Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Consideraţii generale
I.1. Definirea noţiunii de evaluare
I.2. Importanta si necesitatea evaluării
I.3. Beneficiarii evaluării
I.4. Clasificarea evaluării
I.5. Relaţia valoare-preţ
1
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE
Definiţia
1. De o manieră generală, evaluarea are ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă (de circulaţie) a
unui bun, activ sau afacere.
Prin evaluare nu se creează valoare.
3 Expertul evaluator – emite o opinie asupra valorii folosind mai multe metode de evaluare.
4. Valoarea unui bun, activ sau afacere se regăseşte în actul de schimb: vânzare-cumpărare, şi
constituie o bază în formularea unui preţ al tranzacţiei.
8. Exproprieri.
Proprietăţile pot fi expropriate de autorităţi. În funcţie de importanţa particulară a proprietăţii
sau afacerii se poate stabili pierderea determinată de reamplasarea acesteia.
În acest caz evaluatorul trebuie să determine suma pierderilor ce vor fi compensate, alături de
valoarea pe piaţă a proprietăţii / afacerii expropriate. În mod uzual despăgubirile sunt legate de
pierderea definitivă sau temporală de goodwill ca urmare şi în timpul reamplasării. În plus firmele pot
fi recompensate pentru pierderea de afacere din timpul exproprierii. Un exemplu poate fi situaţia în
care repararea străzii din faţa firmei afectează traficul şi posibilitatea clienţilor de a utiliza parcajul
magazinului, rezultând o pierdere de clientelă.
4
- reflectarea în contabilitatea firmei a patrimoniului întreprinderii.
Cu ocazia evaluării unor societăţi comerciale s-au constatat diferenţe importante dintre datele
din evidenţă şi situaţia faptică de pe teren.
Or, în aceste condiţii echipa de evaluare a trebuit să efectueze o serie de operaţiuni pentru a se
asigura concordanţa dintre evidenţe şi realitatea din teren;
Evaluarea unei întreprinderi vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat, măsurarea
avuţiei (bogăţiei) reale şi a potenţialului acestei de a-şi mări bogăţia în perioada următoare.
al doilea element poate fi apreciat pe baza profitului realizat în ultimii ani şi proiectarea
acestuia pe o anumită perioadă de previziune. Pe cumpărător nu îl interesează
5
trecutul, ci mai degrabă prezentul şi viitorul, respectiv ce remunerare a capitalului pe
care îl investeşte va obţine;
al treilea element (c) poate fi apreciat pe baza unor indicatori specifici utilizaţi în cadrul
diagnosticului, dar şi prin luarea în considerare a primelor două elemente (a şi b),
prin evoluţia cifrei de afaceri, a profitului, politicii de investiţii, etc;
al patrulea element (d) poate fi o explicaţie pentru situaţia în care viitorul este mai
valoros decât prezentul, respectiv pentru cazul în care valoarea de randament este
mai mare decât valoarea patrimonială.
Referitor la preţul tranzacţiei, la prima vedere, mărimea acestuia ar trebui să fie dată de activul
net.
Practica arată că preţul de vânzare poate fi de până la zece ori mai mare sau mai mic.
Cumpărătorul îşi pune problema ce va câştiga în viitor şi în cât timp îşi recuperează capitalul
avansat.(luând în calcul şi plasamentele alternative).
Dacă ştie că poate să-şi recupereze suma investită în 2 ani faţă de o altă investiţie care necesită
o perioadă de 4 ani, este dispus să plătească un preţ mai bun.
De exemplu, obiectul tranzacţiei îl reprezintă un restaurant evaluat la 50.000 euro care asigură
o rentabilitate de 2,5%, respectiv 1250 euro
Dacă investitorul doreşte o rentabilitate de 5%, restaurantul este prea scump, tranzacţia nu se va
încheia la 50.000 euro. pentru că:
prin plasarea sumei de 50.000 euro într-un depozit bancar se câştigă tot 1.250 euro anual.
Raţionamentul cumpărătorului este următorul: restaurantul este bine plasat dar are un
management slab pentru că vânzătorul se ocupă puţin de afacerile sale.
6
În aceste condiţii este posibil ca afacerea să se încheie pentru 50.000 euro deoarece percepţia
cumpărătorului este că deşi rentabilitatea aşteptată de 5% nu este atinsă la momentul tranzacţiei.
Ea se va atinge prin preluarea afacerii şi impunerea unui management eficient - se poate ajunge
rapid şi cu costuri reduse la acest nivel.
În concluzie, expertul evaluator determină, prin mai multe metode, un evantai de valori
reprezentative ale afacerii.
În jurul acestor valori se vor face negocierile între vânzător şi cumpărător în cadrul tranzacţiei.
Evaluarea întreprinderii poate răspunde unor cerinţe diverse. Sfera persoanelor interesate de
metodele utilizate sau de rezultatele evaluării este de asemenea de mari dimensiuni. Poziţionarea lor în
raport cu elementul evaluat, scopul şi obiectivele urmărite vor influenţa procesul de evaluare, valoarea
estimată şi/sau preţul tranzacţiilor.
Printre cei interesaţi de specificul activităţii de evaluare pot fi avuţi în vedere:
orice investitor deţinător de capital, care poate avea următoarele intenţii:
o cumpărarea unei întreprinderi, a unei afaceri în ansamblu, cu scopul asumării
funcţiei de exploatare productivă şi de conducere a acesteia. In această situaţie
sunt posibile mai multe strategii:
- achiziţionarea unei întreprinderi pentru a desfăşura o activitate productivă pe cont
propriu;
- dezvoltarea unei activităţi (creştere externă - prin preluarea unui concurent,
fuziune);
- diversificarea acesteia (societăţi cu obiect multiplu de activitate);
2. evaluări de active intangibile (care nu pot fi percepute prin atingere) şi care pot sau nu să fie
înregistrate în contabilitate.
- licenţe, mărci, brevete, etc
- goodwill-ul.
3. evaluări de active economice (părţi dintr-o întreprindere, care pot funcţiona independent)
- secţii
- ateliere
8
- depozite
- magazine.
4. evaluări de societăţi comerciale, acestea având ca obiect al evaluării totalitatea unei afaceri.
B. Scopul evaluării
1. evaluări contabile
Este cunoscut că orice înregistrare contabilă, inventarierea, întocmirea bilanţului, presupun o
anumită evaluare a elementelor patrimoniale.
2. evaluări administrative
sunt cele stabilite de administraţie în scopuri fiscale, mai ales pentru determinarea masei
impozabile sau taxabile
precum şi cele dispuse prin acte normative pentru actualizarea valorii capitalului se stat.
3. evaluări economice
vizează stabilirea valorii de piaţă a unui bun, activ, afacere; singurul reper de referinţă îl
constituie piaţa, în momentul evaluării.
C. Beneficiarul evaluării
1. evaluări pentru proprietarii afacerii (proprietăţi), -în vederea stabilirii bazei de negociere pentru
vânzare
9
bazate pe aspectul profitabilităţii utilizând:
capacitatea beneficiară a întreprinderii de utilizat
şi tehnicile de actualizare
3. evaluări combinate
utilizând combinarea unor elemente din metodele patrimoniale şi din cele de rentabilitate.
VALOARE ŞI PREŢ
Definiţii
Cele două noţiuni, din păcate, se confundă uşor, cu consecinţe dintre cele mai nefavorabile, mai
ales pentru evaluatori.
1a. Valoarea reprezintă o calitate convenţională a unui bun, a unei proprietăţi sau afaceri,
stabilită prin calcule, în cadrul operaţiunii de evaluare de către expertul evaluator.
1b. Valoarea reprezintă opinia evaluatorului, care, în cadrul acţiunii de evaluare, determină un
evantai de valori (folosind mai multe metode de evaluare) care vor constitui baza de pornire a
negocierilor.
2a. Preţul reprezintă expresia bănească a unei valori, a unui bun, etc şi este tangibil, palpabil,
verificabil.
2.b. Preţul este unic şi este rezultatul muncii de negociere între vânzător şi cumpărător.
2.c El apare pe piaţă şi reprezintă suma plătită, respectiv încasată ca urmare a încheierii unei
tranzacţii.
În funcţie de aceste elemente, preţul poate fi foarte apropiat de valoarea stabilită de expertul
evaluator sau poate diferit de aceasta.
Astfel:
Opţiunea de a vinde poate fi determinată de:
a) Scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;
b) Nevoia urgentă de lichidităţi;
c) Consideraţii strategice;
d) Modificarea tipului de proprietate prin politica promovată de guvern (privatizarea sau
naţionalizarea);
e) Cauze naturale (moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea).
b) Elemente economice
Cele mai importante elemente din această categorie pot fi grupate în două categorii:
Elemente economice bazate pe raritate,
Respectiv posibilitatea de a cumpăra o firmă în situaţie de monopol sau o întreprindere
concurentă care-i creează cumpărătorului o situaţie deosebit de favorabilă pe piaţă.
De exemplu, achiziţionarea unei firme din amonte (furnizor) sau din aval (client) în scopul
diminuării costurilor sau pentru penetrarea unor noi pieţe.
11
Dacă există drept obiectiv esenţial că „trebuie să vindem mult şi repede” este evident că nu se
poate ţine la preţ, şi în consecinţă va fi favorizat cumpărătorul.
Dacă există un singur cumpărător cu interese „speciale”, acesta va plăti o sumă mai
mare decât ceilalţi cumpărători, pentru a fi sigur de achiziţie.
Cumpărător cu interese speciale este acela care doreşte să obţină o valoare suplimentară prin
combinarea întreprinderii cumpărate cu alte afaceri pe care le deţine.
După cum nu este exclusă şi situaţia în care, prin achiziţia întreprinderii respective să elimine
un concurent.
Dacă sunt mai mulţi cumpărători cu interese speciale, aceştia îi vor exclude pe ceilalţi, deoarece
vor oferi preţuri mai mari şi vor crea astfel o piaţă numai pentru ei.
O asemenea situaţie este importantă pentru vânzător în formularea preţului solicitat.
Evaluarea întreprinderii în cazul procesului de privatizare, situaţie caracteristică pentru ţara
noastră, prezintă unele particularităţi date fiind interesele coparticipanţilor.
Astfel puterea poate să-şi stabilească drept obiectiv major, privatizarea rapidă, ceea ce înseamnă
ofertă mare, fapt ce conduce la evaluări şi implicit preţuri reduse.
Opoziţia acuză puterea pentru risipirea averii şi în consecinţă doreşte preţuri cât mai mari.
Aplicarea lor încetineşte ritmul privatizării.
Salariaţii în calitate de participanţi la privatizarea prin metoda MEBO, nedispunând de fonduri,
trebuie să apeleze la credite purtătoare de dobânzi, sunt interesaţi în preţuri reduse.
Investitorii, pentru asigurarea viabilităţii firmei respective, sunt interesaţi sa-şi recupereze
capitalul care urmează a fi investit în primul rând prin preţul de achiziţie.
Această situaţie s-ar traduce astfel:
Valoarea este X unităţi monetare dar trebuie să fie făcute investiţii de z um, în consecinţă, preţul
aferent este de x-y um.
12
CAPITOLUL II. BAZA DE EVALUARE. TIPURI DE VALOARE
Valoarea de piaţă ca bază de evaluate pentru proprietăţi nespecializate, este definită astfel:
„suma estimată pentru care o proprietate (activ) ar putea fi schimbată, la data evaluării,
între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un
marketing adecvat, în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără
constrângeri.”
Pentru înţelegerea completă a acestei definiţii facem unele aprecieri cu privire la termenii
folosiţi.
„suma estimată” semnifică preţul plătibil pentru proprietate într-o tranzacţie liberă ;
- valoarea de piaţă vizează cel mai probabil preţ care poate fi obţinut în mod rezonabil de
vânzător şi cel mai avantajos preţ obtenabil pentru cumpărător.
- acest nivel rezonabil exclude în mod explicit un preţ influenţat de condiţii atipice de
finanţare, fiind vorba de suma plătită integral într-un interval normal de la închiderea
contractului
- de exemplu: suma estimată de evaluator nu ia în calcul posibilitatea vânzării în rate a
proprietăţii, practicată în România în procesul de privatizare prin metoda MEBO.
intre un cumpărător hotărât se referă la faptul că cel care cumpără este motivat dar nu
forţat să cumpere;
-el nu va plăti nun preţ mai mare decât cel cerut de piaţă.
13
un vânzător hotărât arată că nici vânzătorul nu este grăbit sau forţat să încheie tranzacţia
şi nici nu este dispus să aştepte până se va obţine preţul pe care îl consideră rezonabil.
intr-o tranzacţie echilibrată este situaţia în care cele două părţi nu au interes sau relaţii
speciale care ar putea influenţa nivelul preţului
-de exemplu: relaţia între proprietar şi chiriaş.
in care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent presupune că cele două
părţi sunt informate asupra naturii şi caracteristicilor proprietăţii sau afacerii şi asupra condiţiilor de pe
piaţă la data evaluării
Mod de determinare:
estimarea valorii de piaţă a terenului
estimarea costului brut de înlocuire a construcţiei
deducerea deprecierii fizice a activelor.
Pentru evaluarea unor proprietăţi (active) specializate sau a unor proprietăţi cu piaţă limitată, se
determină o altă valoare şi anume valoarea de piaţă pentru utilizarea existentă, definită astfel:
„suma estimată pentru care o clădire ar putea fi schimbată, la data evaluării, pe baza
ipotezei de continuare a utilizării actuale, dar presupunând că imobilul este liber (neocupat) între
un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, într-o tranzacţie liberă
(nepărtinitoare), după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de
cauză, prudent şi fără constrângere.”
Proprietatea (activele) specializate sunt acelea care sunt proprietate sau adoptate pentru o
utilizare particulară.
Exemplu: Rafinăriile petroliere, în care cea mai mare parte a clădirilor o constituie doar
structuri sau suport pentru echipamente foarte specializate.
Proprietatea (activele) cu piaţă limitată, datorită amplasării, reprezintă acele active cărora le
corespund:
condiţii de marketing mare, susţinut
număr restrâns de potenţiali cumpărători.
Mod de determinare:
- se utilizează informaţii de piaţă şi date specifice întreprinderii
14
- dacă, pentru a o estima credibil nu sunt suficiente informaţii de piaţă, se poate apela la
abordarea bazată pe costuri sau pe capitalizarea veniturilor.
- se ţine cont de o anumită utilizare sau utilizator.
Mod de determinare:
- se determină doar pe baza unor informaţii de piaţă
- se poate determina prin abordarea pe baza capitalizării veniturilor sau
- prin abordarea bazată prin comparaţii de piaţă.
Valoarea de utilizare.
Acest tip de valoare se refera strict la valoarea cu care o anumita proprietate contribuie ,in
întreprinderea din care face parte, fără a avea in vedere cea mai buna utilizare a proprietăţii sau suma
de bani ce poate fi obţinută in urma vânzării sale.
Contabilitatea defineşte aceasta valoare ,ca fiind valoarea actualizata a fluxurilor viitoare de
numerar,ce se aşteaptă sa fie generate din utilizarea continua a unui activ,si din cedarea lui la sfârşitul
duratei de viata utila.
Valoarea de utilizare este, valoarea pe care o anumita proprietate o are pentru o utilizare
specifica si pentru un anumit utilizator si de aceea nu este in relaţie cu piaţa.
Valoarea de utilizare este valoarea prin care măsuram utilitatea si anume prin fluxurile de
numerar actualizate, generate de entitatea sau de activul respectiv pe durata exploatării si din vânzarea
lui la terminarea duratei de viata utila.
Unul din principalii factori ai valorii este utilitatea . Utilitatea se măsoară prin valoarea de
utilizare.
Valoarea de asigurare este estimarea sumei asigurate , deci reprezintă valoarea ce face obiectul
unui contract de asigurare ,depinde de condiţiile poliţei de asigurare.
Valoarea de recuperare reprezintă valoarea aşteaptă a unui activ , la sfârşitul duratei de viata
utila. Conceptul valoare de recuperare se refera la un activ care este evaluat mai degrabă pentru
vânzare, in scopul recuperării valorii lui decât pentru utilizarea activului.
Valoarea de lichidare (sau de vânzare forţata ) reprezintă suma ce poate fi obţinută in mod
rezonabil ,din vânzarea unei proprietăţi ,intr-o perioada de timp prea scurta pentru a fi conforma cu
perioada de marketing necesara, specifica in definiţia valorii de piaţă .
15
In unele tari,valoarea de lichidare ,poate implica un vânzător obligat sa vândă si un cumpărător
care achiziţionează, fiind conştient de dezavantajul vânzătorului.
Valoarea justa
Având in vedere ca evaluarea se bazează pe diverse operaţiuni de abordări si calcule care
utilizează informaţii financiare furnizate de contabilitatea financiara,se considera utila prezentarea
bazei de evaluare a elementelor din situaţiile financiare ale întreprinderii.
Standardele Internaţionale de Evaluare prevăd ca principala baza de evaluare a elementelor din
situaţiile financiare ale întreprinderii, valoarea justa este definita de I.A.S.B., astfel „ suma la care poate
fi tranzacţionat un activ sau decontata o datorie ,de buna voie ,intre parţi aflate in cunoştinţa de cauza,
in cadrul unei tranzacţii in care preţul este determinat obiectiv”.
16
CAPITOLUL III. ROLUL SITUAŢIILOR FINANCIARE ANUALE IN EVALUAREA FIRMEI.
BILANŢUL FINANCIAR. BILANŢUL FUNCŢIONAL
1. Bilanţul clasic
Situatiile financiare (bilanţul contabil) se constituie ca document contabil de sinteză prin care se
prezintă elementele de activ şi de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte
situaţii prevăzute de lege, grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natură,
provenienţă şi exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea
(capitalurile proprii ale asociaţilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ,
utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active
circulante).
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate văzută sub forma mijloacelor de finanţare şi a
utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi pasivele
bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia (tabelară sau în listă).
Conform IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare", obiectivul bilanţului este de a prezenta fidel
informaţii despre poziţia financiară a întreprinderii, respectiv capacitatea de a se adapta schimbărilor
mediului cu ajutorul resurselor economice controlate (activele), structurii de finanţare (datoriile şi
capitalurile proprii), precum şi cu ajutorul unor indicatori economico-financiari importanţi (lichiditatea
şi solvabilitatea).
Criteriile de clasament al activelor si pasivelor bilantului difera in functie de scopul urmarit in
analiza si de utilizator, ceea ce a condus la existenţa mai multor tipuri (modele) de bilanţ, cum ar fi:
17
bilanţul contabil clasic construit pe baza unui sistem dublu de clasament în activ, după destinaţie şi
după natură, iar în pasiv, după apartenenţă şi exigibilitate, bilanţul financiar, bilanţul funcţional.
Studiul bilanţului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului şi incepe cu examinarea
structurii pasivului şi a structurii activului.
Bilanţul contabil (patrimonial-juridic) s-a dovedit insuficient adaptat analizei financiare
orientate spre gestiune, în acest scop fiind necesar un bilanţ mai operaţional, care să permită
evidenţierea relaţiei dintre resursele disponibile şi nevoile de finanţare ale intreprinderii. Este cunoscut
că orice nevoie de finanţare trebuie acoperită din resurse financiare, ceea ce se reflectă prin bilantul
financiar (patrimonial).
2. Bilanţul financiar
Construcţia bilanţului financiar implică respectarea unor principii şi reguli care permit
ordonarea posturilor de bilanţ după criteriul pe termen scurt şi pe termen lung. In acest sens, printre
elementele constitutive ale bilanţului trebuie să se facă distincţie între cele care rămân la dispoziţia
întreprinderii pe termen lung (peste 1 an) şi cele care nu îi aparţin decât pe termen scurt (sub 1 an).
Amenajarea posturilor de activ conduce la existenţa a două ansambluri: activul imobilizat care
reprezintă elementele pe termen lung cu trei categorii de valori imobilizate (necorporale, corporale,
financiare), la care se adaugă partea de activ circulant cu scadenţa mai mare de 1 an (creanţe-clienţi,
cheltuieli efectuate în avans). In schimb, în activul circulant se includ imobilizările cu scadenţă scurtă
(imobilizările financiare ce ajung la scadenţă sub lan).
Amenajarea posturilor de pasiv structurează pasivul bilanţului în grupa capitalurilor
permanente, formată din capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu scadenţa peste 1
an), şi grupa datoriilor pe termen scurt (cu scadenţa sub 1 an), indiferent de natura lor (datorii de
18
exploatare, credite bancare curente, venituri realizate în avans cu scadenţă scurtă şi datorii pe termen
lung ajunse la scadenţă).
Dacă o parte a datoriilor pe termen lung ajunge la scadenţă mai repede de 1 an, acestea vor fi
trecute la datorii pe termen scurt.
Veniturile realizate în avans cu scadenţa peste 1 an sunt incluse în datoriile pe termen mediu şi
lung.
Obţinerea bilanţului financiar implică efectuarea unor corecţii ale activului şi pasivului pe baza
informaţiilor din anexă, prin respectarea unor principii de evaluare şi regruparea posturilor după
criteriul vechimii (peste un an sau sub un an).
Prezentarea bilanţului financiar pune în evidenţă două părţi distincte pe orizontală: partea
superioară, care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun (necesarul de
finanţat şi resursele de finanţare permanente), şi partea inferioară, care reflectă finanţarea ciclului de
activitate (necesarul de finanţat pe termen scurt şi resursele temporare de finanţare).
Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o simplă
lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului, acesta fiind utilizat pe plan
internaţional, precum şi în cazul conturilor consolidate.
Importanta bilantului financiar in analiza financiara decurge din faptul ca serveste la
determinarea marjei de securitate financiara prin intermediul fondului de rulment, care permite
întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.
3. Bilanţul funcţional
Bilanţ funcţional
Activ = Utilizari Pasiv = Resurse
I. Functia de investitii IV. Functia de finantare
Utilizari stabile brute Resurse stabile (durabile)
II. Functia de exploatare 1. capitaluri proprii
1. Activ circulant de exploatare 2. Datorii financiare stabile
2. Activ circulant in afara exploatarii V. Functia de exploatare
III. Functia de trezorerie 1. Datorii de exploatare
Activ circulant financiar 2. Datorii in afara exploatarii
Total Activ Total Pasiv
20
Pentru efectuarea evaluării unei întreprinderi sunt necesare cunoştinţe suficiente care sa-i
permită evaluatorului sa înţeleagă activităţile întreprinderii si tranzacţiile semnificative generate de
aceste activităţi.
Evaluatorul trebuie sa-si facă o imagine globala despre întreprindere, care sa-i permită sa ia
decizia de a contracta se efectua lucrările de evaluare.
Aceasta cunoaştere sa va baza pe informaţiile primite direct de la întreprindere ,prin caiete de
sarcini ,convorbire,sau indirect prin rapoarte publicate ,sau oferte de evaluare .
De altfel, obţinerea acestor informaţii privind întreprinderea se va face atât iniţial cat si pe
parcursul lucrărilor de evaluare.
Competenta
Un evaluator trebuie sa posede cunoştinţele, competenta si experienţa necesara pentru a
îndeplini in mod eficient misiunea.
Înainte de a accepta o misiune ,un evaluator trebuie sa identifice in mod corespunzător
problema care trebuie abordata si sa fie sigur ca poseda experienţa si cunoştinţele necesare .
Atunci când se apelează la asistenta din exterior in vederea completării competentelor unui
evaluator, acesta va trebui sa stabilească daca persoanele care oferă asistenta poseda abilităţile
necesare. Lipsa experienţei in anumite sectoare de activitate poate face dificila misiunea evaluatorului
de întreprinderi. El trebuie sa se asigure ca propriile competente, ale colaboratorilor săi sunt suficiente
pentru executarea misiunii.
Evaluarea presupune cunoştinţe solide in domenii precum contabilitatea si analiza economica si
financiara ,iar pe parcursul efectuării lucrărilor este necesara cunoaşterea unor specialişti sau
subcontractarea unor lucrări cu caracter tehnic legate strict de obiectul de activitate al întreprinderii.
Formându-si o idee despre ceea ce are de făcut, evaluatorul trebuie sa-si evalueze capacităţile sale
tehnice ,materiale,umane,financiare si profesionale si sa se asigure ca acestea sunt suficiente pentru
efectuarea unor lucrări de evaluare de calitate si la termenele solicitate de beneficiar.
Independenta
Independenta va fi considerata a fi afectata in următoarele situaţii:
- evaluatorul are un interes financiar direct sau indirect in întreprinderea evaluata
- evaluatorul este debitor sau creditor al întreprinderii evaluate
- evaluatorul oferă alte servicii beneficiarului evaluării
21
Prin examenul de etica ,se asigura credibilitatea lucrării de evaluare ,faptul ca acestea s-au
realizat in condiţii de integritate in deplina independenta si cu responsabilitate.
Evaluatorul isi desfăşoară activitatea in baza unui contract încheiat cu beneficiarul evaluării,
denumit client. In acest contract,care are ca scop lucrarea de evaluare,evaluatorul de acord cu
beneficiarul stabilesc drepturile si obligaţiile fiecărei părţi, responsabilităţile reciproce, termenul si
preţul lucrării.
Când clientul a acceptat o oferta de evaluare, contractul trebuie sa respecte condiţiile
ofertei,daca nu au avut loc negocieri ulterioare a ofertei. Când efectuarea lucrării de evaluare s-a
adjudecat in urma unei licitaţii, etica afacerilor este ca ulterior licitaţiei sa nu aibă loc alte negocieri si
contractul trebuie sa respecte întocmai termenii ofertei care va face parte integrata din contract.
22
IV.4. DIAGNOSTICUL FIRMEI
Componentă a activităţii de evaluare, diagnosticul îşi propune evidenţierea într-o manieră cât
mai corectă şi completă - a punctelor forte şi a punctelor slabe ale întreprinderii.
Elaborarea strategiei firmei se fundamentează pe o profundă analiză a tuturor componentelor ce
concură la desfăşurare activităţii întreprinderii.
Pe baza diagnosticului se pot identifica elementele care vor determina creşterea valorii
întreprinderii (crearea de valoare economică) sau dimpotrivă, scăderea acesteia. Practic, nu se poate
realiza o prognoză a evoluţiei întreprinderii fără a cunoaşte situaţia actuală a acesteia, ceea ce sugerează
dependenţa aplicării metodelor de evaluare bazate pe actualizarea fluxurilor viitoare de cash sau de
venituri de un diagnostic pertinent. Nici măcar metodele patrimoniale nu se pot aplica în bune condiţii
fără a parcurge această etapă, toate acestea ducându-ne la concluzia necesităţii elaborării unui
diagnostic al întreprinderii.
Utilitatea acestui demers constă în evidenţierea situaţiei reale, concrete, a întreprinderii
analizate, precum şi în crearea condiţiilor pentru fundamentarea unei prognoze cât mai pertinente a
indicatorilor necesari în aplicarea metodei de evaluare alese.
Astfel, diagnosticul întreprinderii oferă ipoteze pentru evaluarea propriu-zisă care anticipează
viitorul întreprinderii, îi dă acesteia valori prelucrând datele existente din care, prin analiză, se extrag
tendinţe pentru viitor, atuuri sau slăbiciuni.
In cadrul activităţii practice de evaluare a unei întreprinderi, diagnosticul trebuie să furnizeze
informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente, care constituie o bază pentru
estimarea elementelor şi variabilelor "cheie" ce trebuie avute în vedere în cazul aplicării
diferitelor metode de evaluare.
Diagnosticul pentru evaluare nu are doar rolul de a prezenta situaţia firmei la un anumit
moment, ci şi acela de a direcţiona şi susţine scenariile de evoluţie a afacerii, proiecţiile economico-
financiare.
Dacă se compară o societate comercială cu un organism, diagnosticul acesteia urmăreşte
determinarea stării generale, deficienţele, disfuncţionalităţile, condiţiile necesare şi procedurile de
aplicat pentru implementarea corecţiilor, pornind de la simptome (cauze).
Diagnosticul are drept scop descrierea funcţionării şi a tendinţelor de evoluţie a activităţii
organismului economic, luând în considerare mediul dinamic în care acesta îşi desfăşoară activitatea şi
factorii perturbatori, interni sau externi.
23
Efectuarea diagnosticului nu va trebui să urmărească realizarea unui „studiu" sau să caute
„probe", ca în cazul unui control tehnic sau al unui audit financiar, ci este necesar să constate existenţa
şi modalitatea de manifestare a funcţiilor întreprinderii.
Diagnosticul întreprinderii (funcţiilor) constă în cumularea aprecierilor calitative asupra
modalităţile de manifestare a fiecărei funcţii pe care este structurată aceasta si a depista:
Concluziile favorabile (oportunităţi oferite de mediul economic
înconjurător, precum şi atuurile – punctele forte ale întreprinderii, şi mai ales, potenţialul
promiţător de dezvoltare a acesteia);
Concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorite mediului
economic înconjurător, deficienţele – punctele slabe ale întreprinderii).
Funcţia întreprinderii reprezintă grupul de operaţii care participă la satisfacerea uneia dintre nevoile
sale.
Funcţiile întreprinderii, care formează obiectul diagnosticului acesteia, sunt:
funcţia administrării sau a managementului, care organizează şi conduce întreprinderea,
gestionând personalul;
funcţia juridică, patrimonială, care asigură cadrul legal al exercitării funcţiilor
întreprinderii;
funcţia comercială - cumpără mijloacele necesare, le stochează şi le vinde sub formă de
produse sau servicii;
funcţia tehnică de exploatare, care realizează produsele sau prestează serviciile care fac
obiectul activităţilor întreprinderii;
funcţia contabil-financiară, care obţine resursele financiare şi contabilizează toate
mişcările economico-financiare ale activităţilor întreprinderii.
Diagnosticul, ca apreciere făcută asupra unei întreprinderi sau asupra unei activităţi - funcţii ale
sale, este în mod esenţial calitativ, dar se bazează pe date cantitative.
Prin diagnosticarea unei firme, în vederea evaluării, se urmăreşte cunoaşterea tuturor laturilor
activităţii acesteia, respectiv juridică, tehnică, surse umane, economico-financiare.
A. Cunoaşterea firmei
Începerea diagnosticului este marcată de vizita în întreprindere, de discuţii cu echipa de
conducere şi cadrele responsabile pe domeniile juridic, comercial, tehnic, tehnologic si de exploatare,
al gestiunii resurselor umane si contabil financiar, de întocmirea documentaţiilor necesare
investigaţiilor viitoare.
In mod uzual, abordarea începe cu vizita amplasamentului, luarea primului contact cu factorii
delegaţi de către societatea comercială, împărţirea chestionarelor şi explicarea întrebărilor din acestea,
colectarea documentelor. După ce chestionarele sunt completate, evaluatorul discută cu angajaţii
societăţii aspectele cuprinse în acestea, investighează alte elemente de interes care i-au atras atenţia pe
parcurs şi pregăteşte analiza. Pe măsură ce evaluatorul cunoaşte mai bine întreprinderea, pot apare o
serie de întrebări noi, de noi direcţii de analizat.
vizitarea şi inspecţia la faţa locului;
constatări pe teren pentru cunoaşterea generală a afacerii şi în special pentru observarea
imobilizărilor corporale
B. Realizarea diagnosticului
Mijloacele de realizare se referă la suportul documentar pe care îl primeşte evaluatorul în baza
contractului încheiat cu beneficiarul lucrării de evaluare. Este vorba de:
1. Obţinerea documentelor si informaţiilor pentru fiecare diagnostic in parte, aferente ultimilor trei
ani de activitate.
Natura informaţiilor şi sursele corespunzătoare sunt:
- interne: situaţii financiare pe ultimii 3 ani, situaţii şi documente specifice fiecărei funcţii,
chestionare de diagnostic şi alte informaţii obţinute din discuţii cu personalul, cu conducerea,
rapoarte ale unor experţi care au colaborat cu întreprinderea (cenzori, cenzori externi
independenţi sau auditori contractuali, experţi tehnici, jurişti)
- externe: apel la organismele publice la care este înregistrată întreprinderea (Registrul
Comerţului, Administraţia Financiară, Camera de Comerţ), alte instituţii şi organisme (Comisia
Naţională de Statistică, Banca Naţională a României), informaţii privind sectorul de activitate al
întreprinderii şi informaţii general-economice
- bilanţuri pe ultimii trei ani ; situaţii şi documente specifice fiecărei funcţii a întreprin-
derii (existente sau întocmite în scopul evaluării);
- informaţii culese prin chestionarele de diagnostic.
25
mod deosebit prin insuficienţa lor;
o valorile absolute cuprinse în ele sunt corelate cu aceleaşi valori cuprinse în celelalte
documente primite sau obţinute (de pildă, valorile anuale ale livrărilor furnizorilor sau cele
facturate clienţilor să fie egale cu rulajele anuale existente în balanţele de verificare
sintetice anuale care au stat la baza întocmirii situaţiilor financiare);
o în general, că datele şi informaţiile supuse testelor de validitate sunt fiabile.
Interviurile au ca scop:
■ cunoaşterea factorilor de răspunde de din întreprindere şi a opiniilor acestora;
■ cunoaşterea activităţii fiecărei funcţii a întreprinderii (juridica, comercială, tehnica,
tehnologica si de exploatare, a gestiunii resurselor umane, contabila-financiara);
■ primirea opiniilor şi culegerea detaliilor asupra acestor funcţii şi relaţiilor cu celelalte
funcţii, ca şi în evoluţia acestora (trecut, prezent şi viitor).
26
5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de lucru
Toate constatările făcute cu ocazia efectuării verificării unor situaţii de fapt (ex. starea fizică a
unor mijloace fixe, circuitul sau circulaţia unor fluxuri sau elemente materiale în cadrul proceselor
tehnologice sau configuraţia locurilor de muncă şi depozitare etc.) sau efectuarea unor descrieri,
calcule, sau comentarii ale unor date şi/sau informaţii sunt consemnate în “foi de lucru” întocmite
potrivit modelului şi recomandărilor arătate în Anexa nr.6.
Foile de lucru conţin: descrierea lucrărilor efectuate (inclusiv testele de fiabilitate) şi concluziile
acestor lucrări, menţionarea documentelor utilizate.
C. Elaborarea concluziilor
Concluziile diagnosticului, realizat pentru evaluare, stau la baza fundamentării previziunilor de
evoluţie a societăţii în diferite scenarii sau stadii.
Diagnosticul întreprinderii poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade de
timp diferite (pe termen scurt, mediu sau lung) şi poate avea finalităţi diferite, ca de exemplu:
constatarea deficienţelor de funcţionare şi a cauzelor acestora (puncte slabe),
minimizarea riscurilor la care este supusă întreprinderea;
constatarea avantajelor competitive ale întreprinderii (punctele tari), utilizarea acestor
avantaje în fructificarea oportunităţilor oferite de mediul societăţii comerciale;
identificarea direcţiilor de creştere a profitabilităţii;
orientarea strategică a dezvoltării;
estimarea impactului modificărilor din întreprindere.
Pentru fiecare tip de diagnostic in parte, datele obţinute prin intermediul tabelelor sau
informaţiilor puse la dispoziţie de întreprindere sau cele rezultate din chestionare, foile de lucru,
tabelele şi situaţiile întocmite de evaluatori vor fi rezumate în “fişa sintetică a diagnosticului”.
Scopul diagnosticului este ca, în urma parcurgerii sale, beneficiarul raportului de evaluare să
aibă deja o primă imagine asupra întreprinderii descrise şi a activităţilor sale
Acesta permite:
stabilirea mărimii primei de risc, utilă în cadrul metodelor de randament, prin identificarea
factorilor de risc externi (de politică vamală, monetară, fiscală; de ţară; privind pârghii
27
macroeconomice: inflaţia) şi interni (lipsa actelor de proprietate, lipsa contractelor
comerciale, personal nestimulat material)
elaborarea scenariilor de evaluare şi a previziunilor utile în cadrul metodelor de randament
realizarea unor teste de coerenţă între diferitele diagnostice parţiale, precum şi între
concluziile diagnosticului global şi evaluarea propriu-zisă a afacerii
verificarea corectitudinii şi credibilităţii datelor contabile utilizate în evaluare, operaţie
necesară aplicării metodelor patrimoniale
Aşadar atât bilanţul cat si contul de profit si pierdere sunt reprelucrate pentru a se elimina
influenţa unor factori care distorsionează valoarea economică actuală a întreprinderii.
In urma acestor corecţii va rezulta un bilanţ economic si un cont de profit si pierdere economic
care vor constitui baza de calcul pentru metodele de evaluare a întreprinderii.
IV.6. EVALUAREA PROPRIU-ZISA – METODE DE EVALUARE
In ceea ce priveşte valoarea unei întreprinderi s-au conturat de-a lungul timpurilor două teorii.
Prima consideră că valoarea întreprinderii este dată de suma valorilor elementelor sale
componente: mijloace fixe, terenuri, titluri de valoare, stocuri, lichidităţi. Această teorie este aplicată în
cadrul metodelor de evaluare patrimoniale care utilizează valori patrimoniale.
Cea de a doua teorie consideră că întreprinderea nu are valoare decât dacă activele de care
dispune produc un rezultat. Valoarea intrinsecă a componentelor întreprinderii este neglijată, contând
doar fluxurile de lichidităţi viitoare obţinute, în anumite condiţii, în urma folosirii acestora. A doua
teorie a determinat elaborarea unor metode de evaluare a întreprinderii numite metode bazate pe
performantele întreprinderii.
In practica pentru evaluarea întreprinderii se folosesc următoarele metode de evaluare:
- metode patrimoniale;
- metode bazate pe performantele întreprinderii;
- metode combinate.
28
IV.7. REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE
Obiectiv
Diagnosticul juridic are ca obiectiv verificarea unor aspecte juridico-legale privind activitatea
întreprinderii ce urmează a fi evaluate, si in special relaţiile întreprinderii cu proprietarii, salariaţii si
terţii sub aspectul conformităţii cu reglementările legale.
1. Diagnosticarea din punct de vedere juridic se realizează prin solicitarea si analizarea documentelor
legale privind:
b) Dreptul civil
In acest domeniu se verifică:
• acte şi contracte privind drepturi de proprietate ale:
Imobilizări corporale (mijloace fixe, terenuri, modalitatea şi corectitudinea
ultimelor evaluări sau reevaluări, acte privind închirierea sau locaţia unor
imobilizări corporale la terţi)
Imobilizări necorporale (licenţe, brevete şi mărci, drepturi şi valori similare)
Imobilizări financiare(titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de
portofoliu).
c) Dreptul comercial
Sub acest aspect se analizează drepturile şi obligaţiile izvorâte din raporturile cu partenerii
comerciali – furnizori, clienţi, bănci.
Astfel se supun verificării:
- actele (contractele) de închiriere, locaţie de gestiune, concesionare, leasing - dacă există
şi dacă prezintă validitate;
- contractele cu partenerii de afaceri - dacă se încalcă practici în domeniul concurenţei,
dacă sunt necesare, oportune ori s-au încheiat în condiţii avantajoase pentru
întreprindere;
- contractele, de credite pe termen scurt, mediu sau lung -dacă se justifică, dacă nu
afectează rentabilitatea economică, dacă există garanţii;
- acţiunile juridice în curs cu persoane fizice sau juridice pentru litigii cu caracter
comercial - dacă există şi ce vechime au.
d) Dreptul muncii
In cadrul acestuia se analizează următoarele aspecte:
30
- contractele de muncă colective şi individuale - dacă există, dacă includ sau nu
participarea la beneficii, dacă includ clauze care pot fi afectate de transferul dreptului de
proprietate al întreprinderii;
- convenţiile civile - dacă sunt respectate condiţiile legale pentru încheierea unor
asemenea convenţii;
- actele privind protecţia muncii - cum se respectă;
- evidenţele privind personalul (evidenţa operativă a personalului, state de plată) - dacă
sunt ţinute la zi;
- eventualele litigii cu salariaţii;
- datele ultimului control al organismelor de asigurare şi protecţie socială - dacă s-au
aplicat sancţiuni, dacă s-au făcut recomandări, dacă s-au achitat obligaţiile scadente;
- acţiunile sindicatului - dacă au existat conflicte cu întreprinderea.
e) Dreptul fiscal
In acest context se supun verificării:
- reglementările fiscale specifice sectorului întreprinderii;
- datele ultimului control - data la care a avut loc, constatări, respectarea recomandărilor;
- litigiile fiscale - dacă sunt vechi sau în curs, dacă au avut loc repetări ale unor litigii.
f) Dreptul mediului
Se verifică :
- existenţa unui acord de la Agenţia teritorială de protecţie a mediului (ATPM) pentru
funcţionarea societăţii sau a unui plan de conformare, precum şi stadiul realizării
obiectivelor din conţinutul acestuia.
- dacă activitatea întreprinderii a contaminat terenurile şi amplasamentele învecinate şi
dacă există obligaţia decontaminării lor sau plăţii unor daune interese.
5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de lucru
Foile de lucru conţin: descrierea lucrărilor efectuate (inclusiv testele de fiabilitate) şi concluziile
acestor lucrări, menţionarea documentelor utilizate.
Elaborarea concluziilor
După verificarea şi analiza documentelor juridice prezentate mai sus, se elaborează fisa
diagnosticului juridic in care se precizează concluzii privind influenta factorilor interni (puncte forte si
puncte slabe) ai întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii (oportunităţi
si riscuri) si concluzia finala din punct de vedere juridic.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului juridic:
a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:
constituie puncte forte:
- acte de constituire corespunzătoare mărimii si intereselor întreprinderii,
- absenta litigiilor de munca;
- relaţii contractuale cu terţii corecte, de durata medie si lunga pe linia
aprovizionării, desfacerii, finanţării;
- relaţii favorabile cu parteneri comerciali, cu băncile si cu organele fiscale;
- absenţa împrumuturilor restante si a furnizorilor restanţi,
- îndeplinirea la timp a obligaţiilor bugetare;
32
constituie un risc, adică o evoluţie cu un efect previzibil negativ:
- restricţii privind forma de organizare sau funcţionare,
- presiuni din partea sindicatelor,
- restricţii privind relaţiile cu partenerii.
c) concluzii finale:
din punct de vedere juridic întreprinderea este corespunzător organizată şi se bucură de
relaţii contractuale satisfăcătoare, bune, excelente;
sau din punct de vedere juridic întreprinderea nu corespunde formei actuale de
organizare, etc.
Obiectiv
Obiectivul de bază al diagnosticului comercial constă în estimarea pieţei actuale şi potenţiale a
întreprinderii şi a locului ei pe piaţă.
Diagnosticul comercial vizează piaţa de desfacere a produselor întreprinderii şi piaţa ei de
aprovizionare.
Piaţa întreprinderii
In cadrul acestui diagnostic se studiază piaţa pe care activează întreprinderea si poziţia pe piaţa
a acesteia.
Piaţa poate fi definită ca un spaţiu delimitat geografic, în care au loc tranzacţiile comerciale ca
urmare a cererii şi ofertei , concurenţa vizavi de produsele sau serviciile confecţionate sau prestate de
întreprinderile aparţinând unui sector de activitate.
După unii autori, prima abordare a pieţei întreprinderii constă în a stabili dacă există
posibilităţile de dezvoltare a profitului şi specializărilor pe care le posedă întreprinderea.
Această abordare permite cuantificarea pieţei sau a pieţelor deschise global unui produs sau a
unor servicii specializate.
Ea nu permite, însă, să se caracterizeze această piaţă sau piaţa ţinându-se cont de accesibilitatea
sau permeabilitatea produselor sau serviciilor. Este necesar să se ştie în ce condiţii se exercită
concurenţa şi care sunt piedicile care sunt puse în exercitarea ei.
Pentru a caracteriza gradul de permeabilitate al unei pieţe este necesar să se facă deosebirea
între noţiunea de piaţă deschisă, închisă şi protejată:
Pieţele deschise sunt acelea în care factorii de limitare a extinderii pieţei sunt slabi sau
aproape inexistenţi. Trebuie, între altele, pentru o ţară dată, să nu existe discriminări
juridice ale producătorilor şi investitorilor străini în raport cu cei naţionali.
33
Pieţe închise sunt pieţele în care barierele administrative sau comerciale sunt la un nivel
care îi protejează pe producătorii autohtoni de concurenţii străini prin piedici puse
produselor de import şi implantărilor locale ale concurenţei străine.
Pieţele protejate sunt din punct de vedere al permeabilităţii între extremele celor două
precedente. Sunt caracterizate prin existenţa diferitelor bariere la intrare , dar de un nivel
insuficient pentru a opri concurenţa.
Evoluţia pieţelor în contextul economic actual prezintă tendinţa internaţionalizării şi
concentrării neuniforme a acestora, aşa cum s-a arătat mai înainte.
În plus, aderarea României la Uniunea Europeana are drept consecinţa:
fenomenul de globalizare a pieţelor care face ca lupta concurenţială să câştige teren
local, regional şi chiar naţional pentru a căpăta o dimensiune internaţională;
dereglarea pieţelor şi slăbirea rolului statului în unele ţări au drept consecinţă dispariţia
protecţiilor de care beneficiau unele activităţi sau unele întreprinderi;
accentuarea concurenţei se traduce prin expansiunea marilor grupări multinaţionale ,
practic în toate sectoarele economiei, inclusiv în cele de servicii.
Din aceste observaţii se poate trage concluzia că tendinţa de globalizare a pieţelor şi lupta
pentru creşterea dimensiunilor întreprinderilor este inevitabilă. Dacă această tendinţă a economiei
capitaliste este evidentă, nu este mai puţin adevărat că în faţa efectelor crizei economice există
contratendinţe la protecţionism şi la reabilitarea rolului statului ca protector a intereselor naţionale.
Aceste tendinţe sunt deosebit de nete la ora actuală. De altfel se pot cita exemple de ţări care pentru a
proteja pieţele lor naţionale le pun la adăpost de concurenţă prin măsuri specifice.
În rezumat, tendinţa de internaţionalizare şi de concentrare nu este uniformă şi poate întâlni
obstacole, care limitează expansiunea pieţelor şi care sunt formate din factori privind:
Constrângeri specifice produsului; cu toate că dezvoltarea tehnicii ambalajului, a
conservării şi a transportului au permis comercializarea celor mai diverse produse pe
scară mondială, totuşi caracteristicile unor produse constituie o frână în dezvoltarea unor
pieţe total omogene.
exemplul: produsele industriei sticlei al căror transport este voluminos, fragil şi
costisitor, ceea ce a determinat ca unele firme producătoare să prefere implantarea
locală în ţări sau zone geografice unde există cerere de asemenea produse).
Constrângeri specifice clientelei; în special în domeniul produselor de alimentaţie şi
îmbrăcăminte a căror expansiune pe alte pieţe este frânată de tradiţiile locale Ex. în
lumea arabă bogată dar conservatoare).
în special în domeniul produselor de alimentaţie şi îmbrăcăminte a căror expansiune pe
alte pieţe este frânată de tradiţiile locale;
exemplu: în lumea arabă bogată dar conservatoare).
Măsuri luate de stat pentru a limita concurenţa sunt numeroase - amintim numai
limitarea importurilor, taxele vamale sau măsuri fiscale care pot avantaja unii
producători locali prin scutiri fiscale sau chiar subvenţii.
Caracteristici de distribuire a produselor; reţeaua de distribuire din anumite ţări poate fi
mai dificil abordată
Exemplu: monopol exercitat de angrosişti importanţi legaţi de producători locali);
Obstacole tehnologice; fluiditatea în aplicarea noilor tehnologii poate fi redusă prin
măsuri legale , în special de tehnicile de protecţie industrială.
Aprovizionările si furnizorii
Analiza furnizorilor are in vedere următoarele :
criteriile care au stat la baza selectării furnizorilor: calitate, preţ, ritmicitatea
aprovizionării, termene de plata
daca exista raporturi de dependenta fata de anumiţi furnizori;
relaţiile cu furnizorii tradiţionali ;
distanta fata de furnizori ;
calitatea serviciilor in termenele de garanţie;
ritmicitatea aprovizionărilor;
asigurarea continuităţii aprovizionărilor si a stocului de siguranţa ;
Concurenta întreprinderii
Analiza concurenţei oferă informaţii despre gradul de atractivitate al pieţei. Piaţa este mai puţin
interesantă în cazul unei concurenţe numeroase si puternice sau in cazul in care numeroase produse
substituibile ameninţă să ia locul produselor întreprinderii.
Pe de alta o activitate lipsită de concurenţă, un monopol, reprezintă un avantaj deosebit pentru
întreprindere, permiţându-i acesteia să acţioneze liber pe piaţă, fără presiune concurenţială.
Acest element al pieţei necesită o bună informare şi identificare a concurenţilor întreprinderii
dar şi a poziţiei (forţei sau slăbiciunii) acesteia în raport cu concurenţa.
Concurenţa trebuie înţeleasă într-o modalitate largă de semnificaţie integrând în această noţiune
atât concurenţi actuali, direcţi si produsele acestora, cât şi cei potenţiali.
Se analizează:
daca concurenţa este importantă din punct de vedere numeric?
daca concurenţa este periculoasă?
ponderea concurenţei pe piaţa internă
ponderea concurenţei externe
nivelul preţurilor practicate de concurenţă
tendinţe in comportamentul concurenţilor, etc
Reţeaua de distribuţie
Aceasta depinde de tipul produsului sau serviciului oferit .
Se analizează :
alegerea formei adecvate de distribuţie care sa corespunda specificului produselor si
segmentelor de piaţa cărora se adresează;
daca exista o reţea de distribuţie directa prin contracte încheiate intre întreprindere si
clienţii interni sau externi;
36
daca exista reţea de distribuţie prin intermediari;
daca întreprinderea are datorii către distribuitorii săi;
forma juridica a distribuitorului: distribuitor exclusiv, concesionar;
relaţiile cu distribuitorii
5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de
lucru
Elaborarea concluziilor
După verificarea şi analiza documentelor prezentate mai sus, se elaborează fisa diagnosticului
comercial in care se precizează concluzii privind influenta factorilor interni (puncte forte si puncte
slabe) ai întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii (oportunităţi si
riscuri) si si concluzia finala din punct de vedere comercial.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului comercial:
a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:
constituie puncte forte:
- o reţea de vânzare puternică,
- clienţi statornici de lungă durată,
- o buna calitate a produselor
- livrarea rapidă,
- servicii post-vânzare prompte si de calitate,
- reţeaua de distribuţie bine pusă la punct,
- politici de marketing corespunzătoare,
37
constituie o oportunitate, adică o evoluţie cu un efect previzibil pozitiv pentru
întreprindere:
- creşterea pieţei pentru un anumit produs;
- posibilităţi de cucerire a unor noi pieţe;
- creşterea pieţii pentru un anumit produs
- existenta facilităţi la export;
- relaxarea fiscalităţii;
constituie un risc, adică o evoluţie cu un efect previzibil negativ:
- legislaţie mai restrictivă
- noi exigenţe de protejare a mediului
- tendinţe de substituire a produselor (sticlă cu plastic);
- concurenţa puternică,
- creşterea exigenţelor de calitate şi a celor privind operativitatea,
- distrugerea reţelelor de distribuţie tradiţionale,
- pierderea clienţilor tradiţionali,
- schimbări nefavorabile privind unele reţele de distribuţie, etc
c) concluzii finale:
din punct de vedere comercial întreprinderea este corespunzător organizată şi se bucură
de relaţii contractuale satisfăcătoare, bune, excelente;
sau din punct de vedere comercial întreprinderea nu corespunde formei actuale de
organizare, etc.
Obiectiv
Diagnosticul tehnic, tehnologic si de exploatare are ca obiectiv analiza factorilor tehnici de
producţie, a tehnologiilor de fabricaţie
Diagnosticul tehnic, tehnologic si de exploatare are ca obiectiv estimarea performanţelor
tehnice anterioare ale întreprinderii şi identificarea soluţiilor de ordin tehnic care să asigure viabilitatea
şi dezvoltarea acesteia.
Titlurile şi conţinutul lor au numai un caracter orientativ urmând ca evaluatorul să prezinte, de
la caz la caz, aspectele relevante fiecărei activităţi. în cadrul analizei operaţionale sunt extrase acele
aspecte, care vor permite stabilirea unor concluzii privind atuurile activităţii (punctele tari) şi
deficienţele acesteia (punctele slabe).
38
Se vor analiza:
Tipul de fabricaţie (caracteristicile producţiei):
este specială sau standard?
pe stoc sau pe comandă?
in serie?
in ce cantităţi?
producţia este sezonieră?
care sunt procedeele de fabricaţie utilizate?
care sunt procedeele de fabricaţie utilizate de concurenţi?
procedeele sunt bine stăpânite de întreprindere?
vor fi păstrate şi pe viitor?
procedee mai puţin costisitoare sunt sau pot fi folosite de concurenţi?
Fabricaţia de mare serie constituie, încă în anumite sectoare şi întreprinderi ale acestora, tipul de
fabricaţie dominant. Problema fundamentală, pentru un număr din ce în ce mai mare de întreprinderi,
este de a se putea răspunde, cât mai rapid posibil, unei cereri schimbătoare şi complexe a clientelei..
Trebuie, deci, să se poată fabrica la comandă, adică să se revină la caracteristicile producţiei
unui meşteşugar, dar cu deosebirea că nu se mai fabrică două sau trei unităţi pe lună, ci un număr mare
de opţiuni dintr-un număr mare de produse.
Acest tip de producţie presupune stăpânirea schimbării maşinilor căruia i se adaugă minimizarea
costurilor şi asigurarea calităţii producţiei. De aici necesitatea, între altele, de a avea un personal foarte
calificat.
Nivelul de automatizare
- nivelul de automatizare, actual, se poate determina cu ajutorul ratio-ului de
identificare al nivelului tehnologic al utilajelor de producţie grupând, în funcţie de
specificul întreprinderii, categoria de mijloace fixe (maşini, utilaje şi instalaţii de
lucru) în următoarele tipuri:
1= maşini cu comandă manuală
2a= maşini simple parţial mecanizate
2b= maşini simple total mecanizate
3a= maşini parţial automatizate
3b= maşini total automatizate
4= maşini automatizate şi programabile
- nivelul de automatizare prevăzut pentru viitor
- nivelul de automatizare actual reprezintă o constrângere penrtu viitor
- întreprinderea reuşeşte să obţină un profit bun din automatizarea actuală
- este în măsură să pună în aplicare noi tehnologii cu personalul şi cadrele actuale.
Calitatea:
- cum este organizat controlul calităţii?
- care este procentul de retururi în garanţie?
- întreprinderea are un comportament calificat în asigurarea calităţii?
- există un serviciu de ordonanţare (lansare a producţiei)?;
- intrările în fabricaţie sunt făcute: pornind de la comenzile primite?
- pornind de la prevederile de vânzare?
- după verificarea stocurilor disponibile?
- după sarcina de încărcare a posturilor de lucru?
- există un risc special de suprastocare sau invers, de ruptură a stocurilor normate de
produse?
În posesia informaţiilor şi datelor cu privire la starea mijloacelor fixe şi la aprecierea procesului
de producţie, înainte de a definitiva punctele forte şi slabe ale diagnosticului producţiei, este necesar ca
şi în cazul diagnosticului precedent să se ţină seama de evoluţia viitoare a unor factori externi
întreprinderii, dar care o pot influenţa.
Modul de utilizare a mijloacelor fixe, care poate fi pus în evidenţă prin calculul unora dintre
următorii indicatori:
- indicele de utilizare a mijloacelor fixe;
- randamentul utilizării mijloacelor fixe.
5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de
lucru
Elaborarea concluziilor
După verificarea şi analiza documentelor prezentate mai sus, se elaborează fisa diagnosticului
tehnic in care se precizează concluzii privind influenta factorilor interni (puncte forte si puncte slabe) ai
întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii (oportunităţi si riscuri) si
concluzia finala din acest punct de vedere.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului tehnic:
a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:
constituie puncte forte:
- starea si performantele mijloacelor de producţie la un nivel satisfăcător;
- utilaje moderne;
- preturi bune de achiziţie;
- servicii competente
- grad optim de folosire a mijloacelor fixe şi a capacităţilor de producţie,
- fluiditate a fluxului tehnologic,
- randament ridicat de utilizare a mijloacelor fixe;
41
- noi pieţe de aprovizionare
c) concluzii finale:
din punct de vedere tehnic, tehnologic si de exploatare, întreprinderea este
corespunzător organizată şi se bucură de relaţii contractuale satisfăcătoare, bune,
excelente;
sau din punct de vedere tehnic, tehnologic si de exploatare, întreprinderea nu corespunde
formei actuale de organizare, etc.
Obiectiv
In cadrul acestui diagnostic se studiază modul de organizare a întreprinderii, calitatea
managementului si gestionarea resurselor umane si capacitatea acestora de a contribui la realizarea
obiectivelor întreprinderii.
42
b) Managementul întreprinderii
Referitor la acestea se analizează următoarele aspecte:
- care sunt conducătorii ai întreprinderii?
- care este profilul comitetului de direcţie: funcţia, vârsta, experienţa, domenii de decizie
- daca fondatorii întreprinderii sunt conducători?
- daca există legături de dependenţă a conducătorilor faţă de un grup sau acţionarii
majoritari, fata de bănci, fata de stat;
- stilul conducerii: colegial sau autoritar, pe obiective, centralizat sau descentralizat
- ce atribuţii şi competenţe au,
- ce instrucţiuni de funcţionare au emis şi cum răspund de patrimoniul încredinţat;
- cine stabileşte remunerarea conducătorilor,
- dacă sunt cointeresaţi,
- dacă au depus garanţiile legale;
- stabilitatea într-un anumit post şi ce efecte ar avea schimbarea conducerii asupra
activităţii.
- daca conducătorii sau parte din ei au relaţii privilegiate cu ambientul economico-social
benefice pentru întreprindere: clienţi, furnizori, salariaţi, bănci?
c) Personalul de execuţie
Se va analiza modalitatea de gestionare a resurselor umane astfel:
politica întreprinderii în ceea ce priveşte:
recrutarea personalului (angajarea prin concurs, publicitate, promovarea
angajaţilor) şi calitatea metodelor de selecţie şi de formare continuă;
aplicarea legislaţiei muncii, protecţiei sociale, şomajului (în dinamica ultimilor trei
ani: numărul zilelor de concedii medicale, pre şi post natale; numărul zilelor de
întrerupere a exploatării - concedii fără salarii; numărul zilelor de grevă, fluctuaţia
personalului venit/plecat etc);
supravegherea personalului (definirea atribuţiilor responsabilităţilor, repartizarea
lor, definirea condiţiilor de lucru, motivarea morală şi materială);
43
a deprins, însuşit suficient regulile, „cultura întreprinderii", şi ca atare,
relaţiile dintre salariaţii întreprinderii şi terţi;
niveluri necorespunzătoare de pregătire a personalului de exploatare (calificat la
locul de muncă, fără şcoli profesionale de profil, cu niveluri de pregătire
medie pentru funcţii cu niveluri de pregătire superioară);
5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de
lucru.
Elaborarea concluziilor
După verificarea şi analiza documentelor prezentate mai sus, se elaborează fisa diagnosticului
organizării, managementului, personalului in care se precizează concluzii privind influenta factorilor
interni (puncte forte si puncte slabe) ai întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi
întreprinderii (oportunităţi si riscuri) si concluzia finala din acest punct de vedere.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului organizării, managementului, personalului:
c) concluzii finale:
din punct de vedere al organizării, managementului si personalului, întreprinderea este
corespunzător organizată şi se bucură de relaţii contractuale satisfăcătoare, bune,
excelente;
sau din punct de vedere al organizării, managementului si personalului, întreprinderea
nu corespunde formei actuale de organizare, etc.
Firmele pot fi considerate ca fiind organisme vii, mai mult sau mai puţin complexe, întrucât ele
se nasc, trăiesc şi mor. Pornind de la această perspectivă există o multitudine de unghiuri din care poate
fi analizată o întreprindere.
45
Unul dintre cele mai interesante şi complexe demersuri vizează abordarea diagnosticului
economico-financiar pentru evaluare, această componentă de diagnostic are un rol cheie în procesul de
evaluare a întreprinderii datorită rolului major jucat în cadrul raportului şi anume:
Rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte piese de diagnostic;
Rolul de asigurare a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicare a metodelor de
evaluare (îndeosebi metode de randament).
46
DIAGNOSTICUL CONTABIL
Obiectiv
Acesta apreciază fiabilitatea valorilor contabile existente şi modul în care contabilitatea a reuşit
să-şi realizeze obiectivul de redare a imaginii fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezul-
tatelor.
Examenul modului de organizare a contabilităţii şi stabilirea diagnosticului contabil reprezintă o
validare a datelor care vor fi utilizate în calculele de evaluare propriu-zise sau poate să releve unele
puncte slabe care vor penaliza valoarea întreprinderii.
In aprecierea contabilităţii, evaluatorul se poate servi de constatările auditorului financiar-
contabil materializate în raportul de audit. De obicei, evaluatorul recunoaşte competenţa profesională şi
probitatea morală a auditorului, nerecurgând personal la verificările proprii lucrării de audit decât prin
câteva sondaje.
Accepţiunea actuală a noţiunii de audit constă în revizia sau verificarea şi controlul conturilor.
Verificarea efectuată de către auditor reprezintă un control extern, legal sau contractual. Pentru un
profesionist este vorba de a-şi forma o convingere asupra validităţii documentelor financiare ale
întreprinderii şi de a se asigura că acestea traduc bine operaţiile în integralitatea lor şi că nu dau o
imagine contrară situaţiei efective.
47
a) asigurarea imaginii fidele şi fără omisiuni a realităţii economice ce reiese din
documentele justificative şi transpunerea acesteia în documentele de sinteză contabilă.
Astfel prezintă importanţă deosebită corectitudinea în:
înregistrarea operaţiilor legate de existenţa şi modificarea capitalului propriu;
evaluarea patrimoniului;
întocmirea bilanţului contabil pe baza balanţei de verificare sintetică, a situaţiei
financiare (existenţa garanţiilor la împrumuturi acordate şi primite, existenţa resurselor
financiare necesare desfăşurării activităţii) şi a contului de profit şi pierdere, pe baza
datelor disponibile;
stabilirea profitului net şi a destinaţiilor acestuia.
b) prezentarea bilanţului contabil potrivit principiilor contabile şi ale reglementărilor în
vigoare;
c) luarea în considerare a unor evenimente posterioare închiderii exerciţiului financiar.
Elaborarea concluziilor
DIAGNOSTICUL FINANCIAR
Obiectiv
Diagnosticul financiar pus de către evaluator are rolul de a aprecia manifestarea funcţiei
financiare a întreprinderii ce face obiectul evaluării. Dacă funcţia financiară este bine reprezentată în
întreprindere, în sensul existenţei unui personal specializat care să facă analize financiare pertinente şi
formalizate, constatările acestuia pot fi preluate de către evaluator. Totuşi, acesta le va aprecia calitatea
şi în situaţia în care corespund, le va valida. Dacă în întreprindere nu există materializată o analiză
financiară pe perioada trecută (trei ani) luată în calcul de către evaluator, acesta o va face singur.
In continuare se va prezenta modul în care se face analiza financiară şi cum se pot aprecia
rezultatele financiare, echilibrele şi resursele financiare de care s-a dispus, utilizarea acestora, precum
şi randamentul capitalurilor investite. Această parte a muncii de evaluare este importantă nu numai în
punerea diagnosticului financiar, care încheie diagnosticele parţiale, ci şi în efectuarea unor primi paşi
în faza de realizare propriu-zisă a evaluării. Este vorba de transformarea bilanţului contabil în bilanţ
financiar sau bilanţ funcţional.
Realizarea diagnosticului
48
A1. Analiza patrimoniului prin corelaţiile trezoreriei
A1.1 Analiza Fondului de rulment
A1.2 Analiza Necesarului de fond de rulment
A1.3 Analiza Trezoreriei
Definiţie:
Necesarul de fond de rulment este definit ca fiind suma de bani de care trebuie să dispună
întreprinderea peste cea necesară finanţării imobilizărilor, pentru a funcţiona normal.
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre activele circulante (exclusiv
disponibilităţile) şi datoriile pe termen scurt (nu se includ creditele pe termen scurt).
- diferenţa este pozitivă si reprezintă activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor
ce urmează a fi finanţate din fondul de rulment.
- diferenţa este negativă se înregistrează nu o nevoie de fond de rulment , ci o degajare
de surse atrase.
49
- în determinarea fluxului de disponibilităţi
- şi, implicit în stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor actualizate de
lichidităţi.
Ca urmare, se impune aprofundarea analizei NFR în funcţie de elementele aferente exploatării
care au caracter de continuitate, respectiv de cele din afara exploatării.
Definiţie:
Trezoreria netă se poate stabili ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de
rulment.
TREZORERIA = FR – NFR
C. Cheltuieli în avans -
D. Datorii pe termen scurt (sub 1 an) 4600
50
11050 – 4600 =6450
adică partea din totalul activelor circulante, care nu sunt finanţate de Datoriile pe termen scurt.
6450 este partea ce rămâne din capitalul permanent destinat să finanţeze, să acopere activele
circulante (11050), nefinanţate de datoriile pe termen scurt.
Deci: stocurile şi creanţele până se vor încasa, trebuie acoperite din alte resurse.
Ele alcătuiesc necesarul de exploatare sau din afara exploatării.
Deci:
51
o Datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare, vor fi plătite, dar până atunci sunt
nişte resurse atrase temporar., care acoperă nevoi temporale.
Ele formează resursele de exploatare sau din afara exploatării.
o Nevoile şi resursele, fluctuează de la o perioadă la alta, şi sunt diferite ca mărime.
o Decalajul dintre ele şi decalajul dintre încasările şi plăţile efective generate de acestea,
trebuie acoperite din alte resurse.
o Celelalte resurse de care dispune întreprinderea sunt FR şi creditele pe termen scurt.
În concluzie:
Diferenţa dintre nevoile şi resursele de exploatare şi din afara exploatării, poartă numele de
NFR:
Dacă diferenţa este pozitivă, înseamnă că activele circulante de natura stocurilor şi
creanţelor urmează a fi finanţate din FR.
Dacă diferenţa este negativă, se înregistrează o degajare de resurse atrase nu un NFR
3. Trezoreria (T)
2) Trezoreria negativă
Trezoreria se reduce şi eventual devine negativă, dacă FR nu acoperă NFR.
Trezoreria negativă poate fi acoperită:
- prin credite bancare
- sau, când nu se mai bucură de încrederea băncii
fie înregistrează datorii restante
fie este declarată de creditori, la tribunal, în încetare de plăţi (faliment)
Definiţii:
Lichiditatea = reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din
activele curente transformate în bani.
52
active curente stocuri
2) lichiditatea imediată (testul acid) =
datorii curente
Satisfăcătoare între 0,5 – 1.
Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite cu active imobilizate şi active
circulante (curente).
Cu cât rata este > 1, cu atât situaţia financiară de ansamblu a întreprinderii este mai bună.
Lichiditatea reprezintă o condiţie de apreciere a calităţii administrării întreprinderii.
Această rată poate fi detaliată prin raportarea capitalurilor proprii şi a datoriilor pe termen lung
la capitalurile permanente în vederea determinării autonomiei financiare şi a capacităţii de îndatorare.
Analiza pe verticală a bilanţului vizează în egală măsură şi corelaţiile dintre posturile din activ
şi din pasiv, în sensul că structura pasivului trebuie să fie adecvată structurii activului, ştiind că orice
întreprindere foarte „capitalistică” are capitaluri permanente mai importante fata de una mai putin
„capitalistică” (de distribuţie).
Ratele de sinteză
Astfel, prin intermediul analizei combinate se determină mai multe rate de sinteză care reflectă
condiţiile de ajustare între utilizările şi resursele puse în operă, care exprimă indirect echilibrul
financiar.
in care:
54
a) Rata de lichiditate relativă (redusă) exprimă capacitatea întreprinderii de rambursare a
datoriilor pe termen scurt: Activ circulant - Stocuri
Activcirculant Stocuri
Rfp = Datorii pe termen scurt ≥ 1
b) Rata de lichiditate imediată (trezorerie) exprimă aptitudinea întreprinderii de rambursare a
datoriilor cu scadenţa sub 1 an:
Disponibil itati
Rli = Datorii pe termen scurt
≥1
Ratele de finanţare
Analiza ratelor de structură a bilanţului permite studiul structurii financiare a întreprinderii prin
examinarea modului în care sunt repartizate sursele de finanţare a activelor între capitalurile proprii şi
aporturile externe, de unde rezultă autonomia (independenţa) financiară a întreprinderii.
Structura financiară este un concept fundamental în gestiunea financiara a întreprinderii,
deoarece determina costul capitalului si are influenta asupra politicii de investiţii, afectandu-i
rentabilitatea.
Sursele de finanţare trebuie adaptate naturii activelor pe care le finanţează: resursele utilizate
pentru finanţarea unui activ imobilizat trebuie să poată rămâne investite în întreprindere o durată cel
puţin egală cu durata de viaţă a acestui activ.
In acest sens, exigibilitatea capitalurilor trebuie armonizată cu lichiditatea activelor finanţate,
adică imobilizările trebuie finanţate din capitaluri stabile (permanente), iar activul circulant trebuie
finanţat din datoriile de exploatare. Numai în aceste condiţii poate fi asigurată o structură financiară
echilibrată care poate garanta independenţa financiară a întreprinderii, obiectiv major al gestiunii
financiare.
In gestiunea financiară apar noţiunile de structură financiară şi structură a capitalului care se
deosebesc prin aceea că în timp ce structura financiara desemnează compoziţia pasivului bilanţului,
structura capitalului caracterizează compoziţia finanţării pe termen lung a activităţii întreprinderii:
acţiuni (ordinare, privilegiate), obligaţiuni (ordinare, convertibile), împrumuturi bancare ş.a.
In privinţa asigurării unor structuri financiare ideale sau acceptabile trebuie să se aibă în vedere
câteva principii esenţiale:
1. Activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen scurt (de
trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din asemenea datorii.
2. Finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu condiţia
ca aceasta sa nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente.
3. Această finanţare trebuie rambursată progresiv prin autofinanţare, până întreprinderea ajunge
la autonomie financiară, pentru finanţarea din capitaluri proprii.
Structura finanţării reflectată prin ratele de structură a pasivului, care în optica bilanţului
financiar grupează posturile după criteriul scadenţei, vizează raportul între capitalurile proprii (C) şi
datoriile totale (D), care constituie totalul capitalurilor reflectate în pasivul bilanţului:
Pasiv = Capitaluri proprii (C) + Datorii totale (D)
Datoriile totale cuprind atât datoriile pe termen lung (peste 1 an), cât şi datoriile pe termen scurt
(sub 1 an).
In accepţiunea bilanţului financiar (numit şi patrimonial), suma dintre capitalurile proprii (C) şi
datoriile pe termen lung (D/tlg) constituie capitalul permanent (Cp), care se reflectă în pasivul
bilanţului:
Pasiv = Capital permanent (Cp) + Datorii pe termen scurt
55
Definirea structurii financiare impune calculul mai multor rate care corelează datoriile cu
capitalurile proprii sau datoriile pe termen lung, şi scurt cu capitalurile permanente, care au
semnificaţie deosebită gestiunea financiară, cum ar fi:
1) Raportul dintre datoriile totale (D) şi capitalurile proprii (C), denumit levier financiar,
exprimă rata îndatorării globale, fiind important pentru manageri, cât şi pentru creditori, în măsura în
care reflectă pe o parte gradul de independenţă financiară şi pe de altă parte posibilitatea ît prinderii de
a recurge la noi împrumuturi.
2) Raportul dintre fondurile pe termen lung (capitalurile permanente) şi fondurile pe termen
scurt (datoriile sub 1 an) depinde de natura activelor întreprinderii, sursele permanente de finanţare
trebuind astfel structurate încât să maximizeze valoarea întreprinderii (capitalurile proprii).
Ratele de structură a pasivului permit aprecierea modului în care se asigură autonomia,
respectiv independenţa financiară a întreprinderii care reprezintă capacitatea întreprinderii de a face
faţă angajamentelor financiare. Această capacitate se măsoară cu ajutorul unor rate care exprimă gradul
de îndatorare şi gradul de lichiditate-solvabilitate.
Autonomia financiară este ameninţată de existenţa unei structuri financiare inadecvate, care
poate conduce la încetarea de plăţi sau la pierderea controlului de către acţionari. Poate fi evaluată prin
ratele:
1) Rata îndatorării globale exprimă dependenţa întreprinderii de diverşi creditori şi şansele de
rambursare a datoriilor, dacă este sub 0,5:
Datoriitotale
Rig = pasiv
≤ 0,5
Această rată se poate detalia în următoarele variante:
a) Levierul financiar depinde de structura finanţării şi are efecte asupra rentabilităţii
capitalurilor proprii, fiind un indicator de risc financiar:
Datoriitotale
LF = Capitaluriproprii
b) Rata autonomiei financiare exprimă capacitatea de acoperire a datoriilor din
capitalurile proprii, dacă este supraunitară:
Capitaluriproprii
Raf = >1
Datoriitotale
Această rată se află în raport invers cu levierul financiar: Raf = 1/LF
c) Rata îndatorării la termen exprimă dependenţa faţă de creditori şi este afectată de
inflaţie:
Datoriipetermenlung
Rit = Capitaluriproprii
2) Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile de îndatorare ale întreprinderii, dacă este
mai mare de 0,5:
Capitaluriproprii
Ci = Capitalpermanent ≥ 0,5
Ratele de rotaţie
56
In măsura în care ratele de structură şi de sinteză ale bilanţului vizează situaţia posturilor la un
moment dat, acestea au un caracter static. Insă gestiunea financiară pe termen scurt necesită informaţii
pentru aprecierea echilibrului financiar şi a lichidităţii întreprinderii în dinamică, ceea ce impune
determinarea unor rate de rotaţie a posturilor de bilanţ.
Ratele de rotaţie furnizează indicaţii dinamice deoarece permit să se introducă o dimensiune
temporală în analiza bilanţului, prin evidenţierea ritmului de reînnoire a unor componente ale acestuia.
In acest scop, se compară elemente statice de patrimoniu din bilanţ cu indicatori din contul de
rezultat care exprimă fluxuri caracteristice ale activităţii de exploatare, cum ar fi cifra de afaceri, din
care rezultă ritmul de reînnoire a postului din activ sau din pasiv.
Ratele astfel determinate caracterizează unul dintre cei mai sintetici indicatori de eficienţă,
viteza de rotaţie a posturilor de bilanţ, care se poate determina prin numărul de rotaţii (N) şi prin
durata unei rotaţii (D).
Intre aceste rate există o relaţie inversă care reflectă accelerarea vitezei de rotaţie cu efecte
benefice prin creşterea numărului de rotaţii sau prin reducerea duratei unei rotaţii.
Principalele rate de rotaţie (numărul şi durata) privind accelerarea vitezei de rotaţie a posturilor
de activ şi de pasiv sunt următoarele:
1) a. Numărul de rotaţii ale activelor:
CA
Na =
Activ
si respectiv:
b. Durata unei rotaţii:
T Activ
Da = = x 360 (zile/rotaţie)
Na CA
57
4) a. Numărul de rotaţii ale stocurilor:
CA
Ns=
Sm
in care:
Si Sf
Sm = Stocul mediu =
2
b. Durata unei rotaţii:
T Sm
Ds = = x 360 (zile/rotaţie)
Ns CA
Numărul de rotaţii (N) ale unui post de bilanţ compară un flux de activitate (vânzări,
aprovizionări-cumpărări) cu elemente de patrimoniu (activul total, activul circulant, capitalul total,
capitalul propriu) încredinţate întreprinderii, indicând intensitatea cu care este valorificat acest
patrimoniu.
Durata în zile (luni, ani) a unei rotaţii (D), în relaţie inversă cu numărul de rotaţii, reflectă
rapiditatea unei încasări sau plăţi.
In acest sens, trebuie comparat termenul de recuperare a creanţelor cu termenul de plată a
furnizorilor, din care poate rezulta un decalaj favorabil care are influenţă benefică pe termen scurt
asupra lichidităţilor întreprinderii.
Indicatorii care caracterizează viteza de rotaţie a posturilor de activ şi de pasiv influenţează
performanţele financiare ale întreprinderii prin reflectarea directă în beneficiul şi rata rentabilităţii
economice şi financiare. In acest sens, se impune descoperirea factorilor şi a căilor de accelerare a
vitezei de rotaţie a activelor circulante.
Factorii care contribuie la accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante sunt specifici şi
trebuie identificaţi pe toate fazele circuitului economic: aprovizionare, producţie, desfacere.
58
1. valoarea adăugată (VA)
reprezintă contribuţia întreprinderii la crearea PIB şi se obţine ca o diferenţă între
VA = CA – Cheltuieli cu materiale şi prestaţii externe
Aceasta este o rată de rentabilitate economică brută care permite aprecierea performanţei
exploatării (industrială şi comercială) şi facilitează comparaţiile intrasectoriale. Evoluţia în timp a
acestei rate arată creşterea, stagnarea sau scăderea eficacităţii întreprinderii, fără a fi afectată de
fiscalitate, amortizare şi provizioane.
Acest raport poate fi introdus într-un lanţ de rate pentru calculul randamentului economic al
activelor, echivalent cu noţiunea de ROA (Re-turn On Assets), care exprimă rata rentabilităţii
investiţiilor:
Re xp EBE Re xp
c) Re3 = Activ total
= Activ total x = Re2 x SRexp
EBE
în care:
Re2 = rata de rentabilitate a investiţiilor;
SRexp = ponderea rezultatului din exploatare în excedentul brut.
în care:
Re xp
= Rv = rata rentabilităţii veniturilor (profitabilitatea);
CA
CA
= Na = numărul de rotaţii ale activelor circulante;
Ac
Ac
= Sac = ponderea activelor circulante în activ.
Activ
60
Indicatorul cel mai sintetic al ratei rentabilităţii financiare (Rf) rezultă din raportul dintre
rezultatul exerciţiului şi capitalurile proprii:
Re zultatul exercitiului
Rf = x 100
Capitaluri proprii
Această rată oferă o informaţie privind cota de remunerare a investiţiilor realizate de acţionarii
care au constituit iniţial capitalul întreprinderii sau au lăsat în rezervă o parte din beneficii.
Rezultatul exerciţiului (brut sau net) permite calculul ratei rentabilităţii financiare nete (Rfn) în raport
cu rata rentabilităţii financiare brute (Rfbr) după deducerea impozitului pe profit în cotă i:
Re zultatul net Re zultat brut (1 i)
Rfn = = = Rfbr (1-i)
Capital propriu Capital propriu
Rezultatul care permite remunerarea capitalurilor permanente cuprinde cel puţin rezultatul net şi
dobânzile după impozit, cheltuielile financiare fiind deductibile din rezultatul brut:
Re zultatul net Dobanzile
Rcp =
Capitalul prorpiu Datoriile financiare
in care:
Re x
= Rv = profitabilitatea cifrei de afaceri (rentabilitatea veniturilor);
CA
CA
= Nac = numărul de rotaţii ale activelor circulante;
Ac
Ac
= Sac = ponderea activelor circulante in activ
Activ
Pasiv C D
= = 1+LF reflectă structura finanţării.
C C
In final, rata rentabilităţii financiare depinde de profitabilitatea cifrei de afaceri (Rv), de viteza
de rotaţie a activelor circulante (Nac), de ponderea activelor circulante în activ (Sac) şi de levierul
financiar (LF):
Rf = Rv x Nac x Sac(l + LF)
61
Aşa se explică de ce o mică marjă netă (Rv) în cazul marilor unităţi poate conduce la o
rentabilitate financiară bună, dacă activele circulante se „rotesc" rapid (stocuri mici, fără creanţe), dacă
creşte gradul de lichiditate al activului (Sac) şi dacă capitalurile proprii sunt relativ slabe (folosesc
investiţii prin leasing şi au credite-furnizori mari), ceea ce are ca efect creşterea ratei îndatorării
(levierului financiar). Aceasta poate orienta întreprinderea în deciziile strategice de finanţare
referitoare la raportul capitaluri proprii/datorii.
Efectul creşterii levierului financiar (ratei îndatorării) poate fi favorabil, dar şi riscant, de acest
efect fiind legat riscul financiar ce decurge din costul capitalului care asigură finanţarea.
Diferenţa între costul capitalurilor proprii şi costul capitalurilor împrumutate constă în faptul că
primele sunt remunerate dacă întreprinderea realizează un beneficiu net contabil, iar celelalte trebuie
remunerate indiferent de situaţie (beneficiu sau pierdere). In acest caz, cheltuielile financiare care
cuprind dobânzile la împrumuturi pot diminua capacitatea de autofinanţare până la insolvabilitatea
întreprinderii, ceea ce reflectă riscul financiar.
Riscul financiar este evaluat prin mecanismul efectului de levier, care rezultă din diferenţa
dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi rata rentabilităţii financiare (Rf), ca efect al îndatorării
întreprinderii:
Din relaţia:
Re xp Re xp
Re = =
Activ Pasiv
Se deduce:
Rexp Re x (C+D)
care se introduce in relaţia de calcul al rentabilităţii financiare:
Re x Re xp Chfin Vfin Re xtr
Rf = =
C C
In condiţiile în care veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nu sunt legate
de exploatare, se poate face abstracţie de prezenta lor, astfel încât rata rentabilităţii financiare devine:
Re xp Chfin Re x (C D) Dxd D
Rf = = = Re + (Re-d)
C C C
in care:
Re = rata rentabilităţii economice (randamentul activelor);
d = rata dobânzii;
D
= LF = levierul financiar.
C
In final, între rentabilitatea financiară şi rentabilitatea economică se stabileşte egalitatea:
Rf = Re + LFx(Re-d)
sau
Rf = Re + ELF
in care:
ELF = efectul de levier financiar.
Efectul de levier financiar pune în evidenţă influenţa pe care o poate avea recurgerea la
îndatorare prin potenţarea sau, din contră, prin reducerea rentabilităţii financiare faţă de rentabilitatea
economică; poate fi calculat în două moduri:
a) Ca diferenţă: ELF = Rf- Re;
b) Ca produs: ELF = (Re - d) x D/C.
62
Se constată că efectul de levier financiar este cu atât mai mare cu cât este diferenţa dintre
rentabilitatea economică (a activelor) şi rata de îndatorare (levierul financiar), după cum urmează:
a) Îndatorarea nu are nici un efect (ELF = 0) dacă Re = d şi Rf = Re.
b) Recurgerea judicioasă la îndatorare permite ameliorarea rentabilităţii financiare printr-un
efect de levier financiar pozitiv (ELF > 0), dacă
rentabilitatea economica este superioara ratei dobânzii (Re > d). Depăşind costul îndatorării, si Rf>Re.
Utilizarea îndatorării trebuie totuşi făcută cu prudenţă, deoarece limitează independenţa
financiară a întreprinderii, îi reduce posibilităţile suplimentare de îndatorare în perioada de criză şi îi
creşte volatilitatea rezultatelor şi a rentabilităţii capitalurilor proprii. Se poate ajunge şi la un efect de
levier financiar negativ (de „măciucă").
c) Efectul de levier are valori negative (ELF < 0) dacă randamentul activelor este inferior ratei
dobânzii (Re < d), şi reduce rentabilitatea financiară faţă de rentabilitatea economică (Rf < Re).
In concordanţă cu semnul (±) efectului de levier financiar se poate determina indicele levierului
financiar prin raportul dintre rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice (I LF=Rf/Re),
care arată că întreprinderea se poate îndatora dacă este supraunitar (ILF > 1), îndatorarea potenţându-i
gradul de rentabilitate a capitalurilor proprii.
Valoarea subunitară a indicelui (ILF < 1) arată efectul negativ al îndatorării ca urmare a unui
randament economic insuficient pentru acoperirea ratei dobânzii, ceea ce amplifică riscul de
insolvabilitate.
Valoarea unitară a indicelui (ILF = 1) reflectă egalitatea rentabilităţii financiare cu rentabilitatea
economică ca rezultat al finanţării numai din capitalurile proprii, prin lipsa îndatorării fiind eliminat
riscul financiar.
Efectul de levier se exprimă cel mai frecvent după impozitare, ratele nete de rentabilitate
(economică, financiară) rezultând după deducerea impozitului pe profit, în cotă i:
D
Rfn = Re br (Re br d ) x (1-i)
C
Ca urmare, poate fi determinat efectul de levier net în funcţie de efectul de levier brut corectat
cu cota de impozit:
ELFnet = ELFbr(l - i) = Rfn - Ren
Recurgerea la efectul de levier este o practică încurajată de tratamentul fiscal, mult mai sever
faţă de beneficiile conservate şi de dividende (puţin sau deloc deductibile din impozitul întreprinderii)
decât faţă de dobânzile la datorii (întotdeauna deductibile din impozit).
Elaborarea concluziilor
63
- grad de îndatorare mare;
- rentabilitate financiară nesatisfăcătoare;
- creanţe neîncasate mari;
- durate de rotaţie a activelor circulante mari;
- alţi indicatori ai echilibrului financiar cu valori neacceptabile
64
Valoarea contabila a unei întreprinderi se regăseşte, în total sau în parte, în noţiunea de activ
net, înţeles ca diferenţă între ceea ce ea posedă (elementele de activ) şi ceea ce ea datorează (pasivul
exigibil).
Regulile contabile de înregistrare (costul istoric) şi sinteza lor, care o constituie situaţiile
financiare (bilanţul contabil), nu permit înţelegerea corectă a realităţii economice şi financiare a
întreprinderii, iar valoarea netă contabilă nu reflectă decât imperfect valoarea economică reală.
Ţinând seama de această realitate, se va pune de acord - extracontabil - această realitate cu
realitatea (istorică) a bilanţului contabil, corectând corespunzător elementele de activ si de pasiv şi
elementele contului de profit şi pierdere; cu efectele in plus sau in minus ale acestor ajustări în final, se
va elabora un bilanţ economic şi un cont de profit şi pierdere economic, care vor oferi masa de date
necesară aplicării metodelor de evaluare.
Etape de lucru
Valoarea de utilitate mai poate fi definită drept valoarea care corespunde unei utilizări
rezonabile şi legale a unei proprietăţi, care este fizic posibilă, normal realizabilă, financiar fezabilă şi
65
din care să rezulte cea mai mare valoare posibilă. Din definiţie se desprind cele patru criterii care
definesc cea mai potrivită utilizare a unei proprietăţi date şi anume: posibilitate fizică, permisivitate
legală, fezabilitate financiară şi profitabilitate maximă.
clădiri
66
funcţională, starea şi viabilitatea sa economică. Decotarea se face prin aplicarea unui
coeficient de adecvare funcţională şi a unui coeficient de vechime.
- metoda bazată pe rezultat, prin care se analizează capacitatea activului de a genera (sau
beneficii şi converteşte această capacitate într-o indicaţie privind valoarea de piaţă a
acestuia. Metoda constă în actualizarea rezultatului net aşteptat de la activ pe o perioadă
finită sau infinită de timp.
- utilaje pentru care nu exista o piaţa, pentru care exista doua metode:
Prima metoda porneşte de la valoarea unui bun nou similar, după care se
procedează la corectarea cu un coeficient care ţine cont de durata de viaţă rămasă
care, la rândul ei, se judecă în funcţie de gradul de utilizare şi gradul lui de
întreţinere;
A doua metodă porneşte de la costul de achiziţie la care se adaugă investiţiile
ulterioare corectate cu un coeficient de reevaluare (în vederea actualizării cos-
turilor istorice) si cu un coeficient de vechime.
Acestea se introduc în rândul activelor aparţinând întreprinderii fiind evaluate la fel ca acestea
din urmă. Dacă se ia în considerare şi amortizarea aferentă, imobilizările vor fi reflectate la valoarea lor
netă. In acest caz, amortizarea se deduce din redevenţa datorată anual (lunar) şi se trece la cheltuielile
de exploatare. Diferenţa dintre redevenţa datorată anual (lunar) şi amortizarea astfel înregistrată se
consideră cheltuială financiară (cheltuială cu dobânzile). Contrapartida imobilizărilor introduse în
activul întreprinderii o reprezintă o datorie pe termen lung egală cu valoarea brută sau netă a imobiliză-
rilor, după caz.
67
împrumuturile legate de participaţii se evaluează alături de titlurile de participare
cumpărate la aceleaşi filiale.
- dacă participaţia este minoritară, aceste titluri vor fi considerate în afara exploatării şi
evaluate distinct astfel:
dacă filialele sunt cotate la bursă, se foloseşte valoarea bursieră a zilei;
dacă filialele nu sunt cotate, participaţiile se evaluează fie pornind de la valoarea
de capitalizare a dividendelor sau a profitului net, fie de la o valoare plauzibilă
de negociere şi vânzare către un investitor potenţial;
dacă filialele sunt în pierdere, se aplică metoda corespunzătoare întreprinderilor
în dificultate (obţinându-se o valoare nulă sau chiar negativă).
- producţie în curs: se evaluează la fel ca şi produsele finite, dar ţinând cont de gradul de
finisare;
- lucrări în curs:
pentru lucrările" pe bază de comandă (deviz) se utilizează valoarea din deviz, care
se corectează cu gradul de înaintare a lucrării;
se constituie provizioane dacă este cazul.
clienţi:
se verifică şi eventual se corectează provizioanele constituite;
se ţine seama de riscurile probabile legate de efectele comerciale scontate nescadente care
se reintroduc în activ; contrapartida acestora o constituie o datorie pe termen scurt.
68
se pot constitui în momentul evaluării dacă există procese în curs sau previzibile sau se
anulează provizioanele constituite deja şi considerate nejustificate.
Scopul unei afaceri, în principiu, este obţinerea unui profit, prin care să se amortizeze capitalul
investit şi să se realizeze şi un venit suplimentar. Rezultatul (profitul sau pierderea) este evidenţiat în
situaţiile financiare încheiate la sfârşitul exerciţiului, stabilite pe baza contului de profit şi pierdere.
Dacă se are în vedere faptul că operaţiunile contabile se efectuează în baza unor reguli şi
principii care urmăresc să redea "o imagine fidelă", rezultatul exerciţiului poate fi considerat ca fiind
real.
Practica arată că sunt o serie de elemente care pot să conducă la denaturarea rezultatului.
Acestea se referă la aplicarea metodologiei, principiilor şi regulilor contabile, în special în ceea ce
priveşte contabilitatea de gestiune (analitică), fiscalitatea, inflaţia, precum şi, nu în ultimul rând, dena-
turarea voită a rezultatului, pentru diminuarea sarcinilor fiscale.
In aceste condiţii este necesar determinarea unui profit real, cert, stabil considerat ca fiind
posibil în viitor.
Pentru determinarea acestui fel de profit se ia ca bază de calcul profitul brut din situaţiile
financiare, căruia i se aduc unele corecţii.
69
Corecţiile asupra cheltuielilor pot fi clasificate în patru categorii:
1.
a) corecţii asupra cheltuielilor generate de activele din afara exploatării:
de ex. Cheltuielile aferente deţinerii şi exploatării unui avion, stadion, case de odihnă
etc.)
b) ca şi de influenţa unor evenimente întâmplătoare sau excepţionale, deci cu caracter de
nerepetabilitate:
de ex. greve, inundaţii, incendii, reorganizarea întreprinderii, introducerea unor linii de
fabricaţie noi etc).
2.
Corecţii care să asigure comparabilitatea cu alte întreprinderi:
a) amortizarea contabilă sau cea calculată în scopuri fiscale trebuie corectată pentru a estima
amortizarea economică sau pentru a o putea compara cu mai mare acurateţe cu amortizarea
utilizată de întreprinderi similare
b) costul bunurilor vândute se recalculează pe baza metodei de evaluare a stocurilor LIFO
(ultimul intrat - primul ieşit), considerată a reprezenta mai bine nivelul venitului net în
perioada de inflaţie sau deflaţie.
3.
Corecţii asupra elementelor de cheltuieli care sunt la discreţia proprietarilor/managerilor.
70
b) cheltuielile cu serviciile furnizate de terţi, cuprind o gamă extrem de diversificată de
servicii de care beneficiază o întreprindere.
Unele pot fi cu precizie apreciate şi, deci, nu se impune efectuarea unor corecţii:
- de ex. cele de apă, electricitate, canalizare, gaze, energie termică, etc. datorită
contorizării lor.
Altele sunt furnizate exclusiv pe baza unor contracte de prestări de servicii negociabile
între cele două părţi in măsura în care prestatorul de servicii este o persoană fizică sau
juridică ce se află în relaţii privilegiate cu întreprinderea achizitoare, de ex. relaţii de
rudenie, o filială pentru societatea mamă, o altă firmă în care proprietarul este acţionarul
majoritar, etc.); caz in care se impune necesitatea efectuării unor corecţii pentru a
reflecta tarifele de piaţă, negociate pe baze nepărtinitoare, între prestatorii şi
consumatorii independenţi de servicii:
Unele corecţii sunt posibil de efectuat numai în cazul în care se evaluează un pachet majoritar
de acţiuni, deoarece posibilitatea efectuării lor este condiţionată de poziţia de control care ar fi
dobândită de investitorul potenţial; în cazul evaluării unui pachet minoritar de acţiuni, sunt posibile
numai unele corecţii, care se referă la influenţa activelor din afara exploatării şi la modificările
iminente în politica de impozitare şi la nivelul unor elemente de cheltuieli, influenţat de punerea în
funcţiune a unor investiţii
71
Diferenţele dintre valorile contabile şi valorile corijate vor fi reintegrate corespunzător - tot
extracontabil - în contul de profit si pierdere.
In baza acestor operaţii de ajustare se va proceda la elaborarea contului de profit si pierdere
economic.
Pe baza datelor din contul de profit si pierdere economic se vor efectua evaluarea întreprinderii
prin metodele bazate pe performantele întreprinderii si metode combinate.
72
VII. 1. METODE PATRIMONIALE
VII. 2. METODE BAZATE PE PERFORMANTELE ÎNTREPRINDERII
VII. 3. METODE COMBINATE
Patrimoniul unei întreprinderi este evidenţiat prin Activul net sau Capitalurile proprii, şi este
constituit din totalitatea activelor diminuate cu ansamblul datoriilor.
Elementele de activ sunt înregistrate în bilanţul contabil al întreprinderii la cost istoric, astfel
încât daca întreprinderea ar vinde aceste elemente de activ, ar obţine pentru ele, un punct, diferit de
valoarea lor contabilă.
Astfel spus, prin utilizarea metodelor patrimoniale se urmăreşte estimarea unei valori de piaţă
pentru patrimoniul întreprinderii, pornind de la situaţiile sale financiare , fără a ţine seama de
potenţialul economic al întreprinderii.
Cu toate acestea metodele de evaluare patrimonială sunt recunoscute pe scară largă de către
specialiştii din Europa continentală.
Această metodă are în vedere exclusiv elementele reflectate în bilanţ, indiferent că participă
sau nu la procesul de exploatare al întreprinderii.
Valoarea întreprinderii obţinută prin această metodă este o valoare puţin semnificativă deoarece
nu ia în considerare potenţialul economic al întreprinderii.
Activul net corijat are drept scop eliminarea limitelor activului net contabil şi de a da o
dimensiune a valorii întreprinderii mai aproape de realitatea economica.
Activul net corijat se calculează pe baza datelor din Bilanţul economic, elaborate de evaluator
pentru a corecta distorsiunile care apar între imaginea contabilă a întreprinderii şi realitatea sa
economică.
Activul net corijat se calculează astfel:
Această valoare patrimonială este des folosită în situaţia în care întreprinderea evaluată îşi va
continua activitatea de exploatare într-un viitor previzibil.
Prin această metodă se estimează valoarea capitalurilor necesare pentru a crea o întreprindere cu
aceleaşi caracteristici ca ale întreprinderii evaluate destinate să acopere necesarul de fond de rulment şi
eventual o parte din imobilizările.
Această metodă dă posibilitatea potenţialului cumpărător, de a afla cât l-ar costa pentru a obţine
o întreprindere identică, cu aceleaşi performanţe ca şi întreprinderea evaluată
CPNE =
+ Imobilizări nete utilizate în exploatare
+ Necesar de Fond de rulment utilizat în exploatare
VSB =
Total active corectat
74
+ Active folosite de întreprindere fără a fi proprietatea acestora (prin închiriere sau
leasing) dar care participă la activul întreprinderii
- Active închiriate altor întreprinderi sau împrumutate
- Eventualele reparaţii de efectuat pentru activele întreprinderii
Metoda activului net de lichidare reprezintă un caz particular de evaluare pentru întreprinderea
în dificultate pentru care se estimează reducerea sau încetarea activităţii lor
Are ca bază de calcul activul net corectat, care este corijat cu influenţele în plus sau în minus a
elementelor din patrimoniu, din care se deduc cheltuielile cu lichidarea şi obligaţiile fiscale privind
lichidarea.
Valoarea netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum Datoriile sunt mai mari sau mai mici
decat Activele .
Consideraţii generale
Pe baza datelor contabile, corectate, s-a obţinut valoarea patrimoniala a unei întreprinderi. De
cele mai multe ori, valorile patrimoniale reflectă capitalurile proprii ale întreprinderii sau activul net al
acesteia.
75
1. Formele rezultatului
Acesta este utilizat doar dacă se observă că tendinţa de evoluţie a rezultatelor trecute se prelungeşte în
viitor.
Uneori, pentru a se obţine un rezultat considerat a fi mai apropiat de realitatea economică a
întreprinderii, rezultatul net contabil este supus unor corecţii, obţinându-se indicatorul numit
capacitate beneficiară.
b) Rezultatul curent contabil, calculat ca suma a rezultatului din exploatare şi a rezultatului financiar,
care nu sunt afectate de elementele excepţionale.
Uneori, pentru a obţine o estimare mai corectă a anumitor elemente de venituri şi cheltuieli, rezultatul
curent poate fi corectat astfel:
Rezultat curent
+cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
± corecţii privind evaluarea stocurilor în cazul aplicării metodelor FIFO sau LIFO
+cheltuieli cu salariile conducătorilor întreprinderii.
a) Capacitatea de autofinanţare (CAF), care reprezintă ansamblul resurselor financiare obţinute din
operaţiile efectuate, de care întreprinderea ar putea dispune (în absenţa acordării dividendelor) pentru a-
şi acoperi nevoile financiare, pentru continuarea activităţii şi pentru dezvoltare.
CAF este un indicator care se obţine din structura contului de rezultate ca document de sinteză
contabilă.
76
In vederea obţinerii CAF, rezultatului net i se reintegrează cheltuielile şi veniturile calculate
(care nu generează încasări şi plăţi) ce-i fuseseră iniţial imputate.
CAF
=
Rezultat net
+Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
-Venituri din reducerea sau anularea provizioanelor
± Plusvalori sau minusvalori obţinute din vânzarea imobilizărilor
b) Discounted cash-flow (DCF), care reprezintă fluxul de trezorerie redus prin actualizare şi prin
întreruperea în anul n de prognoză, când se calculează valoarea reziduală a întreprinderii.
DCF
=
Profit net
± Cheltuieli şi venituri cu amortizările şi provizioanele
-Variaţia nevoii de fond de rulment (ANFR)
-Investiţii de menţinere a potenţialului de activitate
±Plus sau minus valori din vânzarea imobilizărilor
-Cheltuieli financiare
+ Valoarea reziduală (Vr)
2. Actualizare şi capitalizare
Actualizarea
Actualizarea este operaţia prin care o sumă care va fi încasată sau plătită în viitor este
transformată în valori de azi.
Necesitatea ei derivă din faptul că unităţile monetare de mâine nu sunt echivalente cu unitatile
monetare de azi (fără a lua în considerare inflaţia).
Pentru actualizarea unei sume care se va obţine în viitor se utilizează rata de actualizare.
Rata de actualizare reprezintă rentabilitatea cerută de piaţă pentru o sumă de capitaluri investite
în întreprinderea evaluată.
Rata de actualizare se mai poate spune că este rata de fructificare a capitalurilor investite pe
piaţa financiară în loc să fie investite în întreprindere şi a genera diversele forme ale rezultatului.
Rata de actualizare penalizează (decotează) un rezultat care se va obţine în viitor prin
exploatarea întreprinderii evaluate, datorită faptului că se pierde un anumit câştig faţă de situaţia în care
suma respectivă (capitalurile investite în întreprindere pentru a degaja rezultat) ar fi fost fructificată în
prezent pe piaţa financiară.
77
Rata de actualizare este notată r şi se aplică, prin intermediul unui factor de actualizare unor
rezultate constante sau nu, care se vor obţine într-o perioadă finită de timp.
1
Factorul de actualizare este
1 r
Rata neutră este considerată o rată sigură, care nu comportă riscuri pe termen lung privind
obţinerea încasărilor sau rezultatelor viitoare.
Alegerea ratei neutre utilizată în calculele de evaluare este la latitudinea celui care face
evaluarea.
Totuşi, pentru ca rezultatele evaluării să corespundă realităţii, rata neutră se alege pornind de la
referinţele pieţii.
Orice investitor motivat îşi bazează deciziile pe un nivel de bază pozitiv, cât mai ridicat, dar
totuşi realist.
Pentru alegerea ratei neutre evaluatorul are la dispoziţie mai multe variante:
costul capitalurilor utilizate de o întreprindere pentru realizarea obiectivelor sale, utilizat
atunci când se evaluează o întreprindere ca întreg;
rata dobânzilor la obligaţiunile din sectorul public, cel mai adesea la obligaţiunile de stat,
considerate a fi cele mai sigure sau fară riscuri, având în vedere că întotdeauna cel mai
bun garant este statul;
rata de rescont care reprezintă dobânda datorată de către băncile comerciale Băncii
Naţionale pentru resursele puse la dispoziţie de către aceasta;
78
o rată medie calculată pe baza a două sau trei mărimi deja amintite.
Costul capitalurilor proprii (capitalurile aduse de acţionari) se determină prin diverse metode,
dintre care majoritatea fac referire la piaţa de capital. Dintre acestea se prezintă două metode:
D (1 d ) xP
Ccp = x Cp
B
unde:
D = Pxd
PER este un raport între cursul acţiunilor unei întreprinderi cotate la bursă şi beneficiul sau
rezultatul obţinut de aceasta.
El arată în cât timp se recuperează investiţia făcută de un cumpărător al acţiunilor întreprinderii
pe seama beneficiilor primite din partea acesteia.
Dacă costul capitalurilor proprii este inversul lui PER, modelul său de calcul este:
1 P
CCP = =
PER B
79
De aceea, pentru o determinare corectă a valorii întreprinderii, în cazul metodelor bazate pe
performantele întreprinderii care lucrează cu valori previzionate, obtenabile în viitor pe care apoi le
aduce în valori ale prezentului prin procedura actualizării, interpretarea corectă a inflaţiei este de primă
importanţă.
Astfel, dacă rezultatele viitoare sunt exprimate în unităţi monetare curente care ţin seama de
inflaţia viitoare (estimată), aceste rezultate trebuie actualizate cu o rată care include inflaţia, numită rată
de actualizare nedeflatată.
Pe plan mondial majoritatea întreprinderilor lucrează cu valori nedeflatate, exprimate în unităţi
monetare curente, calculate ţinând cont de o perspectivă inflaţionistă, în acest caz, rata de actualizare
nedeflatată este din aceeaşi familie cu ratele dobânzilor de pe pieţele financiare care nu sunt deflatate.
Pentru a-1 stabili, evaluatorul diagnostichează funcţiile de exploatare ale acesteia: juridică,
comercială, a producţiei-exploatării şi a personalului.
Rezultatul diagnosticelor funcţiilor de exploatare se materializează în depistarea unor atuuri sau
slăbiciuni, acestea din urmă fiind determinante pentru aprecierea riscului economic pentru că
penalizează valoarea întreprinderii.
De exemplu se iau în considerare: lipsa de contracte pe termen lung cu partenerii, marketing de
proastă calitate, dezinteres pentru promovarea de noi produse, mod defectuos de organizare a
producţiei, lipsa cointeresării materiale a personalului, dependenţa de clienţi etc.
b) In al doilea caz se ţine seama de riscul financiar specific întreprinderii, stabilit pe baza
diagnosticării funcţiei financiare a acesteia care poate prezenta următoarele puncte slabe: insuficienţa
fondului de rulment pentru acoperirea nevoii de fond de rulment, grad de îndatorare mai mare decât
media sectorului, durate de rotaţie mari pentru activele circulante etc.
Luarea în considerare a riscului economic şi a celui financiar conduce la definirea unei prime de
risc, care se va adăuga ratei neutre, pentru a se obţine rata de actualizare care va fi utilizată în calculele
de evaluare.
80
In practică se utilizează următoarele valori pentru aprecierea riscului:
0,25 pentru risc mic;
0,50 pentru risc mediu;
1,00 pentru risc destul de ridicat;
1,50 pentru risc ridicat;
2,00 pentru risc foarte ridicat.
Capitalizarea
Capitalizarea reprezintă aducerea în valori actuale a unor rezultate constante la infinit. La fel
ca şi în cazul actualizării, pentru capitalizarea unei sume care se va obţine în viitor se utilizează rata de
actualizare care are aceeaşi interpretare economică.
Capitalizarea se deosebeşte de actualizare prin faptul că se aplică unor rezultate constante,
estimate pentru viitor şi prin faptul că ia în considerare un orizont de timp infinit şi nu finit.
1
Acestea doua particularitati condus la transformarea factorului de actualizare intr-un
1 r
1
factor de capitalizare .
r
3. Orizontul de prognoză
In practică se consideră:
fie că durata vieţii întreprinderii este a priori infinită şi, în acest caz, perioada de
prognoză va fi de cel mult 25-30 ani, pentru că fluxurile care vor fi actualizate posterior
acestei perioade vor conta foarte puţin în evaluarea întreprinderii;
fie două perioade, dintre care prima este mai scurtă, de 3-10 ani şi corespunde
orizontului de vizibilitate al întreprinderii, iar cea de-a doua perioadă reprezintă un
număr mai mare de ani, aproximativ diferenţa până la 20-30 ani.
Pentru prima perioadă, care este reprezentativă, vor fi elaborate mai multe scenarii de evoluţie,
în timp ce pentru cea de-a doua, ipotezele luate în calcul vor fi mult mai simple.
Metodele de evaluare
b) cuantificarea fluxurilor de trezorerie care vor fi obţinute în viitor, prin alăturarea valorilor
previzionate ale elementelor componente.
De exemplu, în cazul DCF se procedează astfel:
proiecţia profitului net pe baza evoluţiei previzibile a veniturilor şi cheltuielilor;
estimarea evoluţiei NFR;
stabilirea valorii investiţiilor necesare funcţionării normale a întreprinderii şi a
impactului lor asupra evoluţiei cifrei de afaceri şi a elementelor de cheltuieli;
proiectarea cheltuielilor financiare în funcţie de împrumuturile care se vor
contracta.
Metoda economică
Valoarea reziduală reprezintă suma fluxurilor actualizate pe care întreprinderea le va degaja
dincolo de orizontul de prognoză.
Se va extrapola cash-flow-ul (CF) din ultimul an al orizontului de prognoză, n, căruia i se aplică
un multiplicator rezidual Z.
83
Vr = CFn x Z,
1
Z= Pg
unde:
P- coeficient de ajustare la risc (prima de risc);
Metodele de evaluare combinate lucrează cu expresii mixte ale valorii, care includ în acelaşi
timp valori bazate pe performantele întreprinderii şi valori patrimoniale.
Constă în stabilirea unei medii simple sau ponderate între rezultatele furnizate prin cele două
moduri alternative de evaluare.
84
1. Metoda practicienilor in varianta cu medie simplă:
Vp Va
V=
2
unde:
V- valoarea întreprinderii;
Vp- valoarea patrimonială;
Va - valoarea de bazata pe performante
k1 x Vp k2 x Va
V=
k1 k2
unde:
k1, k2 - coeficienţi de ponderare care ţin seama de importanţa unei metode bazate pe valori
patrimoniale sau pe valori de randament;
k1, k2 - nu pot lua valori mai mari de 5.
GW = V - ANCj
unde:
V- valoarea întreprinderii;
ANCj - activ net contabil;
GW- goodwill.
Dacă capitalul investit, exprimat prin ANCj, este prost valorificat, el va produce un beneficiu
(B) mai mic decât el însuşi.
În acest caz ANCj este mai mare decât B, obţinându-se un badwill.
BW = ANCj –V
Badwill-ul, care se mai numeşte goodwill negativ, poate sa apară atunci când întreprinderea îşi
foloseşte prost mijloacşj producţie (activele materiale) în ciclul de exploatare.
El reflecta o insuficienţă a rentabilităţii întreprinderii, care nu este generata de riscul economic
(industrial) al sectorului de activitate căruia îi aparţine.
In cazul existenţei unui badwill pentru o întreprindere data, valoarea globală a acesteia va fi
decotată, fiind mai mică decât valoarea patrimonială.
Uneori, scăderea valorii întreprinderii se opreşte la valoarea sa lichidativă sau de lichidare.
Metodele de evaluare bazate pe noţiunea de goodwill constau în estimarea goodwill-ului care
este apoi adăugat valorii patrimoniale pentru a degaja valoarea întreprinderii.
Ele au la bază formula:
V = ANCj+ GW
1) Metoda directă,
care constă în reconstituirea şi măsurarea cheltuielilor necesare pentru obţinerea goodwill-ului.
Metoda nu este posibil de aplicat decât întreprinderilor nou înfiinţate sau în perioada de lansare,
când pot fi mai uşor cuantificate aceste cheltuieli.
86
Metoda presupune că nu există superprofit decât din momentul în care rentabilitatea degajată de
întreprindere care îmbracă forma beneficiului previzionat este mai mare decât cea care s-ar obţine
plasând pe piaţă (piaţa financiară sau sectorul de activitate al întreprinderii) un capital echivalent cu
ANCj.
Prin urmare, rentabilitatea aşteptată de la ANCj se obţine înmulţind ANCj cu rata rentabilităţii
observată la întreprinderile aceluiaşi sector şi cu caracteristici asemănătoare care se notează cu i.
Superprofitul sau supervaloarea se obţine dacă beneficiul previzionat B este mai mare decât
rentabilitatea capitalurilor proprii (i x ANCj).
Sp = B - i x ANC
Observaţie:
o supervalorile sunt constante la infinit;
Existenţa riscului în formulă se justifică prin aceea că nu există garanţia perpetuării în viitor a
GW sau BW actual.
B ixANCj
V = ANCj +
r
Este mai credibil ca superprofitul să fie produs în cursul unei perioade limitate de timp împărţită în
n perioade sau ani.
Goodwill-ul rezultă din actualizarea unei rente pe un orizont de prognoză finit de n ani, care
corespunde diferenţei între rezultatul observat B şi remunerarea normală (cu rata i) a capitalului investit
în întreprindere.
Ţinând cont că superprofitul care se actualizează este constant pe un număr finit de ani, această GW
este:
87
1 (1 r ) n
GW = (B - i x ANCj) x r
V = ANCj + kx B
Rezultatul poate fi profitul net contabil, fluxul de trezorerie disponibilă (cash-flow) sau cifra de
afaceri (aceasta fiind folosită la evaluarea întreprinderilor comerciale cu amănuntul, cu ocazia vânzării
lor).
VSB =
(Total activ - Fond comercial)
+Bunuri pe care le foloseşte întreprinderea dar nu este proprietară
-Bunuri pe care nu le foloseşte întreprinderea deşi este proprietară
VSB, care este o altă valoare patrimonială, va înlocui ANCj în formulele de determinare a GW:
a) în cazul capitalizării unui superprofit constant pe o perioadă infinită de timp:
B ixVSB
GW =
r
88
1 (1 r ) n
V = ANCj + (B - i x VSB) x r
2. scopul evaluării
Se va preciza:
- obiectivul evaluări; de exemplu, scopul vânzării întreprinderii evaluate;
- destinatarul, respectiv clientul lucrării de evaluare;
3. data evaluării
Se referă la intervalul de timp în care s-a realizat evaluarea şi la data la care se consideră
valabile rezultatele evaluării. Aceasta coincide de obicei cu data ultimei raportări financiare
de care s-a ţinut cont în evaluare. De asemenea, va fi menţionată data inspecţiei făcute în
scopul evaluării, ce trebuie să fie întotdeauna aceeaşi sau anterioară datei raportului final;
4. baza de evaluare,
Se are in vedere definiţiile valorilor estimate de către evaluator pentru întreprinderea ce face
obiectul lucrării de evaluare. Se va preciza dacă evaluarea se face pe baza valorii de piaţă
sau este un calcul al valorii diferite de valoarea de piaţa.
5. declaraţia de conformitate
În plus, este adăugată declaraţia de conformitate, ce trebuie să exprime clar conformitatea
cu standardele, incluzând statutul profesional al evaluatorului şi al oricărui specialist sau al
altei persoane consultante, orice ipoteze speciale, relaţie particulară cu clientul sau cu
proprietatea în cauză, factorii restrictivi, măsurile de remediere ce trebuie luate sau orice
deviere de la standarde făcută in mod excepţional;
In ceea ce priveşte răspunderea evaluatorului şi confidenţialitatea raportului de evaluare, se
precizează următoarele:
- confidenţialitatea se referă la nedezvăluirea de către evaluatori de informaţii confidenţiale
pe parcursul activităţii de evaluare, cu excepţia cazurilor când sunt autorizaţi să o facă. De
asemenea, aceştia nu vor folosi informaţii privind clientul sau obiectul raportului strânse în
timpul evaluării pentru a obţine avantaje neetice sau ilegale. La rândul său, beneficiarul
lucrării de evaluare nu are dreptul să publice informaţiile prezente în cadrul raportului fără
consimţământul scris al evaluatorului;
89
- răspunderea evaluatorului se referă la asumarea integrală de către acesta a celor precizate în
raportul de evaluare, ca şi la păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor din raport.
Evaluatorii de întreprinderi nu vor fi însă consideraţi răspunzători pentru activitatea de audit
prestată de alţi specialişti sau pentru deciziile sau instrucţiunile date de către directorul
întreprinderii.
8. impozitarea
Evaluatorul trebuie să arate clar dacă s-a ţinut cont de obligaţiile fiscale care pot apărea la o
vânzare, indiferent că sunt reale sau numai teoretice, şi dacă evaluarea reflectă sau nu
costurile de cumpărare sau de vânzare;
9. moneda raportului
Se vor menţiona valuta sau valutele în care se raportează evaluarea, ca şi baza conversiei,
acolo unde ea este exprimată în altă monedă decât cea a ţării în care proprietatea este
localizată;
Aplicaţia nr. 1.
In vederea ilustrării metodelor de evaluare a unei întreprinderi se va lua exemplul unei societati
comerciale ALFA ale cărei situaţii financiare, compuse din bilanţ si cont de profit si pierdere se prezintă
astfel:
BILANŢ
ACTIV PASIV
Construcţii 2.500 Capital social 5.000
Instalaţii 2.000 Rezerve 500
Cheltuieli de 200 Rezultatul net 1.400
constituire curent
Cheltuieli de cercetare 1.000 Provizioane 500
reglementate
Fond comercial 1.500 Datorii financiare 1.000
91
Titluri de participare 500 Datorii nefinaciare 300
pe termen lung
Stocuri 9.000 Furnizori 9.000
Creanţe 8.000 Datorii fiscale 9.000
Disponibilitati băneşti 1.000 Diferenţe din -
reevaluare
Cheltuieli in avans 1.000
TOTAL 26.700 TOTAL 26.700
In vederea aplicării metodelor de evaluare se vor aduce corecţiile necesare datelor contabile si
se va elabora bilanţul economic.
92
După efectuarea corecţiilor necesare se elaborează bilanţul economic astfel:
BILANŢ ECONOMIC
ACTIV PASIV
Valori Dif Active Activ Valori Dif Pasive Pasiv
contab reeval fictive Corectat contab reeval fictive Corect
ile ile at
Construcţii 2.500 +500 - 3.000 Capital social 5.000 - - 5.000
Instalaţii 2.000 +600 -500 2.100 Rezerve 500 - - 500
Cheltuieli 200 - -200 - Rezultatul net 1.400 - -2.000 -600
de curent
constituire
Cheltuieli 1.000 - - 1.000 Provizioane 500 - - 500
de cercetare reglementate
Fond 1.500 -1.500 - 3.000 Datorii 1.000 - - 1.000
comercial financiare
Titluri de 500 - -300 200 Datorii 300 - - 300
participare nefinaciare pe
termen lung
Stocuri 9.000 -1.000 - 8.000 Furnizori 9.000 - - 9.000
Creanţe 8.000 -2.000 - 6.000 Datorii fiscale 9.000 - - 9.000
Disponibilit 1.000 - - 1.000 Diferenţe din - -400 - -400
ati băneşti reevaluare
Cheltuieli in 1.000 - -1.000 -
avans
TOTAL 26.700 -400 -2.000 24.300 TOTAL 26.700 -400 -2.000 24.300
CPNE =
Imobilizări nete utilizate în exploatare :
- construcţii ……………………………..3.000 – 500 = 2.500
- echipamente …………………………...2.100
- cheltuieli de cercetare – dezvoltare….…1.000
94
VSN = 29.050 – 19.300 = 9.750
Alte informaţii privind calculul valorii societăţii prin metode bazate pe performantele
întreprinderii:
cheltuieli cu amortizările şi provizioanele 5.000;
cheltuieli excepţionale din vânzarea imobilizărilor 10.200;
venituri din amortizări şi provizioane 3.500;
venituri excepţionale din vânzarea imobilizărilor 11.150.
orizontul de prognoză estimat de evaluator ţinând cont de perspectivele societăţii şi de
evoluţia viitoare a sectorului de activitate căruia îi aparţine, în ceea ce priveşte condiţiile
de exploatare specifice, este de 3 ani;
rata de actualizare deflatată este stabilită de evaluator la 24% în funcţie de rata medie a
dobânzii bancare acordate clienţilor nebancari care este de 19% şi de riscul economic şi
financiar specific societăţii evaluate care este de 25%
dividendele care se vor distribui acţionarilor sunt de 400;
rezultatul net contabil conform contului de profit si pierdere este de 1.400.
1 RNC
VRNC= Rezultatul net x rata de actualizare
= ,
r
unde:
1
= factor de capitalizare
r
1
VRNC= RNC x
r
1 1
VRNC = 1.400 x = 1.400 x 0,24 = 1.400 x 4,166 = 5.832
24%
1 1
VD = 400 x = 400 x 0,24 = 400 x 4,166 = 1.666
24%
CAF = 1.400
+ 5.000
-3.500
+ 10.200
-11.150
CAF = 1.950
1 1
1 3
1 1 0,526
VCAF = 1.950 x (1 0.24) = 1.950 x 1,9 = 1.950 x = 1.950
0.24
0.24 0.24
0,474
x 0,24 = 1.950 x 1,975 = 3.851
DCF
=
Profit net
± Cheltuieli şi venituri cu amortizările şi provizioanele
-Variaţia nevoii de fond de rulment (ANFR)
-Investiţii de menţinere a potenţialului de activitate
±Plus sau minus valori din vânzarea imobilizărilor
-Cheltuieli financiare
+ Valoarea reziduală (Vr)
96
prognoză sunt de 1.960, 2.225, respectiv 2.185;
valoarea reziduală aferentă perioadei următoare celor 3 ani şi până la infinit este
estimată la 9.200.
= 9021
Vp Va
V=
2
unde:
V- valoarea întreprinderii;
Vp- valoarea patrimonială;
Va - valoarea de bazata pe performante
5.000 5.833
V= = 5.416
2
k1 x Vp k2 x Va
V=
k1 k2
unde:
k1 = 2;
k2 = 3.
97
2 x 5.000 3 x 5.833
V= = 5.500
2 3
Metoda nu este posibil de aplicat decât întreprinderilor nou înfiinţate sau în perioada de lansare,
când pot fi mai uşor cuantificate aceste cheltuieli.
Se cunoaşte ca:
i = rata de plasament fără risc
i = 19% = 0,19
B = RNC = 1.400
ANCj = 5.000
r = 24% = 0,24
B ixANCj
V = ANCj +
r
B ixANCj
GW =
r
98
1 (1 r ) n
GW = (B - i x ANCj) x r
1 (1 0,24) 3
GW = (1.400 – 0,19 x 5.000) x 0,24
1 (1,9)
= 1.400 -950 x 0,24
1 1,9
= 450 x 0,24
= 450 x 12
= 5.400
1 (1 0,24) 3
GW = (1.400 – 0,19 x 29.050) x 0,24
1 (1,9)
= (1.400 – 5.520) x 0,24
2,9
= - 4.120 x 0,24 = -49.440
Se observă că prin aplicarea acestei metode valoarea societăţii este negativă datorită faptului că
există o discrepanţă între valoarea activelor (reprezentate de VSB) pe care le utilizează şi rezultatul
obţinut în urma utilizării acestora. Astfel, această metodă se va utiliza în combinaţie cu alte metode de
evaluare.
Aplicaţia nr.2.
Bilanţul economic al unei întreprinderi BETA se prezintă astfel :
100
Activ corectat = 23.000;
Pasiv corectat, din care = 23.000;
Datorii totale = 5.000.
Sa se determine valoarea patrimoniala a întreprinderii.
Rezolvare
Valoarea patrimoniala a întreprinderii = ANCj – Datorii totale = 23.000 – 5.000 = 18.000
Aplicaţia nr.3.
Care este valoarea activului net corijat al unei întreprinderi GAMA care, după reevaluare si
efectuarea corecţiilor necesare, prezintă următoarea situaţie patrimoniala :
Capital social = 3.000;
Active imobilizate = 8.000;
Stocuri = 20.000;
Creanţe = 15.000;
Rezerve = 500;
Profit = 1.000;
Diferenţe din reevaluare = 14.000;
Disponibilităţi = 500;
Datorii nefinanciare = 25.000.
Rezolvare
Aplicaţia nr.4.
Care este valoarea patrimoniala de baza a unei întreprinderi care după reevaluare si efectuarea
corecţiilor necesare prezintă următoarea situaţie patrimoniala :
Aplicaţia nr. 5
Pe baza datelor din aplicaţia nr.4, sa se determine valoarea substanţiala neta.
Rezolvare
Aplicaţia nr. 6
Care este valoarea patrimoniala de baza a unei întreprinderi care după reevaluare si efectuarea
corecţiilor necesare prezintă următoarea situaţie patrimoniala :
Rezolvare
Aplicaţia nr. 7
Sa se determine valoarea întreprinderii EPSILON cunoscând ca:
Alte informaţii privind calculul valorii societăţii prin metode bazate pe performantele
întreprinderii:
rezultatul net contabil conform contului de profit si pierdere este de 1.000;
rata de actualizare este de 15%
Rezolvare
1 RNC
VRNC= Rezultatul net x rata de actualizare
= ,
r
unde:
1
= factor de capitalizare
r
1
VRNC= RNC x
r
1 1
VRNC = 1.000 x = 1.000 x 0,15 = 1.000 x 6,666 = 6.666
15%
103