Dr. Ing. OLIMPIA BLĂGOI Dr. Ing.
AMEDEU MITROI
HIDRAULICĂ GENERALĂ
− COMPENDIU −
OLIMPIA BLĂGOI AMEDEU MITROI
HIDRAULICĂ
GENERALĂ
COMPENDIU
EDITURA „GH. ASACHI”
I A Ş I 2 0 0 3
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
I.1 Generalităţi
Corpurile aflate în stare lichidă, gazoasă sau de plasmă au denumirea
comună de fluide (din latină: fluidum = care poate curge).
Fluiditatea este proprietatea corpurilor aflate într-un câmp de forţe, de
a-şi schimba forma la acţiunea unor forţe oricât de mici, datorită legăturilor
intermoleculare slabe şi de a lua forma vasului în care se găsesc.
Lichidele nu se opun deformării, au volum propriu, dar nu au formă
proprie şi, de aceea, iau forma vaselor care le conţin. Ele sunt mărginite de
o frontieră care le separă de solide (numită suprafaţă de contact) sau de
gaze (numită suprafaţă liberă). În cantităţi mici, lichidele aflate în mediu
gazos iau formă sferică.
Lichidele sunt puţin compresibile şi sunt elastice, încât revin la
volumul iniţial atunci când dispar forţele exterioare. In general, efectul
compresibilităţii se neglijează, cu excepţia domeniilor şi fenomenelor în
care apar variaţii mari de presiune precum sonicitatea, lovitura de berbec în
conducte, comprimarea lichidelor într-o presă etc.
Gazele sunt corpuri elastice, la care forţele de coeziune sunt foarte
mici, de aceea nu au volum şi formă proprii, ocupând volumul
rezervoarelor care le conţin.
Plasma este denumirea dată gazelor ionizate parţial sau total.
Mecanica fluidelor este ştiinţa care studiază echilibrul static şi
dinamic al fluidelor şi interacţiunea lor cu corpurile solide. Studiul
fluidelor în câmpuri electromagnetice constituie domeniul unei noi ramuri
numite magneto – fluido – dinamica.
Hidraulica este o ramură tehnică a mecanicii fluidelor, care studiază
legile echilibrului lichidelor în repaus sau în mişcare cu scopul rezolvării
problemelor inginereşti. Denumirea provine din limba greacă: hydor = apă
şi aulos = tub, vas.
5
Hidraulica are trei părţi: Hidrostatica – studiază starea de repaus a
lichidelor, Hidrocinematica – studiază mişcarea lichidelor, fără a ţine
seama de forţele care intervin, Hidrodinamica – studiază mişcarea
lichidelor cu considerarea acţiunii forţelor care intervin în această mişcare.
Legile stabilite în Hidraulică sunt valabile şi pentru mişcarea gazelor
cu viteze subsonice.
Studiul mişcării unui lichid este mult mai dificil decât al mişcării
solidului, deoarece solidul este considerat un sistem de particule legate
rigid între ele, pe când fluidul este un mediu format dintr-o infinitate de
particule ce se pot deplasa unele faţă de celelalte.
La scară microscopică, lichidul se prezintă ca un amestec de solid şi
gaz (goluri) şi se studiază pe baza teoriei cinetice a lichidelor.
La scară macroscopică, lichidul se consideră un mediu continuu,
deoarece un element infinit mic al lichidului păstrează toate proprietăţile
acestuia. Mediul continuu este un sistem material care umple complet o
regiune a spaţiului tridimensional, la un moment dat. Fiecare punct al
acestei regiuni este sediul unei particule a corpului.
La baza studiului lichidelor stau următoarele condiţii fundamentale
din mecanica mediilor continue: spaţiul şi timpul sunt aceleaşi ca în
mecanica newtoniană; spaţiul este euclidian (cu trei dimensiuni).
Lichidul este un mediu continuu şi deformabil, deoarece distanţele
dintre punctele sale se schimbă la solicitări externe (în timpul mişcării).
Mişcarea unui mediu continuu este definită de mişcarea particulelor sale.
In timpul mişcării, particulele iniţial vecine vor fi vecine şi la momentul t,
păstrându-şi permanent individualitatea. Rezultă că, în timpul mişcării, nici
o parte finită din acest mediu nu va putea avea volumul zero sau infinit
(principiul indistructibilităţii materiei).
Ca urmare a particularităţilor lichidelor, în Hidraulică, sunt folosite
metode de studiu atât teoretice cât şi experimentale.
Hidraulica are aplicaţii în cele mai variate domenii ale ştiinţei şi
tehnicii: construcţii hidrotehnice, construcţii hidroedilitare, maşini
hidraulice, hidroamelioraţii, hidroenergetică, hidrologie etc.
I.2 Scurt istoric al dezvoltării Hidraulicii
Dezvoltarea Hidraulicii a fost întotdeauna legată de activitatea omului
de a folosi complex apa sau de a combate acţiunile ei distructive.
În antichitate, lucrări cu caracter hidrotehnic au fost executate în
China, India, Egipt, Grecia, Roma, vestigiile lor păstrându-se şi azi.
Probabil că Hidraulica teoretică era slab dezvoltată, deoarece singurele
dovezi scrise sunt tratatul empiric al lui Arhimede (287 – 212 î.e.n.) „De iis
6
quae in humido vehuntur” (Corpuri plutitoare) şi scrierile lui Frontinus
(sec. I î.e.n.) „De aquis urbis Romae” (Despre apa oraşului Roma).
Începând cu perioada Renaşterii, Hidraulica teoretică se dezvoltă
alături de celelalte ştiinţe.
Leonardo da Vinci (1452–1519) a scris tratatul „Despre mişcarea apei
şi instalaţiile fluviale”, în care prezintă rezultatele studiilor efectuate la
Milano şi Florenţa, privind mişcarea valurilor, vârtejurile formate la coturi
precum şi în spatele unui obstacol, căderile de apă, curgerea prin tuburi etc.
Lucrarea nu a influenţat ştiinţa şi tehnica de atunci, deoarece a fost
găsită după 400 de ani.
Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea se caracterizează prin formulări
empirice ale unor legi din Hidraulică.
Simon Stevin (1548 – 1620) descoperă legea presiunii lichidelor pe
pereţii vaselor.
Galileo Galilei (1564 – 1642) pune bazele Mecanicii generale, iar în
1612, publică tratatul “Raţionamente asupra corpurilor aflate în apă”,
unde sunt expuse sistematic, pentru prima oară, principiile fundamentale
ale Hidraulicii.
În 1643, Evangelista Torricelli (1608 – 1647), elevul lui Galilei,
stabileşte legea curgerii lichidelor prin orificii.
Blaise Pascal (1623 – 1662) formulează legea echilibrului lichidelor,
enunţă principiul transmiterii presiunii (1650), inventează barometrul.
Isaac Newton (1643 – 1727) formulează legile viscozităţii lichidelor şi
propune, pentru prima dată, noţiunea de similitudine hidrodinamică.
In secolul al XVIII-lea, se pun bazele hidrodinamicii teoretice prin
contribuţia unor mari matematicieni.
Daniel Bernoulli (1700–1782) aparţine unei familii elveţiene din care
provin unsprezece savanţi celebri, dar lucrează, cea mai mare parte a vieţii,
la Academia din Petersburg, unde elaborează 47 opere ştiinţifice. În 1738,
publică primul tratat ştiinţific de Hidraulică, având 14 capitole în care
prezintă şi teorema de mişcare pe un fir de curent.
D'Alembert (1717–1783) publică tratatul despre echilibrul şi mişcarea
fluidelor (1744).
Matematician, fizician şi astronom, elveţianul Leonhard Euler
(1707 – 1793) a trăit la Petersburg. El a stabilit ecuaţiile generale ale
mişcării fluidelor (1755), legile hidrostaticii, teoria turbinelor şi a
fundamentat teoria navigaţiei.
J. L. Lagrange (1736 – 1813) formulează şi el, independent, ecuaţiile
mişcării fluidelor, scrie tratatul „Mecanica analitică” (1788).
7
In 1791, în Rusia, Alexei Kolmakov publică prima carte de Hidraulică
practică.
Antoine Chézy (1718 – 1798) deduce formula pierderii de sarcină în
mişcarea uniformă a curenţilor cu nivel liber (1755).
Începând din secolul al XIX-lea, iau amploare atât studiile teoretice
cât şi cele experimentale.
Navier şi Stokes stabilesc ecuaţiile generale ale mişcării fluidelor
vâscoase.
Osborne Reynolds (1842 – 1912) studiază regimul de mişcare a
lichidelor sub presiune, criteriile de similitudine hidrodinamică şi teoria
mişcării elicei.
Froude studiază regimul de mişcare a lichidelor cu nivel liber.
N. Jukovski (1847 – 1920) studiază lovitura de berbec, reacţiunea
jeturilor lichide, formulează ecuaţiile generale ale mişcării apei subterane,
face studii de aerodinamică.
Studii experimentale au mai efectuat Darcy şi Bazin referitoare la
mişcarea permanentă în conducte şi canale, iar Poncelet, Weisbach şi Bazin
pentru curgerea prin orificii şi peste deversoare.
Darcy şi Dupuit studiază mişcarea apei prin medii poroase,
Boussinesq şi Bresse se ocupă de mişcarea nepermanentă a fluidelor, K. E.
Ţiolkovski – de rezistenţa la înaintare a corpurilor într-un fluid, iar H. A.
Einstein aprofundează studiul tensiunii superficiale la lichide (1901).
In secolul al XX-lea, se pun bazele aeronauticii, mecanicii plasmei,
dinamicii magnetofluidelor.
In România, lucrări hidrotehnice importante s-au executat după 1880,
iar lucrări teoretice au apărut după 1900.
Astfel, N. Enache susţine, la Sorbona, în 1908, teza de doctorat
„Contribuţie la teoria scurgerii peste deversoare”.
Vasile Vâlcovici susţine, la Göttingen, în 1913, disertaţia „Mişcările
fluide discontinue cu două linii libere”.
In 1918, Gogu Constantinescu pune bazele Sonicităţii, o nouă ramură
a Hidrodinamicii.
Contribuţii deosebite la dezvoltarea mecanicii fluidelor au avut Elie
Carafoli, Caius Iacob, Dumitru Dumitrescu, Dorin Pavel.
Dionisie Ghermani (1877 – 1948) publică primul tratat de Hidraulică,
în anul 1942.
Primul laborator de hidraulică a fost înfiinţat la Timişoara, în 1929.
8
CAPITOLUL II
PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE FLUIDELOR
II.1. Densitatea (masa volumică, masa specifică)
Oricărui sistem material i se poate asocia o mărime de stare, numită
masă care poate fi exprimată printr-un număr real şi pozitiv m.
Masa oricărui sistem material rămâne constantă în timpul mişcării
acestuia.
În mecanica mediilor continue, se face ipoteza că masa este o funcţie
continuă de volumul suport.
Densitatea r , t , numită şi masă volumică sau masă specifică, este o
funcţie numerică pozitivă:
dm
(II.1)
dV
Pentru fluide omogene, în practică, se foloseşte relaţia:
m
(II.2)
V
Unitatea de măsură a densităţii, în S.I., este kg·m-3.
Mediile incompresibile au densitatea constantă.
Densitatea fluidelor variază cu presiunea şi temperatura, după legea:
0 1 p p T T o (II.3)
unde, s-a notat: , 0 – densitatea la temperatura T, respectiv la 273 K;
p – coeficientul de compresie izotermă;
T – coeficientul de dilatare volumică izobară.
In cazul lichidelor, variaţia densităţii cu presiunea şi temperatura este
mică.
Apa are densitatea maximă de 1000 kg·m-3, la temperatura de 4C şi
presiunea de 760 mmHg.
9
II.2. Greutatea specifică (greutatea volumică)
Pentru a defini greutatea specifică a unui lichid, se consideră o parte
din acel lichid al cărei suport are volumul infinit mic şi greutatea arbitrar
de mică. Se numeşte greutate specifică, raportul:
dG
r , t (II.4)
dV
Pentru fluidele omogene, greutatea specifică se determină cu formula:
G
= (II.5)
V
Pentru un amestec de lichide, se foloseşte relaţia:
n
i Vi
1 (II.6)
n
Vi
1
Pentru un fluid incompresibil, greutatea specifică este constantă.
Unitatea de măsură a greutăţii specifice, în S.I., este N·m-3.
Densitatea şi greutatea specifică sunt corelate prin intensitatea
câmpului gravitaţional:
g (II.7)
II.3. Ecuaţia de stare. Temperatura. Căldura specifică
Un fluid este în echilibru termodinamic dacă starea sa termodinamică
este invariabilă în timp. Trecerea dintr-o stare de echilibru termodinamic în
alta se face prin procese termodinamice.
Conform primului principiu al termodinamicii, atunci când sistemul
trece dintr-o stare termodinamică în alta, vecină, variaţia energiei sale
totale depinde de lucrul mecanic elementar al forţelor ce acţionează
sistemul în această trecere şi de cantitatea de căldură elementară primită.
Mediul continuu este, în general, un sistem termodinamic. Sistemul
termodinamic este un sistem material închis care nu schimbă materie cu
exteriorul, ci numai energie, sub formă de lucru mecanic şi căldură.
Starea termodinamicã a unui sistem, la un moment dat, este definită de
parametrii termodinamici ai sistemului în acel moment. Aceşti parametri
10
termodinamici sunt de natură mecanică şi de natură pur termodinamică. De
exemplu, starea termodinamică a unui fluid se caracterizează prin presiune
(parametru mecanic de forţă), volum (parametru mecanic de poziţie) şi
temperatură (parametru pur termodinamic).
Relaţia între parametrii de stare se numeşte ecuaţie de stare.
Trecerea unui sistem dintr-o stare termodinamică în alta se numeşte
transformare termodinamică. În natură, aceste transformări sunt
ireversibile, deoarece sistemul consumă energie pentru învingerea
diferitelor rezistenţe, pe care nu o mai poate recupera.
Temperatura este mărimea fundamentală a termodinamicii, având
unitatea de măsură gradul Kelvin (K). Oricărui sistem material i se poate
asocia o funcţie scalară, strict pozitivă T (r ,t ) , numită temperatură
absolută.
Temperatura unui lichid se determină faţă de o temperatură de
referinţă, notată cu 273,16 K, aleasă în punctul triplu al apei. Acesta
reprezintă temperatura la care fazele solidă, lichidă şi de vapori ale apei
coexistă în stare de echilibru şi se notează cu 273,16 K.
Punctul triplu al apei este situat cu 0,01C peste punctul de topire al
gheţii şi de aceea, între scara de temperatură termodinamică (T) şi scara
Celsius (), există relaţia:
= T–273,15 (II.8)
Căldura specifică (c) a unui lichid este căldura absorbită sau cedată de
unitatea de masă (dq), pentru variaţia temperaturii cu o unitate şi are
expresia:
dq
c= (II.9)
dT
Ecuaţia de stare a fluidelor, în transformarea izotermă, este:
p ( p p 0 )
0 e (II.10)
cu notaţiile: p – coeficientul de compresibilitate izotermă (Tabel II.1);
, 0 – densitatea la momentul final, respectiv iniţial.
Inversul coeficientului de compresibilitate izotermă se numeşte modul
de elasticitate cubică şi se notează:
1
E (II.11)
p
11
II.4. Compresibilitatea
In cazul variaţiilor de presiune relativ mici, în ecuaţia (II.10), se
dezvoltă în serie membrul drept, se neglijează termenii cu p la puteri > 1
şi se obţine:
0 1 p p ; p
1
0 p
(II.12)
sau: V = V0 (1–p·p) (II.13)
Dacă p 0, atunci lichidele se consideră incompresibile.
Tabel II.1. Coeficienţi de compresibilitate izotermă
p·1010
Fluid
(m2N–1)
Apă la 0°C 5,122
Mercur 0,293
Petrol 5,739
Glicerină 2,55
II.5. Dilataţia termică
În transformarea izobară, ecuaţia de stare a lichidelor este:
0 eT T T0 (II.14)
în care, s-a notat: T – coeficientul de dilataţie termică;
T, T0 – temperatura absolută finală, respectiv, iniţială.
În practică, se foloseşte o relaţie mai simplă, obţinută prin dezvoltarea
în serie a ecuaţiei (II.14) şi neglijarea termenilor de ordin superior:
ρ ρ0 (1 – TT°) (II.15)
sau: V = V0 (1 + T T°) (II.16)
Pentru apă, la 20 C, T = 1,510-4 K-1, iar pentru produsele petroliere,
T este de 1,5 - 2 ori mai mare decât al apei.
II.6. Modele matematice pentru lichide. Viscozitatea
Mişcarea lichidelor este mult mai complexă decât a solidelor, de aceea
studiul ei necesită ipoteze simplificatoare privind atât caracteristicile
lichidului cât şi ale mişcării. În acest sens, s-au propus diferite modele
matematice. În toate modele, se consideră că lichidul este format din
particule infinit mici, menţinute în contact de un câmp de forţe interne. De
12
asemenea, în lichid, ca în orice mediu continuu, apar tensiuni tangenţiale
ce se opun alunecării straturilor vecine.
Modelul lichidului ideal sau perfect are la bază ipoteza că tensiunile
tangenţiale sunt nule. În consecinţă, vectorul presiune este coliniar cu
normala la suprafaţa lichidului.
Lichidul perfect este incompresibil, are densitatea constantă în orice
punct din masa sa şi la orice moment. Lichidul perfect suportă numai
compresiune, deci p > 0.
Lichidul perfect în mişcare faţă de un perete fix, nu aderă la perete şi
are viteza tangentă la suprafaţa de contact (Fig. II.1.a).
În natură, nu există lichide perfecte.
Modelul lichidului real (Stokes) corespunde lichidelor din natură şi se
caracterizează prin faptul că tensorul tensiunilor ( T ) este o funcţie
continuă de viteza de deformaţie ( D ) şi de starea termodinamică a
lichidului.
n v n v n v
h h h
a. b. c.
Fig. II.1. Modele matematice pentru lichide
a.- perfect; b.- real; c.- newtonian
Fluidele reale, în mişcare faţă de o suprafaţă fixă, aderă la aceasta
(Fig. II.1.b).
Modelul newtonian (Newton, 1686) este primul model pentru lichidul
real. El corespunde lichidului aflat în mişcare laminară şi se caracterizează
prin variaţia liniară a tensiunilor tangenţiale în funcţie de gradientul de
dv
viteză . Lichidul newtonian, în mişcare faţă de un perete fix sau mobil,
dn
aderă la suprafaţa acestuia, având viteza egală cu a peretelui (Fig. II.1.c –
perete fix).
Ipoteza fluidelor newtoniene este cea mai simplă relaţie constitutivă,
fiind valabilă atât pentru lichide cât şi pentru gaze în condiţii obişnuite de
temperatură şi presiune (de exemplu: pentru apă, aer).
Notă
In această lucrare, lichidele reale se studiază după modelul newtonian.
13
Modelul nenewtonian al lichidului real are la bază ipoteza că
tensiunile tangenţiale nu sunt funcţii liniare de deformaţii.
Viscozitatea este proprietatea a două fluide adiacente de a exercita
reciproc eforturi normale şi eforturi tangenţiale la alunecarea pe interfaţa
comună a straturilor.
În cazul mişcării uniforme plan-paralele, efortul tangenţial de
viscozitate depinde de natura lichidului (μ) şi de viteza specifică de
deformaţie, conform relaţiei:
dv
(II.17)
dn
Coeficientul de viscozitate dinamică μ depinde de compoziţia chimică
şi greutatea moleculară a lichidului, de temperatură şi presiune. El scade la
creşterea temperaturii (Tabel II.2).
În practică, se foloseşte şi coeficientul de viscozitate cinematică:
(II.18)
Tabel II.2. Viscozitatea cinematică a apei la presiunea de 1 at
Temperatura
0 10 20 40 60 80 100
(oC)
·10-6
1,8 1,3 1,0 0,66 0,48 0,36 0,29
(m2·s-1)
Unităţile de măsură pentru coeficienţii de viscozitate, în S.I., sunt:
Ns m 2 Pas ; m 2 s 1
În practică, se folosesc şi unităţile de măsură Poise, respectiv Stokes:
= Poise = 0,1 Pa·s ; = St = 10-4 m 2 s-1
Viscozitatea cinematică se determină cu viscozimetrul (exemplu:
viscozimetrul Höppler pentru viscozităţi mici, viscozimetrul Engler pentru
viscozităţi mari).
II.7. Tensiunea superficială
La suprafaţa liberă a lichidelor, pe suprafaţa de separaţie dintre două
lichide nemiscibile precum şi pe suprafaţa de contact a lichidelor cu
solidele, apar fenomene datorate forţelor de atracţie dintre molecule.
Aceste forţe de atracţie intermoleculare se manifestă până la o distanţă
egală cu raza de acţiune moleculară (10-6 mm).
Straturile de molecule aflate la limita de separaţie a două faze au
proprietăţi diferite de cele din interiorul fazelor. În interiorul fazei (lichid,
14
solid, gaz), moleculele sunt înconjurate – din punct de vedere statistic – de
un mediu izotrop, pe când suprafaţa de separaţie este întotdeauna
anizotropă în direcţia perpendiculară pe ea. Rezultanta forţelor
intermoleculare de la suprafaţa de separaţie este îndreptată spre interiorul
fazei. Lucrul mecanic al rezultantei care solicită spontan moleculele spre
interiorul fazei se numeşte energie liberă. Energia liberă a unităţii de
suprafaţă de separaţie s-a numit tensiune superficială ().
Conform principiului energiei potenţiale minime (δE = 0), suprafaţa
de separaţie dintre două fluide în repaus tinde să devină minimă (Fig. II.2).
De aici, rezultă că suprafaţa de separaţie dintre faze tinde, în mod spontan,
să se micşoreze.
Se consideră o suprafaţă elementară (dA) având razele de curbură
r1 , r2 şi tensiunea normală pe unitatea de lungime a laturilor, .
dS1 α1
dS2 dA
α2 α1
p2.dA O2
p1dA r1 O1
r2
σ.dS2
σ.dS1
Fig. II.2. Tensiunea superficială
Proiectând rezultanta tensiunilor pe normala la suprafaţa elementară,
se constată că are sensul spre centrul de curbură şi este egală cu:
d j dSj dS
2 d Si 2
d Si
rj
; d
r
(II.19)
Rezultanta tensiunilor echilibrează suma presiunilor de pe suprafaţa
dA (ecuaţia Laplace):
dSj
dS
i rj
p k d A
p k d Si d S j II.20)
De exemplu, o bulă de gaz aflată într-un lichid are formă sferică,
deoarece suprafaţa de contact între cele două fluide trebuie să fie minimă
şi, în acest caz, ecuaţia (II.20) devine:
15
2
p (II.21)
r
unde s-a notat: r – raza de curbură medie;
Δp – diferenţa de presiune de pe frontiera de separaţie;
– tensiunea superficială.
Tensiunea superficială depinde de natura fazelor aflate în contact şi
scade cu temperatura.
Unitatea de măsură pentru tensiunea superficială, în S.I., este:
= N m-1 = kg s-2 .
Din definiţia tensiunii superficiale, se vede că ea reprezintă forţa
exercitată pe unitatea de lungime a perimetrului care mărgineşte suprafaţa
interfazică, este tangentă la suprafaţă şi este îndreptată în sensul micşorării
suprafeţei.
In practică, fenomenul care are loc la contactul solid - lichid, se
numeşte, simplu, udare. De exemplu, apa udă sticla, dar nu udă metalele;
în cazul mercurului, fenomenul este invers. Suprafeţele udate de apă se
numesc hidrofile, iar cele pe care apa nu le udă se numesc hidrofobe.
Se consideră două fluide (1 şi 2), aflate în contact cu un solid fix (3),
conform Fig. II.3. Suprafaţa exterioară a lichidului formează cu suprafaţa
solidului unghiul , numit unghi de racordare (se măsoară în faza lichidă).
σ12 σ12 1
2 α 1 2 α
σ31 σ31
σ23 3 σ23 3
a. b.
Fig. II.3. Tensiunile superficiale interfazice
a.- lichidul udă imperfect suprafaţa solidă; b.- lichidul nu udă suprafaţa solidă
Tensiunile superficiale sunt tangente la suprafeţele de separaţie
respective şi sunt orientate în sensul micşorării suprafeţelor date.
Echilibrul după direcţia normalei este asigurat de reacţiunea solidului,
iar echilibrul după paralela la suprafaţa solidă conduce la relaţia Young-
Laplace, care demonstrează că echilibrul nu depinde de volumul fazelor:
23 31 12 cos (II.22)
Din condiţia de repaus a liniei comune dintre două faze sau după
valoarea unghiului , rezultă următoarea clasificare a lichidelor:
16
a. lichide care udă perfect suprafaţa solidului:
23 31 12
Ecuaţia (II.22) nu poate fi satisfăcută pentru nici o valoare a unghiului
şi, în acest caz, echilibrul este imposibil, iar lichidul se întinde pe toată
suprafaţa solidului (exemple: uleiul pe sticlă, apa pe cuarţ);
b. lichide care udă imperfect solidul cu care sunt în contact:
23 31 12 şi 23 31
Un astfel de lichid este apa pe lemn sau pe talc (Fig. II.3.a).
c. lichide care nu udă suprafaţa solidă (Fig. II.3.b):
23 31
Exemple: mercurul pe sticlă, apa pe parafină.
Tensiunea superficială are consecinţe importante în natură şi tehnică:
1. în tuburile cu diametru mic sau între două plăci foarte apropiate,
lichidul se ridică (sau coboară) faţă de nivelul iniţial (Fig. II.4);
2. un volum mic de lichid aflat în mediu gazos are formă proprie de
picătură, fără a avea suprafeţe rigide de reazem;
3. la suprafaţa unui lichid agitat, în contact cu aerul, se formează
spumă (emulsie lichid − gaz);
4. forma curbă a suprafeţei de separaţie dintre un gaz şi un lichid;
5. racordarea curbilinie a suprafeţei lichidului la perete (Fig. II.5);
6. între două solide în contact şi udate de un lichid, se manifestă o
coeziunea aparentă;
7. curgerea unui lichid sub formă de picături;
8. denivelarea faţă de muchia unui deversor (Fig. II.6);
9. atenuarea valurilor prin întinderea unui lichid uleios pe suprafaţa
apei;
10. separarea particulelor coloidale din apă.
r Δz
α
r
α h
hm
d
α
Fig. II.4. Capilaritatea Fig. II.5. Racordarea suprafeţei libere
2 cos 2
hm h 1 sin
d
17
h
Fig. II.6. Denivelarea peste creasta deversorului
2
h
II.8. Adeziunea
Natura adeziunii o constituie forţele de atracţie dintre moleculele a
două medii în contact.
În cazul lichidelor care udă pereţii vaselor, adeziunea este mai mare
decât coeziunea încât, în zona de contact, suprafaţa liberă ia forma unui
menisc concav. Ca urmare, tensiunea superficială micşorează presiunea
moleculară asupra lichidului.
Suprafaţa lichidelor care nu udă pereţii vaselor, în zona de contact, are
forma de menisc convex, iar tensiunea superficială măreşte presiunea
moleculară asupra lichidului.
II.9. Capilaritatea
Fenomenul de ascensiune (sau regresiune) a nivelului hidrostatic în
tuburi subţiri sau între două plăci paralele, apropiate, scufundate într-un
lichid este numit capilaritate (latin. capillus = fir de păr). Capilaritatea este
o consecinţă a tensiunii superficiale (Cap. II.7).
Se consideră un tub cu diametru mic (d < 1 cm), introdus în apă şi se
observă că lichidul urcă în tub formând, la suprafaţă, un menisc concav
(Fig. II.7.a). Pe perimetrul acestui menisc, se manifestă tensiunea
superficială dirijată după o direcţie ce face unghiul cu verticala.
Rezultanta tensiunilor superficiale este echilibrată de greutatea
coloanei de lichid din tub. Din condiţia de echilibru, rezultă legea Jurin –
Borelli (1718):
4
hd cos K (II.23)
unde, s-a notat: d – diametrul tubului capilar,
h – denivelarea nivelului hidrostatic,
– greutatea specifică a lichidului,
– unghiul de racordare la perete,
K – constanta de capilaritate a lichidului (Tabel II.3).
18
Meniscul are forma unei calote sferice, iar săgeata lui se determină din
condiţii geometrice (Fig. II.4), astfel:
1sin
zmax R (II.24)
cos
α d d
σ
h
h
α
σ
a. b.
Fig. II.7 Capilaritatea în tuburi
a.- lichid care udă solidul; b.- lichid care nu udă solidul
Lichid K (mm2)
Apă 30
Tabel II.3.
Constanta de capilaritate Alcool 10
Toluen 13
Mercur – 14
Pentru fenomenul de capilaritate care apare între două plăci paralele,
situate la distanţă mică (a), legea Jurin - Borelli devine:
2 K
ha cos (II.25)
2
În cazul lichidelor care nu udă suprafaţa solidă, meniscul este convex
(Fig. II.7.b), ceea ce produce coborârea nivelului în tubul capilar sau între
două plăci paralele foarte apropiate.
În natură, capilaritatea este un fenomen foarte frecvent (de exemplu,
produce ascensiunea apei în corpurile poroase şi în fibrele plantelor).
II.10. Absorbţia. Cavitaţia
Lichidele absorb o parte din gazele cu care vin în contact, în funcţie de
presiunea gazului, temperatura lichidului şi de conţinutul de săruri
dizolvate în lichid. De exemplu, apa dizolvă aer atmosferic în proporţie de
2% din volumul ei. Volumul de gaz absorbit corespunde concentraţiei de
saturaţie, la temperatura respectivă.
19
Presiunea de vaporizare (presiunea vaporilor saturanţi) este acea
presiune la care, sub acţiunea forţelor intermoleculare, o parte a gazului se
lichefiază, restul rămânând în fază gazoasă, la temperatura dată (Tabel II.5)
Dacă, în interiorul unui lichid, presiunea scade brusc sub presiunea de
vaporizare, apare tendinţa de vaporizare a acestuia şi de degajare a aerului
dizolvat. Lichidul îşi pierde omogenitatea, se formează cavităţi (bule)
umplute cu vapori de lichid şi cu aer. Fenomenul se numeşte cavitaţie.
Cavitaţia este însoţită de fenomene chimice (apa se descompune şi
apare oxigenul atomic foarte corosiv), termice, electrice (scântei),
termoelectrice (curenţi termoelectrici), electrochimice (curenţi
electrochimici).
Cavitaţia se poate produce la paletele turbinelor, la paletele pompelor
centrifuge, la ejectoare, la coturile conductelor şi sifoanelor, la creasta unui
deversor cu curbură pronunţată, la nişele stavilelor, în partea aval a pilelor
podurilor, la elicea vapoarelor.
Efectele macroscopice ale cavitaţiei sunt:
a. modificarea caracteristicilor hidrodinamice datorită discontinuităţii
lichidului;
b. distrugerea suprafeţelor solide cu care lichidul este în contact
datorită temperaturii înalte în zonele de formare a „cavităţilor”, datorită
coroziunii chimice şi electrolitice;
c. apariţia zgomotele produse de comprimarea „cavităţilor”, ceea ce
permite determinarea momentului când apare cavitaţia la pompele
centrifuge în funcţiune şi localizarea submarinelor aflate în mişcare;
d. vibraţiile provocate de regimul nepermanent al curgerii.
Pe suprafeţele solide supuse cavitaţiei, se produce eroziunea
cavitaţională, căreia nu îi rezistă nici un material cunoscut până azi.
Tabel II.4. Proprietăţile fizice ale unor lichide şi gaze
Viscozitate Viscozitate Tensiune
Densitate
Fluid dinamică cinematică superficială
104 106 (faţă de aer)
(kgm-3 (Nsm-2) (m2·s-1) (Nm-1)
Apă (0C) 999,8 17,91 1,791 0,0786
Alcool etilic (20C) 810 17,70 2,20 0,0263
Mercur (0C) 13595 16,98 0,125 0,539
Aer (10C) 1,251 0,1717 13,73 –
20
Tabel II.5. Presiunea de vaporizare a apei
Temperatura
0 10 20 30 40 60 80 100
(C)
Presiunea de
vaporizare 0,0062 0,0125 0,0238 0,0432 0,0752 0,2031 0,4829 1,0332
(ata)
II.11. Aplicaţii
II.11.a. Etanşeitatea îmbinărilor unei conducte din fontă, pentru
alimentare cu apă, se verifică pe tronsoane de lungime L = 600 m.
Tronsonul se închide la capete şi, în el, se pompează apă la presiunea p =
10 at. Să se determine cantitatea de apă necesară pentru verificare,
considerând conducta rigidă. Se cunoaşte diametrul conductei D = 300
mm, presiunea normală de funcţionare p0 = 6 at, densitatea apei ρ0 = 1000
kg·m-3, coeficientul de compresibilitate al apei βV = 5,1·10-10 m2·N-1.
Rezolvare
Din legea compresibilităţii, se obţine legea de variaţie a densităţii în
funcţie de presiune:
0 1 V p = 1000,2 kg·m-3
Cantitatea de apă înmagazinată în tronsonul de conductă va fi:
D2
m V L = 42408 kg
4
II.11.b. Să se determine presiunea aerului din interiorul unei bule
aflate în apă, la adâncimea H = 2,4 m. Se cunoaşte raza bulei R = 6 mm,
densitatea apei = 1000 kg·m-3, tensiunea superficială a apei = 0,0745
N·m-1, presiunea atmosferică pat = 1 atm.
Rezolvare
Aerul din interiorul bulei este supus presiunii apei (ph), presiunii
atmosferice (pat) şi presiunii capilare (pc). Se scrie ecuaţia de echilibru a
presiunilor într-un punct de pe suprafaţa bulei:
p p h p at pc
Presiunea exercitată de coloana de apă este:
ph g H
21
Din ecuaţia Laplace, rezultă presiunea capilară:
1 1 2
pc 2,5 10 4 N·m-2
R1 R2 R
Presiunea totală va fi:
2
p g H p at 15 10 4 N·m-2
R
II.11.c. Pe un plan înclinat cu unghiul α = 30o, acoperit cu un strat de
ulei de grosime a = 2 mm, alunecă o placă de arie S = 0,5 m2 şi cu
greutatea G = 2 daN (Fig. II.8).
Ştiind greutatea specifică a uleiului γ = 900 daN/m3, coeficientul de
viscozitate cinematică υ = 0,4·10-4 m2/s, să se calculeze viteza de alunecare
a plăcii când mişcarea devine uniformă.
a
S
Fig. II.8. Schema de calcul v
G
α
Rezolvare
Se descompune greutatea după normala şi tangenta la planul înclinat.
Sub acţiunea componentei după direcţia planului, placa se mişcă uniform
accelerat pe plan. În această mişcare, apare forţa de inerţie şi forţa de
viscozitate.
Forţa de viscozitate se opune deplasării, încât există un moment când
mişcarea devine uniformă. Condiţia de echilibru, pentru această stare este:
v
G sin T sau G sin S (II.26)
d
În cazul studiat, Δv este diferenţa dintre viteza peliculei de ulei
aderentă la faţa inferioară a plăcii şi viteza peliculei de ulei aderentă la
plan. Fiecare peliculă are viteza suprafeţei solide cu care este în contact,
respectiv v placa şi v plan . Δd reprezintă distanţa dintre cele două pelicule,
adică a. În consecinţă, ecuaţia (II.26) devine:
22
v placa
G sin S (II.27)
a
Rezultă viteza plăcii:
a G sin 0,002 2 9,81 0,5
v placa 1,09 m·s-2
S 4
0,4 10 900 0,5
II.11.d. Densitatea unui lichid se măsoară cu instrumentul numit
densimetru (Fig. II.9). Se cunoaşte volumul densimetrului V = 95.10-6 m3,
masa lui m = 0,1 kg, diametrul tijei de la partea superioară d = 0,01 m.
Să se stabilească relaţia dintre indicaţia h a densimetrului şi densitatea
ρ a lichidului, stabilindu-se domeniul de măsură în cazul când gradaţia
maximă este hmax = 0,1 m.
pat
h
Fig. II.9 Densimetru (schemă de calcul)
V
Rezolvare
Pentru determinarea relaţiei ρ = ρ(h), se scrie ecuaţia de echilibru
hidrostatic al forţelor ce acţionează asupra densimetrului aflat în poziţie
verticală:
G FA (II.28)
unde FA este forţa arhimedică.
Se explicitează forţele şi se obţine:
m g g Vscufundat (II.29)
de unde rezultă formula densităţii în funcţie de adâncimea de scufundare a
densimetrului:
m
(II.30)
d2
V h
4
Densitatea maximă ce poate fi măsurată se obţine pentru h = 0, adică:
23
0,1
max 1052,6 kg·m-3
95 10 6
iar densitatea minimă corespunde situaţiei h hmax = 0,1 m, adică:
min 972,2 kg·m-3
În concluzie, domeniul de utilizare a acestui instrument este fixat între
valorile extreme determinate anterior şi anume ρ (975 ; 1050) kg·m-3.
24
CAPITOLUL III
HIDROCINEMATICA
III.1. Reprezentarea mişcării
Imaginea mişcării unui lichid se stabileşte prin identificarea poziţiei,
vitezei şi acceleraţiei fiecărei particule în orice moment. În acest scop, se
pot folosi două sisteme de descriere a stării de mişcare: sistemul Lagrange
şi sistemul Euler.
III.1.a. Reprezentarea materială (Lagrange)
Sistemul Lagrange individualizează fiecare particulă din lichid prin
centrul său de greutate (P) şi îi urmăreşte evoluţia în timp (traiectoria).
Pentru reprezentarea mişcării, se alege un sistem de coordonate şi se
raportează poziţia particulei faţă de acest sistem (Fig. III.1), prin vectorul
său de poziţie la momentul iniţial ( r0 x0 i y 0 j z 0 k ) şi la un
moment dat ( r x i y j z k ).
Ecuaţia mişcării particulei pe traiectoria ei va fi:
r f r0 , t (III.1)
unde variabile independente sunt r0 şi t. Aceste variabile se numesc
coordonatele Lagrange, iar datorită faptului că mişcarea este descrisă prin
poziţia în timp a particulei materiale, se numesc şi coordonate materiale.
Viteza şi acceleraţia la un moment oarecare sunt date de funcţiile:
. d
v r f r0 , t (III.2)
dt
. .. d 2
av r f r0 , t (III.3)
dt2
unde r0 este constant.
În sistemul Lagrange, viteza este funcţie doar de timp, r0 fiind dat.
25
Observaţie
Reprezentarea materială se foloseşte mai mult în studiul deformării
elastice a solidelor.
z
P(t0) P(t)
z0
Fig. III.1 Reprezentarea materială
(Lagrange) r0
r
k x0
y0 j i x
y
III.1.b. Reprezentarea spaţială (Euler)
În acest sistem, nu se urmăreşte particula în mişcare, ci o zonă (sau un
punct) din domeniul ocupat de lichid. Se determină parametrii mişcării
particulelor din această zonă, la un moment dat. Deci, mişcarea va fi
descrisă prin mărimi specifice ca funcţii de r şi t şi anume prin viteză,
acceleraţie, densitate, presiune etc. De exemplu, a cunoaşte variaţia vitezei
v r , t pe un interval de timp, într-un punct ( r ) înseamnă a cunoaşte
vitezele tuturor particulelor ce trec prin punct, în intervalul de timp dat.
În reprezentarea spaţială, viteza este funcţie de timp şi de poziţia în
spaţiu a punctului prin care trece particula:
v f r , t (III.4)
unde, variabilele independente sunt r şi t, numindu-se coordonatele Euler
sau coordonate spaţiale.
Notă
În această lucrare, se va folosi reprezentarea Euler.
III.2. Câmpul vitezelor
Câmpul vitezelor reprezintă mulţimea vectorilor de viteză ai
particulelor lichidului, la un moment dat.
III.2.a. Clasificarea mişcărilor
În funcţie de variaţia caracteristicilor câmpului vitezelor, mişcarea
lichidelor se clasifică astfel:
a. după variaţia în timp a câmpului vitezelor:
26
─ mişcare nepermanentă (sau nestaţionară) – variază toţi parametrii
vitezei v v r , t ;
─ mişcare semipermanentă (sau semistaţionară) – direcţia vitezei este
constantă în spaţiu şi variabilă în timp, iar toţi ceilalţi parametrii ai vitezei
sunt variabili v vr , t e t , unde e este versorul suportului lui v ;
─ mişcare permanentă (sau staţionară) – viteza este constantă în timp
v v r .
b. după variaţia în spaţiu a câmpului vitezelor:
─ mişcări tridimensionale;
─ mişcări plane – vitezele sunt paralele cu un plan fix, au mărimea şi
direcţia constante în orice punct situat pe normala la plan;
─ mişcări paralele – vitezele sunt perpendiculare pe un plan fix;
─ mişcări axial-simetrice – particulele au traiectorii circulare .
III.2.b. Traiectorie. Linie de curent. Tub de curent
Traiectoria particulei reprezintă curba descrisă de particulă într-un
interval de timp (Fig. III.2).
Ecuaţia traiectoriei se determină din expresia vitezei, astfel:
vectorial
r v r , t d t (III.5)
dx dy dz
scalar dt (III.6)
v x x, y , z , t v y x, y , z , t v z x, y , z , t
la care se adaugă condiţiile iniţiale r 0 r0 .
t
t v r0 , t P2 v2
t
P
z v1 z Pn
t0 r t r2
rn
P vn
P1
r0 O x r1 x
y y O
Fig. III.2 Traiectorie Fig. III.3 Linie de curent
Punctele unde viteza este nulă se numesc puncte de stagnare.
Linia de curent este curba la care vitezele particulelor sunt simultan
tangente (Fig. III.3).
Ecuaţia liniei de curent are forma:
vectorială: v r , t d r 0 (III.7)
27
dx dy dz
scalară: (III.8)
v x x, y , z , t v y x, y , z , t v z x, y , z , t
Liniile de curent reprezintă liniile din câmpul vitezelor la un anumit
moment t. Ele coincid cu traiectoriile numai în mişcarea permanentă.
Lichidele sunt sisteme materiale fără formă proprie şi, în consecinţă,
ocupă, la un moment t, un domeniu (D) bine delimitat. Lichidele au volum
propriu, de aceea frontierele domeniului sunt suprafeţe materiale.
Suprafaţa de curent (Σ) este formată din liniile de curent care trec la
momentul t, prin punctele unei curbe simple (Fig. III.4).
Tubul de curent este o suprafaţă de curent care se sprijină pe o curbă
închisă (Fig. III.5). În mişcarea permanentă şi semipermanentă, forma
tubului rămâne constantă în timp.
n
v
π/2
Σ
Σ M
S
P
P
Fig. III. 4 Suprafaţă de curent Fig. III. 5 Tub de curent
Secţiunea vie (secţiunea transversală) este secţiunea (S) dată de un
plan perpendicular pe tubul de curent.
Raza hidraulică (R) este raportul dintre secţiunea vie (S) şi perimetrul
udat (P).
Curentul de lichid reprezintă masa de lichid ce trece prin tubul de
curent.
Tubul elementar este definit printr-o secţiune transversală infinit mică.
Lichidul care curge printr-un tub elementar se numeşte fir de curent.
III.2.c. Debit. Viteză medie
Debitul de masă reprezintă cantitatea de substanţă ce trece prin
secţiunea transversală, în unitatea de timp:
Q m (v n ) dS (III.9)
S
iar debitul de volum este volumul de lichid care trece în unitatea de timp,
prin secţiunea transversală a unui curent:
28
Q V v n dS (III.10)
S
unde, s-a notat: S – secţiunea transversală;
ρ – densitatea substanţei;
v - viteza locală;
n - normala la suprafaţa dS, având acelaşi sens cu viteza.
Pentru a defini viteza medie, se consideră secţiunea vie (S) a unui tub
de curent cu volum pozitiv (adică normala la secţiune şi viteza au acelaşi
sens). Viteza medie pe secţiunea S este dată de raportul:
Q 1
vm
S S
v n dS (III.11)
S
III.3. Câmpul acceleraţiilor
Acceleraţia este derivata materială a vitezei unui element de lichid.
Ştiind că derivata materială este derivata în raport cu timpul, unui câmp
vectorial, rezultă:
. d v r , t v v v v
a r , t v vx vy vz (III.12)
dt t x y z
În mişcarea permanentă, viteza este constantă în timp, de aceea
acceleraţia va fi:
v v v
a r , t v x vy vz (III.13)
x y z
III.4. Câmpul vârtejurilor
O particulă fluidă poate avea mişcare de translaţie rigidă, mişcare de
rotaţie în jurul unei axe instantanee de rotaţie ce trece prin particulă
precum şi mişcare de deformaţie liniară sau unghiulară.
Dacă o particulă cu mişcare complexă (Fig. III.6) se deplasează din A
în punctul B infinit vecin, viteza ei în B va fi:
.
v B v A dr (III.14)
Pentru a calcula al doilea termen din ecuaţia (III.14), vor fi amintite
expresiile deformaţiilor şi ale vitezelor de deformaţie.
29
dv
vA vB
Fig. III.6 Variaţia vitezei
(schemă) dr
vA B
A(x,y,z)
Deformaţia liniară se notează , iar viteza de deformaţie liniară se
notează cu ' şi are componentele:
vx vy v
'x ; 'y ; 'z z (III.15)
x y z
Vectorul viteză de rotaţie se notează cu şi are componentele:
1 vz v y 1 v v
x ; y x z ;
2 y z
2 z x
1 v y vx
z (III.16)
2 x y
1 vi v j
; i, j = x, y, z
sau, concentrat: ij (III.17)
2 r j ri
În teoria vectorilor, dublul vectorului viteză unghiulară se numeşte
rotor (din germană), tourbillon (din franceză) sau vârtej şi se notează:
2 rot v (III.18)
Deformaţia unghiulară se notează γ, iar viteza de deformaţie
unghiulară se notează ' sau D şi are componentele:
1 vz v y 1 vx vz
'zy ; 'xz ;
2 y z
2 z x
1 v y vx
'yx (III.19)
2 x y
1 vi v j
; i, j = x, y, z
sau, condensat: D i, j (III.20)
2 r j ri
30
Revenind la ecuaţia (III.14), se deduce că:
.
dr D d r (III.21)
Linia de vârtej este curba materială la care tangentele sunt vectorii
vârtej şi este definită de ecuaţiile:
dx dy dz
dt (III.22)
x y z
Suprafaţa de vârtej reprezintă suprafaţa creată de totalitatea liniilor de
vârtej care trec la momentul t printr-o curbă deschisă.
Dacă această curbă este închisă, atunci suprafaţa generată formează un
tub de vârtej.
Curba pe care se sprijină liniile de vârtej este o brăţară a vârtejului.
În cazul fluidelor perfecte, un tub de vârtej se întinde la infinit sau se
închide în el, formând un inel de vârtej. Tubul de vârtej se termină brusc
numai când întâlneşte un obstacol solid.
Din ec. (III.14), s-a dedus că un câmp de viteze poate genera un câmp
de vârtejuri. La rândul său, un câmp de vârtejuri induce un câmp de viteze.
Vitezele induse de un tub de vârtej infinit lung se află în planuri
perpendiculare pe tub, deci sunt paralele între ele. Considerând unul dintre
aceste planuri (Fig. III.7), se mai observă că viteza în orice punct este
perpendiculară pe raza care uneşte punctul cu urma vârtejului pe plan. În
figura III.7, urma vectorului pe planul perpendicular pe tubul de vârtej
se află în punctul O.
y
v
dθ P
Fig. III.7. Viteza indusă de vârtej
r
ω
θ
O x
urma vârtejului
În realitate, datorită rezistenţelor pe care le întâmpină fluidul la
deplasarea în mediu, tubul de vârtej nu are o structură omogenă. Astfel, în
zona axială, există permanent un nucleu unde fluidul se mişcă în bloc, ca
un solid, cu viteze constante (ω şi v = r.ω), iar spre periferie, vitezele
descresc treptat.
31
Câmpul vârtejurilor are aspect de solenoid.
În natură, vârtejurile îşi au originea în discontinuităţile conturului, ale
vitezei sau ale presiunii. Exemple de vârtejuri sunt anafoarele şi tornadele.
Anafoarele sunt vârtejuri ce se formează în râuri, în apropierea
malurilor, au ax vertical şi produc eroziuni în formă de pâlnie până la
adâncimi de 30 m.
Tornadele sau trombele sunt vârtejuri tubulare, subţiri, verticale, ce se
formează vara, între un nor şi suprafaţa pământului sau a mării. Viteza în
interiorul unei tornade ajunge până la 300 m/s (Fig. III.8 ).
a. b.
Fig. III.8 Tornadă
a.- neperturbată; b.- deplasată de vânt la partea superioară
III.5. Ecuaţia de continuitate
În Hidraulică, ecuaţia de continuitate este expresia matematică a
principiului conservării masei: „masa oricărui sistem material rămâne
constantă în timpul mişcării”, ceea ce se scrie:
dm d
m r , t d V const sau r , t d V 0 (III.23)
dt dt
D D
În principiu, derivata în raport cu timpul a unei integrale se rezolvă
introducând derivata sub integrală. Ca urmare, ecuaţia (III.23) devine:
r, t
dm v v y v z
r , t x d V 0 (III.24)
dt t x y z
D
sau, sub formă condensată:
32
.
dm
v d V 0 (III.25)
dt
D
Dacă integrala unei funcţii definite şi continue pe domeniul D este
nulă (ec. III.24, ec. III.25), atunci funcţia este nulă, deci:
v 0 (III.26)
t
Relaţia (III.26) reprezintă ecuaţia de continuitate în formularea Euler.
III.5.a. Cazuri particulare ale ecuaţiei de continuitate
a. Pentru mişcarea permanentă (parametrii nu depind de timp):
v 0 (III.27)
b. La mişcarea permanentă a fluidelor incompresibile (ρ = const.):
v 0 (III.28)
c. Pentru un tub de curent, forma ecuaţiei de continuitate se deduce
din ec. (III.24) în care, al doilea termen de sub integrală se scrie în funcţie
de suprafaţa transversală a tubului:
v v y v z
r , t x dV
r , t v n dS (III.29)
x y z
D S
Se obţine ecuaţia de continuitate sub formă integrală:
t d V v n dS
(III.30)
D S
d. La mişcarea permanentă în tub de curent:
v dS Qm (III.31)
S
e. Pentru mişcarea permanentă în tub de curent a unui fluid
incompresibil (densitatea este constantă):
v d S Q const (III.32)
S
33
III.6. Aplicaţii
III.6.a. Mişcarea unui lichid este cunoscută prin componentele
vitezei: vx = x + t; vy = − y + t; vz = 0. Să se determine:
a) familia liniilor de curent;
b) linia de curent care trece prin punctul A(- 1, - 1, 0), la timpul t = 0;
c) traiectoria particulei M care se găsea în punctul A, la timpul t = 0.
Rezolvare
Din datele problemei, se constată că:
– viteza are numai două componente, deci mişcarea este
bidimensională;
– componentele vitezei depind de timp, deci mişcarea este
nepermanentă.
a) Liniile de curent sunt definite de ecuaţia diferenţială:
dx dy dx dy
sau (III.33)
vx vy xt yt
Se integrează această ecuaţie şi se obţine:
ln x t ln y t ln C sau ln x t t y ln C (III.34)
În final, se obţine:
x t t y C (III.35)
care reprezintă ecuaţia unei familii de hiperbole.
b) Ecuaţia liniei de curent se află după definirea constantei de
integrare. Pentru aceasta, în ecuaţia (III.35), vor fi introduse condiţia
iniţială (t = 0) şi condiţia la limită [A(-1, -1)].
Rezultă C = – 1 şi ecuaţia x y 1 .
c) Traiectoria are ecuaţiile diferenţiale:
dx dy
dt ; dt (III.36.a)
vx vy
dx dy
sau: xt ; yt (III.36.b)
dt dt
Soluţia acestor ecuaţii diferenţiale liniare neomogene este:
x C1 e t t 1 ; y C 2 e t t 1 (III.37)
Constantele de integrare se determină din condiţia iniţială (t = 0) şi din
condiţia la limită [A(-1, -1)], astfel:
34
– 1 = C1 – 1 → C1 = 0 ; – 1 = C2 – 1 → C2 = 0
Traiectoria este o dreaptă având ecuaţia:
– sub formă parametrică: x=–t–1 ; y=t–1
– după eliminarea parametrului t: x + y = – 2.
III.6.b. Distribuţia vitezelor într-o conductă cilindrică de rază R, în
cazul curgerii unui lichid este neuniformă şi este dată de ecuaţia:
r 2
v vmax 1 (III.38)
R
Să se calculeze viteza medie pe secţiune.
Rezolvare
Din analiza ecuaţiei vitezei, se constată următoarele:
– mişcarea este permanentă,
– liniile de curent sunt drepte paralele cu axa conductei,
– viteza maximă se află în axul conductei (pentru r 0 v v max ),
– viteza minimă este la perete (pentru r R v 0 ).
În aceste condiţii, viteza medie va fi:
Q
v dA
vmed A
(III.39)
A A
R R
r 2
v 2 r dr
2 r v max 1
R 2
dr
v
sau: v med 0 0 max (III.40)
R2 R2 2
III.6.c. Să se arate că mişcarea a cărei viteză are expresia
v 5 x i 5 y j 10 k satisface ecuaţia de continuitate pentru un fluid
incompresibil. Să se determine debitul care trece prin cele trei pătrate cu
latura unitară, dispuse cu două din laturi în zonele pozitive ale axelor de
coordonate.
Rezolvare
Componentele vitezei sunt:
v x 5 x ; v y 5 y ; v z 10 z (III.41)
Ecuaţia de continuitate sub formă scalară pentru mişcarea unui fluid
incompresibil este:
35
vx v y vz
0 (III.42)
x y z
Înlocuind expresiile componentelor vitezei se constată că ecuaţia
(III.42) se verifică: 5 5 10 0 .
Pătratele au suprafeţele egale ( A 1 ) şi sunt perpendiculare pe
componentele vitezei. Debitul care trece printr-un pătrat este Q A v . Se
constată că debitul total care traversează aceste trei pătrate este zero:
Q v x 1 v y 1 v z 1 5 5 10 0
III.6.d. Cunoscând expresiile v x a x b y , v y c x d y , se cere:
1. să se determine condiţiile ca aceste expresii să fie componentele
vitezei pentru mişcarea unui fluid incompresibil;
2. să se determine ecuaţia pentru familia liniilor de curent.
Rezolvare
1. Se scrie ecuaţia de continuitate sub formă diferenţială:
vx v y
0 (III.43)
x y
în care, se înlocuiesc expresiile componentelor vitezei, rezultând condiţia:
a d 0 sau a d
2. Ecuaţia liniilor de curent este:
dx d y dx dy
sau (III.44)
vx v y axby cxd y
Se integrează ecuaţia (III.44) şi se obţine ecuaţia familiei de linii de
curent:
c x2 b y2 4 a x y K
36
CAPITOLUL IV
HIDROSTATICA
IV.1. Presiunea hidrostatică
Forţele care acţionează asupra unui volum de lichid sunt, în raport cu
acest volum, forţe masice şi forţe de suprafaţă.
Forţa masică este o forţă concentrată, având mărimea proporţională
cu masa corpului lichid şi cu acceleraţia creată de câmpul forţei, iar punctul
de aplicaţie coincide cu centrul de masă al corpului. Exemple de forţe
masice: greutatea, forţa de inerţie, forţa centrifugă, forţa atracţiei
universale, forţa electrostatică.
Forţa superficială este distribuită pe frontiera lichidului şi are
mărimea proporţională cu aria frontierei. Această forţă provine din
acţiunea altor corpuri – solide, gaze, alte lichide – care sunt în contact
direct cu suprafaţa lichidului considerat.
Pentru a defini caracteristicile forţei de suprafaţă, se consideră un
lichid omogen, în repaus, aflat într-un volum definit (Fig. IV.1).
R
Fig. IV.1. Componentele forţei de suprafaţă
P
T
M S
Teoretic, se secţionează lichidul cu un plan arbitrar şi se îndepărtează
partea de deasupra secţiunii. Pentru a menţine condiţiile de continuitate şi
de repaus din ipoteză, se înlocuieşte acţiunea lichidului îndepărtat prin
forţa R . Această forţă se descompune într-o forţă normală la plan P şi alta
tangentă T .
37
Componentele se numesc forţă de presiune, respectiv forţă de frecare.
Forţa de frecare T poate să apară numai în timpul mişcării lichidului de-a
lungul suprafeţei S, dar prin ipoteză, lichidul este în repaus. Prin urmare,
componenta tangenţială este nulă, iar singura acţiune a lichidului îndepărtat
este forţa P normală pe suprafaţa S.
Forţa superficială raportată la unitatea de suprafaţă, în cazul lichidelor
în repaus, se numeşte presiune hidrostatică medie:
P
p med (IV.1)
S
Presiunea hidrostatică într-un punct al suprafeţei va fi:
dP
p li m (IV.2)
dS 0 d S
Formula dimensională a presiunii este:
p P M L1 T 2 (IV.3)
S
Unitatea de măsură a presiunii, în S.I., se numeşte Pascal:
< p > kg m-1 s-2 = N m-2 = Pa
În practică, se folosesc şi alte unităţi de măsură (Tabel IV.1).
Tabel IV.1. Unităţi de măsură pentru presiune
Echivalent în S.I. sau
Denumirea unităţii Simbolul unităţii
în alte unităţi
kilogram forţă pe m2 kgf / m2 9,8 N/m2
barye barye 0,1 N/m2
piez pz 103 N/m2
bar bar 105 N/m2
atmosfera fizică At sau atm 1,013 · 105 N/m2
atmosferă tehnică at 9,8 · 104 N/m2
atmosferă absolută ata n ata = (n + 1) at
mm coloană Hg (torr) mm Hg (Torr) 1 / 760 At
metru coloană H2O mH2O 9,8 · 103 N/m2
38
IV.1.a. Proprietăţile presiunii hidrostatice
a. Presiunea hidrostatică are direcţia perpendiculară pe frontiera
lichidului cu alt corp şi sensul spre interiorul lichidului. Această proprietate
decurge direct din structura lichidului care nu poate prelua decât forţe de
compresiune.
b. In orice punct din interiorul unui lichid, presiunea hidrostatică are
aceeaşi mărime în toate direcţiile.
Pentru a evidenţia această proprietate, se consideră un lichid omogen,
în echilibru în repaus sub acţiunea forţelor masice şi de suprafaţă. Din
acest lichid, se decupează, teoretic, un volum infinit mic în formă de
tetraedru drept, având laturile paralele cu axele de coordonate (Fig. IV.2).
Forţele masice dau o rezultantă R, cu punctul de aplicaţie în centrul de
masă al tetraedrului (M). Pe suprafeţele laterale ale tetraedrului, acţionează
forţele care provin din presiunile hidrostatice (Px, Py, Pz, Pn).
Py
dz n
Fig. IV.2. Proprietăţile
presiunii hidrostatice
M Pn (schemă de calcul)
Px
dx
dy O x
R
y Pz
Se scrie condiţia de echilibru sub formă analitică:
Px Pn cos n, O x Fx dV 0
Py Pn cos n, O y F y dV 0 (IV.4)
Pz Pn cos n, O z Fz dV 0
cu notaţiile: Fx, Fy, Fz – proiecţiile forţei masice unitare (pentru m = 1),
n – axa normală pe faţa înclinată,
ρ – densitatea lichidului.
39
Se exprimă forţele superficiale în funcţie de presiunile hidrostatice.
Tetraedrul are dimensiuni elementare, de aceea presiunile hidrostatice pot
fi considerate constante. Astfel, pentru axa Ox, se obţine:
dx dz 1
px pn d S cosn, x d x d y d z Fx 0 (IV.5)
2 6
dx dz
unde d S cosn, x este proiecţia feţei înclinate, pe planul de
2
normală Ox. După simplificări, rezultă:
1
p x pn d x Fx 0 (IV.6)
3
Dacă dimensiunile tetraedrului tind spre zero, atunci ultimul termen al
ecuaţiei tinde de asemenea la zero, deoarece conţine factorul dx, în timp ce
presiunile px şi pn rămân fixe. Deci, la limită, se obţine:
p x pn 0 sau p x pn (IV.7)
Analog, se scriu ecuaţiile de echilibru pe axele Oy şi Oz, rezultând, în
final, că presiunea are aceeaşi mărime indiferent de direcţia considerată:
p x p y p z pn (IV.8)
Observaţie
Proprietăţile presiunii hidrostatice sunt valabile şi pentru starea de
mişcare, dar numai în cazul lichidului perfect.
IV.2. Ecuaţiile generale ale echilibrului hidrostatic
Fie punctul M(x,y,z) în interiorul unui lichid ideal, în repaus sub
acţiunea forţelor masice şi de suprafaţă (Fig. IV.3). Se cunoaşte presiunea
hidrostatică p în punctul M şi variaţia ei în spaţiu, după gradienţii de
p p p
presiune , , .
x y z
z
dz
Fig. IV.3. Echilibrul hidrostatic Px1 Px2
(schemă de calcul) M(p)
dy dx x
y
R
40
În jurul punctului M, se detaşează un paralelipiped infinit mic, se
înlocuieşte acţiunea lichidului îndepărtat prin forţele de presiune şi se scrie
condiţia de echilibru sub formă analitică, astfel:
pe axa Ox: Px1 Px 2 R x 0 (IV.9)
şi, după exprimarea forţelor:
1 p 1 p
p d x d y d z p d y d y d z Fx d x d y d z 0 (IV.9.a)
2 x 2 y
Analog, se scrie condiţia de echilibru pe celelalte axe şi, după
simplificări, se obţine sistemul de ecuaţii diferenţiale ale echilibrului
hidrostatic:
p p p
analitic Fx ; Fy ; Fz (IV.10)
x y z
vectorial p F (IV.11)
Aceste ecuaţii au fost obţinute de Euler, în 1755, de aceea se mai
numesc ecuaţiile Euler. Mai târziu, au fost generalizate de Cauchy (1827).
Se amplifică ecuaţiile (IV.10), respectiv, cu infiniţii mici dx, dy, dz,
apoi se adună şi se obţine ecuaţia generală a echilibrului hidrostatic:
p
x
dx
p
y
dy
p
z
d z Fx d x F y d y Fz d z
(IV.12)
sau:
d p Fx d x F y d y Fz d z (IV.13)
Scrisă sub forma:
1
Fx d x F y d y Fz d z dp (IV.14)
ecuaţia se poate interpreta astfel: lucrul mecanic virtual elementar al
forţelor masice este egal cu lucrul mecanic al forţelor elastice.
Membrul stâng al ec. (IV.14) poate fi considerat ca diferenţiala totală
a funcţiei F, numai dacă F derivă dintr-o funcţie scalară Π numită
potenţial. În acest caz, ecuaţia diferenţială a echilibrului hidrostatic
(IV.13), scrisă sub formă de potenţial, devine:
1
dp dx dy dz (IV.15)
x yx z
1
sau: d p d (IV.16)
41
Sub formă integrală, ecuaţia echilibrului hidrostatic devine:
p const (IV.17)
IV.2.a. Principiul lui Pascal
„Orice schimbare de presiune din exterior, ce se manifestă într-un
punct al domeniului ocupat de un lichid incompresibil, în repaus, se
transmite cu aceeaşi intensitate în toate punctele domeniului.”
Se consideră un lichid asupra căruia acţionează forţe masice de
mărime neglijabilă. Ca urmare, ecuaţiile diferenţiale ale echilibrului
hidrostatic:
p p p
Fx ; Fy ; Fz
x y z
p p p
devin: 0 ; 0 ; 0
x y z
sau: p x p y p z const
IV.3. Echilibrul lichidelor în câmp gravitaţional
Se consideră un lichid în repaus, asupra căruia acţionează numai forţa
gravitaţională. În consecinţă, proiecţiile forţei masice sunt (axa Oz fiind
orientată în sus):
Fx 0 Fy 0 Fz g (IV.18)
şi se introduc în ec. (IV.13), rezultând ecuaţia fundamentală a
hidrostaticii, sub formă diferenţială:
d p g d z (IV.19)
După integrare, ec. (IV.19) devine:
p
pg z C sau z C (IV.20)
Constanta de integrare C se va determina din condiţiile la limită.
Din punct de vedere geometric, fiecare termen al ecuaţiei
fundamentale (IV.20) reprezintă o înălţime, numindu-se:
z – înălţime de poziţie, cotă;
p
– înălţime de presiune, înălţime piezometrică;
p
z H s – cotă piezometrică, sarcină hidrostatică.
42
Din punct de vedere energetic, termenii ecuaţiei fundamentale sunt
energii raportate la unitatea de greutate a lichidului, numindu-se:
z – energie specifică de poziţie;
p
– energie specifică de presiune;
p
z E sp – energie specifică potenţială.
IV.3.a. Calculul presiunii într-un punct al lichidului
Se consideră două puncte în interiorul unui lichid (Fig. IV.4) pentru
care, ecuaţia fundamentală a hidrostaticii are forma:
p p
z1 1 z 2 2 const (IV.21)
unde z este înălţimea unui punct faţă de planul orizontal de referinţă xOy.
Din relaţia (IV.21), se obţine formula presiunii într-un punct oarecare
al lichidului:
p1 p 2 z 2 z1 (IV.22)
tub
piezometric p0
p2
p1 2
1
γ z2
z1
plan de referinţă
Fig. IV.4. Calculul presiunii hidrostatice într-un punct
Dacă punctul 2 se poziţionează la suprafaţa lichidului, unde acţionează
presiunea p0, iar adâncimea punctului 1 este h z 2 z1 , atunci, din ec.
(IV.21), se deduce formula generală a presiunii absolute într-un punct:
p p0 h (IV.23)
Presiunea absolută se numeşte şi presiune barometrică (pb).
Planul barometric (Fig. IV.5) este suprafaţa până la care se ridică
lichidul într-un tub vertical vidat (sau suprafaţa izobară unde presiunea
barometrică este nulă pb = 0).
43
a. Se consideră că rezervorul din Fig. IV.4 este închis, iar la suprafaţa
lichidului acţionează presiunea p0 > pat .
Presiunea manometrică (pm) este diferenţa dintre presiunea absolută a
unui punct din lichid şi presiunea atmosferică (Fig. IV.5):
p m p abs p at (IV.24)
Înălţimea manometrică este înălţimea până la care se ridică lichidul
într-un tub deschis ataşat la peretele rezervorului, la nivelul punctului:
p
hm m (IV.25)
p=0 − pat
plan barometric
tub pat/γ - 0b
manometric plan manometric
0m
hb p0 > pat tub pb
hm barometric
Hb
Hm pm
N
z +
plan de referinţă
pat
Fig. IV.5. Presiunea manometrică
Planul manometric este locul geometric al extremităţii înălţimilor
manometrice (suprafaţa izobară pe care presiunea manometrică este nulă).
Planurile manometric şi barometric sunt decalate cu înălţimea pat / γ.
b. Se consideră că rezervorul din Fig. IV.4 este închis, iar la suprafaţa
lichidului acţionează presiunea p0 < pat .
Presiunea vacuummetrică (pv) este diferenţa dintre presiunea
atmosferică şi presiunea absolută a unui punct din lichid (Fig. IV.6):
pv pat pabs (IV.26)
Înălţimea vacuummetrică este înălţimea cu care coboară lichidul în
tubul deschis ataşat la peretele rezervorului, în dreptul punctului:
p
hv v (IV.27)
44
p=0 − pat
plan barometric tub barometric
0b
tub −
manometric
hb p0 < pat plan pb
manometric
Hb
hvac N 0m pm
Hvac
z
plan de referinţă +
pat
Fig. IV.6. Presiunea vacuummetrică
Şi în acest caz, planul manometric este locul geometric al extremităţii
înălţimilor manometrice (pm = 0).
Observaţie
Înălţimea vacuummetrică pentru apă, dacă s-ar realiza vid perfect, ar fi
de 10 m, dar în practică, ea este de 6 – 7 m.
IV.4. Măsurarea presiunii
Valoarea presiunii se obţine prin măsurători directe sau pe cale
analitică.
a. Măsurătorile directe sunt afectate de erori datorită imperfecţiunii
simţurilor, a aparatelor şi metodelor folosite. Erorile pot fi sistematice,
întâmplătoare sau grosolane.
Valoarea exactă a presiunii se obţine efectuând n măsurători care dau
valorile pi. Valoarea exactă este cuprinsă între p p şi p p , deci:
pi pi p 2 pi 2 i2
p 0,6 (IV.28)
n n (n 1) n 3 n n 1
unde s-a notat: p – media aritmetică a valorilor măsurate;
pi – şirul de măsurători;
σp – eroarea posibilă a valorii medii;
δi – eroarea aparentă a valorii medii.
b. Metoda analitică foloseşte formule în care intră mărimi
independente, dar care, la rândul lor, s-au obţinut prin măsurători directe.
45
Deci, presiunea devine o funcţie de măsurătorile acestor mărimi:
p f xi , i 1,, n (IV.29)
Eroarea probabilă a valorii medii a funcţiei f(xi) se asimilează cu
diferenţiala totală a funcţiei.
Erorile probabile ale mediilor variabilelor din această funcţie se iau
egale cu diferenţialele variabilelor.
În consecinţă, valoarea exactă a presiunii se obţine cu formula:
p p p
p f x1 , x 2 , , x n x1 x2 x n (IV.30)
x1 x2 xn
IV.4.a. Clasificarea instrumentelor de măsurare a presiunii
Principiile de clasificare a instrumentelor de măsurare a presiunii, cu
exemplele corespunzătoare, sunt:
a. valoarea presiunii înregistrate: barometre, manometre,
vacuummetre, manovacuummetre;
b. principiul de funcţionare:
1. instrumente cu lichid: tub de sticlă vertical (Fig. IV.7), tub în formă
de U (Fig. IV.8), instrument diferenţial (Fig. IV.9), instrument cu greutăţi,
instrument cu plutitor;
2. instrumente cu element elastic sub formă de: membrană simplă
(Fig. IV.10), membrană dublă, burduf (Fig. IV.11), tub curbat (Fig. IV.12),
tub elicoidal;
3. instrumente cu piston de tipul: piston simplu cu greutăţi (Fig.
IV.14), piston simplu cu arc, piston diferenţial (Fig. IV.13);
4. instrumente electrice: traductor de presiune piezoelectric (Fig.
IV.15), traductor rezistiv (Fig. IV.16), traductor capacitiv (Fig. IV.17),
traductor inductiv (Fig. IV.18), traductor de presiune relativă (Fig. IV.19).
c. destinaţie: instrumente etalon, instrumente de lucru, instrumente
model.
plan
vid
pat
barometric
A
hb = pb / γm pA h
pat
γm
Fig. IV.7. Piezometrul simplu Fig. IV.8. Piezometrul în formă de U
46
În domeniul mijloacelor de măsurare destinate sistemelor digitale, s-
au dezvoltat mijloacele de măsurare hibride prin implementarea
microprocesoarelor on-board în structura mijloacelor de măsurare
tradiţionale sau a sistemelor de achiziţii de date. În acest fel, devine
posibilă efectuarea unor algoritmi complecşi, inerenţi proceselor de
măsurare performante, fără intervenţia sistemului de calcul.
IV.5. Echilibrul relativ al lichidelor
Un lichid se află în echilibru relativ atunci când se mişcă faţă de un
reper fix şi, simultan, este în repaus faţă de un reper mobil. Fie reperul fix
O1x1y1z1 şi reperul mobil Oxyz (Fig. IV.20) ce se deplasează faţă de reperul
fix cu viteza liniară v0 şi viteza unghiulară 0 .
Mişcarea unui punct oarecare P din lichid se caracterizează prin viteza
absolută va şi acceleraţia absolută aa . Aceşti parametri dinamici se
exprimă în funcţie de caracteristicile celor două repere astfel:
va vr vt ; aa ar at aC (IV.33)
unde: vr , vt − viteza relativă, viteza de transport;
ar , at − acceleraţia relativă, acceleraţia de transport;
aC 2 vr − acceleraţia Coriolis.
z1
z P
v0
Fig. IV.20. Mişcarea relativă
(schemă de calcul) r
r1 x
r0
O
O1
y x1
y1
Lichidul este în echilibru relativ (sau în repaus) dacă particulele sale
sunt în repaus faţă de reperul mobil.
În acest caz, vr = 0, ar = 0, aC = 0, aa = at .
În consecinţă, dacă particula este supusă unor forţe F , se scrie:
F m aa m at (IV.34)
52
ceea ce înseamnă că o problemă de echilibru relativ devine o problemă de
echilibru între forţele aplicate particulei şi forţa de inerţie produsă de
mişcarea reperului mobil.
Dacă forţele masice aplicate particulei derivă dintr-un potenţial, atunci
ecuaţia diferenţială a echilibrului relativ se deduce folosind ecuaţia
generală a echilibrului hidrostatic (IV.17):
p const (IV.35)
sau: Fx d x Fy d y Fz d z 0 (IV.36)
Suprafaţa echipotenţială dintr-un lichid este suprafaţa pe care
potenţialul este constant: Π = const. sau dΠ = 0.
Suprafaţa izobară se caracterizează prin presiune constantă: p const
sau d p 0 . Ea se numeşte şi suprafaţă de nivel. Rezultanta forţelor
masice este întotdeauna perpendiculară pe suprafaţa izobară şi are sensul
descreşterii potenţialului.
Suprafaţa echipotenţială este totodată şi suprafaţă izobară.
Suprafaţa izodensă se caracterizează prin densitate constantă (ρ =
const.).
Din ecuaţia (IV.35), rezultă că, pentru un lichid omogen (ρ = const.), o
suprafaţa izobară şi echipotenţială este şi suprafaţă izodensă.
Dacă lichidul este neomogen, el se va dispune în straturi de aceeaşi
densitate.
Lichidele nemiscibile, cu densităţi diferite, aflate în repaus se separă
în straturi cu densităţi crescătoare spre partea inferioară, conform teoremei
lui Torricelli: „la echilibru stabil, centrul de greutate are poziţia cea mai
joasă” (Fig. IV.21).
p0
p0
tgα = γ
H1 γ1 α1
Fig. IV.21.
Suprafeţe izodense
α2
H2 γ2
α3
H3 γ3
γ1< γ2< γ3 p0 + Σ γi · Hi
53
Suprafeţele echipotenţiale (izobare şi izodense) nu se intersectează
între ele.
Suprafaţa izobară este şi suprafaţă izotermă, deoarece ecuaţia de stare
fizică a lichidului este T f p, , unde p şi ρ sunt constante.
Observaţie
Perpendicularele pe liniile echipotenţiale se numesc linii de curent.
Reprezentarea grafică a mişcării lichidului prin reţeaua ortogonală de
linii echipotenţiale şi linii de curent constituie spectrul hidrodinamic al
mişcării.
IV.5.a. Ecuaţia echilibrului relativ în cazuri particulare
IV.5.a.1. Lichid în repaus în câmp gravitaţional
Dacă lichidul este în repaus, înseamnă că asupra lui acţionează numai
de forţa de greutate (G = m·g). Pentru a obţine ecuaţia suprafeţelor izobare,
se consideră o particulă P la suprafaţa liberă a lichidului şi se raportează
studiul la sistemul de axe ales ca în figura IV.22.
Se proiectează forţă masică unitară pe axele de coordonate şi se
înlocuiesc proiecţiile în ecuaţia suprafeţei izobare (IV.36):
Fx 0, Fy 0, Fz g (IV.37)
După integrare şi după definirea constantei de integrare, se obţine
ecuaţia suprafeţei izobare:
g dz 0 ; z z0 (IV.38)
care reprezintă un plan orizontal.
P z
α a P
g
z a
H
h
g
x L x
y y
Fig. IV.22. Acţiunea gravitaţiei Fig. IV.23. Acţiunea gravitaţiei şi a inerţiei
Observaţii
1. Masele mari de apă de pe Pământ sunt în echilibru sub acţiunea
câmpului de forţe masice ale cărui linii de forţă sunt convergente spre
centrul Pământului.
54
Potenţialul câmpului terestru este:
K MP
(IV.39)
r
în care, s-a notat: K – constanta atracţiei universale;
MP – masa Pământului;
r – raza vectoare.
Pentru un punct de pe suprafaţa Pământului, parametrii câmpului de
forţe şi geometrici sunt K = g, r = RPăm. Înlocuind aceste valori în ecuaţia
(IV.39), se obţine ecuaţia unei sfere. Rezultă că, în acest caz, suprafaţa
echipotenţială este o sferă.
Prin urmare, suprafeţele mărilor şi oceanelor sunt suprafeţe sferice,
dar pe întinderi mici, acestea sunt asimilate cu planul tangent care
constituie planul orizontal al locului.
2. Proprietatea planurilor orizontale de a fi suprafeţe echipotenţiale
explică principiul vaselor comunicante.
IV.5.a.2. Lichid acţionat de forţa de inerţie în câmp gravitaţional
Forţele masice care acţionează lichidul aflat într-un recipient în
mişcare uniform - variată sunt greutatea şi forţa de inerţie (Fig. IV.23).
Pentru a determina ecuaţia suprafeţei libere (care este o suprafaţă
izobară), se consideră o particulă P situată la suprafaţa lichidului, se
exprimă forţele masice unitare Fx a ; Fy 0 ; Fz g , se introduc în
ecuaţia (IV.36) şi rezultă:
g
x z const (IV.40)
a
Această ecuaţie reprezintă un plan înclinat pe care rezultanta forţelor
masice este perpendiculară. Unghiul de înclinare al suprafeţei izobare este:
a
tg (IV.41)
g
IV.5.a.3. Lichid acţionat de forţa centrifugă în câmp gravitaţional
Un recipient cilindric, cu generatoarea verticală, având o mişcare de
rotaţie uniformă ( = const) în jurul axului său (Fig. IV.24), conţine un
lichid până la înălţimea h0. Forţele masice sunt gravitaţia şi forţa
centrifugă.
55
Se consideră o particulă P la suprafaţa liberă, se introduc proiecţiile
forţelor masice unitare în ec. (IV.36) şi se obţine ecuaţia suprafeţelor
izobare:
2 r cos r , x d x 2 r sin r , y d y g d z 0 (IV.42)
2g
sau: x2 y 2 zC (IV.43)
2
care reprezintă un paraboloid de rotaţie.
Constanta de integrare se determină din următoarele condiţii la limită:
2g
pentru r = 0 → z = h deci C h;
2
2g 2g
pentru r = R → z = H deci R 2 H h;
2 2
R 2
volumul se conservă → R 2h0 R 2 H H h .
2
Forma finală a ecuaţiei suprafeţei libere este:
2 R 2
2
z h0 r (IV.44)
2 g 2
z
R ω
H P
ω2r
h0
Fig. IV.24. Acţiunea forţei de h
g
gravitaţie şi a forţei centrifuge x
x
α
r
ω2r
y
56
IV.6. Aplicaţii
IV.6.a. Un vas cilindric închis, plin cu apă este aşezat cu generatoarea
orizontală (Fig. IV.25). Se imprimă vasului o mişcare de rotaţie în jurul
axului.
Se cunoaşte diametrul D = 300 mm şi turaţia n = 200 rot/min.
Să se determine ecuaţia suprafeţelor echipotenţiale.
Rezolvare
Vasul este plin cu apă şi închis, deci lichidul nu are suprafaţă liberă.
Faţă de pereţii vasului, lichidul se află în repaus.
Forţele masice care acţionează lichidul sunt gravitaţia şi forţa
centrifugă.
z ω
ω2r
P
r
C g x
Fig. IV.25. Acţiunea forţei
gravitaţionale şi a forţei centrifuge O
Se introduc proiecţiile forţelor masice unitare în ec. (IV.36) şi rezultă:
2 r cos r , x dx 2 r sin r , z d z g d z 0 (IV.45)
sau: 2 x dx 2 z dz g dz 0 (IV.46)
După integrare, se obţine:
2g
x2 z 2 zC (IV.47)
2
Deci, suprafeţele izobare sunt cilindri concentrici. Centrul acestor
cilindri se află pe o dreaptă cu următoarele caracteristici:
– este paralelă cu axa Ox,
– trece prin punctul C de coordonate:
g 9,81 9,81
xC 0 ; zC 0,022 m
2 2 n 2 3,14 200
60
57
IV.7. Forţa hidrostatică
Lichidele aflate în repaus exercită, asupra solidelor cu care sunt în
contact, numai eforturi de compresiune.
Forţa exercitată pe întreaga suprafaţă a solidului se numeşte forţă
hidrostatică şi este dată de relaţia generală:
P p n dS (IV.48)
S
unde n este versorul normalei exterioare a suprafeţei.
IV.7.a. Forţa hidrostatică pe suprafeţe plane
În cazul suprafeţelor plane de formă oarecare, forţa hidrostatică are
expresia:
P n p d S (IV.49)
S
Centrul de presiune (C) este punctul de aplicaţie a forţei hidrostatice.
Poziţia lui este dată de teorema lui Varignon:
r p dS
rC P r d P sau rC S (IV.50)
S p dS
S
IV.7.a.1. Forţa hidrostatică pe suprafeţe orizontale
Asupra tuturor punctelor unei suprafeţe orizontale deasupra căreia se
află un strat de lichid de grosime h se exercită aceeaşi presiune p = γ·h
(Fig. IV.26). Ca urmare, mărimea forţei hidrostatice este:
P h S V (IV.51)
unde V reprezintă volumul susţinut de baza S.
Forţa hidrostatică este un vector vertical, cu sensul de la lichid spre
suprafaţă, cu punctul de aplicaţie în centrul de greutate al suprafeţei,
deoarece presiunea hidrostatică este uniform distribuită.
Din formula (IV.51), se constată că forţa hidrostatică pe suprafeţe
orizontale nu depinde de forma vasului, ci numai de volumul susţinut de
bază.
58
Rezultatul este numit paradoxul hidrostatic (demonstrat de Pascal).
P P P h
S S S
C C C
Fig. IV. 26. Paradoxul hidrostatic
IV.7.a.2. Forţa hidrostatică pe suprafeţe înclinate
Se consideră o suprafaţă oarecare S, situată într-un plan înclinat (Fig.
IV.27). Pentru a vedea forma, mărimea şi poziţia reală a suprafeţei, se
rabate planul în care se află S până ajunge în planul desenului. În jurul unui
punct oarecare situat la adâncimea h, se delimitează o suprafaţă infinit
mică dS. Presiunea hidrostatică pe suprafaţa dS se consideră uniformă, de
mărime p h .
O
α
h
hC
zC zG z O'
P
x
Fig. IV.27. Forţa hidrostatică dS
pe suprafeţe plane z
G
C
zG
Forţa hidrostatică pe suprafaţa elementară va fi o forţă elementară, de
mărime:
d P p d S γ h d S γ z sin α d S (IV.52)
Mărimea forţei hidrostatice pe toată suprafaţa va fi:
P d P γ sinα z d S (IV.53)
S S
59
Pentru a determina caracteristicile vectorului forţă hidrostatică prin
metoda grafică, se consideră o suprafaţă rectangulară verticală, acţionată
dintr-o singură parte de un lichid cu greutatea specifică γ.
Se delimitează o fâşie elementară orizontală, situată la adâncimea z.
Fâşia are suprafaţa d A B d z . Pe această fâşie acţionează forţa
hidrostatică elementară de mărime:
d P p d A γ z B dz (IV.56)
Mărimea forţei hidrostatice care acţionează pe toată suprafaţă A este
dată de integrala forţelor elementare dP:
z2
P dP B γ z dz
(IV.57)
A z1
x O O y
z1
z zC
dS
dz z2
P C
dA
Sdiagr z z B
Fig. IV.29. Forţa hidrostatică determinată prin metoda grafică
Fâşiei dA îi corespunde, în diagrama presiunilor, o fâşie trapezoidală
dS. Se asimilează trapezul cu un dreptunghi de aceeaşi suprafaţă şi anume
d S z d z care coincide cu expresia de sub integrala (IV.57).
Rezultă mărimea forţei hidrostatice:
PB
d S S diagr B (IV.58)
S diagr
Suportul forţei hidrostatice trece prin centrul de greutate al diagramei
presiunilor şi este perpendicular pe suprafaţa A.
Centrul de presiune se află în punctul de intersecţie dintre suportul
forţei hidrostatice şi axa de simetrie a suprafeţei rectangulare.
61
Py
d Py γ z d Ay γ z d Ay (IV.61.b)
Ay Ay Ay
Pz
d Pz γ z d Az γ z d Az (IV.61.c)
Az Az Az
Aplicând teorema momentelor statice în primele două relaţii şi
observând că integrala din ultima relaţie este volumul domeniului DA,
rezultă:
Px γ z G x Ax
Py γ z G y A y (IV.62)
Pz γ V
unde z G x şi z G y sunt adâncimile centrelor de greutate ale suprafeţelor
Ax, respectiv, Ay.
Observaţii
a. Componentele orizontale se determină ca forţe hidrostatice pe
suprafeţe plane.
b. Componenta verticală este egală cu greutatea corpului de presiune
delimitat de suprafaţa curbă, suprafaţa liberă a lichidului şi verticalele duse
pe conturul suprafeţei curbe până la suprafaţa liberă.
c. Componentele forţei hidrostatice sunt concurente doar în cazuri
particulare. În cazul general, ele se reduc, faţă de un punct, la un tensor
format din o rezultantă şi un cuplu având momentul coliniar cu aceasta.
IV.7.b.1. Forţa hidrostatică pe suprafeţe cilindrice
În cazul suprafeţei cilindrice deschise, cu generatoarea orizontală (Fig.
IV.31), componenta paralelă cu generatoarea este nulă, iar celelalte sunt:
Poriz γ z G Aoriz ; Pz γ V (IV.63)
unde Aoriz este proiecţia suprafeţei cilindrice pe planul a cărui normală este
orizontală şi paralelă cu generatoarea.
Mărimea forţei hidrostatice va fi:
2 2
P Poriz Pvert (IV.64)
63
Suportul forţei hidrostatice trece prin centrul cilindrului şi se defineşte
prin unghiul faţă de una din axe. Astfel, direcţia faţă de axa orizontală, va
fi dată de:
P
tg vert (IV.65)
Poriz
Observaţii
a. Dacă suprafaţa udată este cea concavă, atunci Pvert reprezintă
greutatea volumului susţinut de suprafaţa curbă (Fig. IV.32.a), iar dacă este
udată faţa convexă, atunci Pvert are sensul forţei arhimedice (Fig. IV.32.b).
O Az
x
V
Fig. IV.31. Forţa hidrostatică Pz
pe suprafeţe cilindrice A
Px
Px
Ax α
z Pz P
b. La suprafeţele sferice, suporturile componentelor trec prin centrul
sferei.
Pz V A Pz V x
x
A
P
Px Px
B
z z B
a. P b.
Fig. IV. 32. Sensul componentei verticale a forţei hidrostatice
a.- greutate; b.- forţă arhimedică
64
IV.8. Echilibrul solidului scufundat în fluid
IV.8.a. Legea lui Arhimede
Se consideră un corp care ocupă domeniul D şi este scufundat într-un
fluid. Corpul este în echilibru în prezenţa câmpului gravitaţional. Acţiunea
fluidului pe suprafaţa de contact cu solidul se manifestă prin presiunile
hidrostatice. Acestea dau o rezultantă şi un moment (Fig. IV.33):
P p n dS ; M r p n d S (IV.66)
S S
unde: n – versorul normalei într-un punct oarecare al suprafeţei corpului,
r – vectorul de poziţie al acestui punct.
.
z n
pn d S
S dV
Fig. IV.33 Echilibrul corpului dS
scufundat (schemă)
r D
O F dV
x
y
Pentru a explicita formulele de calcul (IV.66), se fac următoarele
operaţii. Fluidul este acţionat numai de câmpul gravitaţional (Fz = – g),
deci ecuaţiile Euler (IV.10) devin:
p
g (IV. 67)
x
Integralele de suprafaţă din relaţiile (IV.66) se transformă în integrale
de volum, aplicând formula Gauss – Ostrogradski:
p n d S p d V ; r p n d S p r dV (IV.68)
S D S D
Apoi, se ţine seama de definiţia centrului de masă astfel că, în final,
rezultă:
65
P g dV g m (IV.69.a)
D
M g r d V r g d V rG G P rG (IV.69.b)
D D
cu notaţiile: m – masa fluidului dezlocuit,
rG – vectorul de poziţie al centrului de masă,
ρ – densitatea fluidului.
Se observă că produsul scalar dintre vectorul rezultantă şi vectorul
moment este nul ( P M 0 ), deci acţiunea fluidului se reduce la o
rezultantă unică ( P ) numită portanţă hidrostatică (respectiv, aerostatică).
Ecuaţia (IV.69.a) exprimă legea lui Arhimede: „un corp scufundat
într-un fluid este împins de jos în sus, cu o forţă de mărime egală cu
greutatea volumului de fluid dezlocuit şi aplicată în centrul de greutate al
acestui volum”. Această forţă se mai numeşte forţa lui Arhimede (PA).
Observaţii privind legea lui Arhimede
a. Se aplică corpurilor care au întreaga suprafaţă în contact cu fluidul.
b. Nu se aplică corpurilor în mişcare, deoarece presiunea dinamică
diferă de cea statică.
c. Constituie baza teoriei plutirii corpurilor.
d. Forţa arhimedică este o forţă de contact (de suprafaţă); nu este o
forţă masică.
IV.8.b. Echilibrul solidului imersat
Corpul scufundat într-un lichid este acţionat de greutatea proprie ( G )
şi de forţa arhimedică ( PA ). În funcţie de mărimea celor două forţe, există
următoarele situaţii:
G PA – corpul se află în echilibru în lichid;
G < PA – corpul se ridică la suprafaţa lichidului şi este scos parţial
afară din lichid, până când greutatea lichidului dezlocuit devine egală cu
greutatea corpului;
G > PA – corpul coboară până ajunge să se sprijine pe fundul vasului
sau pe altă suprafaţă solidă.
Condiţia necesară şi suficientă ca un corp imersat într-un lichid să fie
în echilibru stabil, în ceea ce priveşte rotaţia în jurul axelor orizontale ce
trec prin centrul său de greutate, este ca centrul de greutate să fie sub
centrul de presiune, pe aceeaşi verticală.
66
Se determină momentul elementar ce apare faţă de axa x:
b 2 x d x 2 b x
dM 2 s (IV.76)
8 3 2
Se integrează pe lungimea plutitorului şi se obţine momentul
plutitorului, corespunzător înclinării δθ:
b3 x
M s
12
d x s I x (IV.77)
L
unde: Ix – momentul de inerţie al suprafeţei de plutire faţă de axa x;
γs – greutatea specifică a solidului.
Noul suport al forţei arhimedice intersectează axa de giraţie în punctul
M, numit metacentru (grec. „meta” = limită). Poziţia lui se determină
egalând momentul forţei arhimedice faţă de axa x cu momentul plutitorului
(IV.77), astfel:
M PA PA CM l W CM (IV.78)
unde l este greutatea specifică a lichidului.
I
Rezultă: CM x (IV.79)
W
Segmentul CM se numeşte rază metacentrică, iar segmentul
GM d este distanţa metacentrică.
IV.8.c.1. Forme de echilibru la plutire
Echilibrul stabil (Fig. IV.36.a) este asigurat când centrul de greutate
se află sub metacentru (d > 0). Momentul cuplului ( G , PA ) este de sens
opus momentului perturbator şi readuce plutitorul în poziţia iniţială (se
numeşte moment de redresare).
Echilibrul instabil apare când centrul de greutate se află deasupra
metacentrului (d < 0), deoarece momentul cuplului ( G , PA ) se suprapune
peste momentul perturbator şi corpul se răstoarnă (Fig. IV.36.b).
Echilibrul indiferent caracterizează situaţia când punctele M şi G
coincid, deci forţa arhimedică se află pe aceeaşi verticală cu greutatea şi nu
mai formează un cuplu (Fig. IV.36.c). Corpul continuă să plutească în
poziţia deviată. Această teorie poate fi aplicată pentru devieri de maximum
δθ = 5o – 10o faţă de poziţia verticală.
69
Momentul de redresare M = G·d·sinθ creează o mişcare de rotaţie în
jurul axei x, cu ecuaţia:
d2
IGx M (IV.80)
dt2
G 2
unde: I G x r – momentul de inerţie al corpului faţă de axa Gx (axa
g
care trece prin centrul de greutate şi este paralelă cu axa x);
r – raza de giraţie corespunzătoare.
d2 g d sin
Rezultă: (IV.81)
dt2 r2
Se face analogie cu mişcarea unui pendul simplu, de lungime L şi
viteză unghiulară ω. În acest scop, se fac notaţiile:
r2 g gd
L ; (IV.82)
d L r2
care se introduc în ecuaţia (IV.81), obţinându-se:
d2
2 sin (IV.83)
2
dt
Oscilaţiile plutitorului sunt mici, de aceea se apreciază că sin θ ≈ θ, şi
astfel ecuaţia (IV.83) devine:
d2
2 0 (IV.84)
2
dt
care reprezintă ecuaţia diferenţială a mişcării oscilatorii armonice.
Perioada de oscilaţie a mişcării de ruliu este:
2 r
T 2 (IV.85)
gd
Oscilaţiile plutitorului trebuie să nu fie violente şi să aibă perioadă
mare (15 – 20 secunde).
IV.8.d.2 Oscilaţiile verticale
O forţă verticală F perturbă starea de plutire normală a unui corp (Fig.
IV.38), imprimându-i o mişcare accelerată.
Plutitorul coboară cu z faţă de planul de plutire.
71
IV.9. Aplicaţii
IV.9.a. Un rezervor cu apă are două compartimente despărţite cu un
perete vertical (Fig. IV.39). Se cunoaşte: densitatea apei 1000 kg·m-3 şi
adâncimea apei în cele două compartimente h1 = 3 m, h2 = 1.
Să se determine momentul produs de forţele hidrostatice în încastrarea
de la baza peretelui.
z
Fig. IV.39 Schema de calcul h1
P1
P2 h2
1/3h1
1/3h2
O
Rezolvare
Forţele hidrostatice se determină prin metoda grafică. Pentru aceasta,
se trasează diagrama de distribuţie a presiunii hidrostatice pe ambele feţe
ale peretelui.
Apoi, se determină mărimea forţelor şi punctul lor de aplicaţie:
g h12
P1 S diagr ,1 B B 176,4 kN (IV.91)
2
g h22
P2 S diagr ,2 B B 44,1 kN (IV.92)
2
Forţele trec prin centrele de greutate ale diagramelor.
Momentul din încastrare va fi:
h h
M O P1 1 P2 2
3 3
g B 3
6
h1 h23 154,35 kN m (IV.93)
IV.9.b. O vană segment de cilindru închide orificiul de golire al unei
ecluze (Fig. IV.40).
Se cunoaşte lăţimea vanei b = 4 m, raza segmentului de cilindru R = 5
m, adâncimea apei în faţa vanei h = 3 m. Axul de rotaţie a vanei este
poziţionat la distanţa a = 1 m deasupra nivelului apei.
Să se determine forţa hidrostatică pe vana segment de cilindru.
73
Rezolvare
Se calculează componentele forţei hidrostatice, ştiind că Py 0 :
h
Px hG x x b h = 176,4 kN ; (IV.94.a)
2
Pz V ABCD S ABCD b (IV.94.b)
E
β O
a
A
B α
δ
Fig. IV.40. Schema de calcul
h
R
D
θ F
P C
Suprafaţa SABCD se determină din condiţii geometrice, astfel:
S ABCD S ABC S ACD (IV 95)
h AB
S ABC 2,85 m 2 ; AB R cos R cos 1,9 m
2
R 2 R 2
S ACD sin ; α = 90o – (β + δ)
360 2
AE a
sin 0,2 11o32'
AO R
OF a h
cos 0,8 36 o 52'
OC R
Rezultă: α = 41o36'; SACD = 0,75 m2 ; SABCD = 3,6 m2 ; Pz = 141,12 kN
Forţa hidrostatică va avea mărimea:
P Px2 Pz2 226,3 kN (IV.96)
Poziţia forţei hidrostatice se defineşte prin unghiul faţă de orizontală:
P
cos x 0,773 39 o 20 ' (IV.97)
P
74
IV.9.c. Un canal de secţiune dreptunghiulară care transportă apă are o
porţiune curbă, de rază R (Fig. IV.41). Datorită forţei centrifuge, se
produce schimbarea formei suprafeţei libere. Denivelarea maximă se
manifestă spre malul concav şi are valoarea h. Să se stabilească ecuaţia
suprafeţei libere în zona curbei şi denivelarea maximă, cunoscând lăţimea
canalului b = 1 m, viteza apei v = 2 m·s-1, raza curbei R = 4 m.
v
Secţiunea 1-1
z
b B
A h
≈
M v2 y
R 1
g y
1
≈
R
b
O
a. b.
Fig. IV.41. Schema de calcul
a.- plan; b.- secţiune
Rezolvare
Se foloseşte ecuaţia diferenţială a suprafeţelor echipotenţiale:
Fx d x F y d y Fz d z 0 (IV.98)
Forţele masice unitare sunt forţa centrifugă şi greutatea, având
proiecţiile:
v2
Fx 0 ; Fy ; Fz g (IV.99)
y
Ecuaţia (IV. 98) devine:
v2
d y g dz 0 (IV.100)
y
Se integrează ec. (IV. 100) şi se obţine:
v2
z ln y C (IV.101)
g
75
Constanta de integrare se determină din condiţia la limită: în punctul
A de coordonate y = R , z = 0 presiunea manometrică este zero, deci:
v2
C ln R (IV.102)
g
În final, ecuaţia suprafeţei libere va fi:
v2 y
z ln (IV.103)
g R
Denivelarea maximă corespunde punctului B de coordonate y = R + b,
z = h care trebuie să verifice ecuaţia suprafeţei libere:
v2 b
h ln1 0,13 m (IV.104)
g R
76
CAPITOLUL V
HIDRODINAMICA
V.1. Ecuaţiile diferenţiale ale mişcării lichidului perfect
Se consideră un lichid perfect în mişcare sub acţiunea forţelor masice
şi a forţelor de contact. Din masa lichidului, se detaşează un paralelipiped
infinit mic, cu laturile dx, dy, dz. Fie d x d y d z F rezultanta forţelor
masice, p presiunea hidrostatică în centrul de masă al paralelipipedului şi
a acceleraţia mişcării. Presiunea variază în lungul axelor de coordonate
carteziene după gradienţii p x , p y , p z , iar componentele
acceleraţiei sunt d v x d t , d v y d t , d v z d t unde, v x , v y , v z reprezintă
componentele vectorului viteză ( v ).
Se scrie ecuaţia analitică de echilibru dinamic pe axa Ox:
p dv
d x d y d z Fx dx d y dz d x d y dz x (V.1)
x dt
sau:
p
d x d y d z Fx dx d y dz
x
(V.2)
v v v v
dx d y dz x v x x v y x v z x
t x y z
Analog, se scrie condiţia de echilibru pe axele Oy şi Oz.
În final, ecuaţiile diferenţiale sub formă analitică au expresiile:
1 p v v v v
Fx x v x x v y x v z x (V.3.a)
x t x y z
1 p v y v y v y v y
F y vx vy vz
(V.3.b)
y t x y z
77
1 p v v v v
Fz z v x z v y z v z z (V.3.c)
z t x y z
Sub formă vectorială, ecuaţiile diferenţiale ale mişcării devin:
v 1
v v F p (V.4)
t
Ecuaţiile (V.3), (V.4) se numesc ecuaţiile Cauchy. Termenii lor
reprezintă acceleraţii, încât semnificaţia acestor ecuaţii este următoarea:
„acceleraţia totală a unei particule lichide este produsă de acceleraţia
forţelor masice şi acceleraţia forţelor de presiune”. Acceleraţia totală,
aflată în membrul stâng, este formată din componenta locală v t şi
componenta convectivă v v .
V.2. Teorema impulsului
Teorema impulsului, cunoscută din Mecanica solidului, se poate
aplica şi fluidelor. La solide, ecuaţiile de echilibru se aplică pe întreg
domeniul corpului, pe când la fluide, ecuaţiile de echilibru se scriu numai
pentru o parte din domeniul ocupat de fluid, numit volum de control,
separat de restul masei fluide printr-o suprafaţă de control (S).
Fie un lichid perfect în mişcare, supus unui sistem de forţe Fi .
Teorema impulsului pentru acest sistem se enunţă astfel: “Pentru orice
sistem material, în orice domeniu al său, derivata impulsului cu timpul este
egală cu suma forţelor ce acţionează sistemul”
dH
Fi ; H v d m v dV (V.5)
dt
D D
V.2.a. Teorema impulsului pentru un tub de curent
Într-un tub de curent (Fig. V.1), se fac două secţiuni care delimitează
domeniul D. Masa de lichid din acest volum de control este acţionată de
greutatea G , reacţiunea pereţilor R , forţele de legătură P1 , P2 de pe
secţiunile S1 şi S2.
Se aplică teorema impulsului pe domeniul D:
d
v dV v dQ Fi (V.6)
dt
D S
Dacă mişcarea este permanentă, ecuaţia (V.6) devine:
78
V.3. Teorema momentului cinetic
Se ştie că momentul cinetic reprezintă momentul vectorului impuls
faţă de un punct:
K r v dV (V.24)
D
Teorema momentului cinetic se enunţă astfel: “Pentru orice sistem
material, în orice domeniu al său, derivata în raport cu timpul a
momentului cinetic calculat faţă de un punct este egală cu momentul
forţelor ce acţionează sistemul, calculat faţă de acelaşi punct”:
dK
M Fi (V.25)
dt
sau:
r a d V M Fi (V.26)
D
V.3.a. Teorema momentului cinetic pentru un tub de curent
Fie tubul de curent din Fig. V.1, pentru care relaţia (V.26) devine:
Q2 r 2 v 2 Q1 r1 v1
ri F i
(V.27)
sau:
S 2 v2 r2 v 2 S1 v1 r1 v1 ri Fi (V.28)
Pentru mişcarea permanentă, teorema momentului cinetic are o
expresie mai simplă:
Q r2 v 2 r1 v1
ri Fi (V.29)
V.3.b. Viteza dispozitivului de stropire
Dispozitivul de stropire din Fig. V.7 evacuează debitul Q prin fiecare
ajutaj de secţiune S. Ieşirea jetului de lichid din cele două ajutaje creează
dispozitivului o mişcare de rotaţie. Viteza unghiulară a stropitorului se
determină aplicând teorema momentului cinetic. Deoarece momentul
cinetic total şi momentul cinetic la intrare sunt zero, rezultă că şi momentul
cinetic la ieşire trebuie să fie zero:
Mi
Me 0 (V.30)
83
p1 v12 p2 v22
z1 z2 const (V.38)
2g 2g
V.4.a.1. Interpretarea energetică şi geometrică a relaţiei Bernoulli
Relaţia lui Bernoulli admite o interpretarea energetică deoarece, dacă
se amplifică relaţia (V.38) cu elementul de greutate (g·dm), fiecare termen
reprezintă o energie. Prin urmare, termenii relaţiei lui Bernoulli sunt
energii raportate la unitatea de greutate (sau energii specifice):
z - energie specifică potenţială de poziţie;
p
– energie specifică potenţială de presiune;
v2
– energie specifică cinetică;
2g
p
z E sp – energie specifică potenţială;
p v2
z E st – energia specifică totală.
2g
Observaţii
a. Energia de poziţie şi energia cinetică caracterizează atât solidele cât
şi lichidele, pe când energia de presiune este proprie numai lichidelor.
b. Relaţia (V.38) arată că energia specifică totală este constantă în
lungul liniei de curent, deci relaţia lui Bernoulli reprezintă o formă a
teoremei de conservare a energiei.
c. În lungul mişcării unui lichid perfect, o formă de energie se poate
transforma în altă formă, dar această transformare se produce astfel încât
energia totală rămâne constantă.
Interpretarea geometrică a relaţiei lui Bernoulli se bazează pe
observaţia că toţi termenii din ecuaţia (V.38) au dimensiunea unei lungimi.
Reprezentarea grafică a relaţiei lui Bernoulli (Fig. V.9) se face între
două puncte situate pe o linie de curent. Se alege un plan de referinţă
orizontal arbitrar şi se trasează câte o verticală prin cele două puncte. Pe
aceste verticale, la scara lungimilor, se reprezintă termenii relaţiei (V.38).
Din punct de vedere geometric, termenii se numesc:
z – înălţime de poziţie;
p
– înălţime de presiune (sau înălţime piezometrică);
86
─ firele elementare de lichid interacţionează transversal cu aceeaşi
presiune ca în stare de repaus.
Distribuţia vitezei pe secţiune este introdusă în relaţia lui Bernoulli
prin coeficientul Coriolis α (Tabel V.1).
Repartiţia neuniformă a vitezelor duce la mişcarea lichidului în
straturi ce alunecă unele faţă de altele, deci la apariţia eforturilor
tangenţiale. În plus, curgerea unui lichid vâscos este însoţită de rotaţia
particulelor, deci de apariţia turbioanelor şi a amestecului. Aceste mişcări
suplimentare consumă o parte din energia specifică totală a lichidului între
două secţiuni:
H d1 H d 2 h1 2 (V.39)
unde Σh reprezintă consumul de energie specifică, iar din punct de vedere
geometric reprezintă pierderea de sarcină hidrodinamică.
Cu aceste consideraţii, relaţia lui Bernoulli pentru un curent de lichid
real ia forma:
p 1 v12 p 2 v22
z1 1 z2 2 h1 2 (V.40)
2g 2g
Observaţie
În ecuaţia (V.40), vitezele v1 , v 2 reprezintă vitezele medii pe secţiune.
V.4.b.1. Interpretarea geometrică a relaţiei Bernoulli pentru curent
de lichid real
Reprezentarea grafică a ecuaţiei Bernoulli (Fig. V.10) permite
următoarele observaţii şi definiţii.
Pierderea de sarcină creşte continuu în lungul mişcării.
Linia energetică nu mai este orizontală ca la lichidul perfect, ci este
descendentă, deoarece o parte din energia curentului se transformă în
energie termică.
Variaţia cotei piezometrice în raport cu distanţa dintre secţiuni
reprezintă panta piezometrică:
p
z
ip (V.41)
x
88
Pn Q v sin (V.50)
unde debitul şi viteza au expresiile:
p Q p
Q A 2g ; v 2g (V.51)
A
Înlocuind relaţiile (V.51) în formula rezistenţei (V.50), se obţine:
p
Pn A 2 g sin
Se determină rezistenţa rocii pe suprafaţa acţionată de jet:
d2
Rroca c 282,6 N
4
Rezultă presiunea jetului:
Rroca 2 282,6
p> 233 kN/m2
2
2 A sin 3,14 0,03 sin
V.5.b. Un rezervor tronconic conţine apă până la înălţimea h şi are, la
partea inferioară, o conductă verticală de evacuare (Fig. V.16).
Se cunoaşte diametrul rezervorului la oglinda apei D = 0,5 m,
înălţimea apei în rezervor h = 1 m, diametrul conductei d = 0,05 m,
presiunea de vaporizare a apei la temperatura de 20ºC pvap = 0,24
mH2O.
Să se determine viteza maximă a apei la ieşirea din conductă şi
lungimea conductei astfel ca presiunea în secţiunea 2 să nu scadă sub
presiunea de vaporizare a apei.
D
1
h
2
Fig. V.16. Schema de calcul
d
H
93
Rezolvare
Se scrie relaţia Bernoulli pe linia de curent ce uneşte punctele 1 şi 3:
pa v 12 pa v 32
H h (V.52)
2g 2g
Se ataşează ecuaţia de continuitate a debitului:
D2 d2
v1 v3 (V.53)
4 4
din care se deduce viteza apei la ieşirea din conductă:
2 g H h
v3 (V.54)
d4
1
D4
Pentru a calcula valoarea maximă a vitezei v3 şi lungimea conductei
pentru situaţia limită când presiunea devine egală cu presiunea de
vaporizare, se scrie relaţia Bernoulli pe linia de curent care uneşte punctele
2 şi 3, astfel:
p vap v 22 pa v2
H 3 (V.55)
2g 2g
La ecuaţia (V.55), se adaugă ecuaţia de continuitate a debitului scrisă
între punctele 2 şi 3. Va rezulta că vitezele în aceste puncte sunt egale
v2 v3 . Se obţine, apoi, înălţimea maximă şi viteza maximă:
pa pvap
H max 10 0,24 9,76 m (V.56)
2 g H max h
v3max 14,52 m/s (V.57)
d4
1
D4
94
Viteza continuă să crească, dar, la un moment oarecare, mişcarea se
schimbă brusc devenind turbulentă, cu procese de amestec între straturi şi
cu formarea turbioanelor. Dacă, din acest moment, se micşorează treptat
viteza, se observă că se restabilesc formele de curgere în aceeaşi ordine.
Acestea arată că regimul de curgere se produce la o viteză bine determinată
de natura lichidului şi geometria tubului.
Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent se face la viteza critică.
Regimul de curgere prin tuburi circulare este definit prin numărul
Reynolds:
vD
Re (V.58)
în care s-a notat: v – viteaza medie;
D – diametrul conductei;
υ – coeficientul de vâscozitate cinematică.
Regimul de curgere critic corespunde lui Recrt = 2320.
Pentru alte forme de secţiuni, în relaţia (V.58), se foloseşte raza
hidraulică ( Rh ):
v Rh
Re (V.59)
Mişcarea laminară este caracterizată prin Re < Recrt , iar mişcarea
turbulentă prin Re > Recrt.
Numărul Reynolds critic exprimă limita până la care mişcarea are
caracter laminar. La depăşirea lui, mişcarea nu devine brusc turbulentă, ci
există o zonă de tranziţie. Mişcarea laminară degenerează gradat în mişcare
turbulentă prin procese complexe în spaţiu şi în timp.
În mişcarea turbulentă, are loc un transfer continuu de impuls şi de
substanţă între straturile de lichid adiacente, ceea ce face ca, pe lângă
mişcarea principală, să existe deplasări după alte direcţii. Presiunea şi
viteza locală nu sunt constante în timp, ci oscilează în jurul unei valori
medii temporale.
Între viteza instantanee (viteza la un moment dat) şi viteza medie
temporală ( v ) există relaţia v v v ' , unde v' este fluctuaţia sau pulsaţia
vitezei. Deci, mişcarea turbulentă se compune dintr-o mişcare medie în
timp peste care se suprapune o mişcare de pulsaţie.
În natură, regimul laminar se întâlneşte în curgerea apei subterane, pe
sectoarele scurte ale râurilor cu pantă foarte mică, iar regimul turbulent
caracterizează majoritatea formelor de curgere.
96
V.6.b. Ecuaţiile mişcării turbulente (ecuaţiile Reynolds)
Pentru curgerea unui lichid incompresibil, cu vâscozitate constantă,
ecuaţiile diferenţiale sub formă vectorială sunt:
dv
dt
1
F p v v'v'
(V.60)
unde F este rezultanta forţelor masice unitare şi p este presiunea medie.
Ultimul termen reflectă transferul de impuls şi de masă
V.6.c. Distribuţia vitezelor pe secţiune
În mişcarea lichidelor sub presiune sau cu nivel liber, apar eforturi de
vâscozitate şi de aderenţă între particulele de lichid şi suprafaţa solidă, dar
şi în masa lichidului. În consecinţă, mişcarea este frânată şi vitezele sunt
distribuite neuniform pe secţiunea transversală. Repartiţia vitezelor pe
secţiune depinde de presiune, de regimul de curgere, de vâscozitatea
lichidului şi natura suprafeţei solide.
vmed
d h
v max v max
a. b.
Fig. V.18 Distribuţia vitezelor în regim laminar
a.- conducte; b.- râuri
V.6.c.1. Regim laminar
În curgerea forţată, viteza variază după o lege parabolică de gradul
doi (Fig. V.18.a). Viteza medie este vmed vmax 2 . Viteza este maximă
în ax.
vmed
vmed=
δ R.L. 0,75 vmax
R.T. R.T.
δ R.L. δ
R.L.
vmax
a. b.
Fig. V.19. Distribuţia vitezelor în regim turbulent
a.- conducte; b.- râuri; R.L. – regim laminar; R.T. – regim turbulent
97
În curgerea cu nivel liber, diagrama de distribuţie este parabolică cu o
distorsiune spre nivelul liber provocată de rezistenţa aerului şi tensiunea
superficială a lichidului (Fig. V.18.b). Viteza maximă se află la
aproximativ 0,2 h de la suprafaţă.
În mişcarea laminară, starea suprafeţei solide nu are nici o influenţă
asupra spectrului vitezelor.
V.6.c.2. Regim turbulent
Legea de variaţie a vitezei în conducte forţate sau în canale şi râuri
poate fi logaritmică, exponenţială sau parabolică de gradul trei.
Suprafaţa peretelui împiedică fluctuaţiile transversale şi le dirijează
pronunţat pe cele longitudinale. În consecinţă, în vecinătatea peretelui, se
formează stratul laminar (sau film laminar), unde se menţine o mişcare
laminară (Fig. V.19).
Grosimea stratului laminar δ se calculează cu formule empirice:
30 D D
; (V.61)
Re Re
unde, s-a notat: D – diametrul conductei;
λ – coeficientul de rezistenţă (coeficientul lui Darcy).
Alt factor care influenţează distribuţia vitezelor în regimul turbulent
este gradul de rugozitate al suprafeţei de contact dintre lichid şi solid.
Rugozitatea exprimă starea de asperitate şi neregularitate a suprafeţei.
Ea depinde de natura materialului şi de gradul de prelucrare a suprafeţei.
Rugozitatea este naturală sau artificială şi se exprimă fie prin
rugozitatea absolută (k sau Δ), fie prin coeficientul de rugozitate (n).
Rugozitatea absolută (k) măsoară înălţimea medie a proeminenţelor. În
tabelul V.2, se prezintă rugozitatea absolută pentru conducte din diferite
materiale.
Tabel V.2. Rugozitatea absolută
Rugozitatea absolută
Material Starea suprafeţei
k (mm)
Tuburi din sticlă, cupru Bună 0,0015
Nouă 0,05 – 0,1
Tuburi din oţel
Încrustaţii 3
Tuburi din fontă Nouă 0,25 – 0,1
Tuburi din azbociment Bună 0,1
98
Rugozitatea naturală se modifică în timp, în general, accentuându-se.
În Hidraulică, până în 1926, rugozitatea era considerată doar ca o
proprietate absolută a suprafeţei, care perturbă deplasarea firelor de curent
şi provoacă vârtejuri datorită proeminenţelor şi adânciturilor ei.
Experienţele au arătat că, la aceeaşi rugozitate absolută, regimul de curgere
şi distribuţia vitezelor pe secţiune depinde şi de geometria curentului şi
grosimea filmului laminar.
Rugozitatea relativă este raportul între rugozitatea absolută şi raza
hidraulică k Rh , iar netezimea relativă este inversul acestui raport.
Rugozitatea echivalentă ke este o rugozitate obţinută artificial, cu nisip
monogranular ce dă acelaşi coeficient λ ca al rugozităţii naturale.
În funcţie de raportul dintre grosimea stratului laminar şi rugozitatea
absolută (Fig. V.20), suprafeţele se clasifică în:
netede hidraulic dacă Δ < δ (Fig. V.20.a);
rugoase hidraulic dacă Δ > δ (Fig. V.20.b).
Δ δ
Δ δ
a. b.
Fig. V.20. Suprafeţe netede (a) şi rugoase hidraulic (b)
V.7. Pierderi de sarcină hidrodinamică
Pierderile de sarcină hidrodinamică sau pierderile de energie specifică
hr sunt provocate de rezistenţele hidraulice întâlnite de curent.
După forma şi poziţia lor, rezistenţele hidraulice sunt:
rezistenţe distribuite – se manifestă pe tot traseul curentului, fiind
cauzate de vâscozitatea lichidului şi de rugozitatea relativă a tubului;
rezistenţe locale – se află în poziţii fixe, ca obstacole cu diverse
forme şi dimensiuni.
Corespunzător acestor rezistenţe, pierderile de sarcină sunt liniare hi
şi locale hl . Ele depind de caracteristicile hidraulice şi fizice ale lichidului
(viteză şi vâscozitate), de geometria conductei sau canalului (formă şi
dimensiuni), de natura suprafeţei conductei sau canalului (rugozitate).
Fiecare rezistenţă acţionează independent, deci pierderea de sarcină
totală va fi suma pierderilor de sarcină liniare şi locale:
hr hi hl (V.62)
99
J. Nikuradze a studiat, experimental, legătura dintre coeficientul lui
Darcy, criteriul Reynolds şi rugozitatea relativă pentru curgerea sub
presiune în conducte şi a ajuns la următoarele concluzii (Fig. V.22)
─ Mişcarea laminară în conducte circulare corespunde numerelor Re
< 2000. Coeficientul λ depinde exclusiv de Re şi nu depinde de rugozitatea
relativă a peretelui conductei.
─ În mişcarea turbulentă, există un domeniu în care λ depinde numai
de Re. Conductele pentru care este valabilă această corelaţie se numesc
conducte netede hidraulic.
─ La valori mari ale numărului Re, coeficientul λ depinde numai de
rugozitatea relativă, iar conductele care funcţionează în acest regim de
curgere se numesc conducte rugoase hidraulic.
V.7.a.1. Calculul coeficientului de rezistenţă λ
Formulele pentru determinarea coeficientului lui Darcy sunt proprii
fiecărui regim de curgere. Ele au fost stabilite teoretic sau experimental.
1. Regimul de curgere laminar
64
Poiseuille (V.71)
Re
2. Regimul de curgere turbulent
Conducte netede
1
H. Blasius 4·103 < Re ≤105 (V.72)
4 100 Re
1
L.Prandtl Re > 4·103 1,8 lg Re 1,64 (V.73)
Prandtl – Kármán Re < 3,6·106
1
2 lg Re 0,8 (V.74)
Conducte rugoase
1 D
Prandtl – Nikuradze 2 lg 1,74 (V.75)
ke
0, 25
k 68
Filonenko – Altşul 0,11 e (V.76)
D Re
Curgerea în domeniul de tranziţie neted – rugos
1 2,51 ke
Colebrook – White 2 lg (V.77)
Re 3,71 D
102
Formula se poate folosi pentru orice domeniu şi anume:
– pentru domeniul neted dacă se neglijează termenul al doilea,
– pentru domeniul rugos dacă se neglijează primul termen.
Alte relaţii de calcul pentru λ sunt prezentate în Anexa 2.
V.7.b. Pierderea de sarcină locală
Pe traseul unui curent, se întâlnesc neuniformităţi şi obstacole numite
rezistenţe locale ca, de exemplu, schimbări bruşte de direcţie sau de
secţiune, armături de reglaj, instrumente de măsură. Ele produc pierderi de
sarcină locale care se explică prin disiparea bruscă a energiei specifice de
presiune datorită modificării câmpului de viteze.
La mişcarea sub presiune, unde forma curentului este fixă, zona de
mişcare neuniformă provocată de rezistenţa locală este restrânsă. Această
zonă se dezvoltă pe un sector foarte scurt în amonte şi ceva mai lung în
aval de rezistenţa locală, dar fără a depăşi de câteva ori dimensiunea
transversală a curentului.
La mişcarea cu nivel liber, unde forma curentului poate să varieze,
fenomenul este mai complex, obstacolele producând modificarea suprafeţei
libere a curentului.
Pierderea de sarcină locală sub formă generală este dată de relaţia lui
Weisbach:
v2
hloc (V.78)
2g
în care, s-a notat: ξ – coeficientul de rezistenţă locală;
v – viteza medie în aval de obstacol.
Coeficientul ξ depinde de caracteristicile geometrice ale elementului
ce produce rezistenţa locală, de numărul Re şi de rugozitate.
Datorită complexităţii fenomenului, ξ poate fi determinat prin metode
teoretice doar în câteva cazuri simple, de aceea se folosesc, frecvent,
procedee experimentale.
Valorile lui ξ sunt date în tabele şi diagrame.
În continuare, se prezintă câteva exemple de pierderi de sarcină locale.
V.7.b.1. Mărirea bruscă a secţiunii
Se consideră o creştere bruscă a secţiunii unei conducte de la S1 la S 2 .
Efectul modificării bruşte a mărimii şi distribuţiei vitezelor este formarea
vârtejurilor în zonele de colţ (Fig. V.23). Vârtejurile reduc energia
mişcării.
103
Efectele acestor modificări sunt:
– formarea unui curent secundar dublu elicoidal (Fig. V.27) ce se
menţine şi la ieşirea din curbă, pe o distanţă de 50 D 70 D ,
– dezlipirea curentului,
– formarea vârtejurilor.
Coeficientul de rezistenţă locală pentru curbe de 90o se calculează cu
formula lui Weisbach:
3,5
D
90 0,13 0,16 (V.87)
Rc
unde, s-a notat: D – diametrul conductei;
Rc – raza de curbură.
Pentru unghiuri α diferite de 90º , pierderea de sarcină se calculează în
funcţie de 90 astfel:
90 (V.88)
90o
Valorile coeficientului de rezistenţă locală 90 sunt date în tabelul
V.4, în funcţie de diametrul conductei şi de raza de curbură.
Tabel V.4. Coeficientul de rezistenţă locală la curbă
D/Rc 0,2 0,4 0,6 0,8 1,0 1,2 1,4 1,6 1,8 2,0
ξ90 0,13 0,14 0,16 0,21 0,29 0,44 0,66 0,98 1,41 1,98
Coturile sunt piese de îmbinare folosite la conductele cu diametru mic,
pentru schimbarea bruscă a direcţiei (Fig. V.28).
Coeficientul de rezistenţă locală este dat de relaţia Borda – Carnot:
4 sin 2 (V.89)
2
V.7.b.4. Vane şi robinete
Vanele şi robinetele sunt dispozitive pentru reglarea debitului prin
modificarea mărimii secţiunii de curgere. Coeficientul de rezistenţă locală
depinde de gradul de deschidere a vanei şi de forma constructivă a acesteia.
Pentru vana plană (Fig. V.29.a), valorile lui ξ sunt date în tabelul V.5.
107
Tabel V.5. Coeficientul de rezistenţă locală la vana plană
(D-h)/D 0 1/8 2/8 3/8 4/8 5/8 6/8 7/8
ξ 0 0,07 0,26 0,81 2,06 5,52 17 97,8
α
D D D
h
a. b. c.
Fig. V.29 Vane şi robinete (schemă de calcul)
a.- vană plană; b.- vană fluture; c.- robinet
Vana - fluture (Fig. V.29.b) se foloseşte pe conductele cu diametru
mare şi la presiuni mari. Coeficientul de rezistenţă locală depinde de
unghiul de obturare α, iar valorile lui sunt date în tabelul V.6.
Tabel V.6. Coeficientul de rezistenţă locală la vana - fluture
α
5 10 15 20 25 30 35 40
(grade)
ξ 0,24 0,52 0,90 1,54 2,51 3,91 6,22 10,8
α
45 50 55 60 65 70 90
(grade)
ξ 18,7 32,6 58,8 118 256 751 ∞
Robinetele sunt armături de reglaj folosite pe conductele cu diametru
mic (Fig. V.29.c).
Pierderea de sarcină locală depinde de unghiul de rotire a robinetului
şi de diametrul conductei. Valorile lui ξ sunt date în tabelul V.7.
Tabel V.7. Coeficientul de rezistenţă locală la robinet
α
5 10 20 30 40 50 55
(grade)
ξ 0,05 0,29 1,56 5,47 17,3 52,6 10
Vana – clapetă (Fig. V.30) este un dispozitiv care permite trecerea
debitului într-un singur sens. Coeficientul de rezistenţă locală depinde de
unghiul α de rotire a clapetei.
Valorile lui ξ sunt date în tabelul V.8.
108
V.7.b.6. Grătar
Grătarul se amplasează la intrarea unei conducte, galerii sau a unui
canal pentru a bloca accesul corpurilor străine. Coeficientul de rezistenţă
locală depinde de forma şi dimensiunile barelor grătarului (Fig. V.32), de
distanţa dintre ele, de unghiul de înclinare a grătarului faţă de orizontală şi
se calculează cu formula lui Kirschmer:
4 3
s
sin (V.90)
d
unde, s-a notat: β – coeficient de formă (Tabel V.10);
s – grosimea maximă a unei bare;
d – distanţa dintre feţele a două bare;
α – unghiul de înclinare a grătarului faţă de orizontală.
Tabel V.10. Coeficientul de formă β pentru barele grătarului
Forma a b c d e f g
β 2,42 1,83 1,67 1,03 0,92 0,76 1,79
V.7.b.7. Ramificaţii
Coeficientul de rezistenţă locală variază în funcţie de raportul
debitelor, de unghiul ramificaţiei, de raportul diametrelor, de sensul
vitezelor şi al curentului principal. Pentru micşorarea pierderilor de
sarcină, se recomandă rotunjirea racordărilor.
În figura V.33, este dat coeficientul ξ pentru ramificaţii având aceleaşi
dimensiuni, dar cu diverse unghiuri şi sensuri ale curenţilor. Coeficienţii de
rezistenţă locală la ramificaţiile în unghi drept sunt prezentaţi în tabelele
V.11, V.12 şi Fig. V.34.
ξ = 0,05 ξ = 0,5 ξ=3
ξ = 0,15 ξ=1 ξ = 0,1
Fig. V.33. Coeficientul de rezistenţă locală la ramificaţii (exemple)
110
Tabel V.11. Coeficienţi de rezistenţă locală la ramificaţii în unghi drept
Q1 Q1/Q 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,8
ξ1 - 0,37 - 0,18 - 0,07 0,26 0,46 0,62 0,94
Q Q2 ξ2 0,16 0,27 0,38 0,46 0,53 0,57 0,60
Tabel V.12. Coeficienţi de rezistenţă locală la ramificaţii în unghi drept
Q1 Q1/Q 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,8
ξ1 1 1,01 1,03 1,05 1,09 1,15 1,32
Q Q2 ξ2 0,004 0,02 0,04 0,06 0,1 0,15 0,26
Q
2 2
Q Q
1 1 0,3 1 ; 2 1 0,3 2
Q2 Q1 Q Q
Q
Q Q Q Q
1 2 3 1 1 1 ; 2 2 3 2 2 1
Q2 Q1 Q Q Q Q
Fig. V.34. Coeficientul de rezistenţă locală la ramificaţii perpendiculare
V.8. Relaţia lui Chézy
Se consideră expresia pierderii de sarcină liniare (V.68):
L v2
hi
4 Rh 2 g
şi se împarte la lungimea curentului pentru care se face calculul, rezultând
panta hidraulică ih :
v2
ih (V.91)
8 g Rh
Din (V.91), se obţine formula de calcul a vitezei în mişcarea
neuniformă forţată sau cu nivel liber, numită relaţia lui Chézy:
111
8g
v Rh ih (V.92)
sau: v C Rh ih (V.93)
unde constanta C s-a numit coeficientul lui Chézy.
Cazuri particulare
a. Curgere uniformă sub presiune
În acest caz, panta hidraulică este egală cu panta piezometrică. Panta
piezometrică se determină mai uşor, de aceea se foloseşte în relaţia lui
Chézy:
v C Rh i p (V.94)
b. Curgere uniformă cu nivel liber
Curgerea uniformă prin râuri şi canale se caracterizează prin egalitatea
dintre panta piezometrică i p şi panta longitudinală a albiei i0 . În acest caz,
problema se simplifică, deoarece panta longitudinală i0 se determină uşor
sau este cunoscută.
Relaţia lui Chézy ia forma:
v C Rh i0 (V.95)
V.8.a. Coeficientul lui Chézy
Coeficientul lui Chézy a fost stabilit prin măsurători în laborator şi în
natură, de aceea se calculează cu formule empirice. Parametrii
fundamentali în aceste formule sunt raza hidraulică (Rh) şi rugozitatea
pereţilor (n), iar cele mai folosite formule sunt:
1
Manning (1890) C Rh 1 6 (V.96)
n
1 15
Forcheimer (1923) C Rh (V.97)
n
1
Pavlovski (1925) C Rh y (V.98)
n
cu y 2,5 n 0,13 0,75 Rh
n 0,1 (V.99)
sau, pentru calcule de predimensionare:
y 1,5 n dacă Rh < 1 m (V.100.a)
112
y 1,3 n dacă Rh > 1 m (V.100.b)
Coeficientul de rugozitate este prezentat în tabelul V.11.
Tabel V.11. Coeficientul de rugozitate
Natura suprafeţei conductei sau canalului n
Sticlă, suprafeţe emailate – noi 0,08
Azbociment - netede 0,011
Oţel, fontă – noi 0,012
Beton tencuit, sclivisit 0,011 – 0.012
Beton netencuit 0,013 – 0,016
Pereu de beton 0,014
Beton torcretat 0,018
Cărămidă, piatră – bine rostuită 0,013
Pereu piatră brută 0,018
Pereu din pietriş, din bolovani de râu cu mortar 0,02
Zidărie de gabioane 0,027
Canal de pământ 0,017 – 0,03
Râuri 0,02 – 0,035
V.9. Aplicaţii
V.9.a. Două rezervoare prismatice având secţiunile orizontale S1 , S 2
comunică între ele printr-un orificiu cu aria ω (Fig. V.35). Neglijând
vitezele de coborâre şi urcare ale nivelurilor şi gradul de nepermanenţă a
mişcării, să se calculeze timpul necesar egalării nivelurilor.
Se cunoaşte diferenţa de nivel iniţială H, coeficientul de viteză φ şi
coeficientul de debit al orificiului μ.
S1
t=0
t=t
z H
z1
Fig. V.35. Schema de calcul S2
z2
113
Rezolvare
Se consideră poziţia nivelurilor la un moment oarecare t, pentru care
diferenţa de nivel este:
z z1 z2 (V.101)
Se scrie ecuaţia lui Bernoulli pentru momentul t, de unde rezultă
relaţia de calcul a vitezei:
v 2g z
Într-un interval de timp infinit mic d t , din rezervorul 1 trece în
rezervorul 2 un volum elementar dV , iar nivelul coboară cu d z1 , respectiv,
urcă cu d z 2 . Volumul tranzitat se exprimă:
geometric: d V S1 d z1 S 2 d z 2 (V.102)
hidraulic: d V Q dt v dt 2 g z dt (V.103)
Se diferenţiază relaţia (V.101):
d z d z1 d z2 (V.104)
Din relaţia (V.102), se scrie:
d z1 S S
2 sau d z2 1 d z1 (V.105)
d z2 S1 S2
Se înlocuieşte (V.105) în (V.104) şi se obţine:
S S2
d z d z1 1 d z1 şi d z1 dz (V.106)
S2 S1 S2
Din (V.102), (V.103) şi (V.106), rezultă:
S1 S 2
2 g z dt dz (V.107)
S1 S 2
din care se obţine dt.
Prin integrare, se determină timpul de egalizare a nivelurilor:
T 0
1 S S dz S S 2H
T dt 1 2 1 2 (V.108)
2 g S1 S 2 z S1 S2 2 g H
0 H
V.9.b. În figura V.36, este reprezentată secţiunea transversală a unui
baraj care are, la partea inferioară, o conductă de evacuare a debitului în
exces.
114
Caracteristicile conductei sunt lungimea L = 81 m, diametrul D = 2500
mm, coeficientul de rugozitate n = 0,013, poziţia faţă de nivelul apei din
lac H = 90,75 m.
La intrare, conducta este prevăzută cu un grătar cu suprafaţa de 25 m2,
executat din bare circulare cu diametrul d = 150 mm, dispuse la distanţa L
= 30 cm, având coeficientul de formă β = 1,79. Pe traseu, există o curbă cu
unghiul de 28º şi raportul D Rc = 0,9. Spre aval, secţiunea curentului se
contractă până la Ac = 4,15 m2.
Să se calculeze debitul conductei când nivelul apei în lacul de
acumulare este maxim.
90,75 m
Fig. V.36.
Schema de calcul grătar
L=81 m
Φ 2,50 m
25º
Rezolvare
Debitul la ieşirea din conductă este dat de relaţia:
Q Ac vc (V.109)
Viteza în secţiunea contractată se determină din ecuaţia continuitate:
Ac vc A v (V.110)
D2
vc v 1,182 v (V.111)
4 Ac
Se scrie ecuaţia lui Bernoulli pe linia de curent care leagă un punct de
pe suprafaţa liberă a lacului cu ieşirea din conductă:
v2
H c hi hloc (V.112)
2g
Se calculează pierderea de sarcină liniară:
L v2 8g 8g
hi cu 0,0155 (V.113)
D 2g C 2 2
1 16
Rh
n
115
Se obţine:
0,0155 81 v 2 v2
hi 0,51 (V.114)
2,5 2g 2g
Se calculează pierderile de sarcină locală:
v 2gr s
43 v 2gr
a. la grătar: hgr gr (V.115)
2g l 2g
Suprafaţa grătarului este de 25 m2, deci viteza prin grătar va fi:
A D2
v gr v v 0,1962 v (V.116)
Agr 4 25
Se înlocuieşte în relaţia (V.115) şi se obţine:
v2
hgr 0,027 (V.117)
2g
v2 v2
b. la intrare: hintr intr 0,06 (V.118)
2g 2g
v2 28
c. la curba de 28º : hc c ; 28 0,25 0,14 (V.119)
2g 90
v2
hc 0,14 (V.120)
2g
d. la îngustarea secţiunii:
v2 v2
hc 0,1 c 1
2
0,1 1,182 2 1
v2
0,04
v2
(V.121)
v 2g 2g 2g
Se introduc pierderile de sarcină în relaţia (V.112) şi se află viteza:
v 3,02 H 3,02 90,75 28,77 m/s (V.122)
Debitul evacuat va fi: Q 4,9 28,77 140,89 m3/s
116
V.9.c. O conductă cu diametrul D = 100 mm şi lungimea L = 2000 m
transportă debitul Q = 400 l/min de petrol. Petrolul poate fi transportat la
temperatura θ1 = 10oC pentru care vâscozitatea cinematică este υ1 = 180 St
sau la temperatura θ2 = 40oC la care υ2 = 25 St. Pentru ambele temperaturi,
se consideră că densitatea petrolului este ρ = 900 kg/m3 şi căldura specifică
c = 2200 J/kg·K.
Să se determine:
1. pierderile de sarcină liniară pe conductă, la cele două temperaturi;
2. lungimea conductei pentru care încălzirea petrolului devine
avantajoasă.
Rezolvare
1. Se stabileşte regimul de curgere la cele două temperaturi:
10 3
4 400
vD 4Q 60
Re1 4,72
1 D 1 3,14 0,1 180 10 4
10 3
4 400
vD 4Q 60
Re 2 33,95
2 D 2 3,14 0,1 25 10 4
şi se constată că, în ambele cazuri, mişcarea este laminară.
Coeficientul lui Darcy pentru regimul laminar va fi:
64 64
1 13,56 ; 2 1,89
Re1 Re 2
Pierderile de sarcină liniare între punctele extreme ale traseului, pentru
ambele cazuri sunt:
L v 2 1 L Q2
h1i 1 87,9 MPa
D 2g D 2
D2
2 g
4
h 2i 12,2 MPa
Se observă că pierderile de sarcină sunt mai mari la transportul
petrolului rece.
2. Puterea necesară încălzirii petrolului este egală cu diferenţa dintre
puterile pentru pompare în cele două cazuri.
117
Puterea necesară pentru încălzirea petrolului de la temperatura θ1 la
temperatura θ2 este:
Pinc Q c 1 2
Puterea necesară pentru pompare are expresia:
Ppomp g Q hi
iar diferenţa de putere pentru cele două temperaturi este dată de relaţia:
Pp P1 p P2 p g Q h1i h 2i
8 L 3
Q 1 2
2 D5
La limită, Pp Pinc , deci:
8 L
Q3 1 2 Q c 2 1 (V.123)
2 D5
Din relaţia (V.123), se obţine lungimea minimă de la care este
avantajoasă încălzirea lichidului:
c 2 1 2 D5
L0 1700 m
8 1 2 Q 2
118
ANEXA 1
Calculul vectorial
a b = ab cos ( a ,b )
a b = a b sin ( a , b )
a (b c ) = (a c ) b (a b ) c = (c b ) a
i j k
a b ax a y az
bx b y bz
d ( a + b ) = d a + db
d(a b ) = (da ) b + a (db )
d(a b ) = da b + a db
d = grad dr = dx + dy + dz
x y z
grad( ) grad grad
grad F ( ) = F ( ) grad
Operatorul nabla (operatorul Hamilton):
a a a
a = grad a = i + j +k (vector)
x y z
da ax a y az
a = = div a = + + (scalar)
dr x y z
div(a b ) div a div b
rot a b rot a rot b
div a div a grada
rot a rot a grad a
119
div a b b rot a a rot b
a b rot a b b a a b a div b b div a
a b grad a b b a a b a rot b b rot a
i j k
d
a a rot a
dr x y z
ax ay az
Operatorul delta (operatorul Laplace):
2 a 2 a 2 a
a = + +
x2 y2 z2
(a ) = grad(diva )
( a ) = rot(rot a ) = rot 2 a = grad(diva ) a
( a ) = div (rot a ) = 0
( a ) b = (b ) a (ab ) = (b ) a grad(a b )
Câmpul de vectori:
este acea regiune din spaţiu în care fiecărui punct M(x, y, z) îi corespunde
un vector v având componentele v x ,v y ,v z .
Funcţia de forţe:
este funcţia U (x, y, z) pentru care există relaţiile
U U U
vx ; vy; v z încât v devine v grad U = U.
x y z
Potenţialul:
este funcţia = – U
Teorema Gauss – Ostrogradski:
„Integrala divergenţei vitezei, calculată la volumul închis de o suprafaţă,
este egală cu fluxul care trece prin suprafaţă”:
120
div v d V = v n d A
V A
Lema fundamentală:
„Dacă, pentru o funcţie scalară sau vectorială f (r ) , definită şi continuă
într-un domeniu D, există relaţia:
f (r ) d V 0 , D D ,
D
atunci f (r ) = 0 în D.”
Teorema lui Stokes:
n dA grad d V ; n v d A rot v d V
A D A D
Derivata materială a vitezei:
d v v v d x v d y v d z
dt t x d t y d t z d t
v v v v v
vx vy vz v v
t x y z t
Formulele lui Euler
ei cos i sin
e i cos i sin
Numere complexe
z a i b ; a, b ; i 1
(a + ib) şi (a – ib) sunt numere complexe conjugate.
Număr complex sub formă normală
a i b r cos i sin r e i
unde, s-a notat:
121
a b b
z r a2 b2 ; cos
; sin ; tg
r r a
r = modulul numărului complex;
= argumentul sau amplitudinea;
r 2 a 2 b 2 = norma numărului complex;
lg z ln z i 2 k i ; k 0, 1, 2,
lg 1 i
lg i i
2
3
lg i i
2
arcsin z i lg i z 1 z 2
arc cos z i lg z i 1 z 2
1 1 iz
arc tg z lg
2i 1 iz
1 iz 1
arc ctg z lg
2i iz 1
122
ANEXA 2
Coeficientul de frecare la curgerea izotermă a lichidelor
Regim Condiţia
Natura Autorul Domeniul
de Formula de calcul de
cond. formulei (Re)
curgere valabilitate
Netedă 64
Stokes;
Laminar şi 0Re2320
Poiseuille Re
rugoasă
Blasius =0,3164 Re - 0,25 4000-105
McAdams =0,184 Re- 0,2 5000-2.105
1
Filonenko 1,82 lg Re - 1,64 4000-107
Herman 0,0054 0,396 Re 0,3 105-2.106
Netedă Nikuradze 0,0032 0,221 Re - 0 ,237 105-3.106
(Re) Lorenz 0,0076 0,899 Re 0,394 1,2.106 Re Re1
Koo 0,0056 0,5 Re 0,32 3000-3.106
Prandtl 1 Re
2 lg 3000-107
Kármán 2,52
1
Turbulent
Konakov 3000-107
1,8 lg Re 1,5 2
1
10 6 3
Moody 0,00551 2 10
4 4000-107
Re
Semi- 1 2,51
Colebrook 2 lg
rugoasă – Re1ReRe2
White Re 3,72
(Re,)
0, 25
100
Altşul 0,11,46 –
Re
1 6,81 0,9
Frenkl 2 lg –
Re 3,72
Prandtl 1 3,72
Rugoasă 2 lg 105 - 10
Nikuradze
() Schifrinson 0,11 0,25 –
123
ε = k /D – rugozitate relativă;
k – rugozitate absolută (mm);
D – diametrul interior al conductei (mm);
– grosimea stratului limită.
Conductă netedă: k .
Conductă semirugoasă: k .
Conductă rugoasă: k .
Re1 = 10/ε; Re2 = 560/ε
124
BIBLIOGRAFIE
1. Acheson D. J. – Elementary Fluid Mechanics – Clarendon Press,
Oxford,1990;
2. Anton V., Popoviciu M., Fitero I. – Hidraulică şi maşini hidraulice –
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
3. Bartha I. ş.a. – Hidraulică. Probleme – Lito, Universitatea Tehnică
“Gh. Asachi”, 1991;
4. Bartha I. – Curs de hidraulică – Lito, Universitatea Tehnică “Gh.
Asachi”, 1993;
5. Blăgoi O. – Hydraulique générale et appliquée – Lito, Universitatea
Tehnică, Iaşi, 1994;
6. Blăgoi O., Gavrilaş G. – Noţiuni fundamentale de hidraulică – Lito,
Universitatea Tehnică, Iaşi, 1995;
7. Blăgoi O. – Bazele Hidraulicii – Ed. Noël, Iaşi, 1997;
8. Boeriu P., Răcelescu M. – Hidraulică – Lito, Universitatea Politehnică,
Timişoara, 1994;
9. Brădeanu P. – Mecanica fluidelor – Ed. Tehnică, Bucureşti, 1983;
10. Brun E. A., Martinot–Lagarde A. – Mécanique des fluides – I–III, Ed.
Dunod, Paris, 1968, 1970;
11. Carafoli E., Constantinescu V. N. – Dinamica fluidelor incompresibile
– Ed. Academiei, Bucureşti, 1981;
12. Cauvin A., Guerrée H. – Eléments d'hydraulique – Ed. Eyrolles, Paris,
1990;
13. Carlier H. – Hydraulique générale et appliquée – Ed. Eyrolles, Paris,
1988;
14. Cioc D. – Hidraulica – Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;
15. Constantinescu V. N., Găletuşe Şt. – Mecanica fluidelor şi elemente de
aerodinamică – Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983;
16. David I. – Hidraulică – vol. II, Lito, Universitatea Tehnică, Timişoara,
1990;
125
17. David I., Şumălan I. – Metode numerice cu aplicaţii în hidrotehnică –
Ed. Mirton, Timişoara, 1998;
18. Dragoş L. – Principiile mecanicii mediilor continue – Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1983;
19. Fayet J. – Hydraulique – Eyrolles, Paris, 1991;
20. Florea J., Panaitescu V. – Mecanica fluidelor – Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979;
21. Gavrilaş G. – Hidraulică urbană – Ed. Gh. Asachi, Iaşi, 1999;
22. Giurconiu M., Mirel I., ş.a. – Hidraulica construcţiilor şi instalaţiilor
hidroedilitare – Ed. Facla, Timişoara, 1989;
23. Hâncu S., ş.a. – Hidraulică aplicată. Simularea numerică a mişcării
nepermanente a fluidelor – Ed. Tehnică, Bucureşti, 1985;
24. Iamandi C., Petrescu V., Sandu L., Damian R., Anton A., Degeratu M.
– Hidraulica instalaţiilor. Aplicaţii – Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1985;
25. Iamandi C., Petrescu V. – Mecanica fluidelor – Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978;
26. Idelcik I. E. – Îndrumător pentru calculul rezistenţelor hidraulice – Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1984;
27. Ionescu D. – Introducere în hidraulică – Editura Tehnică, Bucureşti,
1976;
28. Ionescu D. – Curs de mecanica fluidelor – Lito, Institutul Politehnic,
Bucureşti, 1981, 1982, 1983;
29. Ionescu D., Matei P., Todicescu A., ş.a. – Mecanica fluidelor şi maşini
hidraulice – Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
30. Isbăşoiu E. C., Georgescu S. C. – Bazele hidraulicii – Lito,
Universitatea Politehnică, Bucureşti, 1993;
31. Kiselev P. G. – Îndreptar pentru calcule hidraulice – Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1988;
32. Landau L. D., Lifschitz E. M. – Mécanique des fluides – Ed. Mir,
Moscova, 1971;
33. Luca M. – Hidraulica construcţiilor hidrotehnice – vol. I, Rotaprint,
Institutul Politehnic, Iaşi, 1994;
34. Luca M. – Hidraulică tehnică – vol. I, Ed. Tehnopres, Iaşi, 1998;
35. Macarevici L., Zavati V. – Hidraulică şi amenajări hidrotehnice – vol.
I, Lito, Institutul Politehnic, Iaşi, 1971;
126
36. Mănescu A., Sandu M. – Hidraulică teoretică şi aplicată – Lito,
Institutul de Construcţii, Bucureşti, 1983;
37. Mateescu Cr. – Hidraulica – Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963;
38. Matei P., Ciocan L., Rusu I., Rădulescu M., Călăraşu D., Alexandrescu
A., Scurtu D. – Indrumar de laborator de mecanica
fluidelor şi maşini hidropneumatice – Rotaprint, Institutul
Politehnic Iaşi, 1986;
39. Moruşca I., Vingan D. – Hidraulică – îndrumar de lucrări – Lito,
Universitatea Tehnică, Cluj-Napoca, 1992;
40. Nekrasov B. – Cours d'hydraulique – Ed. Mir, Moscova, 1985;
41. Oroveanu T. – Mecanica fluidelor vâscoase – Ed. Academiei,
Bucureşti, 1967;
42. Popescu D., Duinea A. – Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice.
Probleme – Lito, Universitatea Craiova, 2001;
43. Popescu Şt. – Curs de maşini hidraulice – Lito, Universitatea Tehnică,
Iaşi, 1993;
44. Rădulescu M., Ciobanu P. – Hidraulică şi maşini hidraulice – Partea
I Bazele hidraulicii, Lito, Universitatea Tehnică, Iaşi,
1993;
45. Reynolds A. I. – Curgeri turbulente în tehnică – (traducere din limba
engleză), Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982;
46. Roman P. – Mecanica fluidelor – Lito, Institutul Politehnic, Bucureşti,
1990;
47. Roman P., Isbăşoiu E. C., Bălan C. – Probleme speciale de
hidromecanică – Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987;
48. Ştefan I., Ştefan S. – Mecanica fluidelor – Ed. Academiei Militare,
Bucureşti, 1978;
49. Zahariea D. – Implementarea sistemelor de măsurare digitală în
domeniul mecanicii fluidelor şi aplicaţiilor ei tehnice –
Grant, Polytech, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi,
2002;
50. STAS 3061/1974 – Hidraulica. Terminologie, simboluri, unităţi de
măsură;
51. STAS 7076/1988 – Armături din fontă şi oţel. Condiţii tehnice
generale de calitate;
127
52. STAS 6526/1990 – Manometre diferenţiale cu tub în formă de U.
Condiţii tehnice generale de calitate;
53. STAS 7347/2 - 1990 – Determinarea debitelor fluidelor în sisteme de
curgere sub presiune. Metoda micşorării locale a secţiunii
de curgere. Metodă de calcul;
54. SR EN ISO 8316/1997 – Măsurarea debitului de lichid în conducte
închise. Metoda de colectare a lichidului într-un rezervor;
55. SR EN 60534-1/1995 – Robinete de reglare a proceselor industriale.
128
CUPRINS
Capitolul I INTRODUCERE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
I.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
I.2. Scurt istoric al dezvoltării Hidraulicii . . . . . . . . . . . . . . 6
Capitolul II PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE FLUIDELOR . . 9
II.1. Densitatea (masa volumică, masa specifică) . . . . . . . . 9
II.2. Greutatea specifică (greutatea volumică) . . . . . . . . . . . 10
II.3. Ecuaţia de stare. Temperatura. Căldura specifică . . . . . 10
II.4. Compresibilitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
II.5. Dilataţia termică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
II.6. Modelele matematice ale fluidelor. Viscozitatea . . . . . 12
II.7. Tensiunea superficială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
II.8. Adeziunea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
II.9. Capilaritatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
II.10. Absorbţia. Cavitaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
II.11. Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
Capitolul III HIDROCINEMATICA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
III.1. Reprezentarea mişcării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
III.1.a. Reprezentarea materială (Lagrange). . . . . . . . . . 25
III.1.b. Reprezentarea spaţială (Euler) . . . . . . . . . . . . . . 26
III.2. Câmpul vitezelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
III.2.a. Clasificarea mişcărilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
III.2.b. Traiectorie. Linie de curent. Tub de curent. . . . . 27
III.2.c. Debit. Viteză medie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
III.3. Câmpul acceleraţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
III.4. Câmpul vârtejurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
129
III.5. Ecuaţia de continuitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
III.5.a. Cazuri particulare ale ecuaţiei de continuitate . . 33
III.6. Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Capitolul IV. HIDROSTATICA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
IV.1. Presiunea hidrostatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
IV.1.a. Proprietăţile presiunii hidrostatice . . . . . . . . . . . 39
IV.2. Ecuaţiile generale ale echilibrului hidrostatic . . . . . . . 40
IV.2.a. Principiul lui Pascal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
IV.3. Echilibrul lichidelor în câmp gravitaţional . . . . . . . . . 42
IV.3.a. Calculul presiunii într-un punct al lichidului . . . 43
IV.4. Măsurarea presiunii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
IV.4.a. Clasificarea instrumentelor de măsurare a
46
presiunii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
IV.4.b. Tipuri de instrumente pentru măsurarea presiunii 47
IV.5. Echilibrul relativ al lichidelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52
IV.5.a. Ecuaţia echilibrului relativ în cazuri particulare . 54
IV.5.a.1. Lichid în repaus în câmp gravitaţional . . 54
IV.5.a.2. Lichid acţionat de forţa de inerţie în câmp
55
gravitaţional . . . . . . . . . . . . . . . . . .
IV.5.a.3. Lichid acţionat de forţa centrifugă în
55
câmp gravitaţional . . . . . . . . . . . . . . . . . .
IV.6. Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
IV.7. Forţa hidrostatică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
IV.7.a. Forţa hidrostatică pe suprafeţe plane . . . . . . . . . . 58
IV.7.a.1. Forţa hidrostatică pe suprafeţe orizontale 58
IV.7.a.2. Forţa hidrostatică pe suprafeţe înclinate . 59
IV.7.b. Forţa hidrostatică pe suprafeţe curbe . . . . . . . . . 62
IV.7.b.1 Forţa hidrostatică pe suprafeţe cilindrice 63
IV.8. Echilibrul solidului scufundat în fluid . . . . . . . . . . . . 65
IV.8.a. Legea lui Arhimede . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
IV.8.b. Echilibrul solidului imersat . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
IV.8.c. Echilibrul solidului plutitor . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
IV.8.c.1. Forme de echilibru la plutire . . . . . . . . . . 69
IV.8.d. Oscilaţiile plutitorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
IV.8.d.1. Mişcarea de ruliu . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
130
IV.8.d.2. Oscilaţiile verticale . . . . . . . . . . . . . . . . 71
IV.9. Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73
Capitolul V HIDRODINAMICA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
V.1. Ecuaţiile diferenţiale ale mişcării lichidului perfect . . . 77
V.2. Teorema impulsului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
V.2.a. Teorema impulsului pentru un tub de curent . . . . 78
V.2.b. Teorema impulsului pentru sisteme fixe . . . . . . . 79
V.2.b.1. Reacţiunea pe cotul unei conducte . . . . . 79
V.2.b.2. Reacţiunea vânei de lichid pe o placă . . . 79
V.2.b.3. Contracţia vânei de lichid în ajutajul
81
Borda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V.2.c. Teorema impulsului pentru sisteme mobile . . . . . 82
V.2.c.1. Devierea unui jet de o suprafaţă în mişcare
de translaţie . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
V.2.c.2. Roata hidraulică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
V.3. Teorema momentului cinetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
V.3.a. Teorema momentului cinetic pentru un tub de
83
curent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V.3.b. Viteza dispozitivului de stropire . . . . . . . . . . . . . 83
V.4. Teorema conservării energiei. Relaţia lui Bernoulli . . . 84
V.4.a. Relaţia lui Bernoulli pentru un fir de lichid perfect 84
V.4.a.1. Interpretarea energetică şi geometrică a
relaţiei Bernoulli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
V.4.b. Relaţia lui Bernoulli pentru un curent de lichid
87
real . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V.4.b.1. Interpretarea geometrică a relaţiei
88
Bernoulli pentru un curent de lichid real .
V.4.c. Aplicaţii ale ecuaţiei lui Bernoulli. . . . . . . . . . . . 90
V.4.c.1. Măsurarea presiunii într-un curent de
90
lichid . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V.4.c.2. Măsurarea debitului într-o conductă . . . . 91
V.4.c.3. Ejectorul sau pompa cu jet de apă . . . . . . 92
V.5. Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
V.6. Regimul de curgere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
V.6.a. Numărul Reynolds . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
131
V.6.b. Ecuaţiile mişcării turbulente (ecuaţiile Reynolds) 97
V.6.c. Distribuţia vitezelor pe secţiune . . . . . . . . . . . . . . 97
V.6.c.1 Regim laminar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
V.6.c.2 Regim turbulent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
V.7. Pierderi de sarcină hidrodinamică . . . . . . . . . . . . . . . . 99
V.7.a. Pierderea de sarcină liniară . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
V.7.a.1. Calculul coeficientului de rezistenţă λ . . . 102
V.7.b. Pierderea de sarcină locală . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
V.7.b.1. Mărirea bruscă a secţiunii . . . . . . . . . . . . 103
V.7.b.2. Îngustarea bruscă a secţiunii . . . . . . . . . . 105
V.7.b.3. Curbe şi coturi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
V.7.b.4. Vane şi robinete . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
V.7.b.5. Sorb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
V.7.b.6. Grătar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
V.7.b.7. Ramificaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
V.8. Relaţia lui Chézy . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
V.8.a. Coeficientul lui Chézy . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
V.9. Aplicaţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
ANEXA 1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
ANEXA 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
CUPRINS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
132
S-ar putea să vă placă și
- Manual HidraulicaDocument411 paginiManual HidraulicaPitis Marian96% (26)
- Hidraulica GeneralaDocument188 paginiHidraulica GeneralaAnonymous FlntSn7Xe100% (1)
- Curs Hidraulica PDFDocument29 paginiCurs Hidraulica PDFIoan CosteaÎncă nu există evaluări
- M. Rades - Analiza Cu Elemente FiniteDocument274 paginiM. Rades - Analiza Cu Elemente FiniteMircea Rades100% (1)
- Manual Hidr.Document432 paginiManual Hidr.David Stanescu100% (3)
- Supape de PresiuneDocument12 paginiSupape de PresiuneBurangic TudorelÎncă nu există evaluări
- Curs - Rezistenta Materialelor Partea 1Document252 paginiCurs - Rezistenta Materialelor Partea 1Bogdan Dobrinaș92% (12)
- Elemente Finite FundamenteDocument205 paginiElemente Finite FundamenteCatalina DanielaÎncă nu există evaluări
- BARTHA Hidraulica 1Document500 paginiBARTHA Hidraulica 1Galatanu Dan100% (1)
- Masini Hidraulice 2Document217 paginiMasini Hidraulice 2Laura Calin100% (4)
- Statii de PompareDocument137 paginiStatii de PompareAdrian Stefan100% (1)
- Pompe Si Statii de PompareDocument36 paginiPompe Si Statii de PompareAmy Loredana0% (1)
- Simboluri PneumaticeDocument15 paginiSimboluri PneumaticeEnergy RazvanÎncă nu există evaluări
- Cristea Mateescu HidraulicaDocument781 paginiCristea Mateescu HidraulicaPopa SergiuÎncă nu există evaluări
- Actionari Hidraulice Si PneumaticeDocument37 paginiActionari Hidraulice Si PneumaticeDraganonskyMarioÎncă nu există evaluări
- Fenomenul de CavitatieDocument17 paginiFenomenul de CavitatieAdrian Talmaciu100% (1)
- M. Rades - Rezistenta Materialelor 2Document321 paginiM. Rades - Rezistenta Materialelor 2Mircea Rades100% (6)
- Flambajul Barelor DrepteDocument23 paginiFlambajul Barelor Drepteandreea toma100% (1)
- Solicitarea de TorsiuneDocument10 paginiSolicitarea de TorsiuneDan DannyÎncă nu există evaluări
- Gh. Buzdugan, E. Mihailescu, M. Rades - Masurarea VibratiilorDocument268 paginiGh. Buzdugan, E. Mihailescu, M. Rades - Masurarea VibratiilorMircea Rades100% (3)
- Mecanica ConstrucŢiilorDocument37 paginiMecanica ConstrucŢiilorcristiminghelÎncă nu există evaluări
- CURSDocument11 paginiCURSMadalina GogaÎncă nu există evaluări
- Curgerea Fluidelor RealeDocument94 paginiCurgerea Fluidelor Realegelut7150% (2)
- Hidraulica - Miscari Cu Suprafata Libera PDFDocument23 paginiHidraulica - Miscari Cu Suprafata Libera PDFVelatos Ionut100% (1)
- Mecanica VectorialaDocument33 paginiMecanica VectorialatrecinquaÎncă nu există evaluări
- Curs Amenajari Hidrotehnice SI2006 07Document45 paginiCurs Amenajari Hidrotehnice SI2006 07Bocșa AlinÎncă nu există evaluări
- Hidraulica Complet PDFDocument70 paginiHidraulica Complet PDFbogdansavaÎncă nu există evaluări
- BiofizicaDocument59 paginiBiofizicaCojocaru VioletaÎncă nu există evaluări
- Curs Ecologie AcvaticaDocument106 paginiCurs Ecologie AcvaticaAlina VislovschiÎncă nu există evaluări
- Curs 1Document7 paginiCurs 1SebiÎncă nu există evaluări
- Apa in Sisteme BiologiceDocument12 paginiApa in Sisteme Biologicefloreaclaudia100% (1)
- Mecanica FluidelorDocument12 paginiMecanica FluidelorGenoveva StraticaÎncă nu există evaluări
- Intrebari Biofizica ExamenDocument8 paginiIntrebari Biofizica ExamenLauraÎncă nu există evaluări
- Subiecte Atestarea nr.1 Raspunsuri - 2020 2021Document16 paginiSubiecte Atestarea nr.1 Raspunsuri - 2020 2021Staver NataliaÎncă nu există evaluări
- BiofizicaDocument16 paginiBiofizicaCrina ClimaÎncă nu există evaluări
- CURS BiofizicaDocument67 paginiCURS BiofizicaIna TodicaÎncă nu există evaluări
- Memoria ApeiDocument10 paginiMemoria ApeiDan Gabi0% (1)
- Biofizica AMG - Transportul FluidelorDocument13 paginiBiofizica AMG - Transportul Fluidelorirenevoicu920Încă nu există evaluări
- Mecanica Fluidelor Referat IsbeDocument32 paginiMecanica Fluidelor Referat IsbeIacob AlinaÎncă nu există evaluări
- Biofizica - Partea IIDocument2 paginiBiofizica - Partea IIAdrian FlorinÎncă nu există evaluări
- Introducere in HidrologieDocument10 paginiIntroducere in HidrologieFlorin DavidÎncă nu există evaluări
- Cursbfa 1Document13 paginiCursbfa 1dumitracheÎncă nu există evaluări
- Relativitatea ClasicăDocument6 paginiRelativitatea ClasicăAnonymous sZh7KV8L0% (2)
- Subiecte La Biofizica 2018 2019Document1 paginăSubiecte La Biofizica 2018 2019Anna StolearencoÎncă nu există evaluări
- BiofizicaDocument8 paginiBiofizicaMonica Răileanu100% (1)
- II Dinamica FluidelorDocument27 paginiII Dinamica Fluidelor7felix007Încă nu există evaluări
- BiofizicaDocument39 paginiBiofizicaGabriela AndreeaÎncă nu există evaluări
- Cristian GhinetDocument4 paginiCristian GhinetCristian Ionut NastasaÎncă nu există evaluări
- Curs 3 Si 4 Notiuni de Biofizica MolecularaDocument9 paginiCurs 3 Si 4 Notiuni de Biofizica MolecularaFlorin Luca GradinaruÎncă nu există evaluări
- 6 Notiuni de Hidraulica Si TermotehnicaDocument3 pagini6 Notiuni de Hidraulica Si TermotehnicaIoan Puiu-TudorÎncă nu există evaluări
- Reologie c1Document36 paginiReologie c1Ana RosuÎncă nu există evaluări
- NeralaDocument0 paginiNeralaBotnaru VladimirÎncă nu există evaluări
- Portofoliu La FizicaDocument13 paginiPortofoliu La FizicaCerasela Nazare33% (3)
- Tot Ce e La MF Cu Verde in CursDocument117 paginiTot Ce e La MF Cu Verde in CursAdi OpreaÎncă nu există evaluări
- Biofizica C1Document7 paginiBiofizica C1Durnac AnisoaraÎncă nu există evaluări
- Despre MoleculeDocument3 paginiDespre MoleculeLucelia DeduÎncă nu există evaluări
- Examen An IIDocument10 paginiExamen An IIFotache SergiuÎncă nu există evaluări
- CAP4Sisteme Dinamice1Document21 paginiCAP4Sisteme Dinamice1GALAON IONUTÎncă nu există evaluări
- CURS Hidraulica Complet PDFDocument70 paginiCURS Hidraulica Complet PDFTo Ge CaÎncă nu există evaluări
- Subiecte Biofizica RezolvateDocument65 paginiSubiecte Biofizica RezolvateBrumar AlexandraÎncă nu există evaluări
- Model Proiect Reab. Str. Hidroedilitare 2019Document36 paginiModel Proiect Reab. Str. Hidroedilitare 2019Ciobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Paulo Coelho - Diavolul Si Domnisoara Prym PDFDocument71 paginiPaulo Coelho - Diavolul Si Domnisoara Prym PDFLorena NeaguÎncă nu există evaluări
- Lista Propuneri UtilajeDocument1 paginăLista Propuneri UtilajeCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- BiofiltreDocument9 paginiBiofiltreCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Paulo Coelho - Diavolul Si Domnisoara Prym PDFDocument71 paginiPaulo Coelho - Diavolul Si Domnisoara Prym PDFLorena NeaguÎncă nu există evaluări
- Curs 2Document7 paginiCurs 2Ciobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Ucxvr - Ghidul Beneficiarului - FIDICDocument173 paginiUcxvr - Ghidul Beneficiarului - FIDICLn MirelaÎncă nu există evaluări
- Curs EPANET 2019 2020Document67 paginiCurs EPANET 2019 2020Ciobanete Lidia100% (1)
- C 1 Epurare AUIDocument5 paginiC 1 Epurare AUICiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Curs 3Document32 paginiCurs 3Ciobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Curs Proceduri de ContractareDocument159 paginiCurs Proceduri de ContractareCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- P2P 2551554 PDFDocument14 paginiP2P 2551554 PDFCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Anexa3a 30062008 PDFDocument17 paginiAnexa3a 30062008 PDFCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Curs Proceduri de ContractareDocument159 paginiCurs Proceduri de ContractareCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Conceptie Nationala Inundatii AVIZATADocument54 paginiConceptie Nationala Inundatii AVIZATACiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Amenajarea Bazinelor Hidrografice Ale Prin Lucrari SpecificeDocument168 paginiAmenajarea Bazinelor Hidrografice Ale Prin Lucrari Specificeandreibadica100% (4)
- 0 58testDocument1 pagină0 58testCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Fi Sede LucruDocument2 paginiFi Sede LucruCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- 0 TestclasaaviiiDocument3 pagini0 TestclasaaviiiCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- 0 30testdeevaluareDocument2 pagini0 30testdeevaluarenutzka89Încă nu există evaluări
- Paulo Coelho - Jurnalul Unui MagDocument109 paginiPaulo Coelho - Jurnalul Unui Magtheoama90% (21)
- 2 Descriere ADocument4 pagini2 Descriere AgabiaramaÎncă nu există evaluări
- 0 1lucrareDocument1 pagină0 1lucrareCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Prajitura Cu MacDocument1 paginăPrajitura Cu MacCiobanete LidiaÎncă nu există evaluări
- Mitu 2009 PDFDocument74 paginiMitu 2009 PDFAlin Mihai VidicanÎncă nu există evaluări
- 4.1 Raport Individual Dez Prof Tipizat v2Document2 pagini4.1 Raport Individual Dez Prof Tipizat v2Georgiana Diana MindrilaÎncă nu există evaluări
- Management EducationalDocument80 paginiManagement Educationalapi-3804479100% (5)
- LIT ROM, Cursuri Def Grad II, Iunie 2004,1Document182 paginiLIT ROM, Cursuri Def Grad II, Iunie 2004,1Ana-Maria PichiuÎncă nu există evaluări
- Culegere de Texte Pentru Serbari ScolareDocument92 paginiCulegere de Texte Pentru Serbari ScolareRedactia Mozaicul100% (8)
