Aerul

Ca mediu permanent în care se afla plantele legumicole, aerul este numai

aparent mai puţin implicat in procesele de creştere şi dezvoltare.
Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi gaze atât în
atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvoltă organele aeriene, dar şi
în sol unde creşte şi se dezvoltă rădăcina, dar şi alte organe subterane.
Acest factor acţionează pe mai multe căi asupra plantelor legumicole, şi
anume, prin:
 compoziţia sa
 prin mişcările sale (curenţi de aer, vânturi) ce dertermină un efect mecanic
(rănirea sau chiar ruperea plantelor), antrenarea şi dispersarea substanţelor
poluante etc.
Aerul atmosferic se compune din 78% azot, 21% oxigen, 0,03% CO2 şi
alte gaze, care se găsesc în proporţii foarte mici.
 Oxigenul este gazul vital pentru plante în procesele de respiraţie, pe tot
parcursul vieţii acestora.
Deşi plantele legumicole, aflate în faza creşterii active, eliberează o cantitate
însemnată de oxigen în aer, drept rezultat al asimilaţiei fotosintetice, ele sunt în acelaşi
timp şi consumatoare de oxigen.
Cantitatea de oxigen ce se foloseşte de către plantele legumicole este proporţională
cu intensitatea procesului de respiraţie, care este un proces fiziologic continuu, spre
deosebire de cel de fotosinteză care se desfăşoară numai în timpul fotoperioadei.
Prin urmare, desfăşurarea normală a proceselor fiziologice din plante este
condiţionată de prezenţa oxigenului atât în aer cât şi în sol, deoarece plantele
legumicole respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin cele subterane.
Aprovizionarea organelor aeriene cu oxigen se face pe cale naturală, cantitatea de
oxigen din aerul atmosferic (21%) fiind suficientă pentru viaţa plantelor.
În aerul din sol, oxigenul are o pondere de 16 – 19% în condiţii normale de aerare şi
este folosit nu numai de către plante, ci şi de microorgamismele specifice solului, astfel
că, în anumite condiţii, poate deveni insuficient.
Cerinţele plantelor legumicole faţa de oxigen, devin predominante atunci când la
nivelul sistemului radicular se creează o lipsa de oxigen, ca în cazul băltirii apei. In
astfel de situaţii trebuie să se intervină imediat pentru indepartarea excesului de apă şi
pentru aerisirea solului (realizarea unor şanţuri de scurgere a apei, spargerea crustei şi
mărirea porozităţii prin praşile). Dacă situaţia aceasta se prelungeşte, lipsa oxidenului
din sol provoacă moartea rădăcinilor prin asfixiere şi chiar moartea plantelor.
 Componentul aerului cel mai important pentru plante în procesul de
fotosinteză este dioxidul de carbon.
Acesta reprezinta una din materiile prime care, alături de apă şi elemente
minerale, folosind energia solară, serveşte plantelor verzi ca, în procesul de
fotosinteză, să sintetizeze substanţele organice simple necesare, deci la crearea de
către plante a substanţelor organice complexe, respectiv a producţiei.
Conţinutul de CO2 din atmosferă este în medie de 0,03% dar, s-a constatat că,
în spaţiile închise , în plină perioadă de activitate fotosintetică, acesta să scadă. O
astfel de scădere se poate produce şi atunci când atmosfera este lipsită de curenţi
de aer, curenţi ce contribuie la împrospătarea aerului de la suprafaţa frunzelor.
Scăderea conţinutului de CO2 acţionează ca o barieră ce limitează acţiunea
favorabilă a celorlalţi factori, deoarece limitează randamentul fotosintetic.
În spaţiile protejate se poate interveni pentru creşterea concentraţiei de dioxid
de carbon până la nivelul de 0,09-0,12%, în condiţii de temperatură şi lumină
optime, obţinându-se sporuri de recoltă de 18-32%, în funcţie de specie.
În aceste condiţii. Toate măsurile capabile să ducă la sporirea concentraţiei de
CO2 din aer prezintă o importanţă deosebită pentru productivitatea plantelor
legumicole.
Aceste măsuri au în vedere fertilizarea sau mulcirea cu îngrăşăminte organice,
încălzirea cu biocombustibil, administrarea directă de CO2.
 Nu se poate neglija faptul ca există şi gaze nocive, pulberi şi aerosoli (emanate din
unele industrii), care pot ajunge în contact cu legumele, provocând daune considerabile.
În această categorie intră:
• Clorul, fluorul şi dioxidul de sulf - care generează ploile acide în prezenţa vaporilor
de apa,
• Amoniacul provoacă fitotoxicitate chiar şi la concentraţii mici şi este unul dintre
gazele frecvent întâlnite la cultura legumelor. El rezultă din gunoiul de grajd, mai ales în
prima etapă a descopunerii. Plantele legumicole pot rezista mulţumitor până la
concentraţii ale aerului de 0,1% dar, peste această limită pot să apară arsuri şi pete
necrotice în zona marginală a limbului foliar. Pentru evitarea unor astfel de efecte este
necesar să se ia măsuri de aerisire, cu atât mai intensă cu cât degajarea de amoniac este
mai puternică
• Particule de praf de diferite provenienţe ce pot crea pelicule de opacizare la
suprafaţa frunzelor împiedicând desfăşurarea normală a fotosintezei şi determină crearea
unor medii favorabile instalării atacurilor de boli şi dăunători.
• Pulberile radioactive şi cele contaminate cu metale grele (Cu, Pb, Cd) se depun
libere sau prin intermediul precipitaţiilor pe plante şi sol şi sunt preluate de plante prin
absorbţie foliară şi radiculară şi ajung cu uşurinţă să fie depozitate în părţile comestibile,
fiind mai apoi transmise prin consum la om şi la animale. Prin spălare, prelucrare şi
păstrare mai îndelungată se poate reduce gradul de contaminare, iar, dacă sunt depăşite
LMA-urile legumele sunt scoase din sfera consumului şi sunt distruse.
 În astfel de situaţii, protecţia culturilor legumicole se poate realiza numai parţial prin:
- trebuie revizuită amplasarea culturilor legumicole în raport cu emisiile industriale
poluante;
- măsuri tehnice de supravaghere atentă a nivelului de poluare;
- măsuri tehnice de reducere a emanaţiilor de agenţi poluatori
- crearea de perdele de protecţie şi zone verzi în jurul suprafeţelor cultivate cu legume şi
posibilele surse de poluare:
- irigarea prin aspersiune a culturilor aflate în zone cu risc de poluare;
- evitarea cultivării cu legume a suprafeţelor aflate sub incidenţa unor riscuri majore de
poluare.
Mişcările aerului au în vedere curenţii de aer şi vânturile.
Vântul, ca fenomen atmosferic, înfluenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole în mod nefavorabil, deoarece, rupe frunzele şi tulpinile, scutură fructele,
înpiedică polenizarea entomofilă, deterioreză sistemele de susţinere a plantelor, rupe folia
de acoperire a solariilor etc.
Vânturile intense şi uscate accentuează seceta atmosferică şi pe cea a solului, prin
mărirea evapotranspiraţiei, împiedică polenizarea prin deshidratarea elementelor florifere
etc.
Vânturile contribuie la scăderea temperaturi din spaţiile de cultură de aceea, acestea se
amplasează in locuri adăpostite sau sunt protejate cu diferite sisteme pe bază de perdele
naturale sau artificiale de protecţie (perdele de stuf, de arbori cu creştere rapidă, garduri
înalte, panouri din plastic, dublarea gardurilor înalte cu plase dese sau cu panouri de
plicarbonat etc.).
 5. Hrana (nutriţia minerală)
Hrana reprezintă elementele nutritive ce trebuie asigurate plantelor
pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice şi care se găsesc în compoziţia
solului, sau sunt administrate prin fertilizări.
Pretenţiile plantelor legumicole faţă de elementele nutritive sunt formate
din cerinţe şi nevoi care variază cu specificul biologic, perioada şi durata de
vegetaţie, potenţialul productiv al speciilor şi respectiv al cultivarelor.
Asigurarea plantelor cu elemente nutritive se realizează prin administrarea de
îngrăşăminte care, în funcţie de natura lor, se grupează în: organice, organice-
verzi, chimice simple sau complexe, organo-minerale, bacteriene.
Modul, momentul, cantitatea şi forma de administrare se stabilesc în
funcţie de pretenţiile plantelor şi sistemul de cultură, iar cantitatea se
stabileşte prin calcule.
 După momentul aplicării îngrăşămintelor, deosebim:
• fertilizarea de bază
- se aplică toamna odată cu pregătirea terenului pentru culturile din câmp şi
solarii şi înaintea fiecărui ciclu de cultură în sere. Se administrează
îngrăşămintele organice bine descompuse (20-80 t/ha) şi 2/3 din cele chimice
greu solubile (pe bază de K, P, Mg). Se completează în primăvară pentru culturile
din câmp şi solarii cu cele pe bază de azot.
• fertilizarea fazială
- se aplică în perioada de vegetaţie a plantelor, administrându-se în momente
bine stabilite în funcţie de specie şi de sistemul de cultură. Ca regulă de bază,
programul de fertilizare al răsadurilor demarează la două săptămâni de la rasarire
și se incheie cu 10 zile înainte de data programată pentru plantare. Se recomandă
o fertilizare la 10 – 12 zile astfel că, in funcție de durata vârstei răsadurilor
acestea pot beneficia de 1-3 fertilizări.
• fertilizarea de pornire (starter)
- se practică odată cu înfiinţarea culturilor legumicole, administrarându-se pe
rândul de plante sau la cuib, îngrăşăminte organice (mraniţă) şi/sau chimice.
Forma de administrare a îngrăşămintelor este în funcţie de starea lor fizică
(solidă sau lichidă) şi de tipul şi sistemul de cultură căruia i se adresează. Astfel:
- la fertilizarea de bază şi starter - pentru culturile din câmp solarii şi sere se
utilizează îngrăşăminte în stare solidă,
 După nivelul la care se adminidstrează, îngrăşămintele se aplică:
 la sol - pentru a fi absorbite radicular
 pe aparatul foliar - absorbţie extraradiculară (foliară) pentru
suplimentarea hranei

Tipurile de îngrăşăminte utilizate

• organice: gunoi de grajd, mraniţă, urina şi mustul de gunoi de grajd,
gunoiul artificial (compost), etc.
• organice-verzi: lupin, trifoi, mazăre, sulfină, resturile vegetale ale
plantelor legumicole, etc.
• bacteriene: Nitragin, Azotobacterin, Fosfobacterin, Silicobacterin, etc.
• chimice: mai des utilizate sunt azotatul de amoniu, ureea, superfosfatul
simplu sau concentrat, sarea potasică, sulfatul de potasiu, Complex II, Complex
III, Cristalin I, Cristalin II, Cristalin III etc.
 Speciile legumicole, ca toate plantele verzi, îşi asigură hrana necesară din sol,
apa şi aer. La acest proces participa atât rădăcina, cu ajutorul căreia plantele iau
din soluţia solului apa şi substanţele minerale de care au nevoie (azot, fosfor,
potasiu, calciu, magneziu, fier, cupru, bor etc.), cât şi părţile verzi (frunzele,
lastarii) care captează radiaţia solară, absorb dioxidul de carbon şi prin
intermediul clorofilei formează substanţele complexe, necesare vieţii plantelor.
Atunci cand plantele ating un grad specific de maturitate, îşi orientează o
bună parte din substanţele complexe elaborate către organele specializate în
depozitarea rezervelor, ca, de exemplu: rădăcina (morcov, păstârnac, pătrunjel,
sfeclă), frunza (spanac), mugure-capăţână (salata, varza), fructe (tomate, ardei,
patlagele vinete, fasole verde), sămânţa (mazare, fasole), tulpina (gulie) etc.
Această însuşire a fost folosită de către cultivator pentru selecţionarea
continuă a tipurilor de legume care realizează rezerve mari şi de calitate
superioară, creând noi soiuri şi hibrizi cu capacitate productivă sporită.
 Speciile de plante legumicole au cerinţe foarte mari faţa de substanţele
nutritive (hrănitoare). Astfel, de exemplu, tomatele, ceapa, morcovul solicită de
două ori mai multe substanţe hrănitoare, iar varza de cinci ori mai multe decât orzul.
Consumul ridicat de elemente hrănitoare este determinat de faptul că
plantele legumicole realizeaza recolte mult mai mari, care, în unele cazuri,
depaşesc 50-100 t/ha (varza, tomate etc.).
Legumicultorul trebuie să ştie că nu este suficientă numai simpla asigurare a
elementelor minerale, ci că acestea trebuie să se afle într-un raport optim,
deoarece fiecare dintre ele are un anumit rol în metabolismul plantelor, cu implicaţii
deosebite din punct de vedere practic.
Elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole (elementele
nutritive) se pot grupa după mai multe criterii, dar, pentru practica legumicolă, cel
mai important este criteriul cantitativ. Din acest punct de vedere, acestea se împart
în:
• macroelemente: N, P, K – principale (esenţiale) şi Ca, Mg, S - secundare;
• microelemente: Cu, B, Mn, Zn, Fe, Mo – principale şi Co, Cl - secundare;
• ultramicroelemente: elementele radioactive.
 Azotul participă la formarea unor substanţe complexe (proteine, aminoacizi,
hormoni, enzime etc) şi, ca urmare, are un rol principal în asigurarea creşterii
vegetative şi dezvoltarea plantelor.
Atunci când este în exces, azotul:
• stimulează creşterea vegetativă puternică;
• internodiile sunt scurte iar frunzele au culoare verde închis şi prezintă tendinţă
de gofrare;
• întârzie fructificare şi maturarea fructelor;
• are influenţă negativă asupra nivelului fructificării şi calităţii fructelor;
• măreşte sensibilitatea plantelor la atacul de boli şi dăunători.

În condiţii de insuficienţă de azot:

• plantele au creştere slabă;
• internodiile sunt lungi, frunzele sunt slab dezvoltate iar culoarea este verde cu
tente gălbuie;
• fructele sunt mici, deformate şi de calitate slabă;
• producţia marfă este mult diminuată.
La fertilizarea cu azot, trebuie avută în vedere fracţionarea dozelor pentru a
evita acumularea de nitraţi liberi în părţile comestibile, în special la legumele ce
prezintă predispoziţie către acest fenomen (verdeţuri, vărzoase, rădăcinoase).
 Fosforul are rol de regulator al respiraţiei şi de transportor de energie
contribuind la absorbţia radiculară a celorlalte elemente minerale. Ajută mai ales
la formarea unui sistem radicular puternic, are rol major în perioada de formare a
florilor şi de fructificare, în special la speciile de la care se consumă fructele
(tomate, ardei, vinete. Sporeşte rezistenţa plantelor la seceta şi ger.
Exces de fosfor pentru viaţa plantelor, în natură, se întâlneşte în situaţii
foarte rare, de cele mai multe ori situaţia de practică legumicolă evidenţiind
insuficienţa acestui macroelement.
Insuficienţa fosforului, se recunoaşte uşor după aspectul plantei, frunzele
devin verde închis cu tente albăstrui-violacee, iar mai apoi purpurii-violacee şi
determină:
•dezechilibre la nivelul activităţii enzimatice;
•slaba dezvoltare a sistemului radicular;
•slabă dezvoltare a plantei;
•influenţează negativ fructificarea;
•întârzie coacerea fructelor;
•influenţează negativ calitatea producţiei;
•scade rezistenţa plantelor la atacul de boli şi dăunători, la secetă şi ger.
 Potasiul contribuie la formarea zaharurilor, amidonului, grasimilor,
ca urmare el este indispensabil vieţii plantelor, acumulându-se în special
în ţesuturile cu metabolism intens şi creştere rapidă.
În cantitate suficientă, potasiul contribuie la economisirea apei, creşte
rezistenţa plantelor la secetă şi la ger, stimulează germinaţia, influenţează
pozitiv calitatea fructelor, stimulează sinteza de azot, iar în prezenţa
fosforului accelerează coacerea fructelor.
Situaţia de exces de potasiu pentru viaţa plantelor verzi, nu se
întâlneste în natură. Prezenţa potasiului în părţile comestibile în
cantităţi cât mai mari reprezintă un indicator de calitate biochimică
important în producţia vegetală.
Insuficienţa potasiului determină dereglări metabolice grave ce
conduc în final la obţinerea unor producţii mici, de calitate slabă. La
început apar pete de decolorare intre nervurile funzelor, mai pronunţate
către marginea acestora, iar mai apoi se instalează o mortificare masivă a
frunzelor şi plantele devin veştede.
 Calciul are rol în sinteza cloroplastelor, influenţează
permeabilitatea membranală prin participarea la formarea
peretelui celular, intra în compoziţia ţesuturilor de susţinere ale
plantelor, favorizează creşterea perişorilor absorbanţi şi
neutralizarea unor acizi toxici ajunşi în plante.
În exces, calciu perturbă aprovizionarea cu elemente nutritive
şi blochează Fe şi Mg.
Carenţa de calciu se recunoaşte uşor datorită stagnării
creşterii, frunzele se răsucesc şi devin rigide şi clorotice, iar
rădăcinile se brunifică.
 Magneziul intră în constituţia clorofilei şi a unor enzime hidrolizante şi
respiratorii şi are rol în sinteza şi transportul glucidelor.
Pentru desfăşurarea normală a porceselor biochimice din plante
interesează în special raportul Ca/Mg ce trebuie să fie în jur de 3.
Fierul participa la sinteza clorofilei;
Borul ajută la formarea florilor, polenizarea şi formarea fructelor etc.
Datorita particularitaţilor plantelor legumicole, asigurarea cu elemente
minerale este în relaţie directă cu sistemul de cultură şi producţia planificată,
rezultând consumuri specifice raportate la tona de recoltă.
Spre exemplu,
• fasolea de gradina, care realizeaza 8 t/ha pastai, extrage din sol pentru o
tona de recoltă 10 kg azot, 2,5 kg fosfor şi 2,87 kg potasiu,
• varza de toamnă, la o producţie de 70 t/ha, are un consum specific la tona
de recolta de 3,28 kg azot, 1,25 kg fosfor şi 4,44 kg potasiu.
Acest consum specific serveşte la calcularea dozelor de îngrăşăminte în
raport cu producţia planificată.
 Solul
In mod curent, substanţele hranitoare ajung la dispozijia plantelor
legumicole prin intermediul solului.
In acest sens, cerinţele plantelor legumicole faţa de sol se refera la:
- Conținutul de humus
- însuşirile fizice (textură, structură)
- conţinutul chimic:
*capacitate de tamponare,
*starea de aprovizionare cu elemente nutritive
(conținutul efectiv – formele libere, asimilabile - și conținutul
potențial – formele totale)
*pH-ul (reactia solului, conținutul în ioni liberi de H+ din soluția
solului
- gradul de fertilitate,
- nivelul apei freatice etc.
Solurile destinate legumiculturii sunt solurile cele mai fertile, cu minim
3-5% humus, de tipul cernoziomurilor, solului bălan, sau soluri cu grad
scăzut de podzolire (solurile brun roşcate, brun podzolice).
Deasemenea, recomandate pentru cultura legumelor sunt şi solurile noi, în
curs de formare, soluri de luncă.
 Cel mai potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile cu
textura uşoara şi mijlocie (10-30% argila, 40-45% nisip).
Solurile usoare, de luncă, au şi unele însuşiri mai puţin
favorabile. Astfel, ele sunt foarte permeabile şi nu reţin apa, se
încălzesc şi se răcesc foarte repede, sunt sărace în elemente minerale,
în schimb se lucreaza uşor, cu consumuri reduse de carburanţi.
Solurile cu textura grea, argilolutoase (40-50% argila) sau
argiloase (cu peste 50% argila) nu sunt indicate pentru cultura
plantelor legumicole datorită însuşirilor lor nefavorabile: capacitate
redusă de infiltrare a apei, capacitate mare de reţinere a apei
(menţinând excesul de umiditate, devin reci, moi, greu de lucrat),
conţinut mare, adesea nociv, în saruri minerale solubile în apa (fier,
aluminiu, mangan etc.).
Solurile cu textura mijlocie cumuleaza însuşirile pozitive ale
solurilor uşoare şi grele prezentând permeabilitate bună pentru apă şi
aer, capacitate optimă pentru reţinerea apei şi sărurilor minerale,
fertilitate mijlocie spre ridicată, potential de incalzire destul de
ridicat, rezistenţă mijlocie la lucrarea mecanizată etc.
 Solurile destinate legumiculturii trebuie să fie structurate, cu
structură glomerulară sau grăunţoasă.
Datorită prelucrării mecanice intensive şi a numeroaselor treceri prin
cultură, solurile cultivate cu legume sunt predispuse la destructurare.
Pentru conservarea sau chiar refacerea structurii acestora se
recomandă practicarea unor asolamente în cadrul cărora să existe şi o solă
săritoare cu lucernă sau plante leguminoase. Deasemenea se recomandă
fertilizarea anuală cu cantităţi moderate de îngrăşăminte organice şi
aplicarea de îngrăşăminte verzi, acestea aducând un aport ridicat de
materie organică şi humus.
Prezenţa materiei organice în cantităţi suficiente asigură solurilor şi o
bună capacitate de tampon, adică, acea capacitate de a-şi conserva
proprietăţile chimice (în special pH-ul) atunci când apar factori
perturbatori de natură tehnologică (aplicarea de îngrăşăminte chimice) sau
accidentali.
 Soluţia solului, ca mediu de accesibilitate a elementelor minerale din
rezerva solului sau provenite din îngrăşămintele administrate, joacă un rol
important în nutriţia plantelor.
Atunci când aceasta este supraconcentrată, fie datorită reducerii
conţinutului de apă, fie din cauza administrării unor cantităţi prea mari de
îngrăşăminte minerale, are loc reducerea absorbţiei elementelor minerale
de către rădăcina plantelor, iar în unele situaţii se poate produce chiar
eliminarea apei din rădăcină, fenomen care determina moartea plantelor
(seceta fiziologică)
Reacţia solului, exprimata prin "valoarea pH", este neutră în jur de 7,
cu tendinţa de a deveni acidă la valori sub 7 şi bazică la valori ale pH-ului
peste 7.
Marea majoritate a speciilor legumicole solicită o valoare a pH-ului
între 6,3-6,5 şi maxim 7,5.
La vărzoase, în condiţii de pH acid apare boala fiziologică “hernia
vărzoaselor” iar, la tomate, pH-ul alcalin conduce la îmbătrânirea
prematură a plantelor.