Sunteți pe pagina 1din 11

Reședințele împăraților bizantini

În întocmirea acestei lucrări am considerat necesar să fac o scurtă descriere a


Constantinopolului, principala reședință a împăraților bizantini, apoi să realizez o trecere în
revistă a dinastiilor care au condus, timp de 11 secole, marele imperiu, cu menționarea
reședințelor pe care le-au avut și cu prezentarea pe scurt a rolului principalilor reprezentanți ai
acestor dinastii în întemeierea/revigorarea sau declinul imperiului, iar concluzia să facă referire
la importanța Imperiului Bizantin.
Domnia lui Constantin, în timpul căreia Imperiul păgân devine Imperiu creştin, iar Roma
îşi pierde întâietatea în favoarea Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine.
Trebuie să reamintim însă că între istoria romană şi istoria bizantină nu există ruptură: vreme de
aproape trei secole, până la eşecul încercării lui Iustinian de a reface unitatea Imperiului, cea din
urmă apare ca o continuare firească a celei dintâi. De-a lungul acestor trei secole, moştenirea
Romei şi a Greciei, pusă în primejdie de năvălirile barbare, a fost treptat transferată în Bizanţ, iar
Imperiul, supus acţiunii unor puternici factori modelatori, a dobândit trăsăturile esenţiale ale
viitorului Imperiu bizantin.
Datorită creșterii importanței părții răsăritene a imperiului roman și a victoriei asupra
ultimului rival Licinius, care a controlat Imperiul roman de răsărit până în 324, împăratul roman
Constantin cel Mare a decis, din anul 326, ca Byzantion (Constantinopolul) să devină noua
reședință imperială. S-a pus întrebarea de ce a ales Constantin acest oraș, care nu era decât un
târg, pentru a da Imperiului o a doua capitală. S-a spus, încă din Antichitate, despre Constantin
că ar fi părăsit Roma, citadela păgânismului, deoarece ştia că acolo nu se bucură de popularitate.
Afirmaţia s-a dovedit a fi falsă, după cum falsă este şi mărturia lui pseudo-Eusebiu, potrivit
căreia el ar fi dorit să facă din Constantinopol un oraş creştin. «Întemeierea» oraşului a fost
săvârşită potrivit ritualurilor păgâne şi, chiar dacă împăratul Constantin a construit acolo biserici,
el a permis existenţa mai departe a templelor și chiar, potrivit unor surse, a dispus să fie ridicate
noi temple.

Alegerea acestui oraș a avut la bază considerente strategice, comerciale și politice.


Byzantion era amplasat la intersecția celor două mari axe comerciale: una verticală, care unea
bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediteranǎ, și cealaltă, terestră,
1
care unea Europa de Asia. Totodată, orașul se afla în apropierea a două frontiere în care se
desfășurau conflicte: frontiera dunăreană atacată de goți și frontiera orientală atacată de sasanizi.
Constantinopolul era mai ușor de apărat, fiind înconjurat de apă din trei părți și ușor accesibil pe
uscat doar dinspre vest, împărații construind multe fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul
lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui Anastasius, cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre
Dunăre să pătrundă în oraș. Din punct de vedere politic, decăderea generală a Italiei, foarte
evidentă încă din secolul al II-lea, s-a precipitat; preocupată numai de menţinerea străvechilor ei
privilegii, Roma era un oraş mort; bogat şi civilizat, Orientul grecesc se dovedea a fi partea cu
adevărat vie a Imperiului. Roma încetase, de altfel, încă din secolul al III-lea să mai fie capitala
efectivă a Imperiului. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că nici unul dintre cei
patru suverani ai tetrarhiei nu şi-a fixat reşedinţa la Roma şi că, în cadrul Italiei însăşi, în această
vreme, Milanul îi luase locul. Nici Constantin nu şi-a avut reşedinţa la Roma, ci la Treves, la
Sirmium (Mitrovica), la Sardica (Sofia), la Nicomedia.

Pentru ca nobilii romani să fie atraşi la Constantinopol, li s-au dăruit aici palate noi, iar
pentru atragerea poporului, au fost instituite annona, în forma în care ea funcţiona la Roma, şi
distribuţiile gratuite de grâu. Constantin însuşi trasase hotarele oraşului, căruia îi destinase din
capul locului o suprafaţă de patru-cinci ori mai mare decât a vechiului Bizanţ. Inaugurarea
solemnă a avut loc înainte de încheierea tuturor lucrărilor, la 11 mai 330. Din acel moment,
reşedinţa împăratului va fi la Constantinopol, iar sediul consiliului Imperiului tot acolo. Oraşul,
căruia Constantin îi dăduse propriul său nume, este desemnat frecvent şi prin expresia «noua
Romă» care va rămâne legată de el. Ca şi Roma, Constantinopolul va avea şapte coline şi
paisprezece regiuni; el va avea un forum, un capitoliu, un senat; mai mult, teritoriul său va fi
socotit italic, nu provincial, va fi scutit, aşadar, de impozitare. Roma nu-şi pierde încă nici unul
din privilegii, dar ele sunt acordate şi Constantinopolului, care devine adevărata capitală.
Consecinţele acestor evenimente au fost uriaşe. Este vorba,în primul rând, de adversitatea care
apare între Occidentul latin, lăsat pradă declinului iremediabil, pe de o parte şi Orientul grecesc,
pe de alta. Întemeierea Constantinopolului marchează victoria Orientului asupra Occidentului şi
a unei anumite forme de elenism, puternic orientalizat, asupra latinităţii. Ea a fost totodată
punctul de pornire al unei noi civilizaţii, cea bizantină, deoarece nici un alt oraş n-a acţionat
vreodată în istorie, în nume propriu, atât de puternic şi de durabil precum Constantinopolul.
Imperiul avea să fie ameninţat, atacat, invadat din toate părţile însă Constantinopolul va rezista

2
vreme de unsprezece secole. Iar la adăpostul zidurilor lui, în palatele lui, în mănăstirile şi
atelierele lui, se va produce acea fuziune de elemente greco-latine, orientale şi creştine, al cărei
produs este civilizaţia bizantină.

Pe parcursul secolului IV, Constantinopolul a fost doar reședință imperială și nu capitală.


În anii 360, rezultatele politicii lui Constantin au fost evidente. Succesorii săi și-au stabilit
reședința la Constantinopol, venind din toate colțurile imperiului persoane dornice să ocupe
funcții administrative, militare și comerciale. În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului
Roman de Răsărit și principala reședință a împăraților bizantini. Ulterior, aceasta se va schimba
în funcție de situația externă a Imperiului Bizantin.

Vechiul Byzantion avea o suprafață de 200 de hectare și o populație de 20-30 000 de


locuitori. După construirea zidului lui Constantin, orașul avea 700 de hectare și o populație de
100-150 000 de locuitori către sfârșitul secolului IV. După construirea zidului lui Teodosius,
suprafața orașului s-a dublat, ajungând la 14 000 de km², populația crescând în continuare. În
430, populația Constantinopolului depășise populația Romei, având 250 000 de locuitori.

Deși Împăratul Constantin s-a preocupat în mod special de orașul Constantinopol,


făcându-l puternic și rezistent în fața viitoarelor amenințări barbare, întocmai ca și tatăl său
Constanțiu, el nu a avut reședința nici la Roma nici la Constantinopol, ci la Trier (septembrie
307), o veche provincie romană. De aici a condus practic destinele Romei Sfinte, fiind considerat
unul dintre cei mai drepți împărați romano-bizantini pe care i-a avut Imperiul Roman. Sub el,
romanii se creștinează, iar prin ,,Edictul de la Milano’’din anul 313 se vor pune capăt seriilor de
persecuție împotriva creștinilor, politici promovate de împărați precum Decius,Valerian și
Dioclețian.Tot el este cel care înființează Dinastia Constantiniană, prima dinastie romano-
bizantină. În ultima parte a domniei și a vieții sale, respectiv perioada cuprinsă între 325-337 el,
deși nu fusese încă creștinat, s-a dovedit a fi un credincios desăvârșit, a sprijinit Biserica și s-a
folosit de bogățiile statului pentru ridicarea de noi lăcașuri de cult, menținând astfel o relație
bună cu Divinitatea. Constantin cel Mare a fost creștinat pe patul de moarte, el decedând la 3
aprilie 337, fiind îngropat la Constantinopol. A avut 5 copii din a doua sa căsătorie cu Fausta,
fiica lui Maximian-Helena, Constantina, Constant, Constantin al II-lea și Constanțiu al-II-lea.

3
Constanțiu al-II-lea a fost al 2-lea fiu al marelui Constantin și continuatorul dinastiei
Constantiniene. Devine împărat la vârsta de doar 20 de ani după moartea tatălui său, nici el nu a
avut reședința în capitala Imperiului ci la Sirmium, orașul său natal. A fost unul dintre cei mai
buni urmași ai lui Constantin, în ceea ce privește conducerea destinului imperiului. Domnia sa
este cunoscută pentru reformele religioase. Adept al creștinismului, Constanțiu a luat numeroase
măsuri împotriva păgânismului precum închiderea multor temple și interzicerea jertfelor către zei
și a practicării magiei. Cu toate acestea împăratul susținea învățătura creștină ariană, acest fapt
aducându-l deseori în conflict cu Biserica. Moare în Sicilia, la Tarsos în 361 în urma unei bătălii
cu susținătorii viitorului împărat Iulian Apostatul.

Iulian a fost primul împărat născut în chiar capitala nouă a Imperiului Roman, avându-și
reședința la Constantinopol (361-363) și ultimul împărat din dinastia întemeiată de Constantin
cel Mare. El a fost considerat totodată și ultimul împărat roman păgân, deoarece a fost adept al
păgânismului, renunțând la politica creștină în favoarea uneia de tip neoplatonic. După cum am
arătat mai sus, el a avut doar 2 ani de domnie, ani marcați de tentativele de restaurare a
păgânismului și a cultelor păgâne, tentative ce l-au adus într-o stare conflictuală cu Biserica.
Divinitatea i-a fost potrivnică lui Iulian Apostatul în bătălia decisivă de la Maranga, în urma
căruia împăratul este rănit mortal de o săgeată la 26 iunie 363, fiind îngropat la Tarsos.

După stingerea dinastiei Constantiniene pe scena politică a Imperiului își va face apariția
o nouă dinastie, dinastia Valentiniană (364-379), avându-l drept inițiator pe Valentinian (364-
375) care și-a stabilit reședința la Trier, deși s-a născut în Pannonia. În ciuda faptului că s-a
născut într-o familie modestă de ofițeri, el s-a dovedit a fi un bun strateg militar, calitate
dovedită în bătălia cu alamanii, pe care i-a alungat din Gallia (cca 368), dar s-a ocupat și de
apărarea granițelor Imperiului (întărirea granițelor de pe Rin). Chiar dacă a fost un adept al
creștinismului, a dat dovadă de toleranță față de păgâni, lăsându-i chiar să-și practice cultul. A
murit în anul 375 la vârsta de 54 de ani. După stingerea lui Valentinian, a urmat fratele său mai
mic, Valens (364-378) cu reședința tot la Trier, care s-a dovedit a fi mai dur în ceea ce privește
politica internă (a recurs la represalii împotriva clasei aristocratice ceea ce a dus la numeroase
comploturi ale aristocraților de îndepărtare a împăratului de pe tron). Moartea sa încheie destul
de rapid dinastia Valentiniană, care a fost una de tranziție spre cea Teodosiană.

4
Dinastia Teodosiană, considerată ca fiind și cea mai lungă, de 78 de ani (379-457) l-a
avut drept întemeietor pe Teodosius I, supranumit și ,,Cel Mare’’(379-395). Istoricii consideră că
domnia lui Teodosius este ultima în care mai putem vorbi propriu-zis despre Imperiul Roman,
pentru că, după cum vom vedea mai târziu, după această domnie Imperiul se va diviza definitiv
în două părți: cel de răsărit și cel de apus. Teodosiu își fixează drept obiectiv stabilizarea
frontierelor, mai întâi cele din nord, cu goții, apoi cele din răsărit, cu perșii. În 380, împreună cu
Grațian, i-a oprit pe goți în Epir și în Dalmația. Teodosiu a instalat o parte din ostrogoți în
Pannonia, iar el și-a stabilit reședința la Constantinopol. Teodosiu moare în 395 și odată cu el
dispare și unitatea imperială (estul va fi condus de Arcadius, iar vestul de Honorius). Arcadius a
împărățit în est, avându-și reședința la Constantinopol a încercat să continue politica tatălui său
Teodosiu de pacificare și de stăvilire a migratorilor, ce reprezentau un veritabil pericol pentru
Imperiul Răsăritean, oferindu-le chiar subsidii și tribute pentru ca aceștia să renunțe provizoriu la
jaf și la atrocități. Această politică s-a dovedit încă de la început sortită eșecului, deoarece
Arcadius a avut un caracter slab, fiind foarte ușor influențabil. În ultima parte a vieții și a
domniei i-a lăsat lui Anthemis conducerea efectivă a imperiului răsăritean, care-i va continua
politica, reușind să-i înfrângă pe vizigoți și huni și va distruge templele păgâne. Arcadius va muri
în 408 la doar 31 de ani din cauze naturale, lăsându-l successor la tron pe Teodosie al-II-lea
(408-450). În ceea ce-l privește pe Teodosie al-II-lea, acesta a menținut Constantinopolul drept
reședință imperială, a continuat politica predecesorului său, reușind să mențină pacea în imperiu.
A murit în 450, iar în ciuda faptului că a avut o domnie destul de lungă de 42 de ani, nu a
înregistrat ceva care să ducă la modificarea politicii externe, doar că, îmbrățișând erezia
monofizită înainte de moartea sa a aruncat într-un haos lumea creștină-ortodoxă. La tronul
imperial va urma Marcian, care va avea o domnie relativ scurtă, de doar 7 ani (450-457).
Reședința imperială a rămas în continuare Constantinopolul, în pofida faptului că s-a născut în
Tracia. Odată ajuns împărat, nu a mai acceptat să plătească tribut lui Attila. Marcian a reformat
finanțele imperiului și a repopulat provinciile devastate de huni. El a respins atacurile asupra
Siriei și Egiptului din anul 452 și a înăbușit tulburările de la frontiera cu Armenia în 456. A murit
în anul 457. Deși domnia sa a fost relativ scurtă, Marcian este considerat unul dintre cei mai
buni împărați timpurii ai Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). Apoi, în vreme ce Occidentul
cade pradă barbarilor, Orientul este cârmuit succesiv, de la 457 la 518 de Leon I, Zenon şi
Anastasie.

5
A urmat dinastia Iustiniană, primul împărat fiind Iustin I, care s-a desprins de politica
religioasă a înaintașilor săi și a trecut de partea adepților Sinodului de la Calcedon . A inițiat o
serie de persecuții împotriva monofiziților. A menținut relații pașnice cu Roma și a dus o politică
religioasă ortodoxă. În 526, Iustin l-a numit pe Iustinian co-împărat, iar pe 1 aprilie 527 succesor
la tron. A murit pe 1 august 527 și a fost urmat de Iustinian.
Domnia Iui Iustinian apare ca o grandioasă greşeală în istoria Bizanţului. Eroarea a
constat din întreruperea unei evoluţii normale şi necesare: deşi Imperiul devenise, în fapt, un
imperiu oriental, deşi împăraţii din secolul al- V-lea abandonaseră Occidentul, sacrificându-1
pentru salvarea Orientului, chiar dacă îşi menţinuseră, teoretic, drepturile asupra lui, Iustinian şi-
a întors, de la începuturile domniei sale privirile spre apus, adică spre trecut, cu ambiţia de a-1
recupera. Pentru a reînvia această parte moartă a Imperiului, el a făcut eforturi uriaşe care au sleit
de puteri partea încă vie.Iustinian a murit în 565, iar administraţia sa, mereu în căutare de resurse
financiare, fusese atât de împovărătoare, lehamitea şi mizeria populaţiei atât de mari, încât
moartea lui a fost întâmpinată cu un sentiment de uşurare. Perioada care urmează şi în care s-au
succedat pe tron Iustin al II-lea (565-578), Tiberiu (578-582), Mauriciu (582-602) şi Phokas
(602-610), evidențiază tot ce era artificial şi excesiv în opera lui Iustinian.

Dinastia Heraclizilor (610-711) a fost fondată de către împăratul Heraclius. Majoritatea


împăraților din această dinastie au menținut ca reședință imperială Constaninopolul, păstrând
tradiția predecesorilor lor. Heraclius este considerat drept cel care a dus la ,,Renașterea
Byzantionului’’, care se prăbușise în timpul guvernărilor predecesorilor săi. În timpul conducerii
lui Heraclius, Constantinopolul imperial s-a confruntat cu perșii, pe care însuși împăratul a reușit
să-i învingă în 621. Această victorie a ridicat moralul bizantinilor, care-și puneau problema
mutării reședinței imperiale spre Cartagina (în Africa), dar datorită acestei strălucite izbânzi au
menținut în continuare Byzantionul ca reședință. După această victorie, împăratul bizantin s-a
îmbolnăvit, iar Siria, Palestina și Egiptul au fost pierdute în favoarea arabilor musulmani. Odată
cu moartea sa, în 641 s-a încheiat procesul de elenizare a bizantinilor, iar majoritatea împăraților
care-i vor succeda vor fi greci, dar reședința imperială va rămâne, cu unele excepții pentru
perioade scurte, tot Constantinopolul. Urmașul lui Heraclius, Constant II (641-668), a continuat
politica predecesorului său, a menținut ca reședință imperială Constantinopolul, până în 659 când
și-o va muta la Siracuza din Italia, unde va rămâne până la sfârșitul vieții sale, respectiv până în
668. În timpul mandatului său s-a confruntat cu numeroase incursiuni de jaf, săvârșite de arabii

6
musulmani, cu care s-a și luptat pe mare în 655 în Lycia, dar a suferit o înfrângere severă,
pierzând 500 de nave. La 4 ani de la acest dezastru maritim și-a asociat fiii la domnie, el
mutându-și reședința la Siracuza, unde în 668 va fi asasinat de către proprii slujitori. Urmașul
său, Constantin IV (668-685) a continuat luptele cu arabii pentru a proteja reședința imperială
de la Constantinopol. I-a înfrânt pe arabi pe mare în 678, unde au utilizat focul grecesc mistuitor
pentru prima oară în istoria lor. Trei ani mai târziu și-a mutilat frații prin orbire (pentru ca aceștia
să nu mai aibă dreptul de a ocupa tronul imperial de la Constantinopol), asociindu-l la tron pe
fiul său Iustinian II, viitorul împărat (685-695). Constantin moare în 685 de dizenterie. Viitorul
împărat, Iustinian II, a fost primul din istoria bizantinilor ce au avut 2 domnii (685-695 și
respectiv 705-711). A menținut reședința la Constantinopol, a avut o carieră militară
impresionantă. În prima domnie a continuat luptele cu arabii și cu bulgarii, pe care a reușit să-i
supună, recăpătând Ciprul și posesiunile balcanice bizantine. A făcut o alianță cu slavii împotriva
arabilor pe care i-a înfrânt în 693 în Armenia, dar arabii au profitat de faptul că împăratul se
confrunta cu răscoale interne și au reușit recuperarea acestui teritoriu. Iustinian a fost exilat din
cauza faptului că a favorizat o parte dintre soldați în anul 695. După 10 ani de exil se reîntoarce
la reședința imperială de la Constantinopol, dar a doua parte a domniei a fost marcată mai mult
de eșecuri. Aceste înfrângeri îl vor face să cadă și mai mult în dizgrație, totul culminând, în 711,
cu executarea sa și a fiului său de către armată, care l-a proclamat împărat pe Filippikos. Odată
cu asasinarea celor doi s-a pus capăt dinastiei întemeiate de Heraclius, deoarece următorii trei
împărați nu au făcut altceva decât să ducă Constantinopolul aproape de pragul dezastrului, ceea
ce a pus la îndoială menținerea reședinței imperiale la Byzantion, ultimii doi, respectiv Anastase
II și Teodosie III mutându-și reședința provizoriu la Siracuza din cauza amenințărilor arabe și
slave.

Ch. Diehl afirma că: «în istoria Bizanţului, secolul al VlI-lea este una dintre perioadele
cele mai întunecate. Este o epocă de gravă criză, un moment decisiv când pare a fi pusă în joc
însăşi existenţa Imperiului ». In consecinţă, din toate punctele de vedere - geografic, etnic,
economic, religios, administrativ - Imperiul suferă o transformare hotărâtoare: nu mai este vorba
de un Imperiu roman, ci de un Imperiu grecesc de răsdrit. El s-a adaptat noilor împrejurări şi a
supravieţuit, într-o formă neîndoielnic mai redusă, dar mult mai omogenă, mai adecvată forţelor
sale reale şi care-i permitea să lupte cu mai multe şanse de succes împotriva inamicilor din jur.
Este forma în care Imperiul va dăinui până în secolul al XV-lea. Dinastia lui Heraclius se

7
stinsese într-un climat de uzurpare, anarhie şi revoltă. Ultimul împărat, Teodosie al III-lea,
incapabil să reinstaureze ordinea, abdicase când strategul Anatolienilor, Leon, chemat de
partizanii săi, s-a încoronat împărat la Sfânta Sofia, instaurând dinastia isauriană (717-802).
Deși Leon al III-lea s-a născut în Turcia, tot Byzantionul a rămas baza reședințelor imperiale. A
reușit în prima parte a domniei să-i pacifice pe arabi. În vara lui 717 împăratul de la
Constantinopol încheie o alianță cu bulgarii, care-l vor ajuta la zădărnicirea atacurilor arabe
asupra reședinței imperiale de la Constantinopol, care s-a dovedit încă o dată a fi greu de cucerit.
În 739 va reuși să-i învingă definitiv pe arabi. Tot în perioada domniei sale va începe era
iconoclasmului. Moare în 741. Reședința imperială a rămas în continuare Constantinopolul. A
urmat fiul său Constantin al V-lea Copronimul (741-775) care a dus mai multe campanii de
luptă cu arabii și bulgarii, reușind să ocupe unele teritorii bulgărești. A avut mai mulți urmași,
dar numai unul i-a supraviețuit, Leon IV Hazarul (775-780). Acesta a continuat luptele cu arabii,
pe care a izbutit să-i înfrângă în 776. A dat dovadă de toleranță față de adepții iconoclasmului,
provocând atrocități în rândul iconofililor. Moartea sa, în 780, l-a împiedicat să înlăture
amenințarea bulgară de la hotarele Imperiului creștin Bizantin. Aceşti trei împăraţi constituie
dinastia isauriană propriu-zisă, care a asigurat Imperiului peste şase decenii de stabilitate. Leon
al IV-lea luase în căsătorie pe ateniana Irina. Rămasă văduvă, ea a domnit mai întâi, între 780 şi
797, ca regentă a fiului ei, Constantin al Vl-lea. Când acesta din urmă a ajuns la vârsta
majoratului, Irina 1-a orbit şi 1-a înlăturat de pe tron pentru a domni singură din 797 până în
802. Este prima femeie care a fost împărat al Bizanţului, în toată puterea cuvântului. Irina a fost
detronată de ministrul ei de finanţe, de origine, posibil, arabă, Nicefor I (802-811). Acesta a
pierit în războiul împotriva bulgarilor şi, după doi ani destul de tulburi, tronul a fost ocupat de
strategul Anatolienilor, Leon al V-lea Armeanul (813-820), care a murit asasinat. Urcarea pe
tron a unui comandant al gărzii, Mihail al II-lea cel Bâlbâit (820-829), originar din Amorium,
din Frigia, marchează începutul dinastiei amoriene, căreia îi aparţin şi Teofil (829-842) şi
Mihail al III-lea cel Beţiv (842-867). În primii paisprezece ani ai domniei lui Mihail al III-lea,
Imperiul a fost condus, în realitate, de mama acestuia, Teodora, care era regentă, apoi de Bardas,
unchiul împăratului. Reprezentanții dinastiei amoriene mențin reședința la Constantinopol, pe
care Teofil se preocupă să-l consolideze, întărindu-i zidurile. Vasile Macedoneanul favoritul
ultimului împărat amorian, Mihail al III-lea, l-a convins pe acesta din urmă că Bardas ar fi
complotat împotriva statului, Mihail punând astfel ca Bardas să fie ucis. În mai 867, Vasile a fost

8
ridicat la rangul de co-împărat. În noaptea de 23/24 septembrie 867, Vasile l-a asasinat pe Mihail
în somn, devenind astfel împărat. Vom asista la începutul erei macedonene, considerată de
istorici ca fiind perioada de apogeu și supremație a Imperiului Bizantin. Armatele bizantine
victorioase îşi stăvilesc sau resping nenumăraţii duşmani şi fac să sporească întinderea
Imperiului. Civilizaţia bizantină cunoaşte tot acum ceea ce s-a numit, pe bună dreptate, «al doilea
său secol de aur». Niciodată, din vremea lui Iustinian, Bizanţul nu s-a bucurat de un prestigiu atât
de mare; niciodată, până la căderea sa, el nu va mai înregistra succese atât de strălucite. Aceste
reușite nu se datorează unui singur om, aşa cum s-a întâmplat, în secolul al Vl-lea, cu Iustinian,
ci unei succesiuni de împăraţi, toţi vrednici de atenţie datorită diferitelor lor calităţi.
Întemeietorul dinastiei, Vasile I, se trăgea dintr-o familie armenească stabilită în Macedonia. El a
domnit singur de la 867 la 886. Fiii săi, Leon al Vl-lea cel înţelept şi Alexandru, au domnit de la
886 la 913; Leon al Vl-lea a fost cel care a cârmuit în fapt. Fiul lui Leon al Vl-lea, Constantin al
VII-lea Porfirogenetul, ocupă tronul de la 913 la 959, dar de la 919 la 944 cârmuirea este
exercitată de fapt de un împărat asociat, Roman Lecapenul, de origine armeană. Fiul lui
Constantin al VlI-lea, Roman al II-lea, nu domneşte decât de la 959 la 963, apoi văduva sa,
Teofano, se căsătoreşte cu generalul comandant suprem al armatei din Asia, Nichifor Phokas,
asasinat în 969. Asasinul, loan Tzimiskes, de origine armeană, domneşte de la 969 la 976 şi se
consideră suveran legitim în virtutea faptului că s-a căsătorit cu Teodora, fiica lui Constantin
Porfirogenetul. După el, tronul este ocupat de ambii fii ai lui Roman al II-lea, Vasile al II-lea
Bulgaroctonul şi Constantin al VlII-lea (976-1028), care domnesc împreună. Vasile al-II-lea
Bulgaroctonul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria Imperiului Bizantin. La fel ca
predecesorii săi el a dat dovadă de reale calități pe plan militar, iar guvernarea sa a rămas în
istorie cu titulatura de,,Renașterea bizantină’’. Începe apoi o perioadă tulbure, care prevesteşte
sfârşitul dinastiei: principala figură este a împărătesei Zoe, soţia succesivă a trei împăraţi (Roman
al III-lea Argyros, Mihail Paflagonianul şi Constantin Monomahul) şi care a cârmuit, o vreme,
Imperiul singură, apoi în asociere cu sora sa mai mică, Teodora. La 31 august 1057 după o
acceptare formală a ofertelor imperiale de către rebeli, la Constantinopol izbucnește o răscoală
populară împotriva împăratului Mihail al VI-lea, inițiată de partizanii lui Isaac I Comnenul și
sprijinită în secret de patriarh, care îl proclamă împărat pe acesta din urmă. Odată cu accederea
sa la tronul imperial se instalează temporar Dinastia Comnenilor. În timpul său, ca și la
suveranii precedenți, bizantinii au avut de purtat războaie cu pecenegii, bulgarii, maghiarii. Isac

9
s-a dovedit a fi un bun militar, obținând victorii împotriva inamicilor în perioada 1058-1059.
Imediat după aceste succese militare se îmbolnăvește, lăsând tronul lui Constantin al-X-lea
Ducas, care, în 1067 lasă tronul lui Mihail al-VII-lea (1067-1078). Odată cu guvernarea lui
Mihail al-VII-lea imperiul va intra în etapa finală a existenței sale, iar de această situație vor
profita rivalii acestuia, care-i vor lua treptat de sub stăpânire toate teritoriile. Nicefor al III-lea
încheie dinastia întemeiată de Vasile cel Mare și totodată pune capăt apogeului bizantin și a
dominației sale asupra lumii civilizate. O trăsătură comună a împăraților dinastiei macedonene a
fost aceea că toți și-au menținut reședința la Constantinopol.
A urmat Dinastia Comnenilor ce l-a avut ca reprezentant pe Alexie I (1081-1118).
Alexie I a domnit de la 1081 la 1118, fiul său, loan al II-lea, de la 1118 la 1143 şi fiul acestuia,
Manuel I, de la 1143 la 1180; vreme de un secol, Imperiul a avut parte de o administraţie stabilă
şi fermă. Manuel a luat de soţie, în a doua sa căsătorie, o principesă franceză, pe Maria de
Antiohia care a exercitat regenţa în vremea minoratului lui Alexie al II-lea (1180-1183). Dar
acesta din urmă a fost detronat de un nepot al lui loan al II-lea, Andronic Comnenul, figura cea
mai originală din familie, care a avut cu totul altă orientare politică decât predecesorii săi:
venirea sa la putere a fost marcată de o uriaşă reacţie împotriva latinilor, care au fost masacraţi în
masă la Constantinopol; politica sa internă a fost dominată de lupta aprigă împotriva marii
aristocraţii. Dar Andronic, detronat la rându-i de Isaac Anghelos, n-a domnit decât de la 1183 la
1185. Și pe timpul dinastiei Comnenilor reședința imperială a fost la Constantinopol.
Toți suveranii din dinastiile care au urmat până la destrămarea imperiului, respectiv:
Dinastia Anghelilor (Isac II 1185-1195, respectiv 1203-1204, Alexie III-1195-1202, Alexie V
1204), Lascarilor (Teodor I Lascaris 1204-1222, Ioan Vatatzes -1222-1254, Teodor II Lascaris
- 1254-1258, Ioan IV Lascaris- 1258-1261) și Paleologilor ( Mihail VIII- 1261-1282, Andronic
II -1282-1328, Andronic III -1328-1341, Ioan V -1341-1391, Ioan VI Cantacuzino -1347-
1355, Manuel II -1391-1425, Ioan VII -1400-1402, Ioan VIII -1425-1448, Constantin
Dragases -1449-1453) au menținut Constantinopolul ca reședință imperială, puține fiind
situațiile în care reședința a fost mutată, doar provizoriu, în alte theme ale imperiului (Trapezunt,
Capadoccia).
După Dinastia Anghelilor a urmat Dinastia Lascaris de la Niceea. Câtă vreme a existat
un împărat latin la Constantinopol (1204-1261), Imperiul din Niceea a fost reprezentantul
Imperiului bizantin şi refugiul elenismului şi din el se va ridica eliberatorul Bizanţului. Acest

10
Imperiu a fost întemeiat de Teodor Lascaris (1204-1222), căruia i-a urmat un împărat energic,
loan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254). Opera lui Ducas Vatatzes a fost desăvârşită nu de
succesorul său Teodor al II-lea Lascaris, mort în 1258, nici de fiul acestuia, Ioan al IV-lea, în
vârstă de numai patru ani, ci de Mihail Paleologul, o rudă a lui Ioan Vatatzes, care a profitat de
acest minorat, pentru a juca un rol decisiv și a marca începutul Dinastiei Paleologilor.
În anul 1261 Imperiul Bizantin a fost restaurat, în urma acţiunii împăratului Mihail al
VIII-lea Paleolog, care a recucerit oraşul Constantinopol. Începând cu secolul al XIV-lea
posesiunile Imperiului Bizantin au început să fie cucerite treptat de către turcii otomani. În 1397
sultanul Baiazid I asediază fără succes Constantinopolul, iar în 1430 este cucerit oraşul Salonic,
al doilea ca importanţă din imperiu. La 29 mai 1453 sultanul otoman Mahomed al II-lea a
cucerit oraşul Constantinopol, ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea murind în luptele
pentru apărarea oraşului.

Bizanţul a căzut în stăpânirea turcilor, dar dispariţia lui a lăsat în lume un mare gol.
Vreme de unsprezece secole, el îşi jucase rolul, întotdeauna important, adesea decisiv, în istoria
Occidentului şi a Orientului. Bizanţul preluase moştenirea lumii antice din mâinile vlăguite ale
Romei, cu puţin înainte ca ea să dispară sub valurile năvălirilor barbare. I-a revenit Bizanţului
misiunea de a păstra, de a îmbogăţi, de a transmite mai departe această moştenire înainte de a
cădea, la rându-i, sub loviturile altor năvălitori. Dintr-o civilizaţie păgână, decadentă, incapabilă
de autoregenerare, Bizanţul a făcut o civilizaţie creştină, mai umană, adecvată în mai mare
măsură aspiraţiilor unei conştiinţe mai exigente.

Bibliografie:

1. Enciclopedia Bizantului, Traducere de Nicolae Şerban-Tanaşoca, U n i v e r s i t a s


2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_Rasarit;
3. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/constantinopolul-de-la-fondare-la-cucerirea-
otomana;
4. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5c/Nicolae_Iorga_-_Istoria_vie Biibizantine
Imperiul

Întocmit,

CUZIC VLAD, anul II, grupa H 211, Facultatea de Istorie,


Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

11