pe baza unui studiu multidisciplinar, iniţiat începând din 1993 şi realizat de către institutul

URBANPROIECT având drept scop garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului

natural, obiectiv de interes public major şi componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru
dezvoltare durabilă şi care se referă la:
- asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice pe teritoriul României;
- menţinerea sau restabilirea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi a
speciilor din flora şi fauna sălbatică;
- identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de ocrotire, pentru
conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
- constituirea, organizarea şi extinderea reţelei naţionale de arii naturale protejate, precum şi
reglementarea regimului acesteia;
- instituirea regimului de administrare a ariilor naturale protejate şi de protecţie pentru alte arii
naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
- adoptarea unor măsuri pentru ocrotirea şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice
periclitate, vulnerabile, endemice şi/sau rare, precum şi pentru protecţia formaţiunilor
geomorfologice şi peisagistice de interes ecologic, ştiinţific, estetic, cultural-istoric şi de altă
natură, a bunurilor naturale de interes speologic, paleontologic, geologic, antropologic şi a
altor bunuri naturale cu valoare de patrimoniu natural, existente în perimetrele ariilor naturale
protejate şi/sau în afara acestora;
- stabilirea responsabilităţilor şi atribuţiilor pentru punerea în aplicare a reglementarilor
respective.

5.4. Ameninţări asupra ariilor protejate

Activităţile economice un impact deosebit asupra mediului, lucru asupra căruia nu vom
insista, acest lucru fiind binecunoscut. Deseori, zonele protejate şi activitatea economico-socială îşi
pot “disputa” aceleaşi teritorii, inclusiv după declararea unei zone drept areal protejat. Specialiştii
apreciază că principalele domenii care ameninţă în mod serios ariile protejate sunt agricultura,
silvicultura, transporturile, unele ramuri industriale şi turismul.
Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi exercitarea unei
influenţe puternice asupra activităţilor rurale. Agricultura este prezentă foarte des în areale incluse în
categoria a V-a de peisaje protejate şi este o activitate importantă în multe rezervaţii naturale din
categoria a IV-a45. Ca activitate principală pe terenurile învecinate ariilor protejate, are o influenţă
profundă asupra tuturor categoriilor. Mai mult decât orice alt sector, agricultura demonstrează că ariile
protejate trebuie înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de folosire a terenului şi nu
separat.
Unele terenuri agricole pot avea o valoare intrinsecă de conservare, căci flora, fauna şi
peisajul depind adesea de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori tradiţionale.
Abandonarea acestui fel de agricultura poate aduce mari pagube naturii şi peisajului, dar în acelaşi
timp nu toate formele tradiţionale de agricultură sunt inofensive ecologic. Majoritatea practicilor
agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi peisaje. Pentru creşterea
productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor umede şi
irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat plantele şi animalele
sălbatice. Folosirea intensivă a fertilizatoarelor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus la poluarea şi
distrugerea ariilor naturale învecinate.
Cu toate că aceste probleme au fost de mulţi ani conştientizate şi în ciuda unui oarecare
progres în sensul protejării mediului prin stoparea măsurilor de creştere a productivităţii în
agricultură, politicile agricole ale ţărilor dezvoltate ignoră adeseori pericolul distrugerii unor habitate
valoroase, a peisajului şi a naturii în general. Sunt necesare schimbări fumdamentale în aceste politici
agricole, care să aducă mari beneficii conservării şi ariilor protejate, deci societăţii în ansamblul său46.

45
Vezi în acest sens clarificările conceptuale de la începutul capitolului.
46
www.pronatura.ro
 Silvicultura este o altă activitate economică ce poate ameninţa ariile protejate. Aproape toate
pădurile din lume au fost modificate prin intervenţia umană în cursul a sute sau chiar mii de ani, ceea
ce a produs perturbări ale biodiversităţii. De aceea, astăzi se urmăreşte conservarea pădurilor virgine,
prin crearea de arii protejate; în ceea ce priveşte celelalte păduri, afectate de intervenţia umană,
conservarea se referă mai ales la administrarea durabilă, care presupune47:
- stabilirea unei păduri permanente garantate legal;
- pregătirea în ecologie silvică şi în management;
- standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de recoltare şi infrastructură,
metode de salvare a mediului;
- controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii pentru protecţia mediului;
- politicile economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate fi susţinut;
- politici de folosinţă multiplă, pentru a asigura că societatea primeşte întregul beneficiu
(cherestea, locuri de muncă, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate pădurile;
- politicile ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea biologică şi baza de
resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile;
- standardele pentru compoziţia speciilor care favorizează pomii nativi;
- monitorizarea efectivă a tuturor celor de mai sus.
Aceste abordări ar trebui să conducă la mărirea valorii întregii păduri pentru mediul
înconjurător.
În ariile protejate din categoriile I-III nu ar trebui să existe nici o operaţiune silvică.
Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-a, dacă aceasta slujeşte obiectivelor de
conservare. Pădurile din categoria a V-a ar trebui administrate astfel încât să se menţină sau să se
măreasca valoarea lor de conservare.

Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin
poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuală şi prin însăşi construirea drumurilor.
Infiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei, de exemplu, este împiedicată şi de faptul
că Europa este fragmentată de o retea foarte densă de drumuri. De asemenea, canalizarea râurilor
poate pune în pericol ţinuturile umede riverane, iar transportul pe mare al unor produse periculoase
(petroliere, de exemplu), prin accidentele survenite destul de des în ultimii ani, afectează într-o
măsură deosebit de gravă zonele de coastă.
Deseori pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate în planificarea
infrastructurii transporturilor. Dificultăţile de reconciliere a marilor programe de construire a
drumurilor cu cerinţele ariilor protejate sunt în mod special acute acolo unde arii protejate mari se
întind în zonele situate între aglomerările majore de populaţie.
Şi totuşi, există alternative, care să minimizeze sau să excludă impactul transporturilor asupra
ariilor protejate. Unele arii protejate au indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) vizitatorilor
de a-şi lăsa maşinile la marginea ariei şi să folosească mijloace alternative de transport cum ar fi
bicicletele, vehiculele acţionate electric sau bărcile – sau să meargă pe jos. În alte zone, autorităţile
încurajează locuitorii oraşelor să facă întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun, pentru a
se reduce traficul rutier şi implicit poluarea.
Dar, mai mult decât atât, sunt necesare măsuri la nivel naţional care să conducă politica în
domeniul transporturilor către durabilitate. Acestea sunt necesare atât din motive ecologice, cât şi
pentru conservarea şi protejarea ariilor naturale.

În sectorul industrial există patru sectoare care au impact deosebit asupra ariilor protejate:
- industria energetică;
- industria manufacturieră;
- industria extractivă;
- industria meşteşugărească.

47
Idem.
 Industria energetică poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului tehnologic de
producere a energiei electrice: extragerea combustibililor, transportul combustibililor, procesul de
generare a curentului electric şi transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât
atât, poluarea marină cu petrol ameninţă multe habitate costale şi marine; centralele hidroenergetice,
barajele şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice
“desfigurează” multe peisaje protejate.
Industria manufacturieră poate afecta şi ea ariile protejate din apropiere, în principal prin
efectele poluării şi generării de trafic greu.
Industria extractivă pune probleme speciale. Multe arii protejate se suprapun cu locuri
potenţiale de aprovizionare cu roci - materiale de construcţie. Depozitele de nisip şi pietriş sunt
deseori descoperite în zonele umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme
ecologice. Exploatarea acestor resurse este destul de des în conflict direct cu scopurile unei arii
protejate.
Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista şi beneficii. Fostele
zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate pot fi
folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu compenseze ceea ce s-a pierdut, dar pot
demonsta că există oportunităţi de conservare a resurselor naturale, în condiţiile urmăririi unor politici
durabile.
Industria meşteşugărescă, desfăşurată la scara mică, are de regulă un impact pozitiv asupra
ariilor protejate. Venitul pe care îl generează – din prepararea mâncării pe plan local, sau din
confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale, precum cheresteaua sau lâna - ajută la
susţinerea unei populaţii rurale; pe lângă abilităţile lor tradiţionale de administrare a terenurilor, aceşti
localnici pot ajuta la menţinerea unui peisaj protejat. Mai mult, aceste industrii artizanale beneficiază
deseori de sprijinul autorităţilor locale sau naţionale şi ajută la susţinerea formelor adecvate de turism.

Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special dacă
nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii.
Presiunile din partea turismului cresc rapid. Ariile naturale protejate devin tot mai mult
destinaţii turistice pentru vacanţe de lungă durată, pentru excursii sau pentru practicarea sporturilor.
Unele dintre acestea înregistrează un număr foarte mare de vizitatori, ceea ce afectează resursele
naturale, iar altele, din cauza unui management necorespunzător, permit pătrunderea turiştilor în cele
mai îndepărtate şi izolate zone, astfel încât circulaţia turistică scapă de sub control. În plus,
construirea echipamentelor turistice în unele arii protejate intră în conflict cu obiectivele de
conservare a peisajelor naturale, care sunt astfel afectate. Trebuie reţinut însă că, în anumite tipuri de
arii protejate, turismul nu poate fi admis.
Şi totuşi, turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate, cât şi comunităţilor
locale, dacă este corect planificat şi administrat, după principiile durabilităţii48. Turismul va fi
binevenit în sau lângă ariile protejate dacă respectă caracterul special al ariei şi în măsura în care se
promovează forme de turism care nu afectează mediul (sau forme de “ecoturism”) – cum ar fi:
turismul bazat pe studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în grupuri mici,
liniştite – şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de asemenea la o înviorare a
comunităţilor locale din punct de vedere economic, precum şi a culturilor tradiţionale.
De aceea, într-o arie naturală protejată activităţile turistice trebuie să fie în concordanţă cu
capacitatea de încărcare ecologică şi cu particularităţile ecosistemelor existente. Amenajarea şi
valorificarea adecvată şi prudentă, ca şi gestionarea eficace trebuie să devină punctul forte al
integrităţii ecologice a unor astfel de resurse.
În acest context, Colorado State University a realizat un studiu pe un eşantion de 750 arii
protejate cu privire la necesitatea unui management al vizitatorilor ariilor protejate. Astfel, apariţia
unor probleme neprevăzute în trecut a sugerat accentuarea importanţei susţinerii ariilor protejate prin
metode manageriale care pot fi efectiv folosite, astfel încât să existe o armonie între utilizarea
resurselor, mediu, vizitatori şi localnici.
Astăzi, se recunoaşte că, pentru a fi eficient, managementul ariilor protejate nu trebuie să se
bazeze doar pe cunoaşterea ecosistemelor naturale, ci acestea au nevoie şi de un management capabil

48
A se vedea, în acest sens, principiile turismului durabil, menţionate în capitolul al II-lea.
să maximizeze satisfacţia vizitatorilor, în condiţiile minimizării impactului negativ asupra resurselor
naturale, culturale şi asupra localnicilor.

De reţinut la final

™ De-a lungul timpului, problemele de conservare a naturii au fost rezolvate într-o manieră
generală şi globală în cadrul fiecărei ţări, regiuni, zone sau localităţi în parte. Deşi întreaga
natură ar trebui conservată, există şi unele zone în care există specii unice sau rare de floră sau
faună, cu valoare deosebită, şi care trebuie să beneficieze de o atenţie suplimentară. Aceste zone
sunt denumite zone protejate.
™ Problemele conservării mediului sunt reglementate prin Convenţia pentru protejarea
patrimoniului natural şi cultural, încheiată în anul 1978 la Paris iar organismul cu prerogative în
acest sens este reprezentat de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) care s-
a preocupat de-a lungul timpului îndeosebi de elaborarea unui sistem de clasificare a ariilor
protejate.
™ Începând din 1992, a fost adoptat sistemul actual de clasificare a ariilor protejate având la bază
o serie de obiective de management care dau conţinutul acestei clasificări şi care se referă la:
cercetare ştiinţifică, protecţia sălbăticiei, protecţia diversităţii speciilor şi a diversităţii genetice,
menţinerea serviciilor, protecţia unor trăsături naturale şi culturale specifice, turism şi recreere,
educaţie, utilizare durabilă a resurselor sistemelor naturale, menţinerea caracteristicilor
culturale şi tradiţionale.
™ Principalele categorii de arii protejate, potrivit clasificării UICN, sunt: rezervaţie naturală
strictă, sălbatică, parc naţional, monument natural, arie de gestionare a habitatelor/speciilor,
peisaj terestru/marin protejat, arie protejată cu resurse gestionate.
™ În elaborarea categoriilor prezentate mai sus, s-au luat în considerare o serie de principii, dintre
care, cele mai importante au la bază următoarele aspecte: baza clasificării este reprezentată de
obiectivul primar de management, atribuirea unei anumite categorii nu reprezintă un criteriu de
eficienţă a managementului, sistemul de clasificare este internaţional, denumirile naţionale
pentru ariile protejate pot varia, este introdusă o nouă categorie de management, toate
categoriile sunt importante în mod egal, toate categoriile implică o gradare a intervenţiei umane.
™ Dintre desemnările internaţionale utilizate pe scară largă, putem menţiona: Rezervaţiile Biosferei
(BR), Sit al Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural (WHNS), Zonă Ramsar (R), Arie de
Importanţă Avifaunistică (AIA), Arie de Protecţie Specială (SPA), Arie Specială de Conservare
(SAC).
™ În România, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462 din 18/07/2001 care
aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea privind aprobarea
Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea a III-a, Zone Protejate, nr. 5/2000,
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995.
™ În ţara noastră, categoriile ce compun reţeaua naţională de arii protejate sunt următoarele:
rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri
naturale, rezervaţii ale biosferei, zone umede de importanţă internaţională, situri naturale ale
patrimoniului natural universal, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială
avifaunistică.
™ Turismul poate aduce beneficii importante atât ariilor protejate, cât şi comunităţilor locale, dacă
este corect planificat şi administrat, după principiile durabilităţii. Turismul va fi binevenit în sau
lângă ariile protejate dacă respectă caracterul special al ariei şi în măsura în care se
promovează forme de turism care nu afectează mediul (sau forme de “ecoturism”) – cum ar fi:
turismul bazat pe studierea naturii, turismul cultural şi educaţional, turismul organizat în grupuri
mici, liniştite – şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta de asemenea la o
înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic, precum şi a culturilor
tradiţionale.