IMPORTANȚA APLICĂRII UNOR TEHNOLOGII

UNIFORME
LA PRINCIPALELE PLANTE LEGUMICOLE
În cadrul sistemelor de cultură ale plantelor legumicole, în câmp sau în
spaţii protejate (solarii, sere), sunt tehnologii specifice, ale căror secvenţe
sunt definitorii pentru realizarea unor producții mari, de calitate și
eficiente.
Principalele secvenţe tehnologice specifice tehnologiilor clasice de
cultivare ale legumelor sunt:
• alegerea sortimentului (soiului sau hibridului ) specific sistemului de
cultivare corespunzător;
• pregătirea terenului;
• producerea materialului săditor;
• înființarea culturilor;
•lucrările de îngrijire (comune şi specifice);
• alegerea momentului optim de recoltare;
• valorificarea producției.
Cunoașterea și aplicarea uniformă a unor tehnologii legumicole
moderne de către toți fermierii, membrii sau nu ai unei cooperative
de profil legumicol, reprezintă o garanție a succesului activităților
de producție și a rezultatelor economice obținute de aceștia.

Aceste verigi tehnologice deosebit de importante în legumicultură,

fac diferenţa dintre o pregătire tradiţională, sumară şi de cele mai
multe ori neglijentă şi o pregătire modernă, riguroasă şi unitară,
bazată pe rezultate ştiinţifice şi practice, actualizate şi pe aplicarea
unor tehnici şi procedee de sortare-calibrare, ambalare, depozitare
și procesare de mare eficacitate şi randament.

În prezent, fermierii legumicultori din România, nu manifestă o

reală preocupare pentru cultivarea unui sortiment modern şi nici
pentru valorificarea superioară a legumelor în stare proaspătă și
chiar pentru o eventuală prelucrare a acestora.
Practica ne-a demonstrat că, deşi sectorul de producţie legumicolă s-a
modernizat şi producţiile au crescut, legumicultorii din România, cu foarte
mici excepţii, s-au complăcut să rămână ancoraţi într-un sistem de
valorificare învechit ca şi concept şi tehnologie şi care, mai mult, a încurajat
apariţia şi dezvoltarea unei pieţe intermediare ce impune preţuri ce nu au
nicio legătură cu mecanismele de cerere şi ofertă specifice unei pieţe cu
funcţionalitate normală.

Această situaţie este şi o consecinţă a faptului că, în legumicultura

românescă, principala formă de organizare este ferma mică (1 – 5 ha) şi
grădina comercială (> 1,5 ha), structuri ce nu pot asigura capital financiar
suficient pentru modernizarea întregului lanţ tehnologic, în special zona de
valorificare.

În acest context este imperios necesar găsirea unor soluţii organizatorice,

respectiv diferite forme asociative, care să poată găsi rezolvare problemelor
de valorificare superioară a producţiei legumicole astfel încât legumele
româneşti să poată penetra piaţa marilor lanţuri de magazine cu cât mai multe
specii şi pe o perioadă cât mai lungă pe parcursul anului.
 CRITERII DE FOLOSIRE INTENSIVĂ A RESURSELOR
IMPLICATE ÎN PROCESUL DE PRODUCŢIE DIN LEGUMICULTURĂ
Culturile de legume se realizeză cu investiţii ridicate în spaţiile de cultură
specifice şi cu cheltuieli mari pentru asigurarea resurselor energetice, a
materialelor şi inventarului necesar desfăşurării în condiţii tehnologice şi
economice favorabile a procesului de producţie din legumicultură. Ca urmare,
se impune folosirea intensivă şi judicioasă a tuturor resurselor implicate,
dintre criteriile de folosire intensivă mai importante fiind următoarele:
• programarea judicioasă a culturilor, astfel încât să se asigure pe o perioadă
cât mai lungă din an ocuparea spaţiilor (sere, solarii, răsadniţe) cu răsaduri şi
culturi de producţie;
• alegerea cu grijă a culturilor legumicole, atât la nivel de specie cât şi la nivel
de cultivar, acordând prioritate acelora la care valorificarea este bine
asiguratăla nivel de piaţă sau fabrici de prelucrare şi conserve;
• alegerea unor structuri de culturi (principale şi secundare) care să permită
intensivizarea procesului productiv prin practicarea obligatorie a culturilor
succesive şi asociate;
• folosirea unui material biologic performant (hibrizi sau soiuri de mare
randament) şi care prezintă rezistenţe la boli şi dăunători, calitate superioară
a producţiei şi solicitare pe piaţă;
• diversificarea sortimentului cultivat în paralel cu specializarea pe anumite
culturi legumicole;
• elaborarea judicioasa a tehnologiilor de cultură şi programarea în timp a
acestora (asigurare cu material biologic, datele de înfiinţare – desfiinţare a
culturilor, de realizare sau revizuire a spaţiilor de cultură, de aprovizionare cu
diferite materiale etc; proiectarea unor asolamente care să permită
practicarea unor rotaţii eficiente, în scopul reducerii riscului incidenţei unor
agenţi patogeni de sol şi cel de acumulare al unor reziduuri de pesticide;
• practicarea unor tehnologii de cultură integrate care să pemită aplicarea cu
responsabilitate a produselor chimice necesare pentru protecţia fitosnitară şi
fertilizarea plantelor şi introducerea în procesul productiv a unor resurse
materiale şi energetice de reciclate;
• managementul integrat al culturilor în scopul prevenirii şi chiar combaterii
poluării solului (principalul mijloc de producţie din agricultură), a resurselor de
apă şi mediu;
• aplicarea cu stricteţe a tuturor verigilor tehnologice astfel încât să se obţină
rezultate de producţie superioare în condiţii de eficienţă economică sporită;
• introducerea şi aplicarea unor soluţii tehnologice noi (culturi fără sol, irigare
prin picurare, irigare cu apă magnetizată, fertigare, fertilizare foliară, fertilizare
suplimentară cu CO2, combaterea biologică a agenţilor patogeni şi a
dăunătorilor, iluminarea suplimentară la producerea răsadurilor, încălzirea
spaţiilor de cultură folosind surse alternative de energie – geotermală,
geotermică etc.;
 CRITERII DE ALEGERE A MATERIALULUI BIOLOGIC
FOLOSIT PENTRU INFIINŢAREA CULTURILOR DE LEGUME

Pentru înfiinţarea culturilor de legume trebuie să se folosească acele specii şi

cultivare (soiuri şi hibrizi) care sunt capabile să valorifice la maximum condiţiile de
tehnologie realizate cu eforturi financiare deosebite.
Pentru atingerea obiectivului principal al legumiculturii, respectiv, realizarea unor
culturi legumicole profitabile şi prietenoase cu mediul, trebuie respectate câteva
criterii de alegere a materialului biologic folosit:
 sortimentul cultivat să realizeze producţii cât mai mari, de calitate nutriţională şi
comercială cât mai bună;
 producţia obţinută terbuie să se bucure de o solicitare şi desfacere deosebită pe
piaţă;
 valorificarea producţiei să asigure un profit cât mai mare şi cât mai sigur, aspect
foarte important pentru asigurarea şi dezvoltarea proceselor produtive ulterioare;
 să se aibă în vedere în principal hibrizii (F1) şi soiurile specializate, care să
corespundă atât cerinţelor tehnologice cât şi celor de piaţă;
 materialul biologic să fie procurat din reţeaua autorizată de comercializare a
seminţelor şi să se regăsească în lista oficială de soiuri şi hibrizi recomandate şi
autorizate pentru România;
 abordarea cu precădere a culturilor timpurii şi extratimpurii, în funcţie de metoda
de protejare folosită, necesită un material biologic specializat, capabil să asigure
producţie economic eficientă în condiţii specializate de cultivare.
 ANALIZA EVOLUŢIEI SECTORULUI LEGUMICOL
DIN ROMÂNIA DE DUPĂ ANUL 1990
Începând cu anul 1990, suprafaţa ocupată cu legume în România înregistrează,
oscilaţii majore, în special în perioada 1990-1997 (tabelul 5). Aceste oscilaţii au un
numitor comun, respectiv scăderea suprafeţelor cultivate cu legume, pe fondul
destructurării sectorului cooperatist şi de stat şi trecerea suprafeţelor agricole în
proprietate privată, în regim puternic fracţionat.
Mare parte dintre producătorii individuali nedispunând de bază materială şi resurse
financiare s-au orientat către culturi mai puţin intensive sau chiar au renunţat a mai
cultiva terenul. O mică parte – în special cei care aveau tradiţie privind practicile
legumicole şi care aveau şi minime resurse financiare – au mers mai departe,
asigurând astfel continuitate în acest domeniu de activitate. Această opţiune a fost
favorizată şi de faptul că, pentru legume, preţul de valorificare era stabilit de către
cererea şi oferta de pe piaţa liberă, în timp ce, pentru cereale, preţul era impus şi
garantat de către stat.
Evoluţia suprafeţelor şi a producţiilor de legume în România
în perioada 1989-2010
Specificare UM Anul Diferenţa Anul Diferenţa 2010-
1989 1990 1992 2000 2000- 1989 (%) 2010 2000
(%)

Suprafaţa Mii ha 252,8 216,0 269,1 234,2 - 18,6 262,7 10,8

Producţia totală Mii t. 3726,6 2357,5 2512,7 2527,8 - 32,2 3875,4 34,8

Producţia medie t/ha 14,7 10,9 9,34 10,8 -26,6 14,75 26,8
 Majoritatea micilor proprietari au cultivat, în principal, legumele
necesare autoconsumului, iar cei aflaţi în bazinele legumicole din
preajma marilor oraşe s-au specializat în cultivarea de legume destinate
consumului în stare proaspătă şi aprovizionarea pieţelor.
Inflaţia exacerbată, scăderea veniturilor şi, deci, a nivelului de trai a
populaţiei din România au condus în scurt timp la imposibilitatea
refinanţării proprii a micilor producători, cu implicaţii majore în scăderea
accentuată a suprafeţelor cultivate dar şi a producţiilor de legume, pe
fondul în care, cererea pentru acestea deşi a scăzut, se păstra mai
mare decă oferta.
Ca o urmare firească, importurile de legume prospete şi conservate
au înregistrat an de an creşteri importante, atât în sezon dar mai ales în
extrasezon, perioadă în care producţia de legume din România era şi
este şi la ora actuală aproape inexistentă.
Principalii factori care au contribuit la scăderea producţiei
totale de legume din România pot fi consideraţi următorii:
• fragmentarea exagerată a fondului funciar alocat producerii de legume pe
fondul schimbării tipului de proprietate;
• lipsa unui cadru legislativ adecvat pe domeniul horticulturii, în
concordanţă cu schimbările majore de proprietate din societatea
românească;
• dezorganizarea unităţilor specializate în achiziţionarea, păstrarea şi
desfacerea legumelor, spaţiile moderne de păstrare şi depozitare fiind
folosite în alte scopuri sau chiar demolate în scop imobiliar;
• instabilitatea pieţei de legume pe fondul scăderii accentuate a nivelului de
trai – legumele din extrasezon putând fi considerate "produse de lux";
• lipsa din ce în ce mai accentuată a fondurilor private dar şi de stat
necesare susţinerii activităţii din acest domeniu;
• reducerea personalului mediu calificat şi specializat ce activează în
legumicultură prin desfiinţarea specializărilor horticole la nivel liceal;
• renunţarea la aplicarea tehnologiilor de producţie adecvate şi, în mod
deosebit, renunţarea la aplicarea de tratamente fitosanitare;
• folosirea, de către micii producători individuali, de seminţe de legume şi
răsaduri obţinute din producţie proprie, din soiuri neperformante, dat fiind
faptul că centrele specializate practicau preţuri mari, prohibitive;
• reducerea exacerbată sau chiar renunţarea la aplicarea de fertilizanţi
pentru susţinerea productivităţii plantelor;
• folosirea ineficientă a resurselor de sol, mediu, energetice, materiale şi
financiare implicate în desfăşurarea procesului productiv din legumicultură;
• utilizarea neraţională sau chiar distrugerea construcţiilor specifice
sectorului de culturi forţate şi protejate;
• creşterea exagerată a costurilor de încălzire a spaţiilor de cultură în
perioada toamnă – primăvară a condus la imposibilitatea obţinerii unei
producţii eficiente de legume în extrasezon, ca urmare multe complaxe mari
de sere dispărând de pe harta producătorilor din acest sector de activitate;
• creşterea rapidă a cantităţilor de legume importate la preţuri relativ
scăzute din ţări în care acest domeniu de activitate era puternic
subvenţionat de către guvernele acestora.
 Sesizând implicaţiile economice şi sociale majore produse de acest
dezechilibru creat în cadrul activităţii din sectorul legumicol, specialiştii din domeniu
alături de societatea civilă, au identificat şi câteva căi de redresare a activităţii
din legumicultură:
• aplicarea criteriilor de folosire intensivă a resurselor şi a bazei materiale;
• cointeresarea specialiştilor din domeniu pentru a practica o legumicultură
modernă;
• reducerea imporurilor de legume (mai ales în sezon) concomitent cu
acordarea unor facilităţi pentru producătorii interni, facilităţi care să conducă la o
creştere a producţiei interne de legume, mai ales în extrasezon;
• acordarea de credite pe termen lung, cu dobânzi mici, accesibile celor care
desfăşoară o activitate în domeniul legumicol în vederea modernizării sau chiar
extinderii acesteia;
• stimularea tinerilor horticultori să-şi înceapă o activitate productivă în acest
domeniu prin acordarea de facilităţi fiscale (credite performante, accesibile, scutirea
de impozite în primii ani etc.)
• susţinerea dezvoltării formelor asociative, singurele capabile să asigure
accesul producătorilor la baza materială modernă, capabilă să asigure susţinerea şi
dezvoltarea activităţii din legumicultură;
• eliminarea intermediarilor atât de pe fluxul achiziţiilor de mijloace
fixe sau materiale, cât şi de pe cel al valorificării producţiei
legumicole;
• aducerea la stadiul de funcţionare a conceptului de "piaţă de
gross" prin reintroducerea spaţiilor şi dotărilor realizate prin
proiectul pieţei de gros în circuitul horticol;
• înfiinţarea în cadrul pieţei de gros a unei burse a produselor
horticole;
• realizarea unor spaţii de vânzare a legumelor adecvate, decente
şi dotate cu aparatura necesară (cântare, aparate de control şi
analiză a calităţii produselor etc.)
• sprijinirea producătorilor şi a specialiştilor din domeniu prin studii
de marketing atât la nivel intern cât şi extern;
• stimularea exporturilor de legume proaspete dar mai ales
prelucrate;
• acordarea de stimulente financiare pentru producătorii care
aplică tehnologii bio şi pentru cei ce folosesc surse alternative de
energie;
 Producţia legumicolă în sistem "bio" constituie o oportunitate şi o
alternativă viabilă pentru dezvoltarea horticulturii româneşti. România
dispune de câteva avantaje mari care favorizează adoptarea acestei
alternative şi anume:
● gradul de intensivizare mai scăzut prin comparaţie cu cel al
legumiculturii occidentale, permite o mai uşoară identificare a perimetrelor
nepoluate, ecologice, unde se pot aplica tehnicile de legumicultură
biologică;
● legumicultura ecologică presupune o reducere a productivităţii muncii
iar, în România, există încă deprinderea efectuării lucrărilor manuale,
astfel că acest impediment evident în legumicultura occidentală se poate
evita în condiţiile socio-economice din ţara noastră;
● existând tradiţii în legumicultura ţărănească (aceasta fiind dominantă
în perioada pe care o traversăm), este nevoie numai de educaţie şi
conştientizare în spiritul tehnologiilor “bio” şi a restricţiilor ce se impun;
● legumicultura ecologică constituie o alternativă reală în eficientizarea
micilor gospodării ţărăneşti, fiind de altfel aproape singura metodă de a
face concurenţă marii producţii legumicole, obţinute în sisteme intensive
de producţie.
 IMPORTANŢA ALIMENTARĂ A LEGUMELOR
În strategia alimentară, alături de alte produse vegetale, legumele au ocupat din
totdeauna un rol important. Considerente de ordin nutriţional fac ca în alimentaţia
omului modern, supus mai puţin eforturilor fizice şi din ce în ce mai mult celor
intelectuale, să crească consumul de legume şi fructe.
Comparativ cu alte produse folosite în alimentaţie, cum sunt pâinea, laptele şi
carnea, legumele conţin cantităţi mai mici de protide, glucide, lipide şi ca urmare au o
valoare energetică mai mică, dar au cantităţi mai ridicate de vitamine si săruri minerale.
Conform recomandărilor dieteticienilor, pentru o alimentaţie raţională, necesarul
zilnic de hrană al unui adult este de 714 g alimente de natură animală şi 1225g alimente
de natură vegetală din care aproximativ 300-400g de legume (reprezentând un consum
anual de 110-148 kg).
Ponderea pe care o ocupă legumele în alimentaţia populaţiei, corectată cu numărul
de specii din sortimentul de bază, constituie un indicator de apreciere a nivelului de trai
al unui popor.
În U.E. valoarea medie a acesteia este de 120,8 kg/an/cap de locuitor, fiind depăşită
în ţările puternic dezvoltate (Italia – 173 kg; Belgia - 137,4 kg; Franţa – 123,3 kg).
România, cu un consum anual de 149 kg/cap de locuitor în 1998, se situează printre
ţările mari consumatoare de legume din lume, dar sortimentul este destul de restrâns.
Conform datelor furnizate de MAPDR (AGR2B), INS şi Anuarul Statistic al României
2010, pentru anul 2009, consumul mediu de legume / locuitor în ţara noastră a fost de
168,2 kg
 Consumul de legume în câteva ţări din lume
(Kg/cap de locuitor/an)
(date F.A.O.,2008)

Zona Cantitatea

Africa 48,8
Asia 105,8
America Centrală 44,2
Europa 110,3
UE 120,8
America de Nord 120,5
Oceania 92,7
America de Sud 44,4
Australia 91,7
Belgia-Luxemburg 137,4
Brazilia 38,6
Etiopia 8,9
Franţa 123,3
Germania 79,4
Italia 173,2
România 149,0
SUA 121,1
 Legumele au o importanţă deosebită în alimentaţia omului. Acestea au
un efect deosebit de favorabil asupra sănătăţii organismului uman şi
anume:

- hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă la legumele

proaspete;
- stimularea activităţii sistemului muscular, prin aportul de hidrocarburi
simple;
- reducerea grăsimilor;
- alcalinizarea plasmei sangvine;
- susţinerea procesului de calcifiere normală;
- blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
- menţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
- mărirea capacităţii de apărare a organismului;
- reglarea metabolismului prin aportul vitaminelor.
 Legumele au un conţinut ridicat în vitamine. Legumele şi fructele asigură
90-95% din necesarul de Vitamina C, 60-80% din Vitamina A, 20-30% din
complexul de vitamine B, 90-100% din grupul de vitamine P şi o bună parte din
vitaminele K şi E.
Vitamina A (carotenul) are rol în menţinerea vederii şi se găseşte în cantităţi
apreciabile în morcov, frunzele de pătrunjel, spanac, ardei, tomate.
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) au un rol
important în funcţionarea normală a sistemului nervos, în metabolismul glucidelor.
Legumele bogate în complexul de vitamine B sunt: mazărea, sfecla roşie,
sparanghelul, conopida, spanacul, precum şi legumele conservate prin fermentaţia
lactică.
Vitamina C este prezentă în toate legumele sub forma acidului ascorbic, în
cantităţi variabile. Se evidenţiază printr-un conţinut mare: ardeii, frunzele de
pătrunjel, spanacul, conopida, varza, tomatele, gulia.
În legume se găsesc şi alte vitamine: K, E, PP, cu rol important în prevenirea
unor boli şi în echilibrul metabolic al organismului uman.
Vitamina PP se găseşte în conopidă, salată, varză albă, varză creaţă, varză
roşie, vitamina E se găseşte în ţelină şi salată, iar vitamina K în pătrunjel şi morcov.
 Legumele au un conţinut ridicat în săruri minerale, cu rol important în buna funcţionare a
organismului. Legumele conţin săruri de Ca, P, Fe, K, Mg, S, Cl, Zn, Cu, care intră în constituţia
scheletului, a diferitelor ţesuturi, echilibrează reacţia sucului gastric. Varza, conopida, salata,
ceapa, prin conţinutul lor ridicat în Ca şi P, neutralizează aciditatea provocată de consumul
altor alimente (carne, peşte, făină). Unele legume au rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de
frunze, salata), conţinând cantităţi ridicate de Fe.
Sărurile minerale asigură mediul coloidal al protoplasmelor celulare, condiţionează
permeabilitatea celulară pentru substanţe hidrosolubile (Na şi Ca), au acţiune moderatoare
asupra permeabilităţii capilare (Ca şi Mg), condiţionează excitabilitatea musculară şi intervin în
mod activ în procesul de coordonare neuro-musculară (K).
Legumele contribuie în bilanţul energetic al omului prin hidraţii de carbon şi albumine.
Glucidele se găsesc în legume sub diferite forme: zaharuri simple, amidon, glicogen,
celuloză. Conţinut mai ridicat au: usturoiul, mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla,
hreanul.
Protidele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10% din totalul necesar. Se
remarcă printr-un conţinut mai mare în protide ciupercile, mazărea, bobul, usturoiul,
conopida, spanacul, pătrunjelul de frunze.
Lipidele se găsesc în cantitate mai mică în legume, remarcându-se ardeiul cu cel mai mare
conţinut (1%). Din această cauză, legumele constituie alimentul de bază în regimul de slăbire.
Acizii organici, malic, oxalic şi acidul lactic, care se formează în procesul de murare, fac
parte din conţinutul legumelor, dând gust plăcut şi răcoritor acestora.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf şi care
se mai numesc fitoncide. Astfel de substanţe se găsesc în hrean, ceapă, usturoi, praz, ridichi şi
au un efect bactericid.
Legumele asigură organismului fibrele celulozice necesare bunei funcţionări a aparatului
digestiv.
 Prin efectele multiple, consumul de legume constituie un mijloc preventiv
de combatere a diferitelor boli. Consumul de tomate previne instalarea
arterosclerozei sau a altor afecţiuni ale vaselor de sânge, stimulează secreţia
sucului gastric şi a pancreasului. Varza albă este un veritabil aliment
medicament; sucul de varză are proprietăţi cicatrizante datorită conţinutului de
săruri de potasiu, sulf, vitaminele U şi K, antihemoragică. Varza este
antiscorbutică, revitalizantă, dezinfectează şi tonifică.
Unele neajunsuri pe care le pot avea legumele în alimentaţie sunt legate de:
• vehicularea agenţilor patogeni, ca urmare a fertilizării culturii cu gunoi de
grajd.
• excesul de îngrăşăminte (mai ales azotul), ca şi reziduurile de substanţe
insecto-fungicide pot duce la obţinerea unor produse poluate, dăunătoare
organismului.
De aceea, se impune aplicarea unor tehnologii cât mai corecte şi raţionale,
fără excese, cu respectarea strictă a pauzelor după tratamente.
 IMPORTANŢA ECONOMICĂ A LEGUMELOR
Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de legume constituie un
indicator important pentru aprecierea nivelului de trai. Producerea legumelor are o
însemnătate economică deosebit de mare pentru toate ţările.
Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite adăposturi şi,
odată cu trecerea la concentrarea legumiculturii, profilarea şi specializarea unităţilor,
importanţa economică a legumiculturii a căpătat noi dimensiuni.
 Legumicultura a devenit factor determinant pentru crearea şi dezvoltarea unor direcţii şi
unităţi de producţie economică şi industrială specializate (de exemplu, de producere a
elementelor constructive pentru sere şi adăposturi din mase plastice, de realizare a
maşinilor agricole şi tractoarelor specifice pentru cultura legumelor protejate şi în câmp, de
fabricare a mijloacelor de transport adecvate, şi de prelucrare industrială a produselor
legumicole).
 Importanţa economică a cultivării legumelor rezidă şi din faptul că acestea permit o
folosire intensivă a terenului. Se apreciază că 1 ha de legume cultivate în câmp echivalează
cu 10-12 ha de grâu, 1 ha de legume cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu, iar 1
ha de legume cultivate în sere echivalează cu 200 ha de grâu.
 Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de suprafaţă. La
cultura legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de peste 30 t/ha, la cultura în
solarii de 50-70 t/ha, iar la cultura în sere de 80-120 t/ha. La unele specii şi în sisteme
intensive de cultură (hidroponică) se pot obţine producţii de peste 300 t/ha.
 Prin cultura legumelor se asigură o mai bună valorificare a terenurilor
decât prin multe alte culturi, datorită posibilităţilor de efectuare pe scară
largă a succesiunilor, atât la cultura în câmp liber, dar mai cu seamă la cea
protejată.
 Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi răsadniţe
creează posibilitatea folosirii intensive a bazei materiale şi recuperării într-
un timp mai scurt a investiţiilor.
 Cultura legumelor constituie o sursă importantă de venituri pentru
unităţile cultivatoare şi gospodăriile populaţiei. Exportul de legume aduce
venituri mari ţării noastre, favorizând dezvoltarea comerţului exterior cu alte
ţări.
 Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru industria
conservelor. Aceasta a dat posibilitatea de a se dezvolta intreprinderi mari,
integrate de producere şi industrializare a legumelor şi fructelor.
 Cultura legumelor realizează un flux continuu de producţie, pe întregul
an calendaristic, se creează posibilitatea repartizării armonioase a forţei de
muncă, eliminându-se practic caracterul sezonier al activităţilor.
 Prin valorificarea eşalonată a producţiei pe tot parcursul anului, se
creează un echilibru dinamic între venituri şi cheltuieli.
 Legumicultura este un sector de producţie intensiv şi cu un înalt nivel
tehnic, care necesită investiţii importante vizând :
• amenajarea terenului pentru irigat
• dotarea tehnică specifică pentru mecanizarea şi automatizarea
proceselor de producţie
• realizarea costrucţiilor specifice.
Prin poziţia sa în sistemul economic naţional, legumicultura reprezintă
un factor determinant pentru crearea sau dezvoltarea unor unităţi care
activează atât în aval (cum sunt cele pentru producerea elementelor
constructive de sere şi solarii, a diferitelor tipuri de materiale de acoperire,
a instalaţiilor de încălzire, aerisire, udare, de dezinfecţie a solului, relizarea
maşinilor şi tractoarelor specifice, a îngrăşămintelor chimice şi pesticide)
cât şi în amonte (proiectarea şi realizarea maşinilor şi instalaţiilor de
sortare, calibrare, condiţionare a legumelor şi seminţelor, producerea
ambalajelor specifice, maşini şi utilaje de transport, depozite de păstrare,
fabrici de conserve, pieţe en gross pentru valorificare).
O parte din resturile vegetale de la unele culturi legumicole se pot folosi
în hrana animalelor ( vărzoase, sfeclă, mazăre, fasole, etc. ), astfel
îmbinându-se două sectoare importante: cel legumicol cu cel zootehnic.