CULTURA POPULARĂ ÎN SAT

În ultimul timp se poate observa în majoritatea zonelor că obiceiurile populare se pierd

încetul cu încetul, fiind înlocuit de modernism, uneori Kitch-ul apărut și în satele noastre
românesti, păstrătoare ale unor datini străvechi, a căror vechime se pierde în negura
vremurilor. Din punct de vedere al activității culturale organizate se poate aminti vechea
formație a călușarilor care, în urma cu 50-100 de ani era prezentă la numeroase manifestări
folclorice în cadrul zonei și chiar interzonale. Din păcate acest obicei mai este practicat doar
de formația de călușari a școlii condusă de un fost călușar Mărășescu Ioan. Totuși nu se poate
spune că Rachita nu beneficiază de activitate artistică, deoarece, formația de dansuri populare
condusă de instructor Broicea Doru, a participat și participă la o serie de manifestări județene
și naționale. Astfel, anual la Valea lui Liman, la poalele Masivului Poiana Ruscă are loc
festivalul folcloric „Sărbătoarea Cântecului și Jocului Popular de pe Valea Begheiului".
Această manifestare este o veritabilă paradă a portului, cântecului și jocului popular. Formația
de dansuri din Răchita a fost prezentă anual, împreună cu alte formații reprezentând zona
Făget. O altă manifestare la care au fost prezenți membri formației este festivalul
interjudețean de folclor „La Curțile Dorului"care are loc anual la Făget. Această echipă a
participat cu câțiva ani în urmă, la Bucuresti, reprezentând județul Timiș, la „Ruga
Banațeană", organizată cu ocazia sărbătoririi Muzeului Satului. Tot această echipă de dansuri
a răspuns invitației franceze participând la „Festivalul Vinurilor" din Burgundia.
Dacă am amintit de dansurile populare, să arătăm acum și principalele caracteristici ale
portului popular. Pe lânga alte domenii ale artei populare, costumul a dat dintotdeauna
specificul unei anumite comunități. El reflectă starea socială, economică, vârsta și
preocupările celui care îl poartă. Portul s-a schimbat puțin în timp, acceptând destul de greu
noutațile. (Ion Cipu, 1979)
a. Portul femeiesc din zonă se înscrie în aria portului cu catrânța. „spăcelul" (ciupagul)
și poalele erau confecționate din pânza țesută în război, în două ițe. O influență modernistă se
observă și aici, în mare parte pentru fete, s-au făcut costume din mătase, pe care s-au păstrat
motivele tradiționale.
Opregul este o piesă specifică Banatului, care indică o strânsa legătură cu aria culturală
sud-dunăreană și anume cu zona ilirică. Opregul este format din două părți: "obială de opreg",
o țesătură lată de aproximativ 25 cm și franjurile de lâna foarte lungi. Într-o perioadă mai
recentă, petecul de opreg cusut cu motive florale devine foarte îngust, circular, iar ciucurii
lungi, multicolori, din mătase, acoperă, de jur împrejur, poalele. Acest aspect a apărut ca o
inovație în Răchita, care însă, nu s-a generalizat în zonă. Femeile din zonă au purtat brâu și
„brăcira", piesa țesută mai întâi din lâna, apoi din fir metalic și mărgele. Brâul este lung,
înfășurând de două ori talia femeii. Se poartă peste camașă și poale. Peste el se pun cătrânța și
opregul, prinse cu o „brăciră".
Portul specific pentru femeile bătrâne era de culoare neagră, cu camașă albă, aleasă, cu
opregul negru în spate, iar în față o cătrânță largă neagră de mătase. Peste camașă se purta un
laibăruț din piele cusut cu motive colorate. Pe cap era o cârpă de matase la cei înstăriți, iar la
cei mai puțin înstăriți, din material. Pentru fetele și femeile tinere, opregul era colorant, cu
obeală aleasă din fir. Pe cap era o „cealmă", un fel de batic legat numai în spatele părului.
Fetele foarte tinere aveau opregul roșu, de jur împrejur.
b. Portul bărbătesc - este format din cămașă, izmene și cioareci. Specifică zonei este
camașa din pânză țesută în război, lungă până la șold, deschisă la piept, cu guler răsfrânt, cu
mâneca încrețită în „pumnari". Izmenele erau făcute tot din pânză țesută în război. Cioarecii
erau confecționați din stofă de lână țesută. Peste cămașă, bărbații purtau „chintus" din „șuba"
având guler cu rever. „Chintusul" purtat în zilele de lucru nu era ornamentat, iar cel de
sărbătoare avea decorații din postav maro sau negru. Bărbații au purtat brâu din lână sau curea
(brâu) din piele, lată, ornamentată cu aplicații sau țesături. (Aristide Turcus - Portul popular
românesc, 1982)
Bărbații în vârstă purtau cămăși albe, țesute în război, în picioare purtau opinci cu
obiele, la care culorile erau diferite în funcție de starea materială, la cei bogați albe, la cei de
mijloc bordo, iar la cei săraci albastre. Cei înstăriți purtau cizme sau bocanci, iar pe cap
căciuli de blană și pălării. Cei tineri aveau cămăși albe cu broderii de mâna, se încingeau cu o
curea aleasă cu fir iar în picioare cizme sau bocanci .
Atât femeile cât și bărbații purtau opinci din piele cu gurgui și obiele țesute în război. În
opinci se puneau ciorapi de „șubă" lungi pâna la genunchi, sau ciorapi împletiti din lâna.
Astazi, costumul tradițional se mai poate vedea la marile sărbători în biserică, la rugă sau la
spectacole folclorice.
Alte activități culturale se desfășoara la Căminul Cultural.
Obiceiurile tradiționale au reprezentat întotdeauna, pentru orice loc, perpetuarea
neamului. Poporul român a fost cel mai însemnat pastrator al tradiției și credinței din negura
veacurilor. Chiar dacă, de-a lungul istoriei am fost ocupați pe rând de o serie de nații,
obiceiurile s-au păstrat nealterate, și prin credința creștină am supraviețuit ca națiune. Chiar
dacă s-au preluat anumite lucruri de la neamurile care au venit peste noi, acestea au fost
adăugate tradiției, iar tradiția a rămas neschimbată. Există obiceiuri și datini care își au
originile în cultul vechilor daci sau ale românilor de mai târziu . Dar, ce este cel mai regretabil
ce nu au putut distinge vremurile, miile de ani de istorie, se distinge acum în câtiva ani
datorită introducerii modernismului prost înțeles. Destul de rar mai întâlnim obiceiuri
tradiționale pure, care cu timpul, vor ramâne probabil doar în scrieri sau în inimile și în
mințile bătrânilor satului. Ceea ce încă se păstrează la sate sunt datinile sărbătorilor religioase.
Rămâne totuși speranța că bătrânii vor reuși să insufle tineretului un nou cuvânt pentru
cunoașterea și păstrarea originalului. Obiceiurile păstrate din generație în generație sunt legate
de cele mai importante momente din viață – nașterea, nunta și moartea.
Banatul este una dintre regiunile etno-folclorice în care tradițiile s-au păstrat nealterate,
fiind transmise din generație în generație. Marile sărbători creștine, dar și evenimentele
importante din viața omului au un farmec aparte aici. Fără doar și poate, colindatul este cel
mai cunoscut obicei pentru români. În prag de Crăciun, chiar și cu o săptămână înainte, ulițele
satelor se umplu de colindători, vestind sărbătoarea finalului de an. În unele sate din Timiș
încă se păstrează tradițiile vechi, așa că la colindat nu merg doar copiii, ci și cetele de tineri,
numiți „pițărăi”. De obicei, în prima zi de Crăciun se merge cu „Steaua”, pentru a le aminti
bănățenilor de cei trei magi care au urmat un astru până la locul unde s-a născut pruncul Iisus.
„Irozii” sau „Viflaimul” sunt scenete prin care copiii refac povestea nașterii lui Iisus. Se spune
că cei care primesc colindătorii vor fi binecuvântați și vor avea noroc tot anul ce vine.
Unii timișeni cred că dacă cel mai vârstnic membru al familiei aruncă în fața
colindătorilor boabe de grâu și de porumb și apoi le amestecă cu sămânța pe care o vor planta,
atunci vor avea o recoltă foarte bună anul următor. Un alt obicei spune că sub fața de masă pe
care se vor așeza bucatele de sărbători se pun fire de fân și semințe de porumb, grâu sau
floarea-soarelui, pentru liniște și bogăție în casă. Aceste semințe se dau mai apoi la animale.
În ajunul Crăciunului, se împodobește bradul, sub care se așază un colac, un cârnat și o
sticlă de rachiu pentru Moș Crăciun, grăunțe și fân pentru calul Moșului.
Etnicii romi din Măguri celebrează „Crăciunul țiganilor”. Chiar în ziua de Ignat își
mânjesc obrajii cu sânge de porc, iar asta cred că îi ferește de boli în anul ce urmează. Tradiția
lor spune că în această zi trebuie să vadă sânge, așa că cei ce nu au porci de tăiat își înțeapă
degetul cu un ac. Ritualul îi ține, conform datinilor, rumeni la față. Pe vremuri, femeile
păstrau grăsimea de la porcii negri tăiați pentru a unge morții cu ea, să nu se transforme în
strigoi.
 Maghiarii din Banat au și ei obiceiurile lor. În vreme ce bunicii sau frații mai mari duc
copiii la plimbare, părinții rămân să împodobească bradul. La întoarcere, cei mici află că „A
venit îngerașul cu bradul”. Ei mănâncă de sărbători mai mult pește și friptură de curcan, dar și
cozonac. Tradițiile sunt asemănătoare și la etnicii germani. Ei consumă gâscă la masa de
Crăciun. Atât la maghiari, cât și la nemți, sărbătorile de iarnă încep cu Adventul sau „Venirea
Domnului”. În prima duminică de Advent, catolicii intră în postul Crăciunului, care ține patru
săptămâni. La ortodocși, postul ține șase săptămâni.
Celebra cunună făcută din crenguțe de brad împletite cu panglici sau decorată cu nuci și
conuri poleite pe care sunt așezate patru lumânări vine tot de la maghiari și nemți, de Advent.
Ei obișnuiesc să aprindă lumina pe rând, în fiecare duminică, până în noaptea de Ajun,
lumânările însemnând lumina adusă pe pământ de Iisus, simbol al speranței.
Germanii mai fac și un calendar de Advent, care conține câte o fereastră pentru fiecare
zi până la Crăciun. În spatele ferestrei, cei mici găsesc câte un mic dar sau imagini din istoria
Nașterii.
Tot în prima zi de Advent, în unele sate din Banat se rupe o crenguță de cireș, vișin sau
prun, pom fructifer, și se pune la căldură într-un vas cu apă. Crenguța ar trebui să înflorească
până la Crăciun, așa că este ținută în casă până la Bobotează, când este sfințită de preot. Mai
apoi se prinde de un perete în grajd, pentru a proteja animalele din gospodărie.
Bulgarii din Banat se îmbracă de Crăciun în haine populare. Pentru ei orice sărbătoare
este o bucurie ce le amintește de strămoși, așa că portul popular este îmbrăcat atât de tineri,
cât și de vârstnici. În comunitatea de bulgari din Banat, de Crăciun colindă doar băieții, cu
„Bethleemul”. Doi dintre ei se îmbracă în îngeri, iar trei în păstori și pornesc în colindat,
cărând cu ei o bisericuță din lemn în miniatură, pentru a anunța nașterea lui Iisus.
Sârbii din Banat celebrează de două ori Crăciunul. O dată cu prietenii români, iar a doua
oară cu frații lor sârbi, după vechiul calendar ortodox. De Crăciun, sârboaicele duc paie în
casă, iar primul musafir de Crăciun trebuie să fie bărbat. Unul dintre cele mai frumoase
obiceiuri este aprinderea Badnjakului, un trunchi de stejar tânăr, care îl simbolizează pe
Mântuitor și venirea lui în lume ori căldura iubirii lui Hristos. Badnjakul este un simbol al
trăiniciei și se arde de obicei în curtea bisericii. Totodată, se mai spune că numărul mare al
scânteilor provocate de arderea lemnului semnifică și bogăția pentru anul ce vine

BIBLIOGRAFIE
* Blaj Violeta, 1975, Zona etnografica Faget - Grigorescu, Elena, Bucuresti;
* Caliman Ion, Vesalau Cornel, 1978, Oratii de nunta din zona Faget, Ed. Tibiscus;
* Cipu ,Ioan, 1979 ,Scurta incursiune în istoria orasului Faget, Caiet literar artistic al
cenaclului „George Gârda", nr. 2,Timisoara;
* Colectiv de autori, 1995, Monografia orasului Faget, Ed. Helicon,Timisoara;