unor
părinţi superpotectivi şi dominatori.
La toate acestea se adaugă şi alte condiţii care favorizează sarcina adolescentină. La băieţi ca factori
favorizaţi se menţionează dificultăţile sociale, provenienţa din familii cu statut socio-economic scăzut şi un
grad crescut de popularitate printre colegi. La fete riscul de a rămâne însărcinată este asociat cu un statut
socio-economic scăzut, cu tatăl absent din familie, cu un număr mare de fraţi, cu dificultăţi şcolare, cu un
nivel crescut de stres familial etc.
Principalele consecinţe ale parentalităţii la adolescenţi sunt:
1) În primul rând restrângerea posibilităţilor de finalizare a studiilor în cazul adolescentelor,
cu consecinţe directe de profesionalizare scăzută. Cu cît vîrsta este mai mică la naşterea copilului, cu atît şansa
de reluare a studiilor scade. Abandonul şcolar are efecte negative pe termen lung: deficienţe semnificative în
educaţie slujbe cu prestigiu scăzut şi venituri mici, satisfacţie scăzută în muncă.
2) În cazul în care sarcina conduce la o căsătorie timpurie, aceasta de obicei este instabilă. De
Lissovoy, 1973, insistă în studiile sale pe aspectul nefericit al căsătoriilor în adolescenţă (tinerii soţi fiind

14
adesea mai nefericiţi decât soţiile lor). Soţii doreau să-şi continue relaţiile de prietenie şi activităţile sportive
după orele de şcoală, în vreme ce soţiile se simţeau singure şi abandonate de prietenii formali. Cercetătorii
sugerează că nu sarcina în sine este cauza primară a nefericirii, cît căsătoria timpurie a „părinţilor
adolescenţi”.
3) Resursele financiare sunt foarte limitate pentru părinţii adolescenţi, ei fiind frecvent
incapabili să asigure o îngrijire corespunzătoare adultului cu nounăscut. Multe dintre mamele adolescente vor
deveni mame singure, cu responsabilităţi majore în creşterea copilului, unele dintre ele sunt nevoite să solicite
asistenţă financiară de la sistemul public.
4) Consecinţele parentalităţii timpurii se întrevăd şi în relaţia părinte-copil. Cercetările sunt
împărţite din acest punct de vedere. Unii autori constată că mamele adolescente pot fi la fel de competente ca
şi mamele mai vârstnice, interacţiune lor cu copiii fiind de obicei normală, dar alţi autor atrag atenţia asupra
relaţiilor distorsionate , abuzive şi nesatisfăcătoare din punct de vedere emoţional cu copiii. Situaţia este
specifică în special pentru taţii adolescenţi, care de obicei sunt despărţiţi de copiii lor sau ca urmare a
divorţului. În studiul efectuat de Lissovoy, rezultă serioase carenţe informaţionale, atît ale taţilor, cît şi ale
mamelor adolescente, cu privire la cunoaşterea şi anticiparea vârstelor la care vor avea loc progrese
comportamentale din partea copilului, ceea ce are implicaţii majore în abilitatea acestor părinţi de a oferi o
îngrijire de calitate copilului. Ei se vor ghida în consecinţă, în comportamentul parental, după impresii eronate
privind stadiile de dezvoltare ale copilului şi vor emite pretenţii şi sancţiuni necorespunzătoare copilului. De
exemplu autorul citat remarcă în comportamentul părinţilor adolescenţi, nerăbdarea, insensibilitatea şi
înclinaţia de a folosi pedeapsa fizică drept mijloc de educaţie. Plânsul la copil este citat drept cel mai
important factor de iritare la părinţi. Aceste atitudini şi comportamente se accentuează negativ o dată cu
trecerea timpului, în special la taţi, părinţii devenind tot mai decepţionaţi şi frustraţi de viaţa lor. Aceasta
demonstrează clar că lipsa maturităţii psihologice a părintelui devine un factor de risc important în dezvoltarea
personalităţii copilului. Studiile sunt contradictorii privind abuzul fizic şi psihic al copilului de către părintele
adolescent, dar se presupune că părinţii adolescenţi prezintă un risc mai mare de a-şi abuza copiii, decât
părinţii-adulţi. Această atitudine poate fi întreţinută şi de alţi factori: sarcina neplanificată, naşterea unui copil
ilegitim, respingerea psihologică a copilului după naştere, naşterea unui copil cu deficienţe, dorinţa de a avea
un copil din motive iraţionale.
5)Consecinţele privind copilul părinţilor adolescenţi se referă la expunerea acestuia la un risc biologic şi
psihologic mai mare decât al copilului născut de mame adolescente, rata crescută a naşterii premature şi
greutatea scăzută a copilului la naştere. De asemenea rata mortalităţii la copiii născuţi de adolescente o
depăşeşte pe cea a copiilor mamelor peste 20 de ani. Cu cît vîrsta mamei la naştere e mai mică şi se asociază
cu provenienţa din medii sărace, cu atît riscul de a avea un copil subponderal este mai mare. Este foarte
probabil ca un copil născut de o mamă pînă la 15 ani să aibă deficienţe la naştere: retardare mintală, diabet,
handicapuri fizice şi diverse malformaţii asociate. Rata crescută a deceselor la mamele adolescente poate fi

15
pusă şi pe seama imaturităţii acestora , neglijenţei şi lipsei dorinţei de a asigura o îngrijire adecvată sugarilor,
lipsei cunoştinţelor şi a experienţei de asigurare a unei diete corespunzătoare copilului. Copiii adolescentelor-
mame prezintă frecvent şi alte caracteristici: scoruri semnificative scăzute la testele de inteligenţă şi la alte
măsurători ale funcţiilor cognitive; probleme de comportament, în special la sexul masculin; o probabilitate
mai mare de a deveni părinte-adolescent în viitor; tendinţă mai mare la repetenţie şcolară şi dificultăţi în
procesul de învăţare. Totuşi, dintr-o perspectivă mai largă, nu atît vîrsta mamei la naştere conduce la toate
aceste consecinţe, cât efectul conjugat al mai multor factori – suportul familial, statutul socio-economic,
nivelul de instrucţie etc. După cum se observă problematica indusă de monoparentalitate este foarte complexă,
greutăţile fiind cu atît mai mari, cu cît vîrsta părinţilor este mai mică. Însă, familia monoparentală rămâne,
dincolo de efecte, o opţiune, o alternativă, o realitate socială ce capătă consistenţă prin însăşi proliferarea ei la
etapa actuală.
5. Familiile reconstituite
Familiile reconstituite sau comasate reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copiii din mai multe
uniuni familiale, la acestea adăugându-se, deseori proprii descendenţi. În aceste condiţii, este de la sine înţeles
că familia comasată se confruntă cu o multitudine de probleme, complexe şi dificile, din perspectiva
funcţionalităţii şi viabilităţii ei.
Problemele familiei comasate (mixte) ţin de specificul relaţiei din sistemul familiei structurat după
recăsătorire, de riscul repetării anumitor erori din mariajele anterioare şi de relaţiile cu ex-consorţii. Aceştia
din urmă rămân de cele mai multe ori în relaţii cu copiii lor. Adeseori, părinţii vitregi au un comportament
neadecvat faţă de copiii vitregi, mai ales legat de atitudinile şi relaţiile acestora cu părinţii naturali. Pe de o
altă parte, pentru copil, recăsătorirea părintelui creează câteva probleme reale, cum ar fi:
- copilul se confruntă cu situaţia de „a-şi împărţi” afectiv părintele cu noul soţ al acestuia.
Problema poate fi în special dificilă pentru băieţii care au o atitudine înalt posesivă şi protectivă faţă de mama
lor divorţată şi recăsătorită;
- copilul se poate teme de o modificare a regulilor în noua familie;
- copilul poate resimţi din partea părintelui vitreg, asemănător sau diferit, modul de disciplinare
pentru comportamente, moduri de a face şi de a gândi cu care s-a deprins sau care erau tolerate de părintele
natural;
- copilul se poate învinovăţi dacă se simte atras sau iubeşte părintele vitreg, deoarece s-ar
resimţi simultan neloial faţă de părintele necustodial (care poate fi deja în postura de vizitator de drept);
- copilul trebuie să renunţe la visul său de a-şi revedea părinţii împreună, şi aceasta nu-i uşor de
făcut. În consecinţă, el poate avea tendinţa să-şi crească ostilitatea faţă de părintele vitreg.
Printre posibilele explicaţii ale apariţiei familiei reconstituite ar fi acelea legate de „nevoia de celălalt”, de
nevoia de dragoste şi solidaritate. Doar o pasiune puternică pentru partener şi o protecţie materială şi afectivă

16
ar putea justifica unirea a două configuraţii monoparentale, bântuite de greutăţi socio-economice. Familiile
reconstituite care valorizează şi au la bază viaţa sexuală şi componenta afectiv-emoţională (în absenţa
bunăstării materiale), vor fi nevoite să facă faţă cu greu dificultăţilor economice la care acestea vor fi supuse.
De cealaltă parte, familiile reconstituite care îşi au temeiul doar în raţiuni economice (partenerii căsătorindu-se
pentru a oferi o viaţă mai bună copiilor lor), vor neglija latura afectiv sexuală, ceea ce în timp, va induce
tensiuni, frustrări, conflicte.
Studiile făcute pe aceste familii au arătat că indiferent de cauzele care le-au generat, ele accentuează funcţia
de solidaritate, cel puţin în prima parte a existenţei lor. Solidaritatea îi uneşte, îi face să treacă împreună peste
greutăţile în faţa cărora, în caz contrar ar fi rămas singuri. Latura economică este foarte mult afectată, statistic
puţine fiind cazurile în care familiile reconstituite nu au probleme materiale. Funcţia de socializare indică o
situaţie deosebit de complexă. De cele mai multe ori, socializarea nu se deosebeşte prea mult de aceea
întâlnită în cazul monoparentalităţii. În cazul familiei reconstituite fiecare părinte tinde să-i acorde mai multă
atenţie propriului copil, din diferite motive: se teme că nu va fi acceptat de copilul partenerului de viaţă, mai
ales, dacă acesta îşi valorizează excesiv de mult părintele pierdut; nu vrea să intervină peste modul de
socializare al partenerului, peste conduita şi sistemul său de valori care au ghidat pînă la această vârstă,
comportamentul copilului; când banii sunt insuficienţi, puţini oameni ar accepta să satisfacă doleanţele
copilului vitreg, privându-şi propriile necesităţi; nu este interesat prea mult de copilul partenerului pentru că
nu acesta a fost cauza formării familiei; nu are timpul necesar socializării în general. Totuşi nu se poate nega
existenţa unor influenţe socializatoare (unele, indirecte şi inconştiente), generate de însăşi prezenţa părintelui
absent în monoparentalitate.
Concluzionând, familiile reconstituite reprezintă o alternativă, un mod de convieţuire care, deşi va continua
să existe, nu va atinge proporţii statistic semnificative. Şi aceasta pentru că numărul copiilor va scădea
continuu, iar vârsta mamelor la naştere va fi tot mai înaintată, apropiată de perioada maturizării şi consolidării
relaţiei (fie ea legală sau nu).
6. Familiile reorganizate
Se aseamănă cu cele reconstituite, însă acoperă o arie mai întinsă de configuraţii. Familia reorganizată se
deosebeşte în mod special prin faptul că cel puţin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Numim
familie reorganizată, fie configuraţiile alcătuite din doi parteneri divorţaţi sau văduvi, fără copii, fie acelea în
care unul dintre parteneri are descendenţi din mariajele anterioare, fie acelea în care doar un partener a mai
cunoscut experienţa unei relaţii legal constituite. Se preferă această diferenţiere întrucât familiile reorganizate
sunt mai dinamice şi din punct de vedere statistic, sunt mult mai frecvente decât cele reconstituite (reduse ca
număr). Există destule cazuri când o persoană îşi reface viaţa chiar de cele mai multe ori, în cadrul mai multor
configuraţii reorganizate, ceea ce nu se întâmplă prea des cu familiile reconstituite. Din perspectivă
funcţională, cele două tipuri de familii au atât puncte comune, cât şi puncte distincte. Ele sunt identice, dacă
avem în vedere funcţia de socializare, ce a de solidaritate şi cea sexuală. Elementele divergente apar în cadrul

17
funcţiei economice şi a celei de reproducere. Funcţia economică apare mai apropiată de cea caracteristică
familiei nucleare, tocmai de aceea, am diferenţiat-o de cea a familiei reconstituite (ce se confruntă cu greutăţi
mi mari, dat fiind numărul mai mare de membri ce o alcătuiesc). În ceea ce priveşte funcţia reproductivă se
poate realiza o interesantă analogie. Familia reorganizată îşi poate pune problema propriilor descendenţi mult
mai uşor decât familiile reconstituite, mai ales în condiţiile în care partenerii nu au copii din mariajele
anterioare sau atunci când unul dintre ei (de obicei, femeia) se află la prima căsătorie. Ca atare, funcţia
reproductivă e mai apropiată de cea a familiei nucleare, lucru care nu se întâmplă la familia reconstituită,
obligată s-o minimizeze sau chiar s-o ignore.
Concluzionând, familia reorganizată îşi găseşte justificarea în valorizarea înaltă a instituţiei familiei, în
faptul că unul din parteneri (fie şi părinte) îşi caută perechea, în scopul îndepărtării decepţiilor provocate de
mariajele anterioare. Întrucât divorţialitatea este în creştere, iar monoparentalitatea cunoaşte o pantă
ascendentă, premisele proliferării familiei reorganizate sunt accentuat conturate.
II Experimente neofamiliale
1. Semi-căsnicia
Este un experiment neofamilial sub semnul „falselor soluţii”, având ca scop prelungirea căsătoriei din
punct de vedere legal, în ciuda modificărilor şi alterărilor de esenţă care periclitează în fond continuitatea
acesteia, prin degradarea semnificativă a complexului interrelaţional marital. Această formulă maritală se
întâlneşte frecvent la cuplurile cu relaţii tensiv-conflictuale cronice şi constă în adoptarea şi exercitarea
incompletă a rolurilor maritale de către unul sau ambii soţi.
De pildă, unul dintre soţi este implicat parţial în viaţa familială, atât ca soţ, cât şi ca părinte. El poate fi
angajat simultan într-o relaţie adulterină, evitând sau abuzând de partenerul conjugal, îşi poate exercita parţial
funcţiile parentale (asigură suport financiar, neglijând însă total suportul emoţional necesar copiilor), sau
poate participa la exercitarea în comun a menajului, dar nu şi la luarea deciziilor financiare etc. O serie de
variante ale semicăsniciei au fost identificate de I. Mitrofan pe o cazuistică investigată:
- Formula „casa şi copiii împreună, sexul separat” (exercitarea în comun a menajului şi
administrarea bugetului; exercitarea în comun sau paralel a educaţiei copiilor; exercitarea autonomă a funcţiei
sexual-afective în cadrul unui complex de infidelitate conjugală, unilaterală sau bilaterală);
- Formula „sexul – împreună, casa şi copiii – mai mult tu, distracţiile separat”;
- Formula „sexul – parţial împreună, casa numai tu, distracţiile parţial – împreună, copil – mai
ales tu, banii – mai ales eu”.
În cadrul acestor variante şi al altora posibile se conturează diverse structuri de cuplu disfuncţional,
conflicte acute, rivalităţi şi violenţe cu impact negativ în socializarea copiilor şi adesea în starea de sănătate a
psihică a tuturor. Alcoolismul şi gelozia în contextul infidelităţii, lipsurile financiare şi dezordinea în
programul de viaţă, sunt frecvent asociate.

18
 O altă variantă a căsătoriei cu roluri maritale incomplet exercitate o constituie situaţia unor cupluri care
sunt înlocuite sub aspectul exercitării rolului parental şi uneori casnico-menajer şi administrativ organizatoric
de către bunici (părinţi-socri), cuplul devenind în acest caz un cuplu-copil al unui cuplu-adult deja cristalizat.
Cuplul-copil, tutelat de cuplul de părinţi (socrii), este împiedicat în autodezvoltarea sa ca entitate
independentă, ca unitate de decizie şi acţiune separată. Aceasta impietează asupra gradului său de maturizare
şi responsabilizare în adoptarea adecvată a rolului parental-conjugal şi alimentează frustraţii, conflicte, uneori
cu consecinţe psihopatogene pentru întreg sistemul familiei. Chiar dacă în intenţii, intervenţiile părinţilor-
bunici sunt pozitive (ajutorul acordat cuplului este substanţial şi uneori nepreţuit), ele pot greva buna
funcţionalitate a noii familii nucleare şi dezvoltarea armonioasă a copiilor acestuia.
Frecvenţa semnificativă a căsătoriilor deteriorate sub aspect structural-funcţional, cu consecinţe din cele
mai nefaste pentru sănătatea fizică şi psihică a familiei, semnalează nevoia instituirii unei atente educaţii şi
terapii a cuplurilor, încă din etapele iniţiale ale căsătoriei. Prevenirea tendinţei la deteriorare şi destrămare a
familiei trebuie asigurată însă de la începutul structurării rolurilor conjugale, dat fiind faptul că structurarea
defectuoasă a acestora în timp fixează tipare comportamentale rezistente la corecţie şi schimbare.
2. Pseudo-căsnicia
Pseudo-căsnicia sau „vieţile paralele”constituie forma de manifestare cea mai gravă a psihosociopatologiei
maritale şi constă în adoptarea şi exercitarea inautentică (falsă, aparentă) a rolului conjugal-parental. În
pseudo-căsnicie nu poate fi vorba de afecţiune mutuală, ci doar de un sistem de interese reciproce, de obicei
economice şi sociale, care determină în anumite situaţii opţiunea unor indivizi de oficializare a căsătoriei.
Astfel de căsătorii aparente sunt de obicei realizate sub influenţa sau hotărârea unor terţi (părinţi), pe baza
unor înţelegeri cu caracter material, situaţie care persistă totuşi, în condiţiile societăţii contemporane.
O situaţie des întâlnită este căsătoria de convenienţă, în scopul rezolvării unei situaţii sociale specifice
(facilităţi economice etc.). În unele situaţii soţii îşi menţin statutul de căsătorit oficial şi în acelaşi timp adoptă
roluri simultane de autonomie intra şi extraconjugală, ambii parteneri fiind implicaţi afectiv-sexual în relaţii
exterioare, desfăşurând în paralel viaţa domestică şi loisirul, într-o relativă indiferenţă mutuală. Elementul prin
care justifică menţinerea oficială a căsătoriei îl constituie problema locuinţei şi a investiţiilor materiale
comune, efectuate într-o perioadă iniţială, când pretindeau că „s-au iubit şi înţeles”, precum şi păstrarea
aparentă a unor statute oficiale şi de vârstă avantajate de formula căsătoriei.
3. Uniunile homosexuale
Noţiunea homosexual desemnează preferinţa pentru persoane de acelaşi sex. S. Rădulescu consideră, însă
că este mai adecvat să se vorbească de practici homosexuale decît de indivizi homosexuali, deoarece este
dificil de a defini ca homosexual o persoană care, într-un moment sau altul al existenţei sale, s-a angajat într-o
conduită cu caracter homosexual.
Atît la bărbat, cît şi la femeie, homosexualitatea rezultă din complexe inconştiente. După Adler, ar fi vorba
de un sentiment de inferioritate, teama de eşec împingîndu-l pe individ să caute un partener de acelaşi sex cu

19
el. La băiat, homosexualitatea este adesea consecinţa unei educaţii deficiente iar la femei, homosexualitatea
este rezultatul unor decepţii din copilărie, decepţii legate de descoperirea sexelor.
Oricum efectele negative ale homosexualităţii se manifestă în genere la persoanele care au un sentiment de
culpabilitate în raport cu orientarea lor sexuală. Însă, homosexualii care nu-şi regretă orientarea şi care au
viaţă sexuală regulată nu sunt mai stresaţi din punct de vedere psihologic, decît sunt persoanele heterosexuale.
De-a lungul timpului, homosexualitatea a fost considerată fie un păcat sau viciu, fie o boală sau o tulburare
de comportament, fie un comportament normal. În general, punctele de vedere asupra homosexualităţii sunt
încă tributare concepţiei religioase, conform căreia homosexualitatea este ceva anormal, un „păcat contra
naturii”. Dar nu trebuie de ignorat că normalul şi patologicul sunt doar constructe sociale, Goethe afirmînd că
natura nu trebuie să justifice nimic, pentru că totul există în natură.
Există o multitudine de explicaţii ce au pretenţia că justifică comportamentul homosexual: absenţa sau
defictul androgenului (substanţă care stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale masculine) parental,
dezechilibrele ori deficienţele hormonale (ale testosteronului în cazul băieţilor şi estrogenului în cazul
femeilor), nerezolvarea complexelor oedipiene, abuzul sexual în timpul copilăriei, experienţe heterosexuale
nesatisfăcătoare, socializarea homosexuală etc.
O prejudecată periculoasă este asocierea homosexualităţii cu agresivitatea şi criminalitatea. Există sute de
acte criminale comise, în aceleaşi condiţii de violenţă, de persoane heterosexuale, dar ele nu beneficiază de
aceeaşi atenţie şi nu sunt redate în acelaşi mod. Ele sunt aduse la cunoştinţa opiniei publice numai cu scopul
de crea senzaţioa că lumea homosexualilor este una aparte, în care orice atitudine sau conduită nu poate fi
decît una „monstruoasă”, „vicioasă”, „criminală”.
Din perspectiva funcţiilor realizate este clar că reproducerea şi socializarea nu se pot manifesta , iar latura
economcă nu prea are importanţă deoarece se situează pe o poziţie neutră. Funcţiile maximizate sunt cele de
solidaritate şi sexuală, prima fiind mai puternică în cazul lesbienilor, în comparaţie cu homosexualii. Această
diferenţiere poate fi explicată prin faptul că spre deosebire de homosexuali, cuplurile de lesbiene sunt mai
stabile, menţinîndu-se mai mult timp. Funcţia sexuală reprezintă însăşi motivaţia existenţei uniunilor
homosexuale. Dincolo de cauze, relaţia sexuală apare drept nota definitorie a convieţuirii dintre două persoane
de acelaşi sex.
Spre deosebire de heterosexuali, homosexualii (în special bărbaţi) sunt mai puţin orientaţi spre „cuplu”,
majoritatea practicînd contacte sexuale impersonale cu o diversitate de parteneri. O situaţie deosebită este
indusă de faptul că există homosexuali care au fost implicaţi în mariajele heterosexuale pentru o anumită
perioadă, mulţi dintre ei avînd copii în acel mariaj anterior. Această situaţie naşte o serie de probleme cu
privire la evoluţia şi maturizarea psihologică a copilului (la relaţia dintre sexe) ca adult.
Concluzionînd, homosexualitatea trebuie privită cu toleranţă iar pentru a o înţelege trebuie să renunţăm la
etichetare, prejudecată şi stigmatizare. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că optăm pentru proliferarea acestui

20
fenomen. Însă, o dată ce homosexulitatea există ar fi o greşeală reprimarea ei, cu brutalitate acest
comportament ducînd doar la creşterea rezistenţei, coeziunii, ripostei.

Schimbarea funcţiilor familiei

Societatea contemporană, în special secolul XX, a adus o serie de schimbări majore la nivelul funcţiilor
familiei. Vom relua pe rând aceste funcţii şi vom sublinia schimbările majore produse, în special în a doua
jumătate a secolului trecut.
Funcţia de regulator sexual. Este evident că un număr tot mai mare al relaţiilor sexuale au loc în afara
familiei. Există astăzi un număr mult mai mare de femei care au experienţe sexuale înaintea căsătoriei. În SUA
spre exemplu, circa 25% din femei, în anii ’90, aveau experienţe sexuale premaritale. Prin urmare putem să
spunem că importanţa acestei funcţii a scăzut comparativ cu trecutul.
funcţia de reproducere. Exista un număr foarte mare de familii care nu au copii, dar mai ales a crescut
numărul familiilor monoparentale, adică al familiilor în care copiii sunt crescut doar de către unul din părinţi,
de regulă mama. Familiile monoparentale pot fi rezultatul unor divorţuri, al morţii unuia din soţi, sau a unei
opţiuni personale a unor femei de a avea copii, dar de a nu se mărita.
funcţia de socializare. A rămas o funcţie importantă a familiei. Cu toate acestea trebuie sa subliniem că
au apărut numeroase noi instituţii menite a prelua din funcţiile de socializare ale familiei, grădiniţele, creşele,
instituţia baby-site-ului etc., instituţii care s-au impus în condiţiile creşterii rolului economic al femeilor în
societate şi scăderii totodată a timpului disponibil în familie pentru socializarea copiilor.
funcţia afectivă. A rămas o funcţie importantă a familiei.
funcţia de status. Şi funcţia de status este una care este prezentă şi în societatea contemporană, însă ea
nu mai este la fel de importantă ca în trecut. Cu alte cuvinte indivizii dobândesc prin efort propriu numeroase
alte statusuri care sunt mai importante social, de cele mai multe ori, decât statusurile conferite în familie.
funcţia protectivă Este evident o funcţie care a rămas importantă într-o anumită măsură, mai ales în
protejarea copiilor foarte mici. în societatea contemporană există însă numeroase instituţii moderne de control
social, care au preluat în mare măsură funcţia protectivă de la familie. Mai mult, familiilor li se limitează în
realitate dreptul de a administra protecţia indivizilor, dincolo de anumite limite definite de regulă prin legi.
funcţia economică. Este o funcţie esenţială pe care o deţine familia. Trebuie specificat însă şi aici
faptul că în societatea contemporană a crescut autonomia economică a soţilor în detrimentul unităţii
economice a familiei.

21