CRESTINISMUL

Creştinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând
împreună catolicii, protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora este actualmente la nivel
mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu
mărturia Noului Testament.
Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l recunosc şi-l cinstesc
drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli.

Creştinismul perpetuează până în ziua de astăzi credinţe şi mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de
5000 de ani.
Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos- Iisus/Isus din Nazareth este
considerat în religia creştină ca fiind Mesia şi fiul lui Dumnezeu.
Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se
adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea
papei.
Creştinismul îşi are originea la ceea ce pentru credincioşii creştini reprezintă evenimentul şi misterul lui Hristos
(adică viaţa, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi trimiterea Mângâietorului în
ziua de Cincizecime). Istoricii religiei situează creştinismul pe o poziţie aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter
exclusiv (absolut) precum islamul şi iudaismul, din cauza noţiunii specific creştine de Treime, adică "trei persoane de-o unică
substanţă", fapt ce aruncă creştinismul în categoria monoteismelor pluriforme.

Creştinismul primar
Primelor comunităţi creştine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos şi a apostolilor săi foarte
curând li s-au alăturat şi comunităţile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a
inserat creştinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât şi cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte
delicate în interiorul diferitelor comunităţi, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor şi chiar Scrisorile lui Pavel.
Specific creştinismului primar este aşadar amploarea diversităţii de opinii şi credinţe în numeroase chestiuni teologice, fapt
provocat iniţial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, şi mai apoi de amploarea numărului de scrieri care îi
fixau spusele, îndemnurile şi credinţele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mişcării, a pus în
evidenţă necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărţi inspirate (apariţia Canonului
biblic) şi a fizionomiei instituţiei menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înfiinţarea bisericii)
Aşadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creştinismul primar a avut la început o fizionomie predominant
urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes,Alexandria şi Roma. Această răspândire în aria geografică
mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creştin atât în limba greacă cât şi în limba latină.

Creştinismul în Evul Mediu

Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a
supravieţuit însă în Imperiul Bizantin, în forme şi conţinuturi care denotau tendinţele unei sacralizări crescânde a figurii
împăratului, deţinător al puterii politice şi religioase. Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja
creştine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului,
progresa căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară. În aceste
împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a
păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului. Pe fondul prelungitei căderi
economice şi politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu
doar spirituală, dar şi a tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populaţiile în
ferme agricole stabile şi au contribuit la opera progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.
 Divizarea Bisericii
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental şi-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au
accelerat un proces de diferenţiere tot mai mare între cele două comunităţi creştine. Aceste diferenţieri atingeau atât aspecte
doctrinare, cât mai ales formule liturgice şi criterii disciplinare interne. Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca
excomunicare a celor două Bisericii: Roma şi Bizanţ.
Din acest moment creştinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său
organizativ conciliar şi „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naţionale, etnice), însă într-un cadru doctrinar şi
liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).
În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei
şi a instituţiei politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mişcări de contestare pe tot parcursul Evului
Mediu, mişcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparaţie cu aşa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu
lipsite de importanţă. Crescândul amestec între Biserica catolică şi puterea politică (numită „braţul decular al bisericii”) a stat
la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Ţării Sfinte, transferarea
sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă şi cu grave urmări pentru întreaga creştinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu
afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă şi morală a Scaunului Romei şi favorizată
de instanţele de reînnoire prezente în umanismul creştin (ex. Erasm din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte
încercări de reformă catolică şi de reîntoarcere la puritatea credinţei prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin
reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo). Odată cu căderea Constantinopolului sub dominaţie turcă (1453),
stindardul creştinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită
prima aliată a Ţarilor ruşi.

Creştinismul în epoca modernă

Incepând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încrucişat cu confruntările politico-militare între
statele naţionale şi imperiu, dând astfel o conotaţie aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau
„Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).
După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două elemente:
-expansiunea misionară în America şi Asia;
-afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului
fenomen religios creştin, independent de diferenţele dintre confesiunile religioase.
Căderea „vechiului regim” – chiar şi numai pentru un moment şi nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre
biserică şi puterea politică, iar răspândirea culturii raţionaliste şi ştiinţifice a contribuit la prezentarea creştinismului ca fiind
una dintre multiplele forme de a trăi şi fiind una dintre concepţile despre lume, alături de tradiţiile culturale şi religioase de pe
celelalte continente.
In timp ce pretutindeni în jur se înmulţesc semnalele de reînnoire („trezire creştinească”) spiritul reînnoirii începe să
mişte şi confesiunile tradiţionale: mişcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenţia faţă de problemele sociale etc.
În sec. al XIX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte şi cu nenumărate doctrine politice precum liberalismul şi socialismul
(care se afirmau din ce în ce mai intens) însoţite în diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului şi chiar cea atee. În
această epocă creştinismul s-a răspândit mult în ţările extra-europene, mai ales în Africa şi Asia, dar nici aici n-a scăpat de
legăturile şi de condiţionările de tip politic, încrucişându-se strict cu colonialismul statelor europene.

Biserica ortodoxa Bazilica Sf Petru (Roma), cea mai mare biserica crestina din lume