Sunteți pe pagina 1din 103

CAPITOLUL I.

Consideraţii generale
I.1. Definirea noţiunii de evaluare
I.2. Importanta si necesitatea evaluării
I.3. Beneficiarii evaluării
I.4. Clasificarea evaluării
I.5. Relaţia valoare-preţ

CAPITOLUL II. Baza de evaluare. Tipuri de valoare


II.1. Valoarea de piaţa
II.2. Valori diferite de valoarea de piaţa

CAPITOLUL III. Rolul situaţiilor financiare în evaluarea firmei.Bilanţul financiar. Bilanţul


funcţional

CAPITOLUL IV. Succesiunea lucrărilor de evaluare


IV.l. Cunoaşterea preliminara a firmei
IV.2. Acceptarea lucrărilor de evaluare
IV.3. Contractarea lucrărilor de evaluare
IV.4. Diagnosticul firmei
IV.5. Elaborarea bilanţului economic
IV.6. Evaluarea propriu-zisa – metode de evaluare
IV.7. Redactarea raportului de evaluare

CAPITOLUL V. Diagnosticul întreprinderii


V.l. Diagnostic juridic
V.2. Diagnostic comercial
V.3. Diagnostic tehnic, tehnologic si de exploatare
V.4. Diagnosticul organizării, managementului si personalului
V.5.Diagnosticul financiar –contabil

CAPITOLUL VI. Elaborarea bilanţului economic


VI.1. Elaborarea bilanţului economic
VI.2. Elaborarea contului de profit si pierdere economic

CAPITOLUL VII. Evaluarea propriu-zisa – metode de evaluare


VII.1. Metode patrimoniale
VII.2. Metode bazate pe performantele firmei
VII.3. Metode combinate

CAPITOLUL VIII. Redactarea raportului de evaluare

1
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE

DEFINIŢIA, NECESITATEA ŞI ESENŢA EVALUĂRILOR

I.1. DEFINIREA NOŢIUNII DE EVALUARE


I.2. IMPORTANTA SI NECESITATEA EVALUĂRII
I.3. BENEFICIARII EVALUĂRII
I.4. CLASIFICAREA EVALUĂRII
I.5. RELAŢIA VALOARE-PREŢ

I.1. DEFINIREA NOŢIUNII DE EVALUARE

Definiţia
1. De o manieră generală, evaluarea are ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă (de circulaţie) a
unui bun, activ sau afacere.
Prin evaluare nu se creează valoare.

2. Evaluarea constă într-un complex de tehnici, procedee şi metode folosite de un expert


evaluator, sau echipă de evaluatori, prin care un bun, o grupă de bunuri, un activ, o afacere sunt aduse
valoric, la nivelul pieţei şi prin care li se asigură comparabilitatea cu piaţa.

3 Expertul evaluator – emite o opinie asupra valorii folosind mai multe metode de evaluare.

4. Valoarea unui bun, activ sau afacere se regăseşte în actul de schimb: vânzare-cumpărare, şi
constituie o bază în formularea unui preţ al tranzacţiei.

I.2. IMPORTANTA SI NECESITATEA EVALUĂRII

Necesitatea şi esenţa evaluărilor

În general, evaluarea este necesară, în următoarele situaţii:


1. Ori de câte ori au loc schimbări în mărimea şi structura capitalului social

a evaluarea activelor aduse ca aport la capitalul social


b. stabilirea valorii actuale a acţiunilor (părţilor sociale) în cazul majorării sau diminuării capitalului
social:
- se face evaluarea întregii afaceri şi se stabileşte valoarea actuală a unei acţiuni (părţi sociale)
- diferenţa dintre valoarea actuală şi valoarea nominală a unei acţiuni se înregistrează în
structura contabilă „Prime de capital”(prime de emisiuni sau de aport).
c. stabilirea valorii actuale a acţiunilor (părţilor sociale) în cazul societăţilor care fuzionează, punându-
şi în comun patrimoniul.
se face evaluarea afacerii pentru stabilirea aportului lor la fuziune, şi pentru determinarea
raportului de schimb al acţiunilor.
se înregistrează în contabilitate primele de fuziune.
2
2. In tranzacţiile comerciale, privatizarea societăţilor comerciale
a. vânzări-cumpărări de bunuri, active
proprietăţi imobiliare,
proprietăţi agricole,
echipamente,
maşini,
active financiare,
active intangibile,
stocuri,
creanţe

Evaluarea este necesară deoarece:


aceste bunuri, active, nu au stabilită o valoare de piaţă ci o valoare determinată în baza
documente emise la un moment dat.
cumpărătorul nu achiziţionează trecutul ci viitorul, întrucât numai astfel poate să-şi recupereze
investiţia făcută.
Drept este că, una e situaţia când cineva cumpără o casă de locuit pentru propriile nevoi, şi alta
reprezintă cumpărarea unei case pentru a o închiria, deci pentru a obţine un venit.

b. operaţiuni de achiziţii, privatizări


O evaluare joacă un rol major în achiziţia unei companii.
Ea furnizează o opinie independentă privind valoarea afacerii, o marjă înăuntru căreia se
negociază în cele mai multe cazuri preţul.
Cumpărătorul sau vânzătorul au adesea o imagine apriorică cu privire la valoarea afacerii,
imagine cate rareori este apropiată de realitate.
Preţul este, aşa cum am arătat, bazat şi pe consideraţii subiective, emoţionale.
Sunt cazuri în care aşteptările vânzătorului sunt foarte ridicate pentru că el a depus mulţi ani
efort şi devotament în acea afacere situaţii de acest tip dau naştere la aşa numitul „capital sentimental”,
bazat pe efortul deosebit depus de vânzător.
De exemplu, proprietarul unei mici afaceri cerea 100 mii euro pe afacerea sa, deşi un evaluator
indicase o valoare cuprinsă între 50-60 mii euro.
După câţiva ani, timp în care afacerea a avut de suferit pentru că proprietarul era mai degrabă
interesat să găsească un cumpărător decât să-şi administreze firma, tranzacţia s-a realizat dar la un preţ
de 30 mii euro.

3. Solicitarea instituţiilor financiare.


Evaluarea poate fi cerută de instituţii financiare sau alţi furnizori de capital care vor să aibă,
înainte de a decide finanţarea sau continuarea finanţării, valoarea companiei împrumutate.
De regulă, în aceste cazuri evaluatorul prezintă atât valoarea în condiţii de exploatare continuă,
cât şi valoarea de lichidare a afacerii.

4. Dispute între acţionari.


Nu sunt rare cazurile în care pentru o firmă necotată la bursă apare necesitatea evaluării afacerii
pentru că un acţionar doreşte să se retragă.
3
5. În caz de litigii.
În ţările cu economie dezvoltată sunt multe cazurile în care prin acţiunea în instanţă o firmă
doreşte să-şi recupereze pierderile de valoare în afaceri.
De exemplu, pierderi în afaceri datorită:
contrafacerii produselor,
nerespectarea contractelor,
denigrarea mărcii, etc.
În toate aceste cazuri evaluarea afacerii va furniza o valoare reală a pierderii şi va fi folosită în
instanţă pentru susţinerea cauzei.

6. În acţiuni juridice cu scop patrimonial


succesiune,
faliment,
constituire de ipoteci

7. Disputele între soţi.


În practică este posibil ca evaluarea unei afaceri să fie necesară în cazul divorţului, dacă unul
dintre soţi deţine acţiuni la una sau mai multe societăţi.
Sunt cunoscute multe cazuri în care hotărârea curţii a fost ca, înainte de a se stabili partajul, să
se realizeze evaluarea firmei (sau firmelor) la care unul dintre soţi deţine acţiuni.

8. Exproprieri.
Proprietăţile pot fi expropriate de autorităţi. În funcţie de importanţa particulară a proprietăţii
sau afacerii se poate stabili pierderea determinată de reamplasarea acesteia.

În acest caz evaluatorul trebuie să determine suma pierderilor ce vor fi compensate, alături de
valoarea pe piaţă a proprietăţii / afacerii expropriate. În mod uzual despăgubirile sunt legate de
pierderea definitivă sau temporală de goodwill ca urmare şi în timpul reamplasării. În plus firmele pot
fi recompensate pentru pierderea de afacere din timpul exproprierii. Un exemplu poate fi situaţia în
care repararea străzii din faţa firmei afectează traficul şi posibilitatea clienţilor de a utiliza parcajul
magazinului, rezultând o pierdere de clientelă.

Caracterul complex al operaţiunii de evaluare a întreprinderii este determinat de o serie de


elemente cum ar fi:

- natura şi mărimea întreprinderii.


Domeniul în care activează firma îşi pune amprenta asupra modalităţii de evaluare, în sensul că
anumite metode se utilizează pentru o întreprindere de producţie şi alte metode pentru una prestare de
servicii (ex. agenţie de turism).
Cât priveşte mărimea, aceasta se reflectă în - dimensiunea activităţii de evaluare care în timp
poate fi de ordinul lunilor;

- patrimoniul firmei şi posibilităţile de valorificare a lui.


Întreprinderea dispune de bunuri materiale achiziţionate în momente şi la preţuri diferite, care
trebuie să fie evaluate în funcţie de valoarea lor de utilitate. Aceste bunuri au o valoare intrinsecă, care
se materializează în măsura în care pot fi valorificate.

4
- reflectarea în contabilitatea firmei a patrimoniului întreprinderii.
Cu ocazia evaluării unor societăţi comerciale s-au constatat diferenţe importante dintre datele
din evidenţă şi situaţia faptică de pe teren.
Or, în aceste condiţii echipa de evaluare a trebuit să efectueze o serie de operaţiuni pentru a se
asigura concordanţa dintre evidenţe şi realitatea din teren;

- capacitatea echipei de conducere de a gestiona şi elabora strategia firmei.


Cumpărătorul nu achiziţionează trecutul ci viitorul, întrucât numai astfel poate să-şi recupereze
investiţia făcută.
Este adevărat că trecutul este luat în consideraţie pentru a stabili valoarea în prezent.

În principiu, valoarea întreprinderii reflectă rezultatul unei judecăţi care se bazează pe o


apreciere în funcţie de anumite criterii de comparaţie, pe analize, calcule sau expertize.

Evaluarea unei întreprinderi vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat, măsurarea
avuţiei (bogăţiei) reale şi a potenţialului acestei de a-şi mări bogăţia în perioada următoare.

Acesta înseamnă că evaluarea întreprinderii nu reprezintă doar stabilirea valorii unor


proprietăţi sau bunuri din patrimoniul acesteia, ci şi determinarea capacităţii firmei de a genera
fluxuri (profit, cash-flow, etc) la dispoziţia proprietarului său, avându-se în vedere că obiectul
evaluat (firma) este un bun care are capacitatea de a crea alte bunuri.

În literatura de specialitate, pe baza experienţei se prezintă numeroase exemple prin care se


arată complexitatea, multitudinea de factori care determină valoarea şi care trebuie luaţi în considerare
la stabilirea valorii întreprinderii. Nimeni nu a putut găsi o soluţie imuabilă cu ajutorul căreia să se
decidă o singură valoare a întreprinderii.

Nu există formule tip, ca de exemplu, pentru determinarea unei suprafeţe.


În cazul întreprinderilor, cumpărătorul respectiv, cel care investeşte poate întâlni:
a) un patrimoniu imobiliar şi mobiliar, respectiv mijloace de producţie ce încorporează un
potenţial tehnic ridicat;
b) o activitate rentabilă, respectiv o sursă de câştig, rezultat care poate fi inclus în rezerve în
limitele legale, reinvestit pentru dezvoltarea sau distribuit sub formă de dividende;
c) o organizare foarte bună a activităţii, un personal calificat, metode perfecţionate de organizare a
muncii;
d) o clientelă fidelă, ce reprezintă baza pentru menţinerea performanţelor economico-financiare în
viitor.

Combinarea acestor elemente determină, în ultimă instanţă, valoarea întreprinderii şi fiecare


grupă trebuie să fie avută în vedere de specialistul evaluator.
Evident, aprecierea se face la un moment dat, pe baza unor criterii specifice acestor elemente,
astfel:
primul element poate fi apreciat pornind de la activul net (diferenţa dintre activul
bilanţier şi totalul datoriilor), după ce s-au realizat corecţiile necesare, aşa cum se va
prezenta în capitolele următoare;

al doilea element poate fi apreciat pe baza profitului realizat în ultimii ani şi proiectarea
acestuia pe o anumită perioadă de previziune. Pe cumpărător nu îl interesează

5
trecutul, ci mai degrabă prezentul şi viitorul, respectiv ce remunerare a capitalului pe
care îl investeşte va obţine;

al treilea element (c) poate fi apreciat pe baza unor indicatori specifici utilizaţi în cadrul
diagnosticului, dar şi prin luarea în considerare a primelor două elemente (a şi b),
prin evoluţia cifrei de afaceri, a profitului, politicii de investiţii, etc;

al patrulea element (d) poate fi o explicaţie pentru situaţia în care viitorul este mai
valoros decât prezentul, respectiv pentru cazul în care valoarea de randament este
mai mare decât valoarea patrimonială.

Specialistul evaluator, prin metode corespunzătoare (ce se prezintă în raportul de evaluare),


stabileşte valoarea afacerii, care desigur va fi apreciată diferit de cele două părţi implicate în
tranzacţie:
cumpărătorul doreşte să cumpere cât mai ieftin
iar vânzătorul să obţină un preţ cât mai bun pentru afacerea sa, chiar dacă aceasta nu are
performanţe deosebite.

Referitor la preţul tranzacţiei, la prima vedere, mărimea acestuia ar trebui să fie dată de activul
net.
Practica arată că preţul de vânzare poate fi de până la zece ori mai mare sau mai mic.
Cumpărătorul îşi pune problema ce va câştiga în viitor şi în cât timp îşi recuperează capitalul
avansat.(luând în calcul şi plasamentele alternative).
Dacă ştie că poate să-şi recupereze suma investită în 2 ani faţă de o altă investiţie care necesită
o perioadă de 4 ani, este dispus să plătească un preţ mai bun.

În efectuarea unor tranzacţii pot să apară şi altfel de situaţii:

 cumpărătorul plasează banii şi aşteaptă un profit fără a se implica în administrarea şi


gestiunea firmei.
Într-o asemenea situaţie tranzacţia nu se realizează sau preţul realizat al tranzacţiei este scăzut şi
determinat în principiu de activul net;

 cumpărătorul plasează banii şi aşteaptă să conducă direct sau indirect afacerea.


În acest caz preţul tranzacţiei poate să crească.

De exemplu, obiectul tranzacţiei îl reprezintă un restaurant evaluat la 50.000 euro care asigură
o rentabilitate de 2,5%, respectiv 1250 euro
Dacă investitorul doreşte o rentabilitate de 5%, restaurantul este prea scump, tranzacţia nu se va
încheia la 50.000 euro. pentru că:
prin plasarea sumei de 50.000 euro într-un depozit bancar se câştigă tot 1.250 euro anual.

Dar cumpărătorul este un profesionist în domeniu şi se bazează pe capacitatea sa de a mări cifra


de afaceri şi implicit profitul de 2-3 ori, deci profitul anual pe care mizează este de peste 2500 euro.

Raţionamentul cumpărătorului este următorul: restaurantul este bine plasat dar are un
management slab pentru că vânzătorul se ocupă puţin de afacerile sale.

6
În aceste condiţii este posibil ca afacerea să se încheie pentru 50.000 euro deoarece percepţia
cumpărătorului este că deşi rentabilitatea aşteptată de 5% nu este atinsă la momentul tranzacţiei.
Ea se va atinge prin preluarea afacerii şi impunerea unui management eficient - se poate ajunge
rapid şi cu costuri reduse la acest nivel.
În concluzie, expertul evaluator determină, prin mai multe metode, un evantai de valori
reprezentative ale afacerii.
În jurul acestor valori se vor face negocierile între vânzător şi cumpărător în cadrul tranzacţiei.

I.3. BENEFICIARII EVALUĂRII

Evaluarea întreprinderii poate răspunde unor cerinţe diverse. Sfera persoanelor interesate de
metodele utilizate sau de rezultatele evaluării este de asemenea de mari dimensiuni. Poziţionarea lor în
raport cu elementul evaluat, scopul şi obiectivele urmărite vor influenţa procesul de evaluare, valoarea
estimată şi/sau preţul tranzacţiilor.
Printre cei interesaţi de specificul activităţii de evaluare pot fi avuţi în vedere:
orice investitor deţinător de capital, care poate avea următoarele intenţii:
o cumpărarea unei întreprinderi, a unei afaceri în ansamblu, cu scopul asumării
funcţiei de exploatare productivă şi de conducere a acesteia. In această situaţie
sunt posibile mai multe strategii:
- achiziţionarea unei întreprinderi pentru a desfăşura o activitate productivă pe cont
propriu;
- dezvoltarea unei activităţi (creştere externă - prin preluarea unui concurent,
fuziune);
- diversificarea acesteia (societăţi cu obiect multiplu de activitate);

o cumpărarea de părţi de întreprindere (portofoliu de acţiuni) cu scopul de a obţine,


de la suma astfel investită, un randament cât mai mare în condiţiile unui risc
asumat;
acţionarii sau asociaţii, interesaţi de o evaluare cât mai corectă a firmei pentru a cunoaşte
perspectivele de evoluţie ale acesteia, evoluţie ce le va dicta comportamentul investiţional
viitor (şi în primul rând vânzarea unora dintre acţiunile deţinute/cumpărarea de noi acţiuni
sau părţi sociale).
o Studiul evoluţiei valorii firmei le va aduce în lumină rezultatele concrete
înregistrate de managerul firmei, ajutându-i în decizia de menţinere sau de
eliberare a acestuia în, respectiv din funcţie;
băncile, interesate să cunoască:
o nivelul de îndatorare, calitatea garanţiilor şi potenţialul financiar viitor al clienţilor
lor, poziţionarea acestora într-o logică de rating, pentru a modela astfel şi pentru a
flexibiliza, în funcţie de client, relaţiile de creditare a întreprinderilor;
o performanţele economico-financiare potenţiale ale întreprinderilor, utile în
activitatea serviciilor de consultanţă, consiliere, custodie şi plasament;
 fondurile şi instituţiile financiare de plasament, pentru buna gestionare a portofoliilor
lor;
 societăţile de asigurări, pentru calculul primelor de asigurare sau al garanţiilor oferite
de întreprinderi;
 echipa de conducere a fiecărei întreprinderi este permanent interesată să cunoască
estimările de valoare asociate întreprinderii pe care o conduce de către piaţă sau de
7
comunitatea de profesionişti pentru:
o fundamentarea deciziilor de bază ale întreprinderii:
- de investiţii;
- de finanţare - prin emisiune de acţiuni sau obligaţiuni sau din alte surse;
- de stabilire a coordonatelor echilibrului financiar;
- de distribuire de dividende etc;
o pentru precizarea unor parametri din contractul de muncă în raport cu
proprietarii-acţionari sau asociaţi (probleme de agenţie);
o pentru definirea strategiei sau a căilor de urmat în cazul apariţiei unor
evenimente majore în viaţa întreprinderii: preluare (acceptată sau ostilă), fuziune
etc;
o în cadrul gestiunii curente, îndeosebi a fluxului de lichidităţi, pentru cunoaşterea
valorii ce s-ar putea obţine prin vânzarea activelor , întreprinderii (stocuri, active
financiare deţinute pe termen scurt, alte active);
 furnizorii şi creditorii unei întreprinderi, pentru fundamentarea şi negocierea termenilor
de plată mai mult sau mai puţin favorabili sau pentru argumentarea deciziei de
conversiune a datoriilor;
 salariaţii, în special prin forţa conferită de puterea sindicatelor (în ipoteza
comportamentului raţional al salariaţilor şi a aplicării normelor statului de drept), pot
cere salarii mai mari numai când firma are o evoluţie favorabilă, materializată în
creşterea valorii, în caz contrar acţionând exact in sensul falimentarii propriei firme şi
deci pentru pierderea propriului loc de muncă;
 statul este interesat adeseori de evaluarea întreprinderilor, in special din considerente
fiscale.

I.4. CLASIFICAREA EVALUĂRII

Evaluările pot fi clasificate în funcţie de:

A. Obiectul supus evaluării, distingându-se:


1. evaluări de bunuri:
- proprietăţi imobiliare (construcţie + teren)
- proprietăţi agricole
- instalaţii tehnice şi mobilier
- active financiare
- obiecte de artă
- stocuri, creanţe.

2. evaluări de active intangibile (care nu pot fi percepute prin atingere) şi care pot sau nu să fie
înregistrate în contabilitate.
- licenţe, mărci, brevete, etc
- goodwill-ul.

3. evaluări de active economice (părţi dintr-o întreprindere, care pot funcţiona independent)
- secţii
- ateliere
8
- depozite
- magazine.
4. evaluări de societăţi comerciale, acestea având ca obiect al evaluării totalitatea unei afaceri.

Valoarea afacerii include: contribuţia terenului, construcţiilor, maşinilor, echipamentelor, goodwill-ul


şi a altor active intangibile.

B. Scopul evaluării
1. evaluări contabile
Este cunoscut că orice înregistrare contabilă, inventarierea, întocmirea bilanţului, presupun o
anumită evaluare a elementelor patrimoniale.

2. evaluări administrative
sunt cele stabilite de administraţie în scopuri fiscale, mai ales pentru determinarea masei
impozabile sau taxabile
precum şi cele dispuse prin acte normative pentru actualizarea valorii capitalului se stat.

3. evaluări economice
vizează stabilirea valorii de piaţă a unui bun, activ, afacere; singurul reper de referinţă îl
constituie piaţa, în momentul evaluării.

C. Beneficiarul evaluării
1. evaluări pentru proprietarii afacerii (proprietăţi), -în vederea stabilirii bazei de negociere pentru
vânzare

2. evaluări pentru instituţii financiar-bancare sau fiscale


în vederea constituirii unor garanţii pentru credite
în vederea impozitării unei operaţii de vânzare-cumpărare
în vederea vânzării bunurilor sechestrate
în vederea fuziunii, etc.

3. evaluări pentru instanţele judecătoreşti


- atunci când apar acţiuni sau litigii legate de mişcarea, lichidarea patrimoniului sau averii
unei persoane juridice.

4. evaluări pentru persoane fizice


- salariaţi
- moştenitori ai proprietarilor
- persoane care doresc să achiziţioneze titluri de valoare.

D. Metoda de evaluare utilizată:


1. evaluări patrimoniale
care abordează exclusiv latura patrimonială
2. evaluări prin rentabilitate

9
bazate pe aspectul profitabilităţii utilizând:
 capacitatea beneficiară a întreprinderii de utilizat
 şi tehnicile de actualizare
3. evaluări combinate
utilizând combinarea unor elemente din metodele patrimoniale şi din cele de rentabilitate.

I.5. RELAŢIA VALOARE-PREŢ

VALOARE ŞI PREŢ
Definiţii
Cele două noţiuni, din păcate, se confundă uşor, cu consecinţe dintre cele mai nefavorabile, mai
ales pentru evaluatori.

1a. Valoarea reprezintă o calitate convenţională a unui bun, a unei proprietăţi sau afaceri,
stabilită prin calcule, în cadrul operaţiunii de evaluare de către expertul evaluator.

1b. Valoarea reprezintă opinia evaluatorului, care, în cadrul acţiunii de evaluare, determină un
evantai de valori (folosind mai multe metode de evaluare) care vor constitui baza de pornire a
negocierilor.

1c. Fiind rezultatul muncii de evaluare, ea apare în mintea evaluatorului şi pe hârtie, nu pe


piaţă.

2a. Preţul reprezintă expresia bănească a unei valori, a unui bun, etc şi este tangibil, palpabil,
verificabil.

2.b. Preţul este unic şi este rezultatul muncii de negociere între vânzător şi cumpărător.
2.c El apare pe piaţă şi reprezintă suma plătită, respectiv încasată ca urmare a încheierii unei
tranzacţii.

În cadrul unei tranzacţii intervin motivaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, raportul de forţe pe


piaţă, unele criterii subiective sau obiective.

În funcţie de aceste elemente, preţul poate fi foarte apropiat de valoarea stabilită de expertul
evaluator sau poate diferit de aceasta.

Astfel:
Opţiunea de a vinde poate fi determinată de:
a) Scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;
b) Nevoia urgentă de lichidităţi;
c) Consideraţii strategice;
d) Modificarea tipului de proprietate prin politica promovată de guvern (privatizarea sau
naţionalizarea);
e) Cauze naturale (moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea).

Motivaţia de cumpărare poate fi determinată de:


10
a) Dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţă
b) Iniţierea unei afaceri noi, dorinţa de a avea propria afacere;
c) Rentabilitatea ridicată a afacerii;
d) Diversificarea activităţii pentru diminuarea riscului
e) Intensificarea procesului de integrare pe verticală.

Criterii obiective sunt determinate de metodele de calcul capabile să stabilească valoarea


corectă a întreprinderii.
Valoarea corectă se bazează pe de o parte pe proprietăţile, bunurile tangibile şi activele
intangibile, iar pe de altă parte, pe volumul datoriilor firmei considerate.
Caracterul obiectiv rezultă din faptul că valoarea în acest caz se bazează în cea mai mare parte
pe tranzacţii trecute recunoscute de piaţă (achiziţionarea unei teren, sau a unei mărfi, contractarea unui
credit) acestea având, de asemenea, un caracter verificabil.

Criterii subiective sunt bazate preponderent pe noţiunea de utilitate, în fond pe intensitatea


dorinţei de a vinde respectiv de a cumpăra.

Pentru evaluator constituie o adevărată provocare luarea în calcul a elementelor capabile să


influenţeze intensitatea dorinţei de a vinde/cumpăra.
În cadrul criteriilor subiective distingem două mari categorii de elemente:
a) Elemente psihologice.
Într-un studiu interesant realizat în SUA în urmă cu câţiva ani a fost relevant un factor aproape
neaşteptat care influenţează preţul firmelor în care acţionarul majoritar este în acelaşi timp şi director;
factorul în cauză este vârsta persoanei cheie în afacere.
S-a dovedit că firmele în care proprietarul-director este în vârstă, se vând mai scump decât
celelalte. Persoanele de 60-70 de ani nu sunt în mod real interesate să vândă pentru că afacerea face
parte din viaţa lor, fără aceasta, ei pierzându-şi activitatea principală şi nevoia de responsabilitate cu
care s-aui obişnuit.
În general, cel mai frecvent element psihologic îl reprezintă notorietatea.
Cumpărătorul va accepta să plătească un suprapreţ, adică o valoare superioară valorii
economice a întreprinderii pentru că odată cu această întreprindere î-şi va însuşi şi prestigiul acesteia.
Trebuie subliniat faptul că aici nu este vorba doar de un element psihologic, ci în acelaşi timp şi
de un element obiectiv de natură economică prin relaţia notorietate-perenitate.

b) Elemente economice
Cele mai importante elemente din această categorie pot fi grupate în două categorii:
 Elemente economice bazate pe raritate,
Respectiv posibilitatea de a cumpăra o firmă în situaţie de monopol sau o întreprindere
concurentă care-i creează cumpărătorului o situaţie deosebit de favorabilă pe piaţă.
De exemplu, achiziţionarea unei firme din amonte (furnizor) sau din aval (client) în scopul
diminuării costurilor sau pentru penetrarea unor noi pieţe.

 Elemente economice bazate pe sinergie.


De exemplu, absorbirea unei firme care are o reţea comercială importantă generează efect de
sinergie.
Cât priveşte preţul efectiv al tranzacţiei printre elementele fundamentale care îl determină,
practica arată că intervin şi anumite aspecte care vizează condiţiile în care se face transferul de
proprietate.

11
Dacă există drept obiectiv esenţial că „trebuie să vindem mult şi repede” este evident că nu se
poate ţine la preţ, şi în consecinţă va fi favorizat cumpărătorul.
Dacă există un singur cumpărător cu interese „speciale”, acesta va plăti o sumă mai
mare decât ceilalţi cumpărători, pentru a fi sigur de achiziţie.
Cumpărător cu interese speciale este acela care doreşte să obţină o valoare suplimentară prin
combinarea întreprinderii cumpărate cu alte afaceri pe care le deţine.
După cum nu este exclusă şi situaţia în care, prin achiziţia întreprinderii respective să elimine
un concurent.
Dacă sunt mai mulţi cumpărători cu interese speciale, aceştia îi vor exclude pe ceilalţi, deoarece
vor oferi preţuri mai mari şi vor crea astfel o piaţă numai pentru ei.
O asemenea situaţie este importantă pentru vânzător în formularea preţului solicitat.
Evaluarea întreprinderii în cazul procesului de privatizare, situaţie caracteristică pentru ţara
noastră, prezintă unele particularităţi date fiind interesele coparticipanţilor.
Astfel puterea poate să-şi stabilească drept obiectiv major, privatizarea rapidă, ceea ce înseamnă
ofertă mare, fapt ce conduce la evaluări şi implicit preţuri reduse.
Opoziţia acuză puterea pentru risipirea averii şi în consecinţă doreşte preţuri cât mai mari.
Aplicarea lor încetineşte ritmul privatizării.
Salariaţii în calitate de participanţi la privatizarea prin metoda MEBO, nedispunând de fonduri,
trebuie să apeleze la credite purtătoare de dobânzi, sunt interesaţi în preţuri reduse.
Investitorii, pentru asigurarea viabilităţii firmei respective, sunt interesaţi sa-şi recupereze
capitalul care urmează a fi investit în primul rând prin preţul de achiziţie.
Această situaţie s-ar traduce astfel:
Valoarea este X unităţi monetare dar trebuie să fie făcute investiţii de z um, în consecinţă, preţul
aferent este de x-y um.

12
CAPITOLUL II. BAZA DE EVALUARE. TIPURI DE VALOARE

II.1. VALOAREA DE PIAŢA


II.2. VALORI DIFERITE DE VALOAREA DE PIAŢA

Standardele de evaluare europene şi internaţionale, la care sunt aliniate şi standardele româneşti,


definesc baza evaluării şi tipurile de valori.
Acestea sunt reprezentări ale valorii juste în concept contabil.

Baza de evaluare o constituie valoarea de piaţă.

II.1. VALOAREA DE PIAŢA

Valoarea de piaţă ca bază de evaluate pentru proprietăţi nespecializate, este definită astfel:
„suma estimată pentru care o proprietate (activ) ar putea fi schimbată, la data evaluării,
între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un
marketing adecvat, în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără
constrângeri.”

Pentru înţelegerea completă a acestei definiţii facem unele aprecieri cu privire la termenii
folosiţi.
 „suma estimată” semnifică preţul plătibil pentru proprietate într-o tranzacţie liberă ;
- valoarea de piaţă vizează cel mai probabil preţ care poate fi obţinut în mod rezonabil de
vânzător şi cel mai avantajos preţ obtenabil pentru cumpărător.
- acest nivel rezonabil exclude în mod explicit un preţ influenţat de condiţii atipice de
finanţare, fiind vorba de suma plătită integral într-un interval normal de la închiderea
contractului
- de exemplu: suma estimată de evaluator nu ia în calcul posibilitatea vânzării în rate a
proprietăţii, practicată în România în procesul de privatizare prin metoda MEBO.

 pentru care o proprietate ar fi schimbată subliniază ideea că valoarea este o sumă


estimată şi nu un preţ predeterminat;

 la data evaluării sugerează ideea că evaluarea are un termen de garanţie, în sensul că


schimbarea condiţiilor de pe piaţă modifică premisele evaluării şi deci rezultatele acesteia.
Orice valoare estimată a unei proprietăţi sau afaceri încorporează circumstanţele reale ale
pieţei la data realizării evaluării.

 intre un cumpărător hotărât se referă la faptul că cel care cumpără este motivat dar nu
forţat să cumpere;
-el nu va plăti nun preţ mai mare decât cel cerut de piaţă.

13
 un vânzător hotărât arată că nici vânzătorul nu este grăbit sau forţat să încheie tranzacţia
şi nici nu este dispus să aştepte până se va obţine preţul pe care îl consideră rezonabil.

 intr-o tranzacţie echilibrată este situaţia în care cele două părţi nu au interes sau relaţii
speciale care ar putea influenţa nivelul preţului
-de exemplu: relaţia între proprietar şi chiriaş.

 după un marketing echilibrat precizează că proprietatea ar fi expusă la vânzare pe piaţă


într-o manieră adecvată şi în cadrul unei perioade rezonabile care să permită obţinerea celui mai bun
preţ.

 in care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent presupune că cele două
părţi sunt informate asupra naturii şi caracteristicilor proprietăţii sau afacerii şi asupra condiţiilor de pe
piaţă la data evaluării

 fără constrângeri semnifică faptul că părţile nu sunt obligate de o anumită conjunctură


sau situaţie să încheie tranzacţia.

Mod de determinare:
estimarea valorii de piaţă a terenului
estimarea costului brut de înlocuire a construcţiei
deducerea deprecierii fizice a activelor.

II.2. VALORI DIFERITE DE VALOAREA DE PIAŢA

Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţa

Pentru evaluarea unor proprietăţi (active) specializate sau a unor proprietăţi cu piaţă limitată, se
determină o altă valoare şi anume valoarea de piaţă pentru utilizarea existentă, definită astfel:
„suma estimată pentru care o clădire ar putea fi schimbată, la data evaluării, pe baza
ipotezei de continuare a utilizării actuale, dar presupunând că imobilul este liber (neocupat) între
un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă, într-o tranzacţie liberă
(nepărtinitoare), după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de
cauză, prudent şi fără constrângere.”

Proprietatea (activele) specializate sunt acelea care sunt proprietate sau adoptate pentru o
utilizare particulară.

Exemplu: Rafinăriile petroliere, în care cea mai mare parte a clădirilor o constituie doar
structuri sau suport pentru echipamente foarte specializate.

Proprietatea (activele) cu piaţă limitată, datorită amplasării, reprezintă acele active cărora le
corespund:
 condiţii de marketing mare, susţinut
 număr restrâns de potenţiali cumpărători.
Mod de determinare:
- se utilizează informaţii de piaţă şi date specifice întreprinderii

14
- dacă, pentru a o estima credibil nu sunt suficiente informaţii de piaţă, se poate apela la
abordarea bazată pe costuri sau pe capitalizarea veniturilor.
- se ţine cont de o anumită utilizare sau utilizator.

Costul de înlocuire net


Reprezintă costul care ar fi suportat de piaţă pentru achiziţionarea unui activ înlocuitor cu
utilitate echivalentă.
Cu alte cuvinte, costul de înlocuire net este costul de înlocuire minus deprecierea.

Mod de determinare:
- se determină doar pe baza unor informaţii de piaţă
- se poate determina prin abordarea pe baza capitalizării veniturilor sau
- prin abordarea bazată prin comparaţii de piaţă.

Valoarea de utilizare.
Acest tip de valoare se refera strict la valoarea cu care o anumita proprietate contribuie ,in
întreprinderea din care face parte, fără a avea in vedere cea mai buna utilizare a proprietăţii sau suma
de bani ce poate fi obţinută in urma vânzării sale.
Contabilitatea defineşte aceasta valoare ,ca fiind valoarea actualizata a fluxurilor viitoare de
numerar,ce se aşteaptă sa fie generate din utilizarea continua a unui activ,si din cedarea lui la sfârşitul
duratei de viata utila.
Valoarea de utilizare este, valoarea pe care o anumita proprietate o are pentru o utilizare
specifica si pentru un anumit utilizator si de aceea nu este in relaţie cu piaţa.
Valoarea de utilizare este valoarea prin care măsuram utilitatea si anume prin fluxurile de
numerar actualizate, generate de entitatea sau de activul respectiv pe durata exploatării si din vânzarea
lui la terminarea duratei de viata utila.
Unul din principalii factori ai valorii este utilitatea . Utilitatea se măsoară prin valoarea de
utilizare.

Valoarea de exploatare continua este utilitatea pe care o da utilizarea intr-o întreprindere.


Conceptul presupune evaluarea unei întreprinderi aflate in exploatare, in funcţiune, a cărei
valoare totala poate fi defalcata pe partile ei componente ,reflectând contribuţia acestora la valoarea
totala , dar fără a se înţelege ca aceste valori defalcate reprezintă valori de piaţa.

Valoarea de asigurare este estimarea sumei asigurate , deci reprezintă valoarea ce face obiectul
unui contract de asigurare ,depinde de condiţiile poliţei de asigurare.

Valoarea de impozitare reprezintă o valoare ce se bazează pe definiţia data in legislaţia finala


privind impozitele pe proprietăţi .
In România ,impozitarea nu se face la o valoare recunoscuta de piaţa.

Valoarea de recuperare reprezintă valoarea aşteaptă a unui activ , la sfârşitul duratei de viata
utila. Conceptul valoare de recuperare se refera la un activ care este evaluat mai degrabă pentru
vânzare, in scopul recuperării valorii lui decât pentru utilizarea activului.

Valoarea de lichidare (sau de vânzare forţata ) reprezintă suma ce poate fi obţinută in mod
rezonabil ,din vânzarea unei proprietăţi ,intr-o perioada de timp prea scurta pentru a fi conforma cu
perioada de marketing necesara, specifica in definiţia valorii de piaţă .
15
In unele tari,valoarea de lichidare ,poate implica un vânzător obligat sa vândă si un cumpărător
care achiziţionează, fiind conştient de dezavantajul vânzătorului.

Valoarea de fuziune este valoarea rezultata ca urmare a fuziunii a doua entităţi

Valoarea justa
Având in vedere ca evaluarea se bazează pe diverse operaţiuni de abordări si calcule care
utilizează informaţii financiare furnizate de contabilitatea financiara,se considera utila prezentarea
bazei de evaluare a elementelor din situaţiile financiare ale întreprinderii.
Standardele Internaţionale de Evaluare prevăd ca principala baza de evaluare a elementelor din
situaţiile financiare ale întreprinderii, valoarea justa este definita de I.A.S.B., astfel „ suma la care poate
fi tranzacţionat un activ sau decontata o datorie ,de buna voie ,intre parţi aflate in cunoştinţa de cauza,
in cadrul unei tranzacţii in care preţul este determinat obiectiv”.

16
CAPITOLUL III. ROLUL SITUAŢIILOR FINANCIARE ANUALE IN EVALUAREA FIRMEI.
BILANŢUL FINANCIAR. BILANŢUL FUNCŢIONAL

In vederea elaborării diagnosticului financiar care să permită măsurarea rentabilităţii economice


a capitalurilor investite, a rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii, aprecierea condiţiilor în care
sunt realizate echilibrele financiare, deducerea gradului de autonomie al întreprinderii, analiza finan-
ciară parcurge mai multe etape, care presupun cercetarea unor informaţii necesare în vederea detectării
simptomelor ce prefigurează fenomene care împiedică continuitatea activităţii întreprinderii.
Bilanţul, ce constituie parte componenta a Situaţiilor financiare ale întreprinderii este
documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi de pasiv (mijloacele şi
resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege, grupate după natură, destinaţie
şi lichiditate, respectiv după natură, provenienţă şi exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile
de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociaţilor, provizioanele, datoriile de
exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate)
şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante).
Studiul bilanţului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului şi începe cu examinarea
structurii pasivului şi a structurii activului.
Criteriile de clasament al activelor si pasivelor bilanţului diferă in funcţie de scopul urmărit in
analiza si de utilizator, ceea ce a condus la existenţa mai multor tipuri (modele) de bilanţ, astfel:
1. bilanţul clasic construit pe baza unui sistem dublu de clasament în activ, după destinaţie
şi după natură, iar în pasiv, după apartenenţă şi exigibilitate,
2. bilanţul financiar,
3. bilanţul funcţional.

1. Bilanţul clasic

Situatiile financiare (bilanţul contabil) se constituie ca document contabil de sinteză prin care se
prezintă elementele de activ şi de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte
situaţii prevăzute de lege, grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natură,
provenienţă şi exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea
(capitalurile proprii ale asociaţilor, provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ,
utilizările acestor fonduri, cu titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active
circulante).
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate văzută sub forma mijloacelor de finanţare şi a
utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi pasivele
bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia (tabelară sau în listă).
Conform IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare", obiectivul bilanţului este de a prezenta fidel
informaţii despre poziţia financiară a întreprinderii, respectiv capacitatea de a se adapta schimbărilor
mediului cu ajutorul resurselor economice controlate (activele), structurii de finanţare (datoriile şi
capitalurile proprii), precum şi cu ajutorul unor indicatori economico-financiari importanţi (lichiditatea
şi solvabilitatea).
Criteriile de clasament al activelor si pasivelor bilantului difera in functie de scopul urmarit in
analiza si de utilizator, ceea ce a condus la existenţa mai multor tipuri (modele) de bilanţ, cum ar fi:

17
bilanţul contabil clasic construit pe baza unui sistem dublu de clasament în activ, după destinaţie şi
după natură, iar în pasiv, după apartenenţă şi exigibilitate, bilanţul financiar, bilanţul funcţional.
Studiul bilanţului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului şi incepe cu examinarea
structurii pasivului şi a structurii activului.
Bilanţul contabil (patrimonial-juridic) s-a dovedit insuficient adaptat analizei financiare
orientate spre gestiune, în acest scop fiind necesar un bilanţ mai operaţional, care să permită
evidenţierea relaţiei dintre resursele disponibile şi nevoile de finanţare ale intreprinderii. Este cunoscut
că orice nevoie de finanţare trebuie acoperită din resurse financiare, ceea ce se reflectă prin bilantul
financiar (patrimonial).

2. Bilanţul financiar

Bilanţul financiar (numit şi lichiditate-exigibilitate) constituie un suport al analizei financiare


tradiţionale care are ca finalitate descrierea patrimoniului întreprinderii în vederea unei evaluări
patrimoniale care poate interesa atât proprietarii, cât şi creditorii.

Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi al


exigibilităţii crescătoare a pasivului.
Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din în ce mai mare a acestora
de a deveni „lichide” şi de a acoperi nevoile intreprinderii; în fruntea activului se află valorile
imobilizate, cele mai puţin „lichide”, iar la sfârşit disponibilităţile, cele mai „lichide”.
Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică faptul că
exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele posturi fiind cele mai lent
exigibile (capitalurile proprii), iar ultimele, cele mai rapid exigibile (datoriile pe termen scurt).
Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:
Bilanţ financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Capitaluri permanente
1. Activ imobilizat net > 1 an 1. Capitaluri proprii
2. Activ circulant net > 1an 2. Datorii cu scadente > 1an
Necesar temporar Resurse temporare
1. Activ circulant net < 1 an 1. Datorii cu scadente < 1 an
2. Imobilizari financiare < 1 an 2. Credite bancare curente
3. Disponibilitati (Trezoreria activa) (Trezoreria pasiva)
Total Activ Total Pasiv

Construcţia bilanţului financiar implică respectarea unor principii şi reguli care permit
ordonarea posturilor de bilanţ după criteriul pe termen scurt şi pe termen lung. In acest sens, printre
elementele constitutive ale bilanţului trebuie să se facă distincţie între cele care rămân la dispoziţia
întreprinderii pe termen lung (peste 1 an) şi cele care nu îi aparţin decât pe termen scurt (sub 1 an).
Amenajarea posturilor de activ conduce la existenţa a două ansambluri: activul imobilizat care
reprezintă elementele pe termen lung cu trei categorii de valori imobilizate (necorporale, corporale,
financiare), la care se adaugă partea de activ circulant cu scadenţa mai mare de 1 an (creanţe-clienţi,
cheltuieli efectuate în avans). In schimb, în activul circulant se includ imobilizările cu scadenţă scurtă
(imobilizările financiare ce ajung la scadenţă sub lan).
Amenajarea posturilor de pasiv structurează pasivul bilanţului în grupa capitalurilor
permanente, formată din capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu scadenţa peste 1
an), şi grupa datoriilor pe termen scurt (cu scadenţa sub 1 an), indiferent de natura lor (datorii de

18
exploatare, credite bancare curente, venituri realizate în avans cu scadenţă scurtă şi datorii pe termen
lung ajunse la scadenţă).
Dacă o parte a datoriilor pe termen lung ajunge la scadenţă mai repede de 1 an, acestea vor fi
trecute la datorii pe termen scurt.
Veniturile realizate în avans cu scadenţa peste 1 an sunt incluse în datoriile pe termen mediu şi
lung.
Obţinerea bilanţului financiar implică efectuarea unor corecţii ale activului şi pasivului pe baza
informaţiilor din anexă, prin respectarea unor principii de evaluare şi regruparea posturilor după
criteriul vechimii (peste un an sau sub un an).
Prezentarea bilanţului financiar pune în evidenţă două părţi distincte pe orizontală: partea
superioară, care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun (necesarul de
finanţat şi resursele de finanţare permanente), şi partea inferioară, care reflectă finanţarea ciclului de
activitate (necesarul de finanţat pe termen scurt şi resursele temporare de finanţare).
Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o simplă
lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului, acesta fiind utilizat pe plan
internaţional, precum şi în cazul conturilor consolidate.
Importanta bilantului financiar in analiza financiara decurge din faptul ca serveste la
determinarea marjei de securitate financiara prin intermediul fondului de rulment, care permite
întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.

Bilanţul financiar stă la baza determinării următorilor indicatori:


Fond de rulment = IV – I
Necesarul de fond de rulment = II – V
Trezoreria = III - VI

Echilibrul financiar al firmei rezultă din relaţia:


Fond de rulment - Necesarul de fond de rulment = Trezoreria întreprinderii

3. Bilanţul funcţional

Abandonarea principiului de clasament al posturilor în bilanţul financiar a condus la apariţia


bilanţului funcţional, care regrupează posturile de bilant pe marile funcţiuni ale întreprinderii
(investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie), fiind un bilanţ, construit în scopul explicării funcţionării
economice a întreprinderii de către bancheri.
Construcţia bilanţului funcţional are la bază un set de principii şi reguli menite să pună în
evidenţă utilizările şi resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare a întreprinderii, gruparea
posturilor fiind legată de operatiile realizate în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor. In această
prezentare, bilanţul este destinat analizei funcţionale, care poate fi şi o analiză externă.
Un principiu de elaborare a bilanţului funcţional se referă la exprimarea posturilor de bilanţ la
valoarea brută (valoarea de origine a acestora), ceea ce impune includerea amortismentelor şi
provizioanelor în capitalurile proprii, ca resurse de autofinanţare a întreprinderii. Rezultă că bilanţul
funcţional nu mai poate juca rolul asemănător bilanţului financiar în evaluarea patrimonială a
posturilor, ci constituie un punct de plecare ideal pentru o analiză de flux privind variaţiile de stocuri.
Un alt principiu al bilanţului funcţional se referă la stabilitate, respectiv durata posturilor în
patrimoniu; diferit de conceptul permanenţei bilanţului financiar, un împrumut pe termen lung rămâne
în imobilizările financiare, indiferent de scadenţă, iar datoriile pe termen lung nu vor fi trecute la datorii
pe termen scurt, indiferent de scadenţă.
19
Al treilea principiu, al afectării, avut în vedere la structurarea posturilor, permite descrierea
ciclurilor care compun viaţa întreprinderii şi a echilibrelor financiare ce decurg din ele.
Schematic, bilantul functional se prezinta astfel:

Bilanţ funcţional
Activ = Utilizari Pasiv = Resurse
I. Functia de investitii IV. Functia de finantare
Utilizari stabile brute Resurse stabile (durabile)
II. Functia de exploatare 1. capitaluri proprii
1. Activ circulant de exploatare 2. Datorii financiare stabile
2. Activ circulant in afara exploatarii V. Functia de exploatare
III. Functia de trezorerie 1. Datorii de exploatare
Activ circulant financiar 2. Datorii in afara exploatarii
Total Activ Total Pasiv

Bilanţul economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a două categorii de


utilizări in activ (de exploatare şi în afara exploatării), iar în pasiv, a două categorii de resurse (de
exploatare şi în afara exploatării).
Importanţa bilanţului funcţional în analiză constă în faptul că permite aprecierea stabilităţii
structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete şi exprimă interdependenţa dintre
structura financiară şi natura activităţii sale.
Comparaţia între bilanţul financiar şi bilanţul funcţional arată că bilantul financiar permite o
analiză externă a situaţiei financiare a întreprinderii interesantă pentru creditori, fiind realizată din
perspectiva încetării activităţii, iar bilanţul funcţional permite în primul rând o analiză internă realizată
în principal de managerii întreprinderii din perspectiva continuităţii activităţii acesteia.

CAPITOLUL IV. SUCCESIUNEA LUCRĂRILOR DE EVALUARE

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE EVALUARE

IV.1. CUNOAŞTEREA PRELIMINARA A FIRMEI


IV.2. ACCEPTAREA LUCRĂRILOR DE EVALUARE
IV.3. CONTRACTAREA LUCRĂRILOR DE EVALUARE
IV.4. DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII
IV.5. ELABORAREA BILANŢULUI ECONOMIC
IV.6. EVALUAREA PROPRIU-ZISA – METODE DE EVALUARE
IV.7. REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE

IV.1. CUNOAŞTEREA PRELIMINARA A FIRMEI

Cunoaşterea activităţilor firmei

20
Pentru efectuarea evaluării unei întreprinderi sunt necesare cunoştinţe suficiente care sa-i
permită evaluatorului sa înţeleagă activităţile întreprinderii si tranzacţiile semnificative generate de
aceste activităţi.
Evaluatorul trebuie sa-si facă o imagine globala despre întreprindere, care sa-i permită sa ia
decizia de a contracta se efectua lucrările de evaluare.
Aceasta cunoaştere sa va baza pe informaţiile primite direct de la întreprindere ,prin caiete de
sarcini ,convorbire,sau indirect prin rapoarte publicate ,sau oferte de evaluare .
De altfel, obţinerea acestor informaţii privind întreprinderea se va face atât iniţial cat si pe
parcursul lucrărilor de evaluare.

IV.2. ACCEPTAREA LUCRĂRILOR DE EVALUARE

Acceptarea misiunii de evaluare


Evaluatorul înainte de a accepta efectuarea unei evaluări ,trebuie sa aprecieze posibilitatea de a
îndeplini, ţinând seama de regulile profesionale si etice ale profesiei si in mod deosebit de regulile de
competenta, independenta si etica profesionala, conflict de interese.

Competenta
Un evaluator trebuie sa posede cunoştinţele, competenta si experienţa necesara pentru a
îndeplini in mod eficient misiunea.
Înainte de a accepta o misiune ,un evaluator trebuie sa identifice in mod corespunzător
problema care trebuie abordata si sa fie sigur ca poseda experienţa si cunoştinţele necesare .
Atunci când se apelează la asistenta din exterior in vederea completării competentelor unui
evaluator, acesta va trebui sa stabilească daca persoanele care oferă asistenta poseda abilităţile
necesare. Lipsa experienţei in anumite sectoare de activitate poate face dificila misiunea evaluatorului
de întreprinderi. El trebuie sa se asigure ca propriile competente, ale colaboratorilor săi sunt suficiente
pentru executarea misiunii.
Evaluarea presupune cunoştinţe solide in domenii precum contabilitatea si analiza economica si
financiara ,iar pe parcursul efectuării lucrărilor este necesara cunoaşterea unor specialişti sau
subcontractarea unor lucrări cu caracter tehnic legate strict de obiectul de activitate al întreprinderii.
Formându-si o idee despre ceea ce are de făcut, evaluatorul trebuie sa-si evalueze capacităţile sale
tehnice ,materiale,umane,financiare si profesionale si sa se asigure ca acestea sunt suficiente pentru
efectuarea unor lucrări de evaluare de calitate si la termenele solicitate de beneficiar.

Independenta
Independenta va fi considerata a fi afectata in următoarele situaţii:
- evaluatorul are un interes financiar direct sau indirect in întreprinderea evaluata
- evaluatorul este debitor sau creditor al întreprinderii evaluate
- evaluatorul oferă alte servicii beneficiarului evaluării

Etica profesionala (conflict de interese)


Înainte de acceptarea misiunii de evaluare, evaluatorul trebuie sa se asigure ca nu se afla intr-o
situaţie de incompatibilitate sau conflict de interese. Un evaluator trebuie sa ia toate masurile necesare
pentru a nu se ivi conflicte intre interesele clienţilor săi si cele ale altor clienţi ale firmei sale, rudelor
,prietenilor sau asociaţilor săi .Orice astfel de conflicte pe care evaluatorul le descoperă ulterior trebuie
sa fie comunicate imediat.

21
Prin examenul de etica ,se asigura credibilitatea lucrării de evaluare ,faptul ca acestea s-au
realizat in condiţii de integritate in deplina independenta si cu responsabilitate.

IV.3. CONTRACTAREA LUCRĂRILOR DE EVALUARE

Evaluatorul isi desfăşoară activitatea in baza unui contract încheiat cu beneficiarul evaluării,
denumit client. In acest contract,care are ca scop lucrarea de evaluare,evaluatorul de acord cu
beneficiarul stabilesc drepturile si obligaţiile fiecărei părţi, responsabilităţile reciproce, termenul si
preţul lucrării.
Când clientul a acceptat o oferta de evaluare, contractul trebuie sa respecte condiţiile
ofertei,daca nu au avut loc negocieri ulterioare a ofertei. Când efectuarea lucrării de evaluare s-a
adjudecat in urma unei licitaţii, etica afacerilor este ca ulterior licitaţiei sa nu aibă loc alte negocieri si
contractul trebuie sa respecte întocmai termenii ofertei care va face parte integrata din contract.

Principalele elemente ale unui contract sunt:


- denumirea si datele de identificare a parţilor
- obiectul contractului;scopul evaluării
- termenul contractului
- obligaţiile evaluatorului
- obligaţiile beneficiarului (clientului)
- valoarea contractului si condiţii de plata
- clauze de reziliere a contractului
- clauza de confidenţialitate
- clauza de forţa majora
- clauza de modificare a contractului
- eventual arbitraj prealabil recurgerii la acţiuni introduse la instanţele
de drept comun
- semnăturile autorizate
- data
Concomitent cu încheierea contractului, părţile vor negocia data de predare de către client a
listei documentelor si informaţiilor necesare evaluării întreprinderii, care se compune din:
Pregătirea lucrărilor de evaluare (activ, acţiuni)
Întrucât evaluarea este o lucrare complexa realizata de o echipa de specialişti, încă din stadiul
de ofertare, se numeşte (se alege ) un responsabil de lucrare ,un coordonator al echipei de evaluare care
va realiza următoarele activităţi:
- planificarea derulării activităţii , estimând timpul necesar ,in etalonul
ore-zi .
De exemplu : timpul necesar efectuării evaluării s-a stabilit in
contract la 30 zile, atunci sa va planifica un fond de timp de 90
ore-zi;(30 zile x 3 persoane )
- pregătirea materialului documentar (lucrări similare executate in
trecutul apropiat)
- subcontractarea lucrărilor ce vor fi efectuate de colaboratori – specialişti, si planificarea
acestor activităţi;
- desemnarea persoanei care va verifica si aproba raportul de evaluare;

22
IV.4. DIAGNOSTICUL FIRMEI

Necesitatea diagnosticului firmei

Termenul de "diagnostic" este de origine greacă (diagnostikos) şi înseamnă: apt de a discerne,


respectiv capacitatea de discernământ pentru a delimita cu obiectivitate un subiect oarecare după
manifestările acestuia.
Conceptul de diagnostic în plan economic, la nivelul unei întreprinderi, presupune reperarea
disfuncţionalităţilor activităţii ei, cercetarea şi analiza pieţelor şi responsabilităţilor, identificarea
cauzelor şi a măsurilor care să conducă la reglarea situaţiei. Diagnosticul activităţii unei întreprinderi se
impune nu numai în cazul în care aceasta se află în dificultate, ci şi atunci când situaţia ei economico-
financiară este normală, dar se urmăreşte îmbunătăţirea acesteia.
Pentru evaluarea întreprinderii este necesar ca mai întâi aceasta să fie foarte bine cunoscută, să i
se detecteze punctele slabe şi cele forte, să se caracterizeze sensibilitatea sa, ca un întreg, la factorii din
afară.

Componentă a activităţii de evaluare, diagnosticul îşi propune evidenţierea într-o manieră cât
mai corectă şi completă - a punctelor forte şi a punctelor slabe ale întreprinderii.
Elaborarea strategiei firmei se fundamentează pe o profundă analiză a tuturor componentelor ce
concură la desfăşurare activităţii întreprinderii.
Pe baza diagnosticului se pot identifica elementele care vor determina creşterea valorii
întreprinderii (crearea de valoare economică) sau dimpotrivă, scăderea acesteia. Practic, nu se poate
realiza o prognoză a evoluţiei întreprinderii fără a cunoaşte situaţia actuală a acesteia, ceea ce sugerează
dependenţa aplicării metodelor de evaluare bazate pe actualizarea fluxurilor viitoare de cash sau de
venituri de un diagnostic pertinent. Nici măcar metodele patrimoniale nu se pot aplica în bune condiţii
fără a parcurge această etapă, toate acestea ducându-ne la concluzia necesităţii elaborării unui
diagnostic al întreprinderii.
Utilitatea acestui demers constă în evidenţierea situaţiei reale, concrete, a întreprinderii
analizate, precum şi în crearea condiţiilor pentru fundamentarea unei prognoze cât mai pertinente a
indicatorilor necesari în aplicarea metodei de evaluare alese.
Astfel, diagnosticul întreprinderii oferă ipoteze pentru evaluarea propriu-zisă care anticipează
viitorul întreprinderii, îi dă acesteia valori prelucrând datele existente din care, prin analiză, se extrag
tendinţe pentru viitor, atuuri sau slăbiciuni.
In cadrul activităţii practice de evaluare a unei întreprinderi, diagnosticul trebuie să furnizeze
informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente, care constituie o bază pentru
estimarea elementelor şi variabilelor "cheie" ce trebuie avute în vedere în cazul aplicării
diferitelor metode de evaluare.
Diagnosticul pentru evaluare nu are doar rolul de a prezenta situaţia firmei la un anumit
moment, ci şi acela de a direcţiona şi susţine scenariile de evoluţie a afacerii, proiecţiile economico-
financiare.
Dacă se compară o societate comercială cu un organism, diagnosticul acesteia urmăreşte
determinarea stării generale, deficienţele, disfuncţionalităţile, condiţiile necesare şi procedurile de
aplicat pentru implementarea corecţiilor, pornind de la simptome (cauze).
Diagnosticul are drept scop descrierea funcţionării şi a tendinţelor de evoluţie a activităţii
organismului economic, luând în considerare mediul dinamic în care acesta îşi desfăşoară activitatea şi
factorii perturbatori, interni sau externi.

23
Efectuarea diagnosticului nu va trebui să urmărească realizarea unui „studiu" sau să caute
„probe", ca în cazul unui control tehnic sau al unui audit financiar, ci este necesar să constate existenţa
şi modalitatea de manifestare a funcţiilor întreprinderii.
Diagnosticul întreprinderii (funcţiilor) constă în cumularea aprecierilor calitative asupra
modalităţile de manifestare a fiecărei funcţii pe care este structurată aceasta si a depista:
 Concluziile favorabile (oportunităţi oferite de mediul economic
înconjurător, precum şi atuurile – punctele forte ale întreprinderii, şi mai ales, potenţialul
promiţător de dezvoltare a acesteia);
 Concluziile nefavorabile (riscuri sau pericole datorite mediului
economic înconjurător, deficienţele – punctele slabe ale întreprinderii).

Funcţia întreprinderii reprezintă grupul de operaţii care participă la satisfacerea uneia dintre nevoile
sale.
Funcţiile întreprinderii, care formează obiectul diagnosticului acesteia, sunt:
 funcţia administrării sau a managementului, care organizează şi conduce întreprinderea,
gestionând personalul;
 funcţia juridică, patrimonială, care asigură cadrul legal al exercitării funcţiilor
întreprinderii;
 funcţia comercială - cumpără mijloacele necesare, le stochează şi le vinde sub formă de
produse sau servicii;
 funcţia tehnică de exploatare, care realizează produsele sau prestează serviciile care fac
obiectul activităţilor întreprinderii;
 funcţia contabil-financiară, care obţine resursele financiare şi contabilizează toate
mişcările economico-financiare ale activităţilor întreprinderii.

La elaborarea diagnosticului întreprinderii evaluate - a funcţiilor sale - este util să se aibă în


vedere că:
o este necesar să se prevadă, pentru fiecare funcţie-diagnostic, ce desfăşurări de evenimente
externe întreprinderii pot influenţa viitorul ei imediat sau pe termen lung (de pildă,
creşterea - diminuarea cererii, creşterea preţurilor şi a fluctuaţiilor cursului valutar,
reglementări mai restrictive, restrângerea pieţei de materii prime, creşterea concurenţei etc);
o răspunsul la o întrebare nu trebuie să consume prea mult timp pentru a şti dacă el constituie
un „punct forte" sau un „punct slab"; este necesar să se obţină liniile mari ale răspunsului.

Diagnosticul, ca apreciere făcută asupra unei întreprinderi sau asupra unei activităţi - funcţii ale
sale, este în mod esenţial calitativ, dar se bazează pe date cantitative.
Prin diagnosticarea unei firme, în vederea evaluării, se urmăreşte cunoaşterea tuturor laturilor
activităţii acesteia, respectiv juridică, tehnică, surse umane, economico-financiare.

Astfel, diagnosticul întreprinderii cuprinde următoarele componente:


1. diagnosticul juridic;
2. diagnosticul comercial;
3. diagnosticul organizării, managementului si personalului;
4. diagnosticul tehnic, tehnologic si de exploatare;
5. diagnosticul contabil-financiar;
6. sinteza diagnosticelor evaluării.

Pe baza diagnosticului întreprinderii evaluate se pot construi scenarii pertinente


24
Desfăşurarea diagnosticului firmei

A. Cunoaşterea firmei
Începerea diagnosticului este marcată de vizita în întreprindere, de discuţii cu echipa de
conducere şi cadrele responsabile pe domeniile juridic, comercial, tehnic, tehnologic si de exploatare,
al gestiunii resurselor umane si contabil financiar, de întocmirea documentaţiilor necesare
investigaţiilor viitoare.
In mod uzual, abordarea începe cu vizita amplasamentului, luarea primului contact cu factorii
delegaţi de către societatea comercială, împărţirea chestionarelor şi explicarea întrebărilor din acestea,
colectarea documentelor. După ce chestionarele sunt completate, evaluatorul discută cu angajaţii
societăţii aspectele cuprinse în acestea, investighează alte elemente de interes care i-au atras atenţia pe
parcurs şi pregăteşte analiza. Pe măsură ce evaluatorul cunoaşte mai bine întreprinderea, pot apare o
serie de întrebări noi, de noi direcţii de analizat.
 vizitarea şi inspecţia la faţa locului;
 constatări pe teren pentru cunoaşterea generală a afacerii şi în special pentru observarea
imobilizărilor corporale

B. Realizarea diagnosticului
Mijloacele de realizare se referă la suportul documentar pe care îl primeşte evaluatorul în baza
contractului încheiat cu beneficiarul lucrării de evaluare. Este vorba de:

1. Obţinerea documentelor si informaţiilor pentru fiecare diagnostic in parte, aferente ultimilor trei
ani de activitate.
Natura informaţiilor şi sursele corespunzătoare sunt:
- interne: situaţii financiare pe ultimii 3 ani, situaţii şi documente specifice fiecărei funcţii,
chestionare de diagnostic şi alte informaţii obţinute din discuţii cu personalul, cu conducerea,
rapoarte ale unor experţi care au colaborat cu întreprinderea (cenzori, cenzori externi
independenţi sau auditori contractuali, experţi tehnici, jurişti)
- externe: apel la organismele publice la care este înregistrată întreprinderea (Registrul
Comerţului, Administraţia Financiară, Camera de Comerţ), alte instituţii şi organisme (Comisia
Naţională de Statistică, Banca Naţională a României), informaţii privind sectorul de activitate al
întreprinderii şi informaţii general-economice

- bilanţuri pe ultimii trei ani ; situaţii şi documente specifice fiecărei funcţii a întreprin-
derii (existente sau întocmite în scopul evaluării);
- informaţii culese prin chestionarele de diagnostic.

2. Efectuarea testelor de validitate pentru fiecare diagnostic in parte.


Este necesar ca evaluatorul să supună aceste date şi informaţii, primite din partea întreprinderii
sau obţinute de la terţi, unor teste de validitate, pentru a se încredinţa că:
o au fost stabilite cu o grijă deosebită;
o sunt corecte;
o exista corelaţii intre documente privind anumite informaţii;
o sunt complete pentru a nu induce erori de interpretare
o criteriile utilizate pentru întocmirea lor sunt în acord cu reglementările în vigoare;
o informaţiile prezentate nu riscă să inducă în eroare pe cei care urmează să le folosească, în

25
mod deosebit prin insuficienţa lor;
o valorile absolute cuprinse în ele sunt corelate cu aceleaşi valori cuprinse în celelalte
documente primite sau obţinute (de pildă, valorile anuale ale livrărilor furnizorilor sau cele
facturate clienţilor să fie egale cu rulajele anuale existente în balanţele de verificare
sintetice anuale care au stat la baza întocmirii situaţiilor financiare);
o în general, că datele şi informaţiile supuse testelor de validitate sunt fiabile.

3. Utilizarea chestionarelor de dignostic.


Pentru obţinerea unor informaţii suplimentare, stabilirea unor situaţii de fapt sau pentru
confirmarea unor date, corelării de date sau concluzii, se utilizează tehnica interviului (chestionare
dinainte stabilite).

Interviurile au ca scop:
■ cunoaşterea factorilor de răspunde de din întreprindere şi a opiniilor acestora;
■ cunoaşterea activităţii fiecărei funcţii a întreprinderii (juridica, comercială, tehnica,
tehnologica si de exploatare, a gestiunii resurselor umane, contabila-financiara);
■ primirea opiniilor şi culegerea detaliilor asupra acestor funcţii şi relaţiilor cu celelalte
funcţii, ca şi în evoluţia acestora (trecut, prezent şi viitor).

Chestionarele de diagnostic cuprind întrebări si este necesar ca:


a. întrebările să fie clare şi uşor de înţeles;
b. întrebările să nu fie puse în aşa fel încât să dirijeze răspunsurile;
c. numărul întrebărilor să nu fie prea mare, el putând să varieze în funcţie de natura
întrebărilor şi de cel intervievat;
d. întrebările să aibă ca obiect fapte sau atitudini;
e. în timp ce se ascultă intervievatul acesta nu trebuie întrerupt, chiar dacă sunteţi
nerăbdător să puneţi întrebări; notaţi eventualele observaţii sau întrebări şi aşteptaţi
momentul oportun;
f. sa nu se pună întrebări prin care să arătăm cât de importanţi ne considerăm;
g. sa nu se anuleze întrebările puse de colegul de echipă sa se revină cu întrebările proprii
numai după ce la ale acestuia s-a răspuns;
h. dacă răspunsul la întrebarea dv. este nesatisfăcător sau evaziv, trebuie să fiţi insistent în
urmărirea acestuia;
i. vom pune întrebări pentru care, în general, avem deja propria noastră opinie sau
răspuns; vom putea astfel aprecia credibilitatea intervievatului;
j. chestionarul permite
k. materializarea realizării
l. lucrărilor efectuate de expert, etc.

4. Analiza documentelor şi informaţiilor


Analiza documentelor şi informaţiilor este partea cea mai importantă a unui diagnostic, care
permite evaluatorului să cunoască cât mai exact posibil funcţionarea detaliată a întreprinderii şi a
situaţiei acesteia. Pe această bază se pot elabora cele mai veridice scenarii de evoluţie a întreprinderii şi
se pot estima valorile asociate acesteia.
Aceasta analiza este necesara pentru:
■ formarea unei imagini generale pe baza acestor documente;
■ compararea indicatorilor prelucraţi din aceste documente cu indicatorii adecvaţi ai unor
entităţi similare şi relevante din aceeaşi ramură (industrie, domeniu).

26
5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de lucru
Toate constatările făcute cu ocazia efectuării verificării unor situaţii de fapt (ex. starea fizică a
unor mijloace fixe, circuitul sau circulaţia unor fluxuri sau elemente materiale în cadrul proceselor
tehnologice sau configuraţia locurilor de muncă şi depozitare etc.) sau efectuarea unor descrieri,
calcule, sau comentarii ale unor date şi/sau informaţii sunt consemnate în “foi de lucru” întocmite
potrivit modelului şi recomandărilor arătate în Anexa nr.6.
Foile de lucru conţin: descrierea lucrărilor efectuate (inclusiv testele de fiabilitate) şi concluziile
acestor lucrări, menţionarea documentelor utilizate.

C. Elaborarea concluziilor
Concluziile diagnosticului, realizat pentru evaluare, stau la baza fundamentării previziunilor de
evoluţie a societăţii în diferite scenarii sau stadii.
Diagnosticul întreprinderii poate avea grade diferite de detaliere, se poate referi la perioade de
timp diferite (pe termen scurt, mediu sau lung) şi poate avea finalităţi diferite, ca de exemplu:
 constatarea deficienţelor de funcţionare şi a cauzelor acestora (puncte slabe),
minimizarea riscurilor la care este supusă întreprinderea;
 constatarea avantajelor competitive ale întreprinderii (punctele tari), utilizarea acestor
avantaje în fructificarea oportunităţilor oferite de mediul societăţii comerciale;
 identificarea direcţiilor de creştere a profitabilităţii;
 orientarea strategică a dezvoltării;
 estimarea impactului modificărilor din întreprindere.

Pentru fiecare tip de diagnostic in parte, datele obţinute prin intermediul tabelelor sau
informaţiilor puse la dispoziţie de întreprindere sau cele rezultate din chestionare, foile de lucru,
tabelele şi situaţiile întocmite de evaluatori vor fi rezumate în “fişa sintetică a diagnosticului”.

Fisa sintetica a diagnosticului cuprinde, pentru fiecare diagnostic concluziile favorabile


(oportunităţi ale mediului extern şi puncte forte ale întreprinderii) si concluziile nefavorabile (riscuri
datorate mediului extern şi slăbiciuni ale întreprinderii).

Fişa sintetică este structurată astfel:


 obiective urmărite;
 descrierea acţiunilor întreprinse;
 concluzii sub forma oportunităţilor şi riscurilor create de factori externi întreprinderii,
precum şi a punctelor forte şi slabe create de factorii specifici acesteia.
Foile de lucru şi fişele sintetice ale diagnosticelor constituie elemente de argumentare a
soluţiilor propuse în raportul de evaluare.

Rolul diagnosticului firmei

Scopul diagnosticului este ca, în urma parcurgerii sale, beneficiarul raportului de evaluare să
aibă deja o primă imagine asupra întreprinderii descrise şi a activităţilor sale

Acesta permite:
 stabilirea mărimii primei de risc, utilă în cadrul metodelor de randament, prin identificarea
factorilor de risc externi (de politică vamală, monetară, fiscală; de ţară; privind pârghii
27
macroeconomice: inflaţia) şi interni (lipsa actelor de proprietate, lipsa contractelor
comerciale, personal nestimulat material)
 elaborarea scenariilor de evaluare şi a previziunilor utile în cadrul metodelor de randament
 realizarea unor teste de coerenţă între diferitele diagnostice parţiale, precum şi între
concluziile diagnosticului global şi evaluarea propriu-zisă a afacerii
 verificarea corectitudinii şi credibilităţii datelor contabile utilizate în evaluare, operaţie
necesară aplicării metodelor patrimoniale

IV.5. ELABORAREA BILANŢULUI ECONOMIC

Pentru a estima cât mai obiectiv valoarea economică a întreprinderii, se procedează la


efectuarea unor corecţii la nivelul bilanţului şi al contului de profit şi pierdere. Ele sunt în fapt
intervenţii asupra valorii contabile. Pentru a asigura o transpunere corectă a acestor informaţii specifice
în „valori ale zilei" este absolut necesar să se respecte câteva principii de intervenţie asupra valorii
contabile în procesul de evaluare:
- principiul prudenţei: în corectarea efectivă nu va fi reţinută, din prudenţă, decât o parte din
reevaluarea justificată; o poziţie de optimism temperat va fi mai aproape de cea a terţului
dornic să investească sau să pună banii săi la dispoziţia întreprinderii;
- principiul continuităţii: corecţiile vor urma aceeaşi regulă, oricare ar fi perioada de
gestiune considerată, cu excepţia cazurilor de schimbare fundamentală în conţinutul sau în
forma şi structura documentelor considerate (de exemplu, trecerea la o nouă formă de
reflectare contabilă sau schimbarea structurii şi formei de prezentare a documentelor de
sinteză);
- principiul coerenţei: corecţiile trebuie să fie coerente între ele, iar corecţiile din bilanţ
trebuie să fie coerente cu cele din contul de profit şi pierdere.

Aşadar atât bilanţul cat si contul de profit si pierdere sunt reprelucrate pentru a se elimina
influenţa unor factori care distorsionează valoarea economică actuală a întreprinderii.
In urma acestor corecţii va rezulta un bilanţ economic si un cont de profit si pierdere economic
care vor constitui baza de calcul pentru metodele de evaluare a întreprinderii.
IV.6. EVALUAREA PROPRIU-ZISA – METODE DE EVALUARE

In ceea ce priveşte valoarea unei întreprinderi s-au conturat de-a lungul timpurilor două teorii.
Prima consideră că valoarea întreprinderii este dată de suma valorilor elementelor sale
componente: mijloace fixe, terenuri, titluri de valoare, stocuri, lichidităţi. Această teorie este aplicată în
cadrul metodelor de evaluare patrimoniale care utilizează valori patrimoniale.
Cea de a doua teorie consideră că întreprinderea nu are valoare decât dacă activele de care
dispune produc un rezultat. Valoarea intrinsecă a componentelor întreprinderii este neglijată, contând
doar fluxurile de lichidităţi viitoare obţinute, în anumite condiţii, în urma folosirii acestora. A doua
teorie a determinat elaborarea unor metode de evaluare a întreprinderii numite metode bazate pe
performantele întreprinderii.
In practica pentru evaluarea întreprinderii se folosesc următoarele metode de evaluare:
- metode patrimoniale;
- metode bazate pe performantele întreprinderii;
- metode combinate.

28
IV.7. REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE

Comunicarea opiniilor privind evaluarea întreprinderii se face prin intermediul raportului de


evaluare.
Informaţiile cuprinse în acest raport, respectiv modul de redactare, trebuie să ţină cont de
reglementările naţionale, de practica în domeniu şi, nu în ultimul rând, de necesităţile obiective ale
clientului, de scopul şi obiectul evaluării.
Forma raportului va avea în vedere informaţiile specifice primite de evaluator de la client şi
scopurile utilizării evaluării de către acesta.

CAPITOLUL V. DIAGNOSTICUL FIRMEI

V.1. DIAGNOSTIC JURIDIC


V.2. DIAGNOSTIC COMERCIAL
V.3. DIAGNOSTIC TEHNIC, TEHNOLOGIC SI DE EXPLOATARE
V.4. DIAGNOSTICUL ORGANIZĂRII, MANAGEMENTULUI SI PERSONALULUI
V.5. DIAGNOSTICUL FINANCIAR-CONTABIL

V.1. DIAGNOSTIC JURIDIC

Obiectiv
Diagnosticul juridic are ca obiectiv verificarea unor aspecte juridico-legale privind activitatea
întreprinderii ce urmează a fi evaluate, si in special relaţiile întreprinderii cu proprietarii, salariaţii si
terţii sub aspectul conformităţii cu reglementările legale.

Realizarea diagnosticului juridic


29
1. Obţinerea documentelor si informaţiilor.
2. Efectuarea testelor de validitate.
3. Utilizarea chestionarelor de dignostic.
4. Analiza documentelor şi informaţiilor
5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de
lucru

1. Diagnosticarea din punct de vedere juridic se realizează prin solicitarea si analizarea documentelor
legale privind:

a) Constituirea, funcţionarea, asocierea


Se supun verificării următoarele documente:
- actele de constituire (contract de societate şi statut) - dacă corespund întreprinderii;
- registrele Adunării generale a acţionarilor (asociaţilor) - cum s-au îndeplinit hotărârile
acestora de către Consiliul de administraţie;
- registrele şedinţelor Consiliilor de administraţie - dacă s-a realizat ceea ce a hotărât
managerul;
- registrul acţionarilor - dacă reflectă componenţa şi structura capitalului la zi;
- registrul acţiunilor - dacă reflectă toate modificările în deţinerea proprietăţii asupra
acţiunilor privind cesiunea, succesiunea şi altele;
- alte contracte încheiate de întreprindere (asociere în participaţiune) - dacă prezintă
validitate.

b) Dreptul civil
In acest domeniu se verifică:
• acte şi contracte privind drepturi de proprietate ale:
 Imobilizări corporale (mijloace fixe, terenuri, modalitatea şi corectitudinea
ultimelor evaluări sau reevaluări, acte privind închirierea sau locaţia unor
imobilizări corporale la terţi)
 Imobilizări necorporale (licenţe, brevete şi mărci, drepturi şi valori similare)
 Imobilizări financiare(titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de
portofoliu).

c) Dreptul comercial
Sub acest aspect se analizează drepturile şi obligaţiile izvorâte din raporturile cu partenerii
comerciali – furnizori, clienţi, bănci.
Astfel se supun verificării:
- actele (contractele) de închiriere, locaţie de gestiune, concesionare, leasing - dacă există
şi dacă prezintă validitate;
- contractele cu partenerii de afaceri - dacă se încalcă practici în domeniul concurenţei,
dacă sunt necesare, oportune ori s-au încheiat în condiţii avantajoase pentru
întreprindere;
- contractele, de credite pe termen scurt, mediu sau lung -dacă se justifică, dacă nu
afectează rentabilitatea economică, dacă există garanţii;
- acţiunile juridice în curs cu persoane fizice sau juridice pentru litigii cu caracter
comercial - dacă există şi ce vechime au.

d) Dreptul muncii
In cadrul acestuia se analizează următoarele aspecte:
30
- contractele de muncă colective şi individuale - dacă există, dacă includ sau nu
participarea la beneficii, dacă includ clauze care pot fi afectate de transferul dreptului de
proprietate al întreprinderii;
- convenţiile civile - dacă sunt respectate condiţiile legale pentru încheierea unor
asemenea convenţii;
- actele privind protecţia muncii - cum se respectă;
- evidenţele privind personalul (evidenţa operativă a personalului, state de plată) - dacă
sunt ţinute la zi;
- eventualele litigii cu salariaţii;
- datele ultimului control al organismelor de asigurare şi protecţie socială - dacă s-au
aplicat sancţiuni, dacă s-au făcut recomandări, dacă s-au achitat obligaţiile scadente;
- acţiunile sindicatului - dacă au existat conflicte cu întreprinderea.

e) Dreptul fiscal
In acest context se supun verificării:
- reglementările fiscale specifice sectorului întreprinderii;
- datele ultimului control - data la care a avut loc, constatări, respectarea recomandărilor;
- litigiile fiscale - dacă sunt vechi sau în curs, dacă au avut loc repetări ale unor litigii.

f) Dreptul mediului
Se verifică :
- existenţa unui acord de la Agenţia teritorială de protecţie a mediului (ATPM) pentru
funcţionarea societăţii sau a unui plan de conformare, precum şi stadiul realizării
obiectivelor din conţinutul acestuia.
- dacă activitatea întreprinderii a contaminat terenurile şi amplasamentele învecinate şi
dacă există obligaţia decontaminării lor sau plăţii unor daune interese.

g) Dreptul comerţului exterior


Se verifică:
- dacă activitatea desfăşurată de întreprindere necesită licenţe (de exemplu,
licenţa pentru vânzarea de produse farmaceutice);
- dacă mărcile şi brevetele de invenţie sunt folosite în baza unor contracte de licenţe,
franşiză sau cesiune.

2. Efectuarea testelor de validitate


Este necesar ca evaluatorul să supună aceste date şi informaţii, primite din partea întreprinderii
sau obţinute de la terţi, unor teste de validitate, pentru a se încredinţa că:
o au fost stabilite cu o grijă deosebită;
o sunt corecte;
o exista corelaţii intre documente privind anumite informaţii;
o sunt complete pentru a nu induce erori de interpretare
o criteriile utilizate pentru întocmirea lor sunt în acord cu reglementările în vigoare;
o informaţiile prezentate nu riscă să inducă în eroare pe cei care urmează să le folosească, în
mod deosebit prin insuficienţa lor;
o valorile absolute cuprinse în ele sunt corelate cu aceleaşi valori cuprinse în celelalte
documente primite sau obţinute (de pildă, valorile anuale ale livrărilor furnizorilor sau cele
facturate clienţilor să fie egale cu rulajele anuale existente în balanţele de verificare
sintetice anuale care au stat la baza întocmirii situaţiilor financiare);
31
o în general, că datele şi informaţiile supuse testelor de validitate sunt fiabile.

3. Utilizarea chestionarelor de dignostic


Pentru obţinerea unor informaţii suplimentare, stabilirea unor situaţii de fapt sau pentru
confirmarea unor date, corelării de date sau concluzii, se utilizează tehnica interviului (chestionare
dinainte stabilite).

4. Analiza documentelor şi informaţiilor


Analiza documentelor şi informaţiilor este partea cea mai importantă a unui diagnostic, care
permite evaluatorului să cunoască cât mai exact posibil funcţionarea detaliată a întreprinderii şi a
situaţiei acesteia.

5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de lucru
Foile de lucru conţin: descrierea lucrărilor efectuate (inclusiv testele de fiabilitate) şi concluziile
acestor lucrări, menţionarea documentelor utilizate.

Elaborarea concluziilor
După verificarea şi analiza documentelor juridice prezentate mai sus, se elaborează fisa
diagnosticului juridic in care se precizează concluzii privind influenta factorilor interni (puncte forte si
puncte slabe) ai întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii (oportunităţi
si riscuri) si concluzia finala din punct de vedere juridic.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului juridic:
a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:
 constituie puncte forte:
- acte de constituire corespunzătoare mărimii si intereselor întreprinderii,
- absenta litigiilor de munca;
- relaţii contractuale cu terţii corecte, de durata medie si lunga pe linia
aprovizionării, desfacerii, finanţării;
- relaţii favorabile cu parteneri comerciali, cu băncile si cu organele fiscale;
- absenţa împrumuturilor restante si a furnizorilor restanţi,
- îndeplinirea la timp a obligaţiilor bugetare;

 constituie puncte slabe:


- statut necorespunzător situaţiei reale,
- lipsa de contracte pe termen lung cu partenerii,
- existenta unor litigii comerciale;
- existenta unor obligaţii sub forma amenzilor si penalităţilor fiscale;
- contracte de munca necorespunzătoare ce determina riscul pierderii oamenilor
cheie;
- lipsa contractelor de asigurare

b) concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii:


 constituie o oportunitate, adică o evoluţie cu un efect previzibil pozitiv pentru
întreprindere:
- legislaţie mai flexibila privind organizarea si funcţionarea întreprinderii,
- facilităţi privind tranzacţiile interne şi externe;

32
 constituie un risc, adică o evoluţie cu un efect previzibil negativ:
- restricţii privind forma de organizare sau funcţionare,
- presiuni din partea sindicatelor,
- restricţii privind relaţiile cu partenerii.

c) concluzii finale:
 din punct de vedere juridic întreprinderea este corespunzător organizată şi se bucură de
relaţii contractuale satisfăcătoare, bune, excelente;
 sau din punct de vedere juridic întreprinderea nu corespunde formei actuale de
organizare, etc.

V.2. DIAGNOSTIC COMERCIAL

Obiectiv
Obiectivul de bază al diagnosticului comercial constă în estimarea pieţei actuale şi potenţiale a
întreprinderii şi a locului ei pe piaţă.
Diagnosticul comercial vizează piaţa de desfacere a produselor întreprinderii şi piaţa ei de
aprovizionare.

Realizarea diagnosticului comercial


1. Obţinerea documentelor si informaţiilor.
2. Efectuarea testelor de validitate.
3. Utilizarea chestionarelor de dignostic.
4. Analiza documentelor şi informaţiilor

Piaţa întreprinderii
In cadrul acestui diagnostic se studiază piaţa pe care activează întreprinderea si poziţia pe piaţa
a acesteia.
Piaţa poate fi definită ca un spaţiu delimitat geografic, în care au loc tranzacţiile comerciale ca
urmare a cererii şi ofertei , concurenţa vizavi de produsele sau serviciile confecţionate sau prestate de
întreprinderile aparţinând unui sector de activitate.
După unii autori, prima abordare a pieţei întreprinderii constă în a stabili dacă există
posibilităţile de dezvoltare a profitului şi specializărilor pe care le posedă întreprinderea.
Această abordare permite cuantificarea pieţei sau a pieţelor deschise global unui produs sau a
unor servicii specializate.
Ea nu permite, însă, să se caracterizeze această piaţă sau piaţa ţinându-se cont de accesibilitatea
sau permeabilitatea produselor sau serviciilor. Este necesar să se ştie în ce condiţii se exercită
concurenţa şi care sunt piedicile care sunt puse în exercitarea ei.
Pentru a caracteriza gradul de permeabilitate al unei pieţe este necesar să se facă deosebirea
între noţiunea de piaţă deschisă, închisă şi protejată:

 Pieţele deschise sunt acelea în care factorii de limitare a extinderii pieţei sunt slabi sau
aproape inexistenţi. Trebuie, între altele, pentru o ţară dată, să nu existe discriminări
juridice ale producătorilor şi investitorilor străini în raport cu cei naţionali.

33
 Pieţe închise sunt pieţele în care barierele administrative sau comerciale sunt la un nivel
care îi protejează pe producătorii autohtoni de concurenţii străini prin piedici puse
produselor de import şi implantărilor locale ale concurenţei străine.
 Pieţele protejate sunt din punct de vedere al permeabilităţii între extremele celor două
precedente. Sunt caracterizate prin existenţa diferitelor bariere la intrare , dar de un nivel
insuficient pentru a opri concurenţa.
Evoluţia pieţelor în contextul economic actual prezintă tendinţa internaţionalizării şi
concentrării neuniforme a acestora, aşa cum s-a arătat mai înainte.
În plus, aderarea României la Uniunea Europeana are drept consecinţa:
 fenomenul de globalizare a pieţelor care face ca lupta concurenţială să câştige teren
local, regional şi chiar naţional pentru a căpăta o dimensiune internaţională;
 dereglarea pieţelor şi slăbirea rolului statului în unele ţări au drept consecinţă dispariţia
protecţiilor de care beneficiau unele activităţi sau unele întreprinderi;
 accentuarea concurenţei se traduce prin expansiunea marilor grupări multinaţionale ,
practic în toate sectoarele economiei, inclusiv în cele de servicii.
Din aceste observaţii se poate trage concluzia că tendinţa de globalizare a pieţelor şi lupta
pentru creşterea dimensiunilor întreprinderilor este inevitabilă. Dacă această tendinţă a economiei
capitaliste este evidentă, nu este mai puţin adevărat că în faţa efectelor crizei economice există
contratendinţe la protecţionism şi la reabilitarea rolului statului ca protector a intereselor naţionale.
Aceste tendinţe sunt deosebit de nete la ora actuală. De altfel se pot cita exemple de ţări care pentru a
proteja pieţele lor naţionale le pun la adăpost de concurenţă prin măsuri specifice.
În rezumat, tendinţa de internaţionalizare şi de concentrare nu este uniformă şi poate întâlni
obstacole, care limitează expansiunea pieţelor şi care sunt formate din factori privind:
 Constrângeri specifice produsului; cu toate că dezvoltarea tehnicii ambalajului, a
conservării şi a transportului au permis comercializarea celor mai diverse produse pe
scară mondială, totuşi caracteristicile unor produse constituie o frână în dezvoltarea unor
pieţe total omogene.
exemplul: produsele industriei sticlei al căror transport este voluminos, fragil şi
costisitor, ceea ce a determinat ca unele firme producătoare să prefere implantarea
locală în ţări sau zone geografice unde există cerere de asemenea produse).
 Constrângeri specifice clientelei; în special în domeniul produselor de alimentaţie şi
îmbrăcăminte a căror expansiune pe alte pieţe este frânată de tradiţiile locale Ex. în
lumea arabă bogată dar conservatoare).
în special în domeniul produselor de alimentaţie şi îmbrăcăminte a căror expansiune pe
alte pieţe este frânată de tradiţiile locale;
exemplu: în lumea arabă bogată dar conservatoare).
 Măsuri luate de stat pentru a limita concurenţa sunt numeroase - amintim numai
limitarea importurilor, taxele vamale sau măsuri fiscale care pot avantaja unii
producători locali prin scutiri fiscale sau chiar subvenţii.
 Caracteristici de distribuire a produselor; reţeaua de distribuire din anumite ţări poate fi
mai dificil abordată
Exemplu: monopol exercitat de angrosişti importanţi legaţi de producători locali);
 Obstacole tehnologice; fluiditatea în aplicarea noilor tehnologii poate fi redusă prin
măsuri legale , în special de tehnicile de protecţie industrială.

Diagnosticul se efectuează asupra elementelor care condiţionează şi acţionează piaţa şi anume:

Produsele, lucrările si serviciile întreprinderii


34
Dacă întreprinderea are o gamă largă de activităţi, şi oferă produse, servicii diverse, se vor alege
principalele produse, servicii, care caracterizează activitatea şi contribuie substanţial la obţinerea cifrei
de afaceri.
Se analizează:
 tipurile de activităţi in cadrul cărora se obţin produsele sau serviciile (producţie, comerţ,
servicii);
 caracteristica de bază a produselor, respectiv dacă sunt perisabile; dacă sunt sezoniere;
dacă sunt învechite etc;
 gradul de reînnoire al produselor, calculat astfel:
număr produse noi
număr total de produse

valoarea produselor noi in perioada


cifra de afaceri a perioadei
 dacă sunt produse noi lansate pe piaţă (promotion) sunt omologate sau nu, sunt
reglementate de normele din ţara noastră sau şi de normele internaţionale?
 dacă sunt produse obţinute prin licenţă, ce pondere ocupă în totalul producţiei, dar în
total CA.?

Clienţii si cifra de afaceri


Analiza clienţilor întreprinderii va scoate în evidenţă principalii clienţi interni si externi,
ponderea acestora din totalul clienţilor şi dinamica lor în ultimii trei ani, precum si comportamentul
clienţilor importanţi
Se vor analiza :
 structura clienţilor întreprinderii, interni sau externi;
 principalii zece clienţi interni sau externi ;
 ponderea pe care aceşti clienţi o deţin in veniturile realizate de întreprindere ;
 relaţiile cu clienţi tradiţionali ;
 dacă există clienţi de care întreprinderea este dependentă, caz în care interesează
solvabilitatea acestora şi efectele comportamentului şi situaţiei lor financiare asupra
întreprinderii;
 daca exista riscuri legate de clienţi: clienţi incerţi, clienţi rău platnici, clienţi pentru care
se prefigurează schimbări ale conducerii, în structura acţionariatului ori schimbări
organizatorice, durata creditului comercial acordat clienţilor;
 posibilităţi de atragere a unor noi clienţi şi de dezvoltare a pieţii actuale a întreprinderii.

Un indicator important pentru analiza clienţilor il constituie durata de decontare medie a


creanţelor, astfel:
Sold mediu clienţi * 365 zile
Cifra de afaceri

In privinţa cifrei de afaceri se vor analiza:


 care sunt sursele principale de venituri, evoluţia în timp şi tendinţa acestora în viitorul
apropiat;
 raportul dintre cifra de afaceri şi producţia fabricată a unei perioade care se compară cu
valoarea acestuia în perioada precedentă. Astfel se urmăreşte gradul de realizare a
producţiei fabricate şi se poate trage o primă concluzie privind poziţia întreprinderii pe
piaţă;
35
 structura pieţii întreprinderii (internă sau externă) şi posibilităţi de extindere;
 reţeaua de distribuţie, în privinţa căreia interesează: eventuala dependenţă a
întreprinderii de anumiţi distribuitori, gradul de cointeresare a distribuitorilor;
 căile de transport existente şi posibilităţile de îmbunătăţire,

Aprovizionările si furnizorii
Analiza furnizorilor are in vedere următoarele :
 criteriile care au stat la baza selectării furnizorilor: calitate, preţ, ritmicitatea
aprovizionării, termene de plata
 daca exista raporturi de dependenta fata de anumiţi furnizori;
 relaţiile cu furnizorii tradiţionali ;
 distanta fata de furnizori ;
 calitatea serviciilor in termenele de garanţie;
 ritmicitatea aprovizionărilor;
 asigurarea continuităţii aprovizionărilor si a stocului de siguranţa ;

Un indicator concludent pentru analiza furnizorilor il constituie durata creditului comercial


primit din partea furnizorilor

Sold mediu furnizori * 365 zile


Cifra de afaceri

Concurenta întreprinderii
Analiza concurenţei oferă informaţii despre gradul de atractivitate al pieţei. Piaţa este mai puţin
interesantă în cazul unei concurenţe numeroase si puternice sau in cazul in care numeroase produse
substituibile ameninţă să ia locul produselor întreprinderii.
Pe de alta o activitate lipsită de concurenţă, un monopol, reprezintă un avantaj deosebit pentru
întreprindere, permiţându-i acesteia să acţioneze liber pe piaţă, fără presiune concurenţială.
Acest element al pieţei necesită o bună informare şi identificare a concurenţilor întreprinderii
dar şi a poziţiei (forţei sau slăbiciunii) acesteia în raport cu concurenţa.
Concurenţa trebuie înţeleasă într-o modalitate largă de semnificaţie integrând în această noţiune
atât concurenţi actuali, direcţi si produsele acestora, cât şi cei potenţiali.
Se analizează:
 daca concurenţa este importantă din punct de vedere numeric?
 daca concurenţa este periculoasă?
 ponderea concurenţei pe piaţa internă
 ponderea concurenţei externe
 nivelul preţurilor practicate de concurenţă
 tendinţe in comportamentul concurenţilor, etc

Reţeaua de distribuţie
Aceasta depinde de tipul produsului sau serviciului oferit .
Se analizează :
 alegerea formei adecvate de distribuţie care sa corespunda specificului produselor si
segmentelor de piaţa cărora se adresează;
 daca exista o reţea de distribuţie directa prin contracte încheiate intre întreprindere si
clienţii interni sau externi;

36
 daca exista reţea de distribuţie prin intermediari;
 daca întreprinderea are datorii către distribuitorii săi;
 forma juridica a distribuitorului: distribuitor exclusiv, concesionar;
 relaţiile cu distribuitorii

Promovarea produselor, serviciilor si lucrărilor


Este important de analizat activităţile de promovare a produselor, publicitatea, modul in care se
construieşte imaginea întreprinderii.
Se analizează :
 care este imaginea întreprinderii şi a produselor sale?
 care sunt tipuri de acţiuni publicitare frecvente (panouri publicitare, ziare, tv, etc)?
 daca exista o continuitate a acţiunii de publicitate?
 care sunt costurile si efectele obţinute prin publicitate comparativ cu cele scontate?
 care este evoluţia politicii de promovare în ultimii trei ani si care sunt rezultatele ei;

5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de
lucru

Elaborarea concluziilor
După verificarea şi analiza documentelor prezentate mai sus, se elaborează fisa diagnosticului
comercial in care se precizează concluzii privind influenta factorilor interni (puncte forte si puncte
slabe) ai întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii (oportunităţi si
riscuri) si si concluzia finala din punct de vedere comercial.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului comercial:
a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:
 constituie puncte forte:
- o reţea de vânzare puternică,
- clienţi statornici de lungă durată,
- o buna calitate a produselor
- livrarea rapidă,
- servicii post-vânzare prompte si de calitate,
- reţeaua de distribuţie bine pusă la punct,
- politici de marketing corespunzătoare,

 constituie puncte slabe:


- produsele sau servicii scumpe,
- marketing-ul de proastă calitate,
- publicitatea redusă,
- deficienţele în aprovizionarea cu materii prime şi materiale,
- lipsa de contracte cu clienţii si furnizorii;
- cunoaşterea insuficientă a pieţei,
- ambalaje urâte, etc

b) concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii:

37
 constituie o oportunitate, adică o evoluţie cu un efect previzibil pozitiv pentru
întreprindere:
- creşterea pieţei pentru un anumit produs;
- posibilităţi de cucerire a unor noi pieţe;
- creşterea pieţii pentru un anumit produs
- existenta facilităţi la export;
- relaxarea fiscalităţii;
 constituie un risc, adică o evoluţie cu un efect previzibil negativ:
- legislaţie mai restrictivă
- noi exigenţe de protejare a mediului
- tendinţe de substituire a produselor (sticlă cu plastic);
- concurenţa puternică,
- creşterea exigenţelor de calitate şi a celor privind operativitatea,
- distrugerea reţelelor de distribuţie tradiţionale,
- pierderea clienţilor tradiţionali,
- schimbări nefavorabile privind unele reţele de distribuţie, etc

c) concluzii finale:
 din punct de vedere comercial întreprinderea este corespunzător organizată şi se bucură
de relaţii contractuale satisfăcătoare, bune, excelente;
 sau din punct de vedere comercial întreprinderea nu corespunde formei actuale de
organizare, etc.

V.3. DIAGNOSTIC TEHNIC, TEHNOLOGIC SI DE EXPLOATARE

Obiectiv
Diagnosticul tehnic, tehnologic si de exploatare are ca obiectiv analiza factorilor tehnici de
producţie, a tehnologiilor de fabricaţie
Diagnosticul tehnic, tehnologic si de exploatare are ca obiectiv estimarea performanţelor
tehnice anterioare ale întreprinderii şi identificarea soluţiilor de ordin tehnic care să asigure viabilitatea
şi dezvoltarea acesteia.
Titlurile şi conţinutul lor au numai un caracter orientativ urmând ca evaluatorul să prezinte, de
la caz la caz, aspectele relevante fiecărei activităţi. în cadrul analizei operaţionale sunt extrase acele
aspecte, care vor permite stabilirea unor concluzii privind atuurile activităţii (punctele tari) şi
deficienţele acesteia (punctele slabe).

Realizarea diagnosticului tehnic


1. Obţinerea documentelor si informaţiilor.

2. Efectuarea testelor de validitate.

3. Utilizarea chestionarelor de dignostic.

4. Analiza documentelor şi informaţiilor

a) aprecierea activităţii de producţie si de prestări servicii

38
Se vor analiza:
Tipul de fabricaţie (caracteristicile producţiei):
este specială sau standard?
pe stoc sau pe comandă?
in serie?
in ce cantităţi?
producţia este sezonieră?
care sunt procedeele de fabricaţie utilizate?
care sunt procedeele de fabricaţie utilizate de concurenţi?
procedeele sunt bine stăpânite de întreprindere?
vor fi păstrate şi pe viitor?
procedee mai puţin costisitoare sunt sau pot fi folosite de concurenţi?
Fabricaţia de mare serie constituie, încă în anumite sectoare şi întreprinderi ale acestora, tipul de
fabricaţie dominant. Problema fundamentală, pentru un număr din ce în ce mai mare de întreprinderi,
este de a se putea răspunde, cât mai rapid posibil, unei cereri schimbătoare şi complexe a clientelei..
Trebuie, deci, să se poată fabrica la comandă, adică să se revină la caracteristicile producţiei
unui meşteşugar, dar cu deosebirea că nu se mai fabrică două sau trei unităţi pe lună, ci un număr mare
de opţiuni dintr-un număr mare de produse.
Acest tip de producţie presupune stăpânirea schimbării maşinilor căruia i se adaugă minimizarea
costurilor şi asigurarea calităţii producţiei. De aici necesitatea, între altele, de a avea un personal foarte
calificat.

Tipul ciclului de producţie


este posibilă reducerea ciclului de producţie?
exista posibilitatea suprimării unor eventuale gâtuiri de producţie?

Nivelul de automatizare
- nivelul de automatizare, actual, se poate determina cu ajutorul ratio-ului de
identificare al nivelului tehnologic al utilajelor de producţie grupând, în funcţie de
specificul întreprinderii, categoria de mijloace fixe (maşini, utilaje şi instalaţii de
lucru) în următoarele tipuri:
1= maşini cu comandă manuală
2a= maşini simple parţial mecanizate
2b= maşini simple total mecanizate
3a= maşini parţial automatizate
3b= maşini total automatizate
4= maşini automatizate şi programabile
- nivelul de automatizare prevăzut pentru viitor
- nivelul de automatizare actual reprezintă o constrângere penrtu viitor
- întreprinderea reuşeşte să obţină un profit bun din automatizarea actuală
- este în măsură să pună în aplicare noi tehnologii cu personalul şi cadrele actuale.

Productivitatea, controlul producţiei


Productivitate:
- care este nivelul de utilizare a capacităţii de producţie a echipamentului actual?
- care sunt gâtuirile sau locurile înguste in producţie?
Controlul producţiei:
- cum este organizat controlul producţiei?
- metodele alese sunt adaptate modelului de producţie?
39
- întreprinderea stăpâneşte bine procesul său de fabricaţie?
- termenele de livrare sunt respectate?
- organizarea actuală a producţiei poate fi modificată sau constituie o constrângere
pentru întreprindere?

Calitatea:
- cum este organizat controlul calităţii?
- care este procentul de retururi în garanţie?
- întreprinderea are un comportament calificat în asigurarea calităţii?
- există un serviciu de ordonanţare (lansare a producţiei)?;
- intrările în fabricaţie sunt făcute: pornind de la comenzile primite?
- pornind de la prevederile de vânzare?
- după verificarea stocurilor disponibile?
- după sarcina de încărcare a posturilor de lucru?
- există un risc special de suprastocare sau invers, de ruptură a stocurilor normate de
produse?
În posesia informaţiilor şi datelor cu privire la starea mijloacelor fixe şi la aprecierea procesului
de producţie, înainte de a definitiva punctele forte şi slabe ale diagnosticului producţiei, este necesar ca
şi în cazul diagnosticului precedent să se ţină seama de evoluţia viitoare a unor factori externi
întreprinderii, dar care o pot influenţa.

b) starea de funcţionare si performanta maşinilor si echipamentelor, gradul de uzura fizica


(capacitatea de producţie si gradul de utilizare a acesteia)
Se vor analiza:
Structura mijloacelor fixe
structura pe categorii de mijloace fixe ;
mijloacele fixe active din totalul celor înregistrate în evidenţe.

Dinamica mijloacelor fixe


intrările, ieşirile şi mişcarea globală a mijloacelor fixe;
echipamentul de producţie pe salariat.

Starea si performanta mijloacelor fixe


mijloacele fixe în stare de funcţionare dar neutilizate;
mijloacele fixe incomplet amortizate;
mijloacele fixe în funcţiune cu grad avansat de uzură fizică şi morală;
performantele acestora in raport cu cele care se produc in momentul dat pe plan
mondial.

Modul de utilizare a mijloacelor fixe, care poate fi pus în evidenţă prin calculul unora dintre
următorii indicatori:
- indicele de utilizare a mijloacelor fixe;
- randamentul utilizării mijloacelor fixe.

c) tehnologiile de fabricaţie si nivelul tehnologic


d) aprecierea calităţii produselor

Pentru caracterizarea sintetica a potenţialului tehnic al întreprinderii se pot utiliza următorii


indicatori :
40
valoarea bruta a masinilor de tip 2 la 4
- gradul de mecanizare al maşinii = valoarea bruta a masinilor de tip 1 la 4
valoarea bruta a masinilor de tip 3 la 4
- gradul de automatizare a maşinilor = valoarea bruta a masinilor de tip 1 la 4
valoarea bruta a masinilor de tip 4
- gradul de automatizare perfecţionata = valoarea bruta a masinilor de tip 1 la 4

5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de
lucru

Elaborarea concluziilor

După verificarea şi analiza documentelor prezentate mai sus, se elaborează fisa diagnosticului
tehnic in care se precizează concluzii privind influenta factorilor interni (puncte forte si puncte slabe) ai
întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii (oportunităţi si riscuri) si
concluzia finala din acest punct de vedere.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului tehnic:
a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:
 constituie puncte forte:
- starea si performantele mijloacelor de producţie la un nivel satisfăcător;
- utilaje moderne;
- preturi bune de achiziţie;
- servicii competente
- grad optim de folosire a mijloacelor fixe şi a capacităţilor de producţie,
- fluiditate a fluxului tehnologic,
- randament ridicat de utilizare a mijloacelor fixe;

 constituie puncte slabe:


- mod defectuos de organizare a producţiei sau a transportului,
- grad avansat de uzură fizică şi morală a mijloacelor fixe.
- o planificare defectuoasă a producţiei,
- o conducere defectuoasă a aprovizionării şi transporturilor,
- stocuri de materii prime şi produse perimate;
- probleme de calitate
-
b) concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii:
 constituie o oportunitate, adică o evoluţie cu un efect previzibil pozitiv pentru
întreprindere:
- condiţii favorabile achiziţiei de noi echipamente performante;
- asistenta tehnica pentru introducerea unui sistem de control al calităţii compatibil
cu prevederile ISO;
- noi metode eficiente de informatizare a programării si urmăririi producţiei;
- noi sisteme de transport, mai economice (ex. reduc costurile cu x %);
- un nou institut al controlului şi garantării calităţii;
- noi procedee de producţie-exploatare;
- posibilitatea de a lucra cu subfurnizori;

41
- noi pieţe de aprovizionare

 constituie un risc, adică o evoluţie cu un efect previzibil negativ:


cerinţe exigente sporite in relaţiile cu partenerii membri ai Uniunii Europene;
reglementari restrictive privind protejarea mediului, cu luarea de masuri costisitoare;
schimbări ale condiţiilor de aprovizionare (preţ, termene de livrare, disponibilităţi,
caracteristici tehnice)
producţie mai ieftină a concurenţei;
limitări ale livrărilor de materii prime;
norme de calitate mai exigente;
legi privind condiţiile de lucru

c) concluzii finale:
 din punct de vedere tehnic, tehnologic si de exploatare, întreprinderea este
corespunzător organizată şi se bucură de relaţii contractuale satisfăcătoare, bune,
excelente;
 sau din punct de vedere tehnic, tehnologic si de exploatare, întreprinderea nu corespunde
formei actuale de organizare, etc.

V.4. DIAGNOSTICUL ORGANIZĂRII, MANAGEMENTULUI SI PERSONALULUI

Obiectiv
In cadrul acestui diagnostic se studiază modul de organizare a întreprinderii, calitatea
managementului si gestionarea resurselor umane si capacitatea acestora de a contribui la realizarea
obiectivelor întreprinderii.

Realizarea diagnosticului organizării, managementului si personalului


1. Obţinerea documentelor si informaţiilor.

2. Efectuarea testelor de validitate.

3. Utilizarea chestionarelor de dignostic.


4. Analiza documentelor şi informaţiilor

a) Structura organizatorica a întreprinderii


In ceea ce priveşte structura organizatorica a întreprinderii se va analiza :
 daca există organigrama ierarhică şi funcţională? (în caz contrar se va cere întreprinderii
să o întocmească
 dacă există un regulament de organizare şi funcţionare (ROF) care să indice atribuţiile,
competenţele şi răspunderile, detaliat pe direcţii, departamente, compartimente şi pos-
turi;
 dacă organizarea actuală permite cadrelor de conducere şi de execuţie să cunoască exact
activităţile, rolul şi atribuţiile care le revin;
 dacă există posibilităţi de îmbunătăţire a structurii organizatorice actuale;

42
b) Managementul întreprinderii
Referitor la acestea se analizează următoarele aspecte:
- care sunt conducătorii ai întreprinderii?
- care este profilul comitetului de direcţie: funcţia, vârsta, experienţa, domenii de decizie
- daca fondatorii întreprinderii sunt conducători?
- daca există legături de dependenţă a conducătorilor faţă de un grup sau acţionarii
majoritari, fata de bănci, fata de stat;
- stilul conducerii: colegial sau autoritar, pe obiective, centralizat sau descentralizat
- ce atribuţii şi competenţe au,
- ce instrucţiuni de funcţionare au emis şi cum răspund de patrimoniul încredinţat;
- cine stabileşte remunerarea conducătorilor,
- dacă sunt cointeresaţi,
- dacă au depus garanţiile legale;
- stabilitatea într-un anumit post şi ce efecte ar avea schimbarea conducerii asupra
activităţii.
- daca conducătorii sau parte din ei au relaţii privilegiate cu ambientul economico-social
benefice pentru întreprindere: clienţi, furnizori, salariaţi, bănci?

c) Personalul de execuţie
Se va analiza modalitatea de gestionare a resurselor umane astfel:
 politica întreprinderii în ceea ce priveşte:
 recrutarea personalului (angajarea prin concurs, publicitate, promovarea
angajaţilor) şi calitatea metodelor de selecţie şi de formare continuă;
 aplicarea legislaţiei muncii, protecţiei sociale, şomajului (în dinamica ultimilor trei
ani: numărul zilelor de concedii medicale, pre şi post natale; numărul zilelor de
întrerupere a exploatării - concedii fără salarii; numărul zilelor de grevă, fluctuaţia
personalului venit/plecat etc);
 supravegherea personalului (definirea atribuţiilor responsabilităţilor, repartizarea
lor, definirea condiţiilor de lucru, motivarea morală şi materială);

 structura personalului în dinamica ultimilor trei ani, utilizându-se tabelele model C şi D


prevăzute în lista documentelor şi informaţiilor primite de la client, anexă la contractul
încheiat cu acesta (Norma nr. 3722);
 structura salariaţilor pe vârste şi sexe, tabel model C, care poate releva anomalii în
ceea ce priveşte:
- raportul între personalul tânăr şi cel vârstnic şi respectiv gradul de
îmbătrânire a personalului;
- repartiţia pe sexe în cadrul compartimentelor funcţionale şi de producţie;
- politica de „întinerire" a personalului şi a promovării femeilor;

 structura salariaţilor pe niveluri de pregătire, sexe şi vechime în întreprindere, tabel


model D, poate releva anomalii (puncte slabe) în ceea ce priveşte:
repartiţia corespunzătoare între personalul cu studii superioare şi cel cu studii
medii (compartimente ocupate numai cu personal cu studii superioare sau
invers);
personal cu vechime mică în întreprindere, ceea ce poate presupune un grad
ridicat de fluctuaţie a personalului, cu consecinţe de presupus, în sensul că nu

43
a deprins, însuşit suficient regulile, „cultura întreprinderii", şi ca atare,
relaţiile dintre salariaţii întreprinderii şi terţi;
niveluri necorespunzătoare de pregătire a personalului de exploatare (calificat la
locul de muncă, fără şcoli profesionale de profil, cu niveluri de pregătire
medie pentru funcţii cu niveluri de pregătire superioară);

 analiza principalilor indicatori şi a efectivelor, în dinamica ultimilor trei ani (efectiv


mediu; stabilitatea personalului: efectiv permanent/efectiv total; rotaţia personalului:
număr plecaţi/ efectiv mediu; masa orară de lucru convenţională: masa orară legală
minus număr ore om/an în şomaj; coeficientul de absenteism: ore absenţă an/masa orară
de lucru convenţională)
Indicatori concludenţi in realizarea diagnosticului organizării, managementului, personalului ii
reprezintă:
total salariaţi, calculat astfel:
nr. personal angajat început an + nr. personal angajat fine an
2

indicele de stabilitate al personalului, calculat astfel:


nr. personal permanent
nr. personal total

rotaţia personalului (turn-over), calculat astfel:


nr. salariaţi plecaţi in cursul anului *100
nr. personal mediu

5. Efectuarea unor descrieri, calcule sau comentarii ale evaluatorului consemnate in foi de
lucru.

Elaborarea concluziilor

După verificarea şi analiza documentelor prezentate mai sus, se elaborează fisa diagnosticului
organizării, managementului, personalului in care se precizează concluzii privind influenta factorilor
interni (puncte forte si puncte slabe) ai întreprinderii si concluzii privind influenta factorilor externi
întreprinderii (oportunităţi si riscuri) si concluzia finala din acest punct de vedere.
Prezentam in continuare câteva concluzii posibile care se pot desprinde ca urmare a realizării
diagnosticului organizării, managementului, personalului:

a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:


 constituie puncte forte:
- personal tânăr,
- organizare suplă a activităţii
- conducători bine informaţi şi motivaţi
- forţă de muncă tânără dinamica, flexibilă;
- creşterea stabilităţii personalului
- cointeresare materială,
- organizare suplă a muncii,
- conducere descentralizată,
44
- creşterea relativă a personalului operativ,
- creşterea stabilităţii personalului,
- preponderenţa categoriei maxime de încadrare,
- asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea continuă a activităţii,

 constituie puncte slabe:


- proastă funcţionare a conducerii întreprinderii
- forţă de muncă îmbătrânită
- fluctuaţie ridicată
- absenteism ridicat;
- calificare necorespunzător utilizata;
- neasigurarea protecţiei şi securităţii muncii.
-
b) concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii:
 constituie o oportunitate, adică o evoluţie cu un efect previzibil pozitiv pentru
întreprindere:
- facilităţi fiscale privind angajarea unui anumit gen de salariaţi;
- facilitaţi fiscale privind pregătirea profesionala a personalului;
- libera circulaţie a forţei de munca
 constituie un risc, adică o evoluţie cu un efect previzibil negativ:
- restricţii fiscale privind salarizarea personalului,
- greve generalizate într-o anumită ramură,
- noi reglementari restrictive privind securitatea muncii si formarea personalului;
- restrângerea activităţii datorită mediului economic,
- reglementări legale privind contractele sau convenţiile civile,
- personal slab calificat în domeniul automatizării,
- relaţii cu sindicatele
- noi exigenţe de protejare a mediului;
- formarea personalului
- impozitele si taxele
- securitatea muncii.

c) concluzii finale:
 din punct de vedere al organizării, managementului si personalului, întreprinderea este
corespunzător organizată şi se bucură de relaţii contractuale satisfăcătoare, bune,
excelente;
 sau din punct de vedere al organizării, managementului si personalului, întreprinderea
nu corespunde formei actuale de organizare, etc.

V.5. DIAGNOSTICUL CONTABIL-FINANCIAR

Firmele pot fi considerate ca fiind organisme vii, mai mult sau mai puţin complexe, întrucât ele
se nasc, trăiesc şi mor. Pornind de la această perspectivă există o multitudine de unghiuri din care poate
fi analizată o întreprindere.

45
Unul dintre cele mai interesante şi complexe demersuri vizează abordarea diagnosticului
economico-financiar pentru evaluare, această componentă de diagnostic are un rol cheie în procesul de
evaluare a întreprinderii datorită rolului major jucat în cadrul raportului şi anume:
 Rolul de sintetizare a concluziilor rezultate din celelalte piese de diagnostic;
 Rolul de asigurare a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicare a metodelor de
evaluare (îndeosebi metode de randament).

Diagnosticul contabil-financiar aflat în interacţiune cu celelalte diagnostice ale funcţiilor


întreprinderii constituie unul dintre cele mai complexe diagnostice, prin concluziile sale relevante,
definind profitul financiar al întreprinderii. De aceea, este necesar ca diagnosticul contabil-financiar să
ţină seama de:
 Sectorul de activitate, întrucât de tipul de activitate al întreprinderii depind
caracteristicile sale structurale: ponderea imobilizărilor, natura stocurilor, duratele
creditelor clienţi/furnizori şi, mai ales, volumul mediu al cifrei de afaceri generat de
fiecare salariat.
Sectorul de activitate poate, la propriul său ritm de creştere, să aibă un decalaj faţă de
conjunctura economică globală. De pildă, sectorul articolelor de lux poate rezista mai bine la o
recesiune economică decât alte sectoare, cum ar fi cel al bunurilor de consum.
 Statutul întreprinderii, deoarece este dificil să se analizeze cifra de afaceri fără să se
facă referire la statutul juridic şi economic al întreprinderii.
O mică întreprindere familială este preocupată mai ales să supravieţuiască? Obiectivul
conducătorilor este acela de a face să prospere valoarea patrimonială sau de a obţine un venit regulat?
Conducerea întreprinderii se situează la nivelul său ierarhic sau la cel al grupului? Cum este organizat
controlul capitalului? Care este tipul puterii: familial, managerial?
 Punctele forte şi slabe ale întreprinderii. Există diferite niveluri de înţelegere a acestora.
Ele sunt de regulă, asociate strategiilor care se desprind din diagnosticele funcţiilor
întreprinderii. Nu este întotdeauna pertinent să se invoce strategia unei mici întreprinderi
cu până la 9 salariaţi, pe o piaţă locală. Din contră, contactul direct şi interviurile cu
conducătorii şi salariaţii permit să se obţină o situaţie a locurilor de muncă, să se estimeze
starea de spirit, să se cunoască modalitatea funcţionării interne. Este vorba de o organizare
rutinieră? Care este ambiţia conducătorilor? Care poate să fie motivarea salariaţilor? Care
este tipul de organizare a muncii? Cum sunt realizate relaţiile ierarhice? Mijloacele de
producţie şi instalaţiile fac obiectul unor întreţineri atente şi al unor reînnoiri regulate?
La un nivel mai avansat, punctele forte şi punctele slabe ale întreprinderii trebuie să lărgească
analiza pieţei întreprinderii şi capacitatea sa de a se dezvolta.
Este necesar ca expertul evaluator de întreprinderi să acorde o atenţie deosebită
compartimentelor sau persoanelor care au responsabilitatea de a urmări piaţa, înnoirea produselor şi
politica vânzărilor.
 Analiza costurilor. Analiza financiară are şi rolul de a releva ceea ce conturile nu lasă să
se întrevadă la prima abordare, dar ea nu interzice efectuarea unui fel de „reperaj”
prealabil, observând câteva posturi ale documentelor de sinteză şi situarea întreprinderii în
raport cu unele standarde sectoriale.
De la început, este vorba de a identifica factorii atipici, în sens favorabil sau nefavorabil.
Se va observa, de asemenea, evoluţia vânzărilor: cifra de afaceri este stabilă, crescătoare,
descrescătoare, oscilantă? Sub rezerva efectelor inflaţiei şi a conjuncturii economice, rata creşterii CA
este prima expresie a sancţiunii pieţelor.
Observarea rezultatului vine apoi cert, rezultatul net este un sold înşelător, dar aprecierea sa
poate fi reaşezată şi completată cu cele ale rezultatelor exploatării, financiar şi excepţional.

46
DIAGNOSTICUL CONTABIL

Obiectiv

Acesta apreciază fiabilitatea valorilor contabile existente şi modul în care contabilitatea a reuşit
să-şi realizeze obiectivul de redare a imaginii fidele a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezul-
tatelor.
Examenul modului de organizare a contabilităţii şi stabilirea diagnosticului contabil reprezintă o
validare a datelor care vor fi utilizate în calculele de evaluare propriu-zise sau poate să releve unele
puncte slabe care vor penaliza valoarea întreprinderii.
In aprecierea contabilităţii, evaluatorul se poate servi de constatările auditorului financiar-
contabil materializate în raportul de audit. De obicei, evaluatorul recunoaşte competenţa profesională şi
probitatea morală a auditorului, nerecurgând personal la verificările proprii lucrării de audit decât prin
câteva sondaje.
Accepţiunea actuală a noţiunii de audit constă în revizia sau verificarea şi controlul conturilor.
Verificarea efectuată de către auditor reprezintă un control extern, legal sau contractual. Pentru un
profesionist este vorba de a-şi forma o convingere asupra validităţii documentelor financiare ale
întreprinderii şi de a se asigura că acestea traduc bine operaţiile în integralitatea lor şi că nu dau o
imagine contrară situaţiei efective.

1) Examenul de formă al contabilităţii verifică:


a) dacă este completă şi clară, acoperă cu rigurozitate şi transparenţă toate aspectele
economice ce pot fi exprimate valoric şi întocmeşte documentele sale proprii, anexând şi documentele
justificative.
In acest context se verifică:
 registrele obligatorii prevăzute de Legea contabilităţii nr.82/1991: registrul-jurnal,
Registrul Inventar, Registrul Cartea Mare;
 registrul de procese verbale ale Adunării generală a acţionarilor (asociaţilor) şi ale
Consiliilor de administraţie;
 corespondenţa intrată sau ieşită;
 alte documente justificative: facturi, chitanţe, bonuri.
b) dacă este exactă aritmetic
In acest context se verifică: calculele aritmetice în evaluarea contabilă, întocmirea documentelor
centralizatoare, a balanţelor şi a bilanţului; transcrierile dintr-un document în altul; preluarea corectă a
datelor sintetice şi analitice in balanţa de verificare şi în bilanţ; concordanţa cifrică dintre documentele
justificative şi registrele contabile.
c) dacă este probantă, adică dacă toate înregistrările contabile au la bază documente
justificative cum ar fi: facturi, chitanţe fiscale, bonuri, carnete de cecuri, extrase de cont, bonuri de
predare la magazie; sau există situaţii analitice ori desfăşurătoare analitice (privind produsele în curs de
execuţie, situaţia stocurilor).
d) dacă este coerentă ţinând cont de: cunoaşterea generală a întreprinderii, sectorul de
activitate şi datele comune ale situaţiilor bilanţului contabil (bilanţ, cont de rezultate, anexă).

2) Examenul de fond al contabilităţii verifică:

47
a) asigurarea imaginii fidele şi fără omisiuni a realităţii economice ce reiese din
documentele justificative şi transpunerea acesteia în documentele de sinteză contabilă.
Astfel prezintă importanţă deosebită corectitudinea în:
 înregistrarea operaţiilor legate de existenţa şi modificarea capitalului propriu;
 evaluarea patrimoniului;
 întocmirea bilanţului contabil pe baza balanţei de verificare sintetică, a situaţiei
financiare (existenţa garanţiilor la împrumuturi acordate şi primite, existenţa resurselor
financiare necesare desfăşurării activităţii) şi a contului de profit şi pierdere, pe baza
datelor disponibile;
 stabilirea profitului net şi a destinaţiilor acestuia.
b) prezentarea bilanţului contabil potrivit principiilor contabile şi ale reglementărilor în
vigoare;
c) luarea în considerare a unor evenimente posterioare închiderii exerciţiului financiar.

Elaborarea concluziilor

Concluziile diagnosticului contabil pot fi:


- puncte forte: îndeplinirea tuturor cerinţelor enunţate, prezentarea reglementară ca formă şi fond;
- puncte slabe: registrele de contabilitate nu au valoare probantă; s-au constatat omisiuni totale sau
parţiale, intenţionate sau nu ale unor operaţiuni; s-au constatat cheltuieli şi venituri neînregistrate; s-au
constatat erori prin compararea informaţiilor furnizate de documentele de sinteză; unele informaţii nu
sunt sincere, putând fi înşelătoare pentru acţionari sau terţi în caz de publicare; nu s-au publicat
informaţiile obligatorii privind întreprinderea.

DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Obiectiv
Diagnosticul financiar pus de către evaluator are rolul de a aprecia manifestarea funcţiei
financiare a întreprinderii ce face obiectul evaluării. Dacă funcţia financiară este bine reprezentată în
întreprindere, în sensul existenţei unui personal specializat care să facă analize financiare pertinente şi
formalizate, constatările acestuia pot fi preluate de către evaluator. Totuşi, acesta le va aprecia calitatea
şi în situaţia în care corespund, le va valida. Dacă în întreprindere nu există materializată o analiză
financiară pe perioada trecută (trei ani) luată în calcul de către evaluator, acesta o va face singur.
In continuare se va prezenta modul în care se face analiza financiară şi cum se pot aprecia
rezultatele financiare, echilibrele şi resursele financiare de care s-a dispus, utilizarea acestora, precum
şi randamentul capitalurilor investite. Această parte a muncii de evaluare este importantă nu numai în
punerea diagnosticului financiar, care încheie diagnosticele parţiale, ci şi în efectuarea unor primi paşi
în faza de realizare propriu-zisă a evaluării. Este vorba de transformarea bilanţului contabil în bilanţ
financiar sau bilanţ funcţional.

Realizarea diagnosticului

Examinarea şi aprecierea stării de sănătate financiară


Cum bilanţul şi contul de profit şi pierdere reflectă patrimoniul de la naştere şi rezultatele
exerciţiului, este firesc ca şi analiza să aibă, 2 câmpuri de bătaie:

A) Analiza situaţiei patrimoniului întreprinderii

48
A1. Analiza patrimoniului prin corelaţiile trezoreriei
A1.1 Analiza Fondului de rulment
A1.2 Analiza Necesarului de fond de rulment
A1.3 Analiza Trezoreriei

A2. Analiza lichidităţii si solvabilităţii

A3. Analiza prin metoda ratelor – de structură, de sinteză, de rotaţie


A3.1 Analiza ratelor de structura
A3.2 Analiza ratelor de sinteza
A3.3 Analiza ratelor de rotatie

B) Analiza performanţelor întreprinderii (a rezultatelor întreprinderii)


B1. Analiza indicatorilor de performanţă - VA, EBE, CAF
B2. Analiza ratelor de rentabilitate si a riscului financiar

A) Analiza situaţiei patrimoniului întreprinderii.

A1. Analiza patrimoniului prin corelaţiile trezoreriei

A1.1 Analiza Fondului de rulment


Definiţie :
Fondul de rulment poate fi definit ca diferenţa dintre capitalul permanent şi activele
imobilizate.
- diferenţa este pozitivă, atunci fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului
permanent destinată şi utilizată pentru finanţarea activităţii curente, îndeosebi a celei
aferente exploatării.
- diferenţa este negativă, întreprinderea se confruntă cu un deficit (insuficienţă) de fond
de rulment.
FR = capitaluri permanente – active imobilizate
FR = active circulante – datorii pe termen scurt

A1.2 Analiza Necesarului de fond de rulment

Definiţie:
Necesarul de fond de rulment este definit ca fiind suma de bani de care trebuie să dispună
întreprinderea peste cea necesară finanţării imobilizărilor, pentru a funcţiona normal.

Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre activele circulante (exclusiv
disponibilităţile) şi datoriile pe termen scurt (nu se includ creditele pe termen scurt).
- diferenţa este pozitivă si reprezintă activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor
ce urmează a fi finanţate din fondul de rulment.
- diferenţa este negativă se înregistrează nu o nevoie de fond de rulment , ci o degajare
de surse atrase.

Variaţia necesarului de fond de rulment este un element important:

49
- în determinarea fluxului de disponibilităţi
- şi, implicit în stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor actualizate de
lichidităţi.
Ca urmare, se impune aprofundarea analizei NFR în funcţie de elementele aferente exploatării
care au caracter de continuitate, respectiv de cele din afara exploatării.

NFR = stocuri + creanţe – datorii nefinanciare

A1.3 Analiza Trezoreriei

Definiţie:
Trezoreria netă se poate stabili ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de
rulment.
TREZORERIA = FR – NFR

Avem două situaţii:


Trezoreria pozitivă = trezoreria acumulează disponibilităţi dacă FR > NFR (cum este cadrul
de mai sus).
Trezoreria negativă = trezoreria se reduce şi eventual devine negativă, dacă FR nu acoperă
NFR.
Trezoreria negativă poate fi acoperită:
- prin credite bancare
- sau, când nu se mai bucură de încrederea băncii
 fie înregistrează datorii restante
 fie este declarată de creditori, la tribunal, în încetare de plăţi (faliment).
STUDIUL DE CAZ 1
Evoluţia patrimoniului (corecţiile trezoreriei)
Bilanţul contabil al societăţii Gama se prezintă astfel:

A. Active imobilizate 10.700


B. Active circulante 11.050
- stocuri 3000
- creanţe 4050
- casa+bănci 4000

C. Cheltuieli în avans -
D. Datorii pe termen scurt (sub 1 an) 4600

E. Datorii peste 1 an 3000


F. Provizioane pentru riscuri 300
G. Venituri în avans -
H. Capital şi rezerve 13850

1. Fondul de rulment (FR)

a. FR = Active circulante – Datorii termen scurt

50
11050 – 4600 =6450
adică partea din totalul activelor circulante, care nu sunt finanţate de Datoriile pe termen scurt.

b. FR = capitaluri permanente – active imobilizate


Altfel spus FR poate fi determinat şi ca diferenţă
- între capitalul permanent (17150) şi partea din capital blocată în activele imobilizate
(10700)

Calculăm capitalul permanent pe care întreprinderea îl are la dispoziţie, adică,


- capital şi rezerve 13850
- provizioane pentru risc 300
- datorii peste 1 an 3000

capital permanent 17150

17150 – 10700 =6450

6450 este partea ce rămâne din capitalul permanent destinat să finanţeze, să acopere activele
circulante (11050), nefinanţate de datoriile pe termen scurt.

Putem întâlni două situaţii:


1. fond de rulment pozitiv (excedent de fond de rulment) -
- înseamnă că, din capitaluri proprii + datoriile pe termen lung se acoperă şi activele
imobilizate şi finanţarea activităţii curente.(activele circulante)
2. fond de rulment negativ (deficit de fond de rulment) -
- când diferenţa este negativă, ceea ce presupune că, capitalurile proprii + datorii pe termen
lung sunt insuficiente pentru acoperirea activelor imobilizate
 deci nu se poate finanţa activitatea curentă
 şi întreprinderea trebuie să apeleze la credite pentru a-şi finanţa complet
imobilizările (active imobilizate).

2. Necesarul de fond de rulment (NFR)

NFR = stocuri + creanţe – datorii nefinanciare

a. Activele circulante (11050) fără disponibilităţile (4000) sunt 7050.


Diferenţa de 7050 ar urma să fie finanţată de :
- datoriile pe termen scurt de 4600: 7050 – 4600 =2450
- dar mai rămâne o diferenţă de 2450, ce ar urma să fie finanţată de FR.
- Această diferenţă pozitivă – 2450- reprezintă NFR

Deci: stocurile şi creanţele până se vor încasa, trebuie acoperite din alte resurse.
Ele alcătuiesc necesarul de exploatare sau din afara exploatării.

b. Dacă diferenţa este negativă, se înregistrează nu o nevoie de FR ci o degajare de resurse


atrase.

Deci:
51
o Datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare, vor fi plătite, dar până atunci sunt
nişte resurse atrase temporar., care acoperă nevoi temporale.
Ele formează resursele de exploatare sau din afara exploatării.
o Nevoile şi resursele, fluctuează de la o perioadă la alta, şi sunt diferite ca mărime.
o Decalajul dintre ele şi decalajul dintre încasările şi plăţile efective generate de acestea,
trebuie acoperite din alte resurse.
o Celelalte resurse de care dispune întreprinderea sunt FR şi creditele pe termen scurt.

În concluzie:
Diferenţa dintre nevoile şi resursele de exploatare şi din afara exploatării, poartă numele de
NFR:
 Dacă diferenţa este pozitivă, înseamnă că activele circulante de natura stocurilor şi
creanţelor urmează a fi finanţate din FR.
 Dacă diferenţa este negativă, se înregistrează o degajare de resurse atrase nu un NFR

3. Trezoreria (T)

Se poate stabili ca diferenţă între FR şi NFR


T = FR – NFR
6450 – 2450 = 4000
Avem două situaţii:
1) Trezoreria pozitivă
Trezoreria acumulează disponibilităţi dacă FR > NFR (cum este cadrul de mai sus).

2) Trezoreria negativă
Trezoreria se reduce şi eventual devine negativă, dacă FR nu acoperă NFR.
Trezoreria negativă poate fi acoperită:
- prin credite bancare
- sau, când nu se mai bucură de încrederea băncii
 fie înregistrează datorii restante
 fie este declarată de creditori, la tribunal, în încetare de plăţi (faliment)

A2. Analiza lichidităţii si solvabilităţii

Definiţii:
Lichiditatea = reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din
activele curente transformate în bani.

Solvabilitatea = reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor sale la termenele


scadente.

Pentru a caracteriza lichiditatea unei întreprinderi se folosesc următorii indicatori::


active curente net
1)lichiditatea curentă (generală) =
datorii curente
Se apreciază că situaţia lichidităţilor curente este satisfăcătoare în intervalul 1,2 – 1,8 sau chiar
2 – 2,25.

52
active curente  stocuri
2) lichiditatea imediată (testul acid) =
datorii curente
Satisfăcătoare între 0,5 – 1.

active totale, net


3) solvabilitatea generală = =
datorii totale

Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite cu active imobilizate şi active
circulante (curente).
Cu cât rata este > 1, cu atât situaţia financiară de ansamblu a întreprinderii este mai bună.
Lichiditatea reprezintă o condiţie de apreciere a calităţii administrării întreprinderii.

A3. Analiza prin metoda ratelor – de structură, de sinteză, de rotaţie

Ratele de structură a bilanţului se obţin în urma analizei pe verticală şi se determină prin


raportarea posturilor din activul şi pasivul bilanţului la totalul acestuia. Aceste rate pun în evidenţă
caracteristicile financiare ale întreprinderii, cum ar fi: capacitatea activelor de a se transforma în
lichidităţi, autonomia şi independenţa financiară a întreprinderii, calitatea echilibrului financiar pe
termen scurt sau structura financiară (de finanţare) a întreprinderii.
Structura activului caracterizează compoziţia patrimoniului economic al întreprinderii, în
concordanţă cu caracterul mai mult sau mai puţin „capitalistic" al acesteia, precum şi vulnerabilitatea sa
la evoluţiile inflaţioniste.
Ratele de structură a activului reflectă apartenenţa sectorială a întreprinderii şi depind de
natura activităţii acesteia, cele mai reprezentative fiind următoarele:

1) Ponderea imobilizărilor reflectă indirect intensitatea capitalistică (prin ponderea


imobilizărilor corporale) şi a relaţiilor financiare cu alte unităţi (prin ponderea imobilizărilor
financiare):
Activ imobilizat
Si = x100(%)
Activ

2) Ponderea activului circulant depinde de sectorul de activitate şi durata ciclului de producţie


(prin ponderea stocurilor), de durata termenelor de plată convenite cu clientela (prin ponderea
creanţelor), şi reflectă esenţa trezoreriei (prin ponderea lichidităţilor în patrimoniu):
Activ circulant
Sa = x100(%)
Activ

Structura pasivului degajă politica de finanţare a întreprinderii, evidenţiind gradul de stabilitate


a finanţării şi autonomia financiară pe care le asigură combinaţia de resurse având maturităţi şi origini
diverse (capitaluri proprii, datorii pe termen lung, mediu sau scurt).

Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară şi gradul de îndatorare a


întreprinderii:

1) Ponderea capitalurilor permanente reflectă autonomia financiară globală (prin ponderea


capitalurilor proprii), autonomia la termen a întreprinderii (prin ponderea datoriilor pe termen lung),
53
respectiv dependenţa pe termen lung de finanţarea externă, sau rata îndatorării globale a întreprinderii
(prin ponderea tuturor datoriilor):
Capitaluri permanente
Scp = x100(%)
Pasiv

Această rată poate fi detaliată prin raportarea capitalurilor proprii şi a datoriilor pe termen lung
la capitalurile permanente în vederea determinării autonomiei financiare şi a capacităţii de îndatorare.

2) Ponderea datoriilor pe termen scurt se corelează cu trezoreria întreprinderii, şi cu cât este


mai mare ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivului cu atât este mai mare autonomia
(independenţa) financiară a întreprinderii:
Datorii pe termen scurt
Sdts = x100(%)
Pasiv

Analiza pe verticală a bilanţului vizează în egală măsură şi corelaţiile dintre posturile din activ
şi din pasiv, în sensul că structura pasivului trebuie să fie adecvată structurii activului, ştiind că orice
întreprindere foarte „capitalistică” are capitaluri permanente mai importante fata de una mai putin
„capitalistică” (de distribuţie).

Ratele de sinteză
Astfel, prin intermediul analizei combinate se determină mai multe rate de sinteză care reflectă
condiţiile de ajustare între utilizările şi resursele puse în operă, care exprimă indirect echilibrul
financiar.

1) Rata de finanţare stabilă a imobilizărilor măsoară stabilitatea resurselor afectate finanţării


activelor durabile dacă este supraunitară:
Capitaluripermanente
Rfi = Activ imobilizat net
≥1
din care:
a) Rata de finanţare din resurse proprii exprimă autonomia financiară:
Capitaluri proprii
Rfp = ≥1
Activ imobilizat net

b) Rata de finanţare din resurse străine exprimă gradul de insecuritate financiară a


întreprinderii:
Datorii pe termen lung  mediu
Rfs =
Activ imobilizat net

2) Rata de lichiditate generală exprimă gradul de lichiditate potenţială (echilibrul financiar pe


termen scurt) dacă este supraunitară:
Activ circulant
Rlg = ≥1
Datorii pe termen scurt

in care:

54
a) Rata de lichiditate relativă (redusă) exprimă capacitatea întreprinderii de rambursare a
datoriilor pe termen scurt: Activ circulant - Stocuri
Activcirculant  Stocuri
Rfp = Datorii pe termen scurt ≥ 1
b) Rata de lichiditate imediată (trezorerie) exprimă aptitudinea întreprinderii de rambursare a
datoriilor cu scadenţa sub 1 an:
Disponibil itati
Rli = Datorii pe termen scurt
≥1

Ratele de finanţare
Analiza ratelor de structură a bilanţului permite studiul structurii financiare a întreprinderii prin
examinarea modului în care sunt repartizate sursele de finanţare a activelor între capitalurile proprii şi
aporturile externe, de unde rezultă autonomia (independenţa) financiară a întreprinderii.
Structura financiară este un concept fundamental în gestiunea financiara a întreprinderii,
deoarece determina costul capitalului si are influenta asupra politicii de investiţii, afectandu-i
rentabilitatea.
Sursele de finanţare trebuie adaptate naturii activelor pe care le finanţează: resursele utilizate
pentru finanţarea unui activ imobilizat trebuie să poată rămâne investite în întreprindere o durată cel
puţin egală cu durata de viaţă a acestui activ.
In acest sens, exigibilitatea capitalurilor trebuie armonizată cu lichiditatea activelor finanţate,
adică imobilizările trebuie finanţate din capitaluri stabile (permanente), iar activul circulant trebuie
finanţat din datoriile de exploatare. Numai în aceste condiţii poate fi asigurată o structură financiară
echilibrată care poate garanta independenţa financiară a întreprinderii, obiectiv major al gestiunii
financiare.
In gestiunea financiară apar noţiunile de structură financiară şi structură a capitalului care se
deosebesc prin aceea că în timp ce structura financiara desemnează compoziţia pasivului bilanţului,
structura capitalului caracterizează compoziţia finanţării pe termen lung a activităţii întreprinderii:
acţiuni (ordinare, privilegiate), obligaţiuni (ordinare, convertibile), împrumuturi bancare ş.a.
In privinţa asigurării unor structuri financiare ideale sau acceptabile trebuie să se aibă în vedere
câteva principii esenţiale:
1. Activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen scurt (de
trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din asemenea datorii.
2. Finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu condiţia
ca aceasta sa nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente.
3. Această finanţare trebuie rambursată progresiv prin autofinanţare, până întreprinderea ajunge
la autonomie financiară, pentru finanţarea din capitaluri proprii.

Structura finanţării reflectată prin ratele de structură a pasivului, care în optica bilanţului
financiar grupează posturile după criteriul scadenţei, vizează raportul între capitalurile proprii (C) şi
datoriile totale (D), care constituie totalul capitalurilor reflectate în pasivul bilanţului:
Pasiv = Capitaluri proprii (C) + Datorii totale (D)

Datoriile totale cuprind atât datoriile pe termen lung (peste 1 an), cât şi datoriile pe termen scurt
(sub 1 an).
In accepţiunea bilanţului financiar (numit şi patrimonial), suma dintre capitalurile proprii (C) şi
datoriile pe termen lung (D/tlg) constituie capitalul permanent (Cp), care se reflectă în pasivul
bilanţului:
Pasiv = Capital permanent (Cp) + Datorii pe termen scurt

55
Definirea structurii financiare impune calculul mai multor rate care corelează datoriile cu
capitalurile proprii sau datoriile pe termen lung, şi scurt cu capitalurile permanente, care au
semnificaţie deosebită gestiunea financiară, cum ar fi:
1) Raportul dintre datoriile totale (D) şi capitalurile proprii (C), denumit levier financiar,
exprimă rata îndatorării globale, fiind important pentru manageri, cât şi pentru creditori, în măsura în
care reflectă pe o parte gradul de independenţă financiară şi pe de altă parte posibilitatea ît prinderii de
a recurge la noi împrumuturi.
2) Raportul dintre fondurile pe termen lung (capitalurile permanente) şi fondurile pe termen
scurt (datoriile sub 1 an) depinde de natura activelor întreprinderii, sursele permanente de finanţare
trebuind astfel structurate încât să maximizeze valoarea întreprinderii (capitalurile proprii).
Ratele de structură a pasivului permit aprecierea modului în care se asigură autonomia,
respectiv independenţa financiară a întreprinderii care reprezintă capacitatea întreprinderii de a face
faţă angajamentelor financiare. Această capacitate se măsoară cu ajutorul unor rate care exprimă gradul
de îndatorare şi gradul de lichiditate-solvabilitate.
Autonomia financiară este ameninţată de existenţa unei structuri financiare inadecvate, care
poate conduce la încetarea de plăţi sau la pierderea controlului de către acţionari. Poate fi evaluată prin
ratele:
1) Rata îndatorării globale exprimă dependenţa întreprinderii de diverşi creditori şi şansele de
rambursare a datoriilor, dacă este sub 0,5:
Datoriitotale
Rig = pasiv
≤ 0,5
Această rată se poate detalia în următoarele variante:
a) Levierul financiar depinde de structura finanţării şi are efecte asupra rentabilităţii
capitalurilor proprii, fiind un indicator de risc financiar:
Datoriitotale
LF = Capitaluriproprii
b) Rata autonomiei financiare exprimă capacitatea de acoperire a datoriilor din
capitalurile proprii, dacă este supraunitară:
Capitaluriproprii
Raf = >1
Datoriitotale
Această rată se află în raport invers cu levierul financiar: Raf = 1/LF
c) Rata îndatorării la termen exprimă dependenţa faţă de creditori şi este afectată de
inflaţie:
Datoriipetermenlung
Rit = Capitaluriproprii
2) Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile de îndatorare ale întreprinderii, dacă este
mai mare de 0,5:
Capitaluriproprii
Ci = Capitalpermanent ≥ 0,5

3) Capacitatea de rambursare exprimă capacitatea de achitare a datoriilor din capacitatea de


autofinanţare, dacă este mltf mare de 0,25:
CAF
Cr = ≥ 0,25
Datoriitotale

Ratele de rotaţie

56
In măsura în care ratele de structură şi de sinteză ale bilanţului vizează situaţia posturilor la un
moment dat, acestea au un caracter static. Insă gestiunea financiară pe termen scurt necesită informaţii
pentru aprecierea echilibrului financiar şi a lichidităţii întreprinderii în dinamică, ceea ce impune
determinarea unor rate de rotaţie a posturilor de bilanţ.
Ratele de rotaţie furnizează indicaţii dinamice deoarece permit să se introducă o dimensiune
temporală în analiza bilanţului, prin evidenţierea ritmului de reînnoire a unor componente ale acestuia.
In acest scop, se compară elemente statice de patrimoniu din bilanţ cu indicatori din contul de
rezultat care exprimă fluxuri caracteristice ale activităţii de exploatare, cum ar fi cifra de afaceri, din
care rezultă ritmul de reînnoire a postului din activ sau din pasiv.
Ratele astfel determinate caracterizează unul dintre cei mai sintetici indicatori de eficienţă,
viteza de rotaţie a posturilor de bilanţ, care se poate determina prin numărul de rotaţii (N) şi prin
durata unei rotaţii (D).
Intre aceste rate există o relaţie inversă care reflectă accelerarea vitezei de rotaţie cu efecte
benefice prin creşterea numărului de rotaţii sau prin reducerea duratei unei rotaţii.

Principalele rate de rotaţie (numărul şi durata) privind accelerarea vitezei de rotaţie a posturilor
de activ şi de pasiv sunt următoarele:
1) a. Numărul de rotaţii ale activelor:
CA
Na =
Activ
si respectiv:
b. Durata unei rotaţii:
T Activ
Da = = x 360 (zile/rotaţie)
Na CA

2) a. Numărul de rotaţii ale capitalurilor proprii: CA


CA
Nc =
C
si respectiv:
b. Durata unei rotaţii:
T C
Dc = = x 360 (zile/rotaţie)
Nc CA

3) a. Numărul de rotaţii ale activelor circulante: CA


CA
Nac =
Ac
care poate fi exprimat prin lanţul de rate:
CA Activ 1
Nac = x = Na x
Activ Ac Sac
în care:
Na = numărul de rotaţii ale activelor;
Ac
= Sac = ponderea activelor circulante (gradul de lichiditate).
Activ

b. Durata unei rotaţii:


T Ac
Dac = = x 360 (zile/rotaţie)
Nac CA

57
4) a. Numărul de rotaţii ale stocurilor:
CA
Ns=
Sm
in care:
Si  Sf
Sm = Stocul mediu =
2
b. Durata unei rotaţii:
T Sm
Ds = = x 360 (zile/rotaţie)
Ns CA

5) a. Numărul de rotaţii ale creanţelor:


CA
Ncr =
Smcr

b. Durata de recuperare a creanţelor:


T Smcr
Dcr = = x 360 (zile)
Nc CA

6) a. Numărul de rotaţii ale furnizorilor:


Cumparari
Nf =
Smf

b. Termenul de plată a furnizorilor:


T Smf
Df = = Cumparari x 360 (zile)
Smf

Numărul de rotaţii (N) ale unui post de bilanţ compară un flux de activitate (vânzări,
aprovizionări-cumpărări) cu elemente de patrimoniu (activul total, activul circulant, capitalul total,
capitalul propriu) încredinţate întreprinderii, indicând intensitatea cu care este valorificat acest
patrimoniu.
Durata în zile (luni, ani) a unei rotaţii (D), în relaţie inversă cu numărul de rotaţii, reflectă
rapiditatea unei încasări sau plăţi.
In acest sens, trebuie comparat termenul de recuperare a creanţelor cu termenul de plată a
furnizorilor, din care poate rezulta un decalaj favorabil care are influenţă benefică pe termen scurt
asupra lichidităţilor întreprinderii.
Indicatorii care caracterizează viteza de rotaţie a posturilor de activ şi de pasiv influenţează
performanţele financiare ale întreprinderii prin reflectarea directă în beneficiul şi rata rentabilităţii
economice şi financiare. In acest sens, se impune descoperirea factorilor şi a căilor de accelerare a
vitezei de rotaţie a activelor circulante.
Factorii care contribuie la accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante sunt specifici şi
trebuie identificaţi pe toate fazele circuitului economic: aprovizionare, producţie, desfacere.

B) Analiza performanţelor întreprinderii (a rezultatelor întreprinderii)

B1. Analiza indicatorilor de performanţă - VA, EBE, CAF

58
1. valoarea adăugată (VA)
reprezintă contribuţia întreprinderii la crearea PIB şi se obţine ca o diferenţă între
VA = CA – Cheltuieli cu materiale şi prestaţii externe

2. excedentul brut al exploatării (EBE) sau Debutul brut al exploatării (DBE)


reprezintă un surplus sau un deficit potenţial rezultat din activitatea întreprinderii.
(nu ţine seama de cheltuiala cu amortizarea şi provizioanele)
EBE = VA – Ch cu personalul – Ch. cu alte impozite şi taxe.

3. capacitatea de autofinanţare (CAF)


reprezintă fluxul potenţial de lichiditate aferent întregii activităţi a întreprinderii.

CAF = Rezultatul net al exerciţiului


+ ch. cu amortizări şi provizioane
+ valoarea contabilă a elementelor de activ cedate
- venituri din cesiunea elementelor de activ
- venituri din provizioane şi ajustarea la inflaţie
este un indicator de performanţă al întreprinderii

B2. Analiza Ratelor de rentabilitate si a riscului financiar

Ratele de structură a activului şi pasivului bilanţului, ratele de finanţare şi de structură a


finanţării, precum şi ratele de rotaţie determinate prin analiza internă a bilanţului în direcţie verticală,
orizontală şi combinată cu elemente ale contului de rezultat permit să se calculeze o „baterie" de rate
de rentabilitate, care servesc la evaluarea performanţelor întreprinderii într-o viziune dinamică.
Aprecierea performanţelor economico-financiare implică luarea în considerare a unor aspecte
ale activităţii întreprinderii în strânsă legătură cu rezultatele globale şi parţiale.
Diagnosticul financiar-contabil permite aprecierea performanţelor dezvoltând trei puncte de
vedere:
1) Acesta impune o viziune parţială a performanţelor. Eficacitatea întreprinderii poate fi
apreciată diferit prin criterii analitice.
2) Analiza financiară abordează performanţele pe baza unor criterii monetare de măsurare şi de
evaluare.
3) Aprecierea financiară a performanţelor se realizează din punct de vedere sintetic şi global,
printr-o viziune de ansamblu a rezultatelor.
In final, diagnosticul financiar-contabil va permite evaluarea întreprinderii în funcţie de
rentabilitate şi de gradul de risc aferent.
Rentabilitatea constituie capacitatea unui capital investit sau plasat de a asigura venituri
exprimate în termeni financiari şi poate fi evaluată atât prin marje de rentabilitate, cât şi prin rate de
rentabilitate.
Marjele de rentabilitate, înscrise în contul de profit şi pierdere pe cinci niveluri, se determină
sub forma fluxului de rezultate ca diferenţă între venituri şi cheltuieli pe tipuri de activităţi: excedentul
brut din exploatare, rezultatul din exploatare, rezultatul financiar, rezultatul extraordinar, rezultatul brut
şi net al exerciţiului.
Ratele de rentabilitate rezultă din raportarea unui indicator de rezultat - ca efect la un indicator
de efort care exprimă fie fluxul global de activitate (CA), fie mijloacele utilizate pentru obţinerea
rezultatului (capital economic, capital propriu, costuri).
59
In funcţie de factorii raportului efect-efort pot fi calculate mai mult rate de rentabilitate structurate în:
rate de randament si de rentabilitate.

1) Rate de randament, care raportează un indicator de rezultat la una dintre modalităţile de


evaluare a capitalului economic pus în operă. Apare astfel noţiunea de rentabilitate economică, care
exprimă capacitatea activului economic (activ imobilizat brut + NFRE) de a degaja un surplus şi de a
asigura remunerarea aportorilor de fonduri (acţionari şi creditori).
Pot fi calculate următoarele rate de rentabilitate economică:
EBE
a) Re1 = Activ imobilizat brut  NFRE

Aceasta este o rată de rentabilitate economică brută care permite aprecierea performanţei
exploatării (industrială şi comercială) şi facilitează comparaţiile intrasectoriale. Evoluţia în timp a
acestei rate arată creşterea, stagnarea sau scăderea eficacităţii întreprinderii, fără a fi afectată de
fiscalitate, amortizare şi provizioane.

In lipsa unor date suficient de precise se poate utiliza raportul:


EBE
b) Re2 = Activ total

Acest raport poate fi introdus într-un lanţ de rate pentru calculul randamentului economic al
activelor, echivalent cu noţiunea de ROA (Re-turn On Assets), care exprimă rata rentabilităţii
investiţiilor:
Re xp EBE Re xp
c) Re3 = Activ total
= Activ total x = Re2 x SRexp
EBE
în care:
Re2 = rata de rentabilitate a investiţiilor;
SRexp = ponderea rezultatului din exploatare în excedentul brut.

Factorii de creştere a randamentului economic al activelor pot fi evidenţiaţi dacă acest


randament se exprimă prin lanţul de rate de forma:
Re xp Re xp CA Re xp CA Ac
Re3 = = x = x x = Rv x Nac x Sac
Activ CA Activ CA Ac Activ

în care:
Re xp
= Rv = rata rentabilităţii veniturilor (profitabilitatea);
CA
CA
= Na = numărul de rotaţii ale activelor circulante;
Ac
Ac
= Sac = ponderea activelor circulante în activ.
Activ

2) Ratele de rentabilitate financiară exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a crea un


surplus, după remunerarea capitalurilor împrumutate, care va permite remunerarea capitalurilor
acţionarilor (prin dividendele distribuite) şi autofinanţarea întreprinderii (prin rezultatul în rezervă).

60
Indicatorul cel mai sintetic al ratei rentabilităţii financiare (Rf) rezultă din raportul dintre
rezultatul exerciţiului şi capitalurile proprii:
Re zultatul exercitiului
Rf = x 100
Capitaluri proprii
Această rată oferă o informaţie privind cota de remunerare a investiţiilor realizate de acţionarii
care au constituit iniţial capitalul întreprinderii sau au lăsat în rezervă o parte din beneficii.
Rezultatul exerciţiului (brut sau net) permite calculul ratei rentabilităţii financiare nete (Rfn) în raport
cu rata rentabilităţii financiare brute (Rfbr) după deducerea impozitului pe profit în cotă i:
Re zultatul net Re zultat brut (1  i)
Rfn = = = Rfbr (1-i)
Capital propriu Capital propriu

Rata rentabilităţii financiare nete corespunde noţiunii de ROE (Return On Equity) în


terminologia anglo-saxonă.
Un nivel ridicat al rentabilităţii capitalurilor proprii îi permite întreprinderii să găsească noi
capitaluri pe piaţa financiară pentru a-şi finanţa creşterea. Dacă această rată este mică şi inferioară
ratelor pieţei, întreprinderea va avea dificultăţi în atragerea de capitaluri.
In acelaşi timp, un nivel ridicat al ratei rentabilităţii financiare nu este întotdeauna favorabil,
deoarece el poate fi consecinţa unor capitaluri proprii prea slabe şi a unui nivel de risc ridicat, ca
urmare a unor împrumuturi prea mari, ceea ce trebuie pus în evidenţă prin calculul rate rentabilităţii
capitalurilor permanente (durabile) (Rcp):
Re zultatul exercitiului Re zultatul permanent
Rcp = =
Capitalul permanent Capitalul propriu  Datoriile / termenl lung  mediu

Rezultatul care permite remunerarea capitalurilor permanente cuprinde cel puţin rezultatul net şi
dobânzile după impozit, cheltuielile financiare fiind deductibile din rezultatul brut:
Re zultatul net  Dobanzile
Rcp =
Capitalul prorpiu  Datoriile financiare

Pentru stabilirea factorilor de creştere a ratei rentabilităţii financiare, se recurge la lanţul de


rate de forma:
Re x Re x CA Ac Pasiv C  D
Rf = = x x x = Rv x Nac x Sac x x
C CA Ac Activ C C

in care:
Re x
= Rv = profitabilitatea cifrei de afaceri (rentabilitatea veniturilor);
CA
CA
= Nac = numărul de rotaţii ale activelor circulante;
Ac
Ac
= Sac = ponderea activelor circulante in activ
Activ
Pasiv C  D
= = 1+LF reflectă structura finanţării.
C C

In final, rata rentabilităţii financiare depinde de profitabilitatea cifrei de afaceri (Rv), de viteza
de rotaţie a activelor circulante (Nac), de ponderea activelor circulante în activ (Sac) şi de levierul
financiar (LF):
Rf = Rv x Nac x Sac(l + LF)
61
Aşa se explică de ce o mică marjă netă (Rv) în cazul marilor unităţi poate conduce la o
rentabilitate financiară bună, dacă activele circulante se „rotesc" rapid (stocuri mici, fără creanţe), dacă
creşte gradul de lichiditate al activului (Sac) şi dacă capitalurile proprii sunt relativ slabe (folosesc
investiţii prin leasing şi au credite-furnizori mari), ceea ce are ca efect creşterea ratei îndatorării
(levierului financiar). Aceasta poate orienta întreprinderea în deciziile strategice de finanţare
referitoare la raportul capitaluri proprii/datorii.
Efectul creşterii levierului financiar (ratei îndatorării) poate fi favorabil, dar şi riscant, de acest
efect fiind legat riscul financiar ce decurge din costul capitalului care asigură finanţarea.
Diferenţa între costul capitalurilor proprii şi costul capitalurilor împrumutate constă în faptul că
primele sunt remunerate dacă întreprinderea realizează un beneficiu net contabil, iar celelalte trebuie
remunerate indiferent de situaţie (beneficiu sau pierdere). In acest caz, cheltuielile financiare care
cuprind dobânzile la împrumuturi pot diminua capacitatea de autofinanţare până la insolvabilitatea
întreprinderii, ceea ce reflectă riscul financiar.
Riscul financiar este evaluat prin mecanismul efectului de levier, care rezultă din diferenţa
dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi rata rentabilităţii financiare (Rf), ca efect al îndatorării
întreprinderii:
Din relaţia:
Re xp Re xp
Re = =
Activ Pasiv
Se deduce:
Rexp Re x (C+D)
care se introduce in relaţia de calcul al rentabilităţii financiare:
Re x Re xp  Chfin  Vfin  Re xtr
Rf = =
C C

In condiţiile în care veniturile financiare (Vfin) şi rezultatul extraordinar (Rextr) nu sunt legate
de exploatare, se poate face abstracţie de prezenta lor, astfel încât rata rentabilităţii financiare devine:
Re xp  Chfin Re x (C  D)  Dxd D
Rf = = = Re + (Re-d)
C C C
in care:
Re = rata rentabilităţii economice (randamentul activelor);
d = rata dobânzii;
D
= LF = levierul financiar.
C
In final, între rentabilitatea financiară şi rentabilitatea economică se stabileşte egalitatea:
Rf = Re + LFx(Re-d)
sau
Rf = Re + ELF
in care:
ELF = efectul de levier financiar.

Efectul de levier financiar pune în evidenţă influenţa pe care o poate avea recurgerea la
îndatorare prin potenţarea sau, din contră, prin reducerea rentabilităţii financiare faţă de rentabilitatea
economică; poate fi calculat în două moduri:
a) Ca diferenţă: ELF = Rf- Re;
b) Ca produs: ELF = (Re - d) x D/C.

62
Se constată că efectul de levier financiar este cu atât mai mare cu cât este diferenţa dintre
rentabilitatea economică (a activelor) şi rata de îndatorare (levierul financiar), după cum urmează:
a) Îndatorarea nu are nici un efect (ELF = 0) dacă Re = d şi Rf = Re.
b) Recurgerea judicioasă la îndatorare permite ameliorarea rentabilităţii financiare printr-un
efect de levier financiar pozitiv (ELF > 0), dacă
rentabilitatea economica este superioara ratei dobânzii (Re > d). Depăşind costul îndatorării, si Rf>Re.
Utilizarea îndatorării trebuie totuşi făcută cu prudenţă, deoarece limitează independenţa
financiară a întreprinderii, îi reduce posibilităţile suplimentare de îndatorare în perioada de criză şi îi
creşte volatilitatea rezultatelor şi a rentabilităţii capitalurilor proprii. Se poate ajunge şi la un efect de
levier financiar negativ (de „măciucă").
c) Efectul de levier are valori negative (ELF < 0) dacă randamentul activelor este inferior ratei
dobânzii (Re < d), şi reduce rentabilitatea financiară faţă de rentabilitatea economică (Rf < Re).

In concordanţă cu semnul (±) efectului de levier financiar se poate determina indicele levierului
financiar prin raportul dintre rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice (I LF=Rf/Re),
care arată că întreprinderea se poate îndatora dacă este supraunitar (ILF > 1), îndatorarea potenţându-i
gradul de rentabilitate a capitalurilor proprii.
Valoarea subunitară a indicelui (ILF < 1) arată efectul negativ al îndatorării ca urmare a unui
randament economic insuficient pentru acoperirea ratei dobânzii, ceea ce amplifică riscul de
insolvabilitate.
Valoarea unitară a indicelui (ILF = 1) reflectă egalitatea rentabilităţii financiare cu rentabilitatea
economică ca rezultat al finanţării numai din capitalurile proprii, prin lipsa îndatorării fiind eliminat
riscul financiar.
Efectul de levier se exprimă cel mai frecvent după impozitare, ratele nete de rentabilitate
(economică, financiară) rezultând după deducerea impozitului pe profit, în cotă i:
 D 
Rfn =  Re br  (Re br  d )  x (1-i)
 C 
Ca urmare, poate fi determinat efectul de levier net în funcţie de efectul de levier brut corectat
cu cota de impozit:
ELFnet = ELFbr(l - i) = Rfn - Ren
Recurgerea la efectul de levier este o practică încurajată de tratamentul fiscal, mult mai sever
faţă de beneficiile conservate şi de dividende (puţin sau deloc deductibile din impozitul întreprinderii)
decât faţă de dobânzile la datorii (întotdeauna deductibile din impozit).

Elaborarea concluziilor

Concluziile diagnosticului financiar pot fi:


a) concluzii privind influenta factorilor interni ai întreprinderii:
 constituie puncte forte:
- cifra de afaceri în curs de stabilizare sau creştere;
- nevoia de fond de rulment echilibrată, cu o perioadă de reînnoire optimă;
- indicatori financiari (autonomie financiară, lichiditate, solvabilitate etc.) ale căror
valori se încadrează în media sectorului de activitate a întreprinderii sau sunt
conforme normelor;

 constituie puncte slabe:


- neutilizarea la capacitate a mijloacelor fixe;
- fond de rulment insuficient pentru acoperirea nevoii de fond de rulment;

63
- grad de îndatorare mare;
- rentabilitate financiară nesatisfăcătoare;
- creanţe neîncasate mari;
- durate de rotaţie a activelor circulante mari;
- alţi indicatori ai echilibrului financiar cu valori neacceptabile

b) concluzii privind influenta factorilor externi întreprinderii:


 constituie o oportunitate, adică o evoluţie cu un efect previzibil pozitiv pentru
întreprindere:
- politici financiare de acordare a unor facilităţi pentru reinvestirea capitalului
propriu;
- dobânzi favorabile contractării de credite;
- piaţă de valori dezvoltată care favorizează investiţii în titluri;

 constituie un risc, adică o evoluţie cu un efect previzibil negativ:


- risc ridicat de finanţare pe termen scurt;
- creşterea dobânzii la credite;
- dependenţe faţă de pieţele externe (risc politic sau economic).

CAPITOLUL VI. ELABORAREA BILANŢULUI ECONOMIC

VI.1 ELABORAREA BILANŢULUI ECONOMIC


VI.2. ELABORAREA CONTULUI DE PROFIT SI PIERDERE ECONOMIC

64
Valoarea contabila a unei întreprinderi se regăseşte, în total sau în parte, în noţiunea de activ
net, înţeles ca diferenţă între ceea ce ea posedă (elementele de activ) şi ceea ce ea datorează (pasivul
exigibil).
Regulile contabile de înregistrare (costul istoric) şi sinteza lor, care o constituie situaţiile
financiare (bilanţul contabil), nu permit înţelegerea corectă a realităţii economice şi financiare a
întreprinderii, iar valoarea netă contabilă nu reflectă decât imperfect valoarea economică reală.
Ţinând seama de această realitate, se va pune de acord - extracontabil - această realitate cu
realitatea (istorică) a bilanţului contabil, corectând corespunzător elementele de activ si de pasiv şi
elementele contului de profit şi pierdere; cu efectele in plus sau in minus ale acestor ajustări în final, se
va elabora un bilanţ economic şi un cont de profit şi pierdere economic, care vor oferi masa de date
necesară aplicării metodelor de evaluare.

VI.1 ELABORAREA BILANŢULUI ECONOMIC

Etape de lucru

A. Înainte de a proceda la analiza şi corectarea, pe baza diagnosticului de evaluare, a


elementelor ce compun patrimoniul întreprinderii de evaluat, se va proceda la o sortare a
acestora.
Se vor diferenţia elementele necesare exploatării de elemente care nu sunt necesare
exploatării.
Se consideră a fi necesare exploatării cele care:
 participă la obţinerea rezultatului exploatării;
 asigură continuitatea exploatării;
 se evaluează la valoarea de utilitate, mai puţin amortizarea sau deprecierea lor.

Se consideră a nu fi necesare exploatării cele care:


 nu participă la obţinerea rezultatului exploatării;
 pot fi vândute fără a afecta exploatarea;
 se evaluează la valoarea realizabilă netă;
 constituie pentru întreprindere şi eventualul cumpărător o trezorerie latentă, dar disponibilă.

Elemente in afara exploatării pot fi:


 terenuri, clădiri, utilaje, titluri de plasament care nu se pot vinde, stocuri greu vandabile.

B. Se vor corecta elementele necesare exploatării.

1. Se corectează activele de exploatare


Corecţiile activelor urmăresc determinarea valorii lor de utilitate (folosinţă):
Valoarea de utilitate reprezintă preţul care ar trebui plătit pentru a achiziţiona, la momentul
respectiv, un element susceptibil de aceleaşi condiţii de folosinţă, în aceleaşi condiţii de muncă, având
aceeaşi durată prezumată de utilitate reziduală, aceleaşi performanţe şi aceeaşi destinaţie de folosire.

Valoarea de utilitate mai poate fi definită drept valoarea care corespunde unei utilizări
rezonabile şi legale a unei proprietăţi, care este fizic posibilă, normal realizabilă, financiar fezabilă şi
65
din care să rezulte cea mai mare valoare posibilă. Din definiţie se desprind cele patru criterii care
definesc cea mai potrivită utilizare a unei proprietăţi date şi anume: posibilitate fizică, permisivitate
legală, fezabilitate financiară şi profitabilitate maximă.

Corecţiile activelor se diferenţiază după natura lor astfel:

a) active necorporale, care se referă la:


 cheltuielile de constituire care sunt considerate nonvalori şi se elimină;

 cheltuielile de cercetare-dezvoltare, în cadrul cărora:


- sunt considerate nonvalori cheltuielile care se referă la produsele existente sau la studiile
care doar menţin potenţialul actual al întreprinderii;
- celelalte cheltuieli de cercetare-dezvoltare se iau în considerare, daca vor contribui la
dezvoltarea economica viitoare a întreprinderii.

 alte elemente ale activelor necorporale (fond comercial, brevete, mărci):


- dacă nu se pot evalua separat de celelalte active ale întreprinderii, se elimină din calculul
activului net contabil corectat şi se calculează în mod global, prin metoda good-will-ului.

- daca se pot evalua separat, se iau in considerare la valoarea de vânzare:

b) active corporale care se referă la:

 terenuri, care pot fi:


- fără construcţii: valoarea lor depinde de mai mulţi factori (localizare, raportul dintre
cerere şi ofertă, facilităţi urbanistice, risc de expropriere, posibilităţi de construcţie) şi se
determină de către cabinete specializate in evaluare;

- cu construcţii: valoarea lor se poate stabili prin două metode:


 Prima metodă porneşte de la preţul pe m2 al terenului neconstruit căruia i se
aplică o diminuare de aproximativ 30% pentru a se obţine preţul pe m 2 al
terenului construit.
 A doua metodă constă în aplicarea unui procent de aproximativ 20-30% din
valoarea imobilizărilor de pe teren (abatere forfetară).

 clădiri

- Valoarea lor de utilitate depinde de: modul de construcţie, adaptarea clădirii la


activităţile ce au loc în incinta ei, vechimea. In evaluare se va utiliza valoarea venală
pentru acele clădiri pentru care există o piaţă a unor imobile asemănătoare şi care se
stabileşte de către un cabinet de evaluare sau prin cunoaşterea preţurilor pieţii. In cazul
în care nu există o piaţă specializată, valoarea de utilitate se poate determina în trei
moduri:
- metoda bazată pe valoarea de reconstrucţie sau costul de înlocuire: se porneşte de la
costul de construcţie nouă pe m2 care este multiplicat cu numărul de m 2 ai construcţiei
vechi care se evaluează şi este decotat (depreciat) pentru a reflecta adecvarea

66
funcţională, starea şi viabilitatea sa economică. Decotarea se face prin aplicarea unui
coeficient de adecvare funcţională şi a unui coeficient de vechime.

- metoda bazată pe valoarea de achiziţie: se porneşte de la preţul de achiziţie al clădirii la


care se adaugă costurile istorice ale unor investiţii şi amenajări efectuate de-a lungul
anilor la investiţia iniţială pentru a răspunde nevoilor care au apărut, corectate cu un
coeficient de reevaluare (pentru actualizarea costurilor istorice), cu un coeficient de
adaptare la necesităţi şi cu un coeficient de vechime (care corespunde valorii de 100%
din care se scade amortismentul tehnic) .

- metoda bazată pe rezultat, prin care se analizează capacitatea activului de a genera (sau
beneficii şi converteşte această capacitate într-o indicaţie privind valoarea de piaţă a
acestuia. Metoda constă în actualizarea rezultatului net aşteptat de la activ pe o perioadă
finită sau infinită de timp.

 Utilaje, în cadrul cărora se diferenţiază:


- utilaje pentru care există o piaţă de ocazie: valoarea lor se preia de pe piaţă şi eventual
se corectează cu condiţiile de lucru (1, 2, 3 schimburi) şi modul de întreţinere (preven-
tivă sau când este cazul);

- utilaje pentru care nu exista o piaţa, pentru care exista doua metode:
 Prima metoda porneşte de la valoarea unui bun nou similar, după care se
procedează la corectarea cu un coeficient care ţine cont de durata de viaţă rămasă
care, la rândul ei, se judecă în funcţie de gradul de utilizare şi gradul lui de
întreţinere;
 A doua metodă porneşte de la costul de achiziţie la care se adaugă investiţiile
ulterioare corectate cu un coeficient de reevaluare (în vederea actualizării cos-
turilor istorice) si cu un coeficient de vechime.

 imobilizări corporale luate în leasing

Acestea se introduc în rândul activelor aparţinând întreprinderii fiind evaluate la fel ca acestea
din urmă. Dacă se ia în considerare şi amortizarea aferentă, imobilizările vor fi reflectate la valoarea lor
netă. In acest caz, amortizarea se deduce din redevenţa datorată anual (lunar) şi se trece la cheltuielile
de exploatare. Diferenţa dintre redevenţa datorată anual (lunar) şi amortizarea astfel înregistrată se
consideră cheltuială financiară (cheltuială cu dobânzile). Contrapartida imobilizărilor introduse în
activul întreprinderii o reprezintă o datorie pe termen lung egală cu valoarea brută sau netă a imobiliză-
rilor, după caz.

c) active financiare, care se compun din:


 împrumuturi pe termen mai mare de un an:
In general se păstrează la valoarea lor contabilă, dar dacă rata dobânzii este foarte mică
atunci vor fi actualizate la o rată egală cu diferenţa dintre rata normală a pieţii şi rata
practicată.

67
 împrumuturile legate de participaţii se evaluează alături de titlurile de participare
cumpărate la aceleaşi filiale.

 titluri de participare, pentru care există două cazuri:


- dacă participaţia este semnificativa, filialele vor fi considerate ca aparţinând
ansamblului economic al întreprinderii mamă, nefiind necesară o evaluare suplimentară
a titlurilor de participare în cauză;

- dacă participaţia este minoritară, aceste titluri vor fi considerate în afara exploatării şi
evaluate distinct astfel:
 dacă filialele sunt cotate la bursă, se foloseşte valoarea bursieră a zilei;
 dacă filialele nu sunt cotate, participaţiile se evaluează fie pornind de la valoarea
de capitalizare a dividendelor sau a profitului net, fie de la o valoare plauzibilă
de negociere şi vânzare către un investitor potenţial;
 dacă filialele sunt în pierdere, se aplică metoda corespunzătoare întreprinderilor
în dificultate (obţinându-se o valoare nulă sau chiar negativă).

d) activul circulant, care este alcătuit din:


 stocuri, pentru care trebuie să se facă în prealabil un inventar fizic şi să se calculeze
indicatorii de rotaţie insistându-se asupra celor cu rotaţie slabă sau zero.
Pentru evaluarea lor se procedează astfel:
- materii prime: la cursul zilei (sau o medie a perioadei) ori la costul de cumpărare mediu
ponderat;
- produse finite:
 produse finite destinate vânzării: la preţul de vânzare diminuat cu cheltuielile
accesorii de vânzare (transport, ambalare, comisioane);
 produse finite în stoc: la costul de producţie;
 se calculează eventual provizioane ţinând cont de riscurile în curs.

- producţie în curs: se evaluează la fel ca şi produsele finite, dar ţinând cont de gradul de
finisare;
- lucrări în curs:
 pentru lucrările" pe bază de comandă (deviz) se utilizează valoarea din deviz, care
se corectează cu gradul de înaintare a lucrării;
 se constituie provizioane dacă este cazul.

 clienţi:
se verifică şi eventual se corectează provizioanele constituite;
se ţine seama de riscurile probabile legate de efectele comerciale scontate nescadente care
se reintroduc în activ; contrapartida acestora o constituie o datorie pe termen scurt.

alte active circulante: se constituie eventual provizioane.

2. Se corectează elementele de pasiv, după cum urmează:

a) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:

68
 se pot constitui în momentul evaluării dacă există procese în curs sau previzibile sau se
anulează provizioanele constituite deja şi considerate nejustificate.

b) alte elemente de pasiv:


 rămân evaluate la valorile contabile cu o singură excepţie: creditele pe termen lung cu
dobândă preferenţială, care trebuie decotate prin actualizarea la o dobândă egală cu diferen-
ţa dintre dobânda pieţii şi dobânda practicată.

c) impozite latente, care se concretizează în:


 impozit datorat pentru plusvaloarea care s-ar obţine din vânzarea activelor de exploatare;
 impozit latent conţinut de unele componente ale capitalurilor proprii: subvenţii pentru
investiţii şi provizioane reglementate.
 în ambele cazuri impozitele latente calculate vor majora datoriile întreprinderii evaluate.

C. Se va elabora bilanţul economic.


Diferenţele dintre valorile contabile şi valorile corijate vor fi reintegrate corespunzător - tot
extracontabil - în bilanţ.
In baza acestor operaţii de ajustare se va proceda la elaborarea bilanţului economic.
Pe baza datelor din bilanţul economic se vor efectua evaluarea întreprinderii prin metodele
patrimoniale si metode combinate.

VI.2. ELABORAREA CONTULUI DE PROFIT SI PIERDERE ECONOMIC

Scopul unei afaceri, în principiu, este obţinerea unui profit, prin care să se amortizeze capitalul
investit şi să se realizeze şi un venit suplimentar. Rezultatul (profitul sau pierderea) este evidenţiat în
situaţiile financiare încheiate la sfârşitul exerciţiului, stabilite pe baza contului de profit şi pierdere.
Dacă se are în vedere faptul că operaţiunile contabile se efectuează în baza unor reguli şi
principii care urmăresc să redea "o imagine fidelă", rezultatul exerciţiului poate fi considerat ca fiind
real.
Practica arată că sunt o serie de elemente care pot să conducă la denaturarea rezultatului.
Acestea se referă la aplicarea metodologiei, principiilor şi regulilor contabile, în special în ceea ce
priveşte contabilitatea de gestiune (analitică), fiscalitatea, inflaţia, precum şi, nu în ultimul rând, dena-
turarea voită a rezultatului, pentru diminuarea sarcinilor fiscale.

In aceste condiţii este necesar determinarea unui profit real, cert, stabil considerat ca fiind
posibil în viitor.
Pentru determinarea acestui fel de profit se ia ca bază de calcul profitul brut din situaţiile
financiare, căruia i se aduc unele corecţii.

Corecţiile se fac, de obicei, asupra veniturilor şi cheltuielilor înregistrate în contul de profit şi


pierdere, cu condiţia ca întreprinderea să nu fi suferit modificări importante prin fuziuni, divizări,
modificări semnificative în structura producţiei.
Etape de lucru

A. Cele mai semnificative corecţii se fac asupra elementelor de cheltuieli de exploatare.

69
Corecţiile asupra cheltuielilor pot fi clasificate în patru categorii:

1.
a) corecţii asupra cheltuielilor generate de activele din afara exploatării:
 de ex. Cheltuielile aferente deţinerii şi exploatării unui avion, stadion, case de odihnă
etc.)
b) ca şi de influenţa unor evenimente întâmplătoare sau excepţionale, deci cu caracter de
nerepetabilitate:
 de ex. greve, inundaţii, incendii, reorganizarea întreprinderii, introducerea unor linii de
fabricaţie noi etc).

2.
Corecţii care să asigure comparabilitatea cu alte întreprinderi:

a) amortizarea contabilă sau cea calculată în scopuri fiscale trebuie corectată pentru a estima
amortizarea economică sau pentru a o putea compara cu mai mare acurateţe cu amortizarea
utilizată de întreprinderi similare
b) costul bunurilor vândute se recalculează pe baza metodei de evaluare a stocurilor LIFO
(ultimul intrat - primul ieşit), considerată a reprezenta mai bine nivelul venitului net în
perioada de inflaţie sau deflaţie.

3.
Corecţii asupra elementelor de cheltuieli care sunt la discreţia proprietarilor/managerilor.

O listă succintă a elementelor de cheltuieli incluse în această categorie cuprinde:

a) cheltuielile pentru compensarea proprietarilor trebuie, în general, corectate deoarece


proprietarii care prestează o activitate în firma lor pot fi remuneraţi cu venituri (băneşti şi în natură)
mult mai mari decât recompensa curentă pe piaţa muncii sau, din contră, să nu primească nici o
remuneraţie, venitul lor provenind exclusiv din dividendele distribuibile acţionarilor.
Este evident că, în primul caz, trebuie efectuată o corecţie în sensul adăugării la rezultatul
curent brut contabil a surplusului de venituri (cele în natură sunt convertite în bani) obţinute de
proprietari;
In a doua situaţie, mărimea normală a compensaţiei muncii acţionarilor va fi scăzută din
rezultatul curent brut.
Cheltuielile pentru compensarea proprietarilor cuprind următoarele elemente:
 costurile salariale;
 contribuţia la fondul de pensii; asigurarea de viaţă;
 prime, bonusuri şi alte avantaje în natură (abonamente la cluburi private, chirii
mari
 plătite de întreprindere pentru proprietar etc);
 compensările pentru membrii de familie ai proprietarilor/ managerilor angajaţi în
întreprinderi;
 cheltuielile de transport şi întreţinere a mijloacelor de transport pentru
proprietari/manageri (cu amortizarea, combustibil, reparaţii, asigurare etc);

70
b) cheltuielile cu serviciile furnizate de terţi, cuprind o gamă extrem de diversificată de
servicii de care beneficiază o întreprindere.
 Unele pot fi cu precizie apreciate şi, deci, nu se impune efectuarea unor corecţii:
- de ex. cele de apă, electricitate, canalizare, gaze, energie termică, etc. datorită
contorizării lor.

 Altele sunt furnizate exclusiv pe baza unor contracte de prestări de servicii negociabile
între cele două părţi in măsura în care prestatorul de servicii este o persoană fizică sau
juridică ce se află în relaţii privilegiate cu întreprinderea achizitoare, de ex. relaţii de
rudenie, o filială pentru societatea mamă, o altă firmă în care proprietarul este acţionarul
majoritar, etc.); caz in care se impune necesitatea efectuării unor corecţii pentru a
reflecta tarifele de piaţă, negociate pe baze nepărtinitoare, între prestatorii şi
consumatorii independenţi de servicii:

c) cheltuieli de reprezentare şi protocol;


d) cheltuieli cu plata chiriilor (dacă nivelul chiriei plătite este superior chiriei de piaţă);
e) cheltuieli cu dobânzi pentru creditele necesare activelor din afara exploatării şi finanţării
cheltuielilor pentru compensarea proprietarilor;
f) asigurarea bunurilor, în cazul în care nu există poliţe de asigurare;
g) alte cheltuieli.

4. Corecţii cauzate de influenţa unor evenimente viitoare iminente, ca de exemplu:


a) diminuarea unor elemente de cheltuieli materiale ca urmare a achiziţionării unor licenţe
de fabricaţie, punerii în funcţiune a unei instalaţii noi etc;

b) modificarea politicii de impozitare a venitului, a regimului deductibilităţii unor


cheltuieli şi prelevărilor obligatorii.

In legătură cu efectuarea corecţiilor trebuie reţinute câteva aspecte principale:


 numărul de corecţii care poate fi efectuat este foarte mare referindu-se practic la multitudinea de
elemente de cheltuieli primare înregistrate în contabilitate.
 corecţiile trebuie să se aplice asupra elementelor de cheltuieli şi eventual venituri care au o
pondere semnificativă în total şi deci care influenţează în măsură importantă asupra mărimii
venitului care va fi supus capitalizării;
 fiecare corecţie trebuie să fie explicată în sensul prezentării cauzei care a generat-o ca şi a
calculelor prin care a fost determinată mărimea corecţiei;

Unele corecţii sunt posibil de efectuat numai în cazul în care se evaluează un pachet majoritar
de acţiuni, deoarece posibilitatea efectuării lor este condiţionată de poziţia de control care ar fi
dobândită de investitorul potenţial; în cazul evaluării unui pachet minoritar de acţiuni, sunt posibile
numai unele corecţii, care se referă la influenţa activelor din afara exploatării şi la modificările
iminente în politica de impozitare şi la nivelul unor elemente de cheltuieli, influenţat de punerea în
funcţiune a unor investiţii

B. Se va elabora contul de profit si pierdere economic.

71
Diferenţele dintre valorile contabile şi valorile corijate vor fi reintegrate corespunzător - tot
extracontabil - în contul de profit si pierdere.
In baza acestor operaţii de ajustare se va proceda la elaborarea contului de profit si pierdere
economic.
Pe baza datelor din contul de profit si pierdere economic se vor efectua evaluarea întreprinderii
prin metodele bazate pe performantele întreprinderii si metode combinate.

CAP. VII EVALUAREA PROPRIU-ZISA – METODE DE EVALUARE

72
VII. 1. METODE PATRIMONIALE
VII. 2. METODE BAZATE PE PERFORMANTELE ÎNTREPRINDERII
VII. 3. METODE COMBINATE

VII. 1. METODE PATRIMONIALE

Metodele patrimoniale presupun evaluarea întreprinderii prin patrimoniu.

Patrimoniul unei întreprinderi este evidenţiat prin Activul net sau Capitalurile proprii, şi este
constituit din totalitatea activelor diminuate cu ansamblul datoriilor.

Elementele de activ sunt înregistrate în bilanţul contabil al întreprinderii la cost istoric, astfel
încât daca întreprinderea ar vinde aceste elemente de activ, ar obţine pentru ele, un punct, diferit de
valoarea lor contabilă.

Astfel spus, prin utilizarea metodelor patrimoniale se urmăreşte estimarea unei valori de piaţă
pentru patrimoniul întreprinderii, pornind de la situaţiile sale financiare , fără a ţine seama de
potenţialul economic al întreprinderii.

Cu toate acestea metodele de evaluare patrimonială sunt recunoscute pe scară largă de către
specialiştii din Europa continentală.

Metodele patrimoniale se caracterizează prin faptul că valoarea întreprinderii este echivalentă


cu valoarea patrimoniului pe care-l deţine această întreprindere.
Din cadrul metodelor patrimoniale fac parte:

1. Metoda activului net contabil (ANC)


2. Metoda activului net corectat (ANCj) corijat
3. Metoda capitalurilor permanente necesare exploatării CPNE
4. Metoda valorii substanţiale VS
5. Metoda activului net de lichidare

1. Metoda activului net contabil (ANC)

Reprezintă metoda cea mai simplă de evaluare folosită în România.


Potrivit acestei metode, activul net contabil se stabileşte:
Ca diferenţă între – total active şi datorii totale

ANC = Total active – Datorii totale

Această metodă are în vedere exclusiv elementele reflectate în bilanţ, indiferent că participă
sau nu la procesul de exploatare al întreprinderii.
Valoarea întreprinderii obţinută prin această metodă este o valoare puţin semnificativă deoarece
nu ia în considerare potenţialul economic al întreprinderii.

2. Metoda activului net corectat corijat (ANCj)


73
numita si Metoda valorii patrimoniale

Activul net corijat are drept scop eliminarea limitelor activului net contabil şi de a da o
dimensiune a valorii întreprinderii mai aproape de realitatea economica.
Activul net corijat se calculează pe baza datelor din Bilanţul economic, elaborate de evaluator
pentru a corecta distorsiunile care apar între imaginea contabilă a întreprinderii şi realitatea sa
economică.
Activul net corijat se calculează astfel:

ANCj = Total active corectat – Datorii totale corectate

Această valoare patrimonială este des folosită în situaţia în care întreprinderea evaluată îşi va
continua activitatea de exploatare într-un viitor previzibil.

Prin această metodă se calculează de fapt valoarea capitalului acţionarilor şi nu valoarea


capitalului investit.

3. Metoda capitalurilor permanente necesare exploatării CPNE

Prin această metodă se estimează valoarea capitalurilor necesare pentru a crea o întreprindere cu
aceleaşi caracteristici ca ale întreprinderii evaluate destinate să acopere necesarul de fond de rulment şi
eventual o parte din imobilizările.

Această metodă dă posibilitatea potenţialului cumpărător, de a afla cât l-ar costa pentru a obţine
o întreprindere identică, cu aceleaşi performanţe ca şi întreprinderea evaluată

CPNE =
+ Imobilizări nete utilizate în exploatare
+ Necesar de Fond de rulment utilizat în exploatare

Această metodă pune accentul pe activitatea de exploatare a întreprinderii, considerată ca fiind


singura semnificativă pentru evaluare.

4. Metoda valorii substanţiale VS

Valoarea substanţiala reprezintă totalitatea activelor de exploatare ale întreprinderii angajate şi


organizate pentru realizarea obiectului de activitate, fără a ţine seama de modul de finanţare.

Valoarea substanţială, se diferenţiază în funcţie de elementele luate în calcul, astfel:

a) valoarea substanţială brută (VSB)

VSB =
Total active corectat
74
+ Active folosite de întreprindere fără a fi proprietatea acestora (prin închiriere sau
leasing) dar care participă la activul întreprinderii
- Active închiriate altor întreprinderi sau împrumutate
- Eventualele reparaţii de efectuat pentru activele întreprinderii

b) valoarea substanţială netă (VSN)

VSN = VSB – Datorii totale corectate

5. Metoda activului net de lichidare (ANL)

Metoda activului net de lichidare reprezintă un caz particular de evaluare pentru întreprinderea
în dificultate pentru care se estimează reducerea sau încetarea activităţii lor

Are ca bază de calcul activul net corectat, care este corijat cu influenţele în plus sau în minus a
elementelor din patrimoniu, din care se deduc cheltuielile cu lichidarea şi obligaţiile fiscale privind
lichidarea.

Se întocmeşte un Bilanţ de lichidare şi se determină valoarea netă VN

VN = Activ evaluat la valoarea de inventar


- Datorii evaluate la valoarea de inventar

Valoarea netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum Datoriile sunt mai mari sau mai mici
decat Activele .

VII. 2. METODE BAZATE PE PERFORMANTELE ÎNTREPRINDERII

Consideraţii generale

Pe baza datelor contabile, corectate, s-a obţinut valoarea patrimoniala a unei întreprinderi. De
cele mai multe ori, valorile patrimoniale reflectă capitalurile proprii ale întreprinderii sau activul net al
acesteia.

Singurul element al capitalurilor întreprinderii care se înnoieşte continuu este rezultatul


exerciţiului citit din situaţiile financiare. Acesta se găseşte, în general, la baza variaţiei capitalurilor
proprii de la un exerciţiu la altul.

Accepţiunea de rezultat diferă de la o concepţie la alta, de la o metodă de evaluare la alta.


Elementele utilizate in metodele de evaluare a întreprinderii bazate pe performante sunt:
- formele rezultatului;
- actualizare si capitalizare;
- orizontul de prognoza.

75
1. Formele rezultatului

Formele pe care le îmbracă rezultatul în vederea stabilirii valorilor întreprinderii bazate pe


rentabilitate se pot grupa în beneficii şi cash-flow-uri, astfel:

1.1. Forme ale beneficiilor

a) Rezultatul net contabil mediu calculat pe o anumită perioadă de referinţă.

Acesta este utilizat doar dacă se observă că tendinţa de evoluţie a rezultatelor trecute se prelungeşte în
viitor.
Uneori, pentru a se obţine un rezultat considerat a fi mai apropiat de realitatea economică a
întreprinderii, rezultatul net contabil este supus unor corecţii, obţinându-se indicatorul numit
capacitate beneficiară.

Pentru a calcula capacitatea beneficiară, rezultatul contabil va fi corectat cu:


 influenţele fiscale care-l distorsionează, ca de exemplu:
- diferenţele dintre amortizarea tehnică, reală şi cea fiscală;
- provizioanele constituite în scopuri fiscale (provizioane reglementate);
- diferenţele provenite din evaluarea stocurilor.
Odată cu eliminarea acestor influenţe fiscale se corectează şi impozitul pe profit care a fost
iniţial afectat de acestea.

 elementele nereproductibile în viitor, ca de exemplu:


- profitul sau pierderea realizate pe o piaţă cu caracter excepţional;
- rezultatele financiare ale producerii unor calamităţi naturale sau accidente.

b) Rezultatul curent contabil, calculat ca suma a rezultatului din exploatare şi a rezultatului financiar,
care nu sunt afectate de elementele excepţionale.
Uneori, pentru a obţine o estimare mai corectă a anumitor elemente de venituri şi cheltuieli, rezultatul
curent poate fi corectat astfel:

Rezultat curent
+cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
± corecţii privind evaluarea stocurilor în cazul aplicării metodelor FIFO sau LIFO
+cheltuieli cu salariile conducătorilor întreprinderii.

c) Rezultatul distribuit sub formă de dividende.

1.2. Forme ale cash-flow-urilor

a) Capacitatea de autofinanţare (CAF), care reprezintă ansamblul resurselor financiare obţinute din
operaţiile efectuate, de care întreprinderea ar putea dispune (în absenţa acordării dividendelor) pentru a-
şi acoperi nevoile financiare, pentru continuarea activităţii şi pentru dezvoltare.
CAF este un indicator care se obţine din structura contului de rezultate ca document de sinteză
contabilă.

76
In vederea obţinerii CAF, rezultatului net i se reintegrează cheltuielile şi veniturile calculate
(care nu generează încasări şi plăţi) ce-i fuseseră iniţial imputate.

CAF
=
Rezultat net
+Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
-Venituri din reducerea sau anularea provizioanelor
± Plusvalori sau minusvalori obţinute din vânzarea imobilizărilor

In concluzie, CAF poate fi estimată fără a se lua în considerare veniturile şi cheltuielile


calculate. Este utilizată atunci când se compară performanţele întreprinderilor care practică politici
foarte diferite privind calculul amortizărilor şi provizioanelor.

b) Discounted cash-flow (DCF), care reprezintă fluxul de trezorerie redus prin actualizare şi prin
întreruperea în anul n de prognoză, când se calculează valoarea reziduală a întreprinderii.

DCF
=
Profit net
± Cheltuieli şi venituri cu amortizările şi provizioanele
-Variaţia nevoii de fond de rulment (ANFR)
-Investiţii de menţinere a potenţialului de activitate
±Plus sau minus valori din vânzarea imobilizărilor
-Cheltuieli financiare
+ Valoarea reziduală (Vr)

DCF = CFa +Vr

2. Actualizare şi capitalizare

Actualizarea

Actualizarea este operaţia prin care o sumă care va fi încasată sau plătită în viitor este
transformată în valori de azi.
Necesitatea ei derivă din faptul că unităţile monetare de mâine nu sunt echivalente cu unitatile
monetare de azi (fără a lua în considerare inflaţia).
Pentru actualizarea unei sume care se va obţine în viitor se utilizează rata de actualizare.
Rata de actualizare reprezintă rentabilitatea cerută de piaţă pentru o sumă de capitaluri investite
în întreprinderea evaluată.
Rata de actualizare se mai poate spune că este rata de fructificare a capitalurilor investite pe
piaţa financiară în loc să fie investite în întreprindere şi a genera diversele forme ale rezultatului.
Rata de actualizare penalizează (decotează) un rezultat care se va obţine în viitor prin
exploatarea întreprinderii evaluate, datorită faptului că se pierde un anumit câştig faţă de situaţia în care
suma respectivă (capitalurile investite în întreprindere pentru a degaja rezultat) ar fi fost fructificată în
prezent pe piaţa financiară.

77
Rata de actualizare este notată r şi se aplică, prin intermediul unui factor de actualizare unor
rezultate constante sau nu, care se vor obţine într-o perioadă finită de timp.

1
Factorul de actualizare este
1 r

Rata de actualizare depinde, teoretic, de următorii factori:


 costul capitalului investit;
 riscurile care intervin privind încasarea unei sume viitoare;
 inflaţia care poate eroda o încasare viitoare.

Deci rata de actualizare r se compune din:


- o rată neutră - i,
- rata inflaţiei – f;
- o prima de risc atribuită de către evaluator întreprinderii evaluate - P

Rata neutră (i) este principala componentă a ratei de actualizare

Rata neutră este considerată o rată sigură, care nu comportă riscuri pe termen lung privind
obţinerea încasărilor sau rezultatelor viitoare.

Alegerea ratei neutre utilizată în calculele de evaluare este la latitudinea celui care face
evaluarea.
Totuşi, pentru ca rezultatele evaluării să corespundă realităţii, rata neutră se alege pornind de la
referinţele pieţii.
Orice investitor motivat îşi bazează deciziile pe un nivel de bază pozitiv, cât mai ridicat, dar
totuşi realist.

Pentru alegerea ratei neutre evaluatorul are la dispoziţie mai multe variante:
costul capitalurilor utilizate de o întreprindere pentru realizarea obiectivelor sale, utilizat
atunci când se evaluează o întreprindere ca întreg;

rata dobânzilor la obligaţiunile din sectorul public, cel mai adesea la obligaţiunile de stat,
considerate a fi cele mai sigure sau fară riscuri, având în vedere că întotdeauna cel mai
bun garant este statul;

rata dobânzii la obligaţiunile din sectorul privat;

rentabilitatea medie a plasamentelor imobiliare;

randamentul mediu al acţiunilor la Bursa de valori;

rata de rescont care reprezintă dobânda datorată de către băncile comerciale Băncii
Naţionale pentru resursele puse la dispoziţie de către aceasta;

rata medie a dobânzilor practicate de băncile comerciale ( inclusiv Casa de Economii şi


Consemnaţiuni);

78
o rată medie calculată pe baza a două sau trei mărimi deja amintite.

Costul capitalurilor utilizate de întreprindere se calculează prin ponderarea, după impozitarea


lor, a costurilor resurselor investite de către acţionari şi creditori.

Costul capitalurilor proprii (capitalurile aduse de acţionari) se determină prin diverse metode,
dintre care majoritatea fac referire la piaţa de capital. Dintre acestea se prezintă două metode:

a) o primă modalitate de determinare a costului capitalurilor proprii ţine seama de:


- rata de distribuire a dividendelor din profitul net care se notează cu d,
- profitul net care se notează cu P
- de cursul acţiunilor întreprinderii la bursă care se notează cu B
- mărimea capitalurilor proprii (capital social şi prime legate de capital), care se
notează cu Cp.

Formula de determinare a costului capitalurilor proprii este:

D (1  d ) xP
Ccp = x Cp
B

unde:
D = Pxd

b) o a doua modalitate de determinare a costului capitalurilor proprii se bazează pe inversul


coeficientului de capitalizare bursieră PER (price earning ratio).

PER este un raport între cursul acţiunilor unei întreprinderi cotate la bursă şi beneficiul sau
rezultatul obţinut de aceasta.
El arată în cât timp se recuperează investiţia făcută de un cumpărător al acţiunilor întreprinderii
pe seama beneficiilor primite din partea acesteia.

PER se calculează după formula:


B
curs bursier / actiune
PER = = P
beneficiu / actiune

Dacă costul capitalurilor proprii este inversul lui PER, modelul său de calcul este:

1 P
CCP = =
PER B

A doua componentă a ratei de actualizare o constituie rata inflaţiei care se notează cu f.


Fiind o caracteristică a oricărei economii, ea influenţează într-o măsură mai mare sau mai mică
puterea de cumpărare a monedei naţionale. Implicit, modifică valorile indicatorilor economici ai între-
prinderilor.

79
De aceea, pentru o determinare corectă a valorii întreprinderii, în cazul metodelor bazate pe
performantele întreprinderii care lucrează cu valori previzionate, obtenabile în viitor pe care apoi le
aduce în valori ale prezentului prin procedura actualizării, interpretarea corectă a inflaţiei este de primă
importanţă.

Astfel, dacă rezultatele viitoare sunt exprimate în unităţi monetare curente care ţin seama de
inflaţia viitoare (estimată), aceste rezultate trebuie actualizate cu o rată care include inflaţia, numită rată
de actualizare nedeflatată.
Pe plan mondial majoritatea întreprinderilor lucrează cu valori nedeflatate, exprimate în unităţi
monetare curente, calculate ţinând cont de o perspectivă inflaţionistă, în acest caz, rata de actualizare
nedeflatată este din aceeaşi familie cu ratele dobânzilor de pe pieţele financiare care nu sunt deflatate.

A treia componentă a ratei de actualizare o constituie prima de risc.


Rata de actualizare a rezultatelor viitoare este de cele mai multe ori mai mare decât rata neutră,
nu atât datorită incertitudinilor privind obţinerea rezultatelor estimate pentru viitor, cât mai ales datorită
riscului pe care îl prezintă activitatea întreprinderii evaluate.
Expresia riscului specific fiecărei întreprinderi este prima de risc, care se notează cu P.
Riscul propriu întreprinderii poate fi un risc economic (de exploatare) sau un risc financiar.
a) In primul caz este vorba de un risc care corespunde activităţii de exploatare a întreprinderii.

Pentru a-1 stabili, evaluatorul diagnostichează funcţiile de exploatare ale acesteia: juridică,
comercială, a producţiei-exploatării şi a personalului.
Rezultatul diagnosticelor funcţiilor de exploatare se materializează în depistarea unor atuuri sau
slăbiciuni, acestea din urmă fiind determinante pentru aprecierea riscului economic pentru că
penalizează valoarea întreprinderii.
De exemplu se iau în considerare: lipsa de contracte pe termen lung cu partenerii, marketing de
proastă calitate, dezinteres pentru promovarea de noi produse, mod defectuos de organizare a
producţiei, lipsa cointeresării materiale a personalului, dependenţa de clienţi etc.

b) In al doilea caz se ţine seama de riscul financiar specific întreprinderii, stabilit pe baza
diagnosticării funcţiei financiare a acesteia care poate prezenta următoarele puncte slabe: insuficienţa
fondului de rulment pentru acoperirea nevoii de fond de rulment, grad de îndatorare mai mare decât
media sectorului, durate de rotaţie mari pentru activele circulante etc.

Luarea în considerare a riscului economic şi a celui financiar conduce la definirea unei prime de
risc, care se va adăuga ratei neutre, pentru a se obţine rata de actualizare care va fi utilizată în calculele
de evaluare.

In ceea ce priveşte mărimea primei de risc se procedează astfel:


 se fixează o normă a priori de evoluţie a primei de risc; de cele mai multe ori se consideră
că valoarea maximă a primei de risc este chiar rata de risc;
 se urmăreşte apoi adâncirea preciziei în determinarea riscului (ex: 4 nivele în cadrul
primei de risc);
 etapa cea mai importantă este de a estima pe această scară definită (cu 4 nivele) riscul de
exploatare şi financiar al întreprinderii evaluate.

80
In practică se utilizează următoarele valori pentru aprecierea riscului:
 0,25 pentru risc mic;
 0,50 pentru risc mediu;
 1,00 pentru risc destul de ridicat;
 1,50 pentru risc ridicat;
 2,00 pentru risc foarte ridicat.

Capitalizarea

Capitalizarea reprezintă aducerea în valori actuale a unor rezultate constante la infinit. La fel
ca şi în cazul actualizării, pentru capitalizarea unei sume care se va obţine în viitor se utilizează rata de
actualizare care are aceeaşi interpretare economică.
Capitalizarea se deosebeşte de actualizare prin faptul că se aplică unor rezultate constante,
estimate pentru viitor şi prin faptul că ia în considerare un orizont de timp infinit şi nu finit.

1
Acestea doua particularitati condus la transformarea factorului de actualizare intr-un
1 r
1
factor de capitalizare .
r

3. Orizontul de prognoză

Al treilea element utilizat în formulele de evaluare a întreprinderii bazate pe performante este


orizontul de prognoză.
Acesta se exprimă în ani şi constituie o ipoteză a evaluatorului, corespunzând unei limite
constatate din diagnosticul sectorului de activitate căruia îi aparţine întreprinderea evaluată. Acest diag-
nostic determină durata de obţinere a rezultatelor estimate ale activităţii întreprinderii.

In practică se consideră:
 fie că durata vieţii întreprinderii este a priori infinită şi, în acest caz, perioada de
prognoză va fi de cel mult 25-30 ani, pentru că fluxurile care vor fi actualizate posterior
acestei perioade vor conta foarte puţin în evaluarea întreprinderii;
 fie două perioade, dintre care prima este mai scurtă, de 3-10 ani şi corespunde
orizontului de vizibilitate al întreprinderii, iar cea de-a doua perioadă reprezintă un
număr mai mare de ani, aproximativ diferenţa până la 20-30 ani.

Pentru prima perioadă, care este reprezentativă, vor fi elaborate mai multe scenarii de evoluţie,
în timp ce pentru cea de-a doua, ipotezele luate în calcul vor fi mult mai simple.

Metodele de evaluare

In funcţie de felul şi evoluţia previzionată a rezultatelor din exploatare, precum şi de mărimea


orizontului de prognoză, valoarea întreprinderii poate fi determinată:
81
 fie prin capitalizarea beneficiilor.
 fie prin actualizarea cash-flow-urilor

A. Metoda de capitalizare a beneficiilor


Conform acestei metode, valoarea întreprinderii este egală cu valoarea actuală a beneficiilor
viitoare care se capitalizează.

In practică se utilizează mai frecvent următoarele forme ale beneficiului:

a) metoda de capitalizare a rezultatului net contabil (RNC)

Modelul de calcul al valorii întreprinderii este următorul:


1 RNC
VRNC= Rezultatul net x rata de actualizare
= ,
r
unde:
1
= factor de capitalizare
r

b) metoda de capitalizare a dividendelor de plata (a rezultatului anual mediu


distribuit acţionarilor (D))

Modelul de calcul al valorii întreprinderii este următorul:


1 D
VD = dividend x rata de actualizare
=
r

c) metoda de capitalizare a capacitaţii beneficiare (B)

Modelul de calcul al valorii întreprinderii este următorul:


1 B
VB = capacitatea beneficiara x rata =
de actualizare r

B. Metoda de actualizare a cash-flow-urilor

Metoda este anticipativă, evaluarea întreprinderii făcându-se în funcţie de perspectivele sale de


dezvoltare.
Conform acestei metode, valoarea întreprinderii este egală cu valoarea actuală a fluxurilor de
trezorerie (cash-flow) care vor fi degajate în viitor de către întreprindere.

Etapele de parcurs sunt următoarele:

a) alegerea interpretării cash-flow-ului disponibil pe care îl degajă întreprinderea.


In practică se utilizează, cel mai frecvent următoarele interpretări ale cash-flow-ului:
82
 capacitatea de autofinanţare (CAF);
 discounted cash-flow (DCF).

b) cuantificarea fluxurilor de trezorerie care vor fi obţinute în viitor, prin alăturarea valorilor
previzionate ale elementelor componente.
De exemplu, în cazul DCF se procedează astfel:
 proiecţia profitului net pe baza evoluţiei previzibile a veniturilor şi cheltuielilor;
 estimarea evoluţiei NFR;
 stabilirea valorii investiţiilor necesare funcţionării normale a întreprinderii şi a
impactului lor asupra evoluţiei cifrei de afaceri şi a elementelor de cheltuieli;
 proiectarea cheltuielilor financiare în funcţie de împrumuturile care se vor
contracta.

c) stabilirea orizontului de prognoză


Actualizarea se referă la un orizont de timp finit de n perioade, în general de la 3 la 10 ani.
Acest orizont corespunde unei durate de previziune explicite, în care cash-flow-ul poate fi
calculat cu credibilitate pentru fiecare an.
El este stabilit de evaluator pornind de la diagnosticele întreprinderii:
 diagnosticul tehnic, tehnologic si de exploatare, care se referă la specificul
sistemului de producţie, durata de viaţă a întreprinderii;
 diagnosticul comercial, care prezintă ciclul de viaţă al produselor, modalităţile de
comercializare, caracteristicile sectorului şi poziţia concurenţială a întreprinderii;
 diagnosticul organizării, managementului si personalului, prin care se apreciază
capacitatea echipei de conducere şi a personalului;
 diagnosticul contabil - financiar, care reflectă rentabilitatea, lichiditatea sau alţi
indicatori ai situaţiei financiare a întreprinderii.

In plus se ia în considerare credibilitatea previziunilor efectuate de întreprindere în ceea ce


priveşte perioada de timp în care afacerea devine stabilă (adică creşterea volumului producţiei devine
relativ constantă şi începe distribuirea unor dividende atractive).

d) calculul valorii reziduale (Vr) în cazul metodei discounted cash-flow (DCF).

Valoarea reziduală corespunde orizontului de prognoză în care cash-flow-ul nu mai poate fi


calculat cu credibilitate, durată cuprinsă, în general, între 10 şi 20-30 de ani. Este expresia globală a
cash-flow-ului total realizabil în această perioadă care creşte într-o proporţie constantă.

Calculul Vr se poate face după o tehnică contabilă sau economică.


 Metoda contabilă are două variante [351:
- fie Vr = ANCj (activul net corectat) din ultimul an al orizontului de prognoză, n;
- fie Vr = RNC (rezultatul net contabil) din ultimul an al orizontului de prognoză, n.

 Metoda economică
Valoarea reziduală reprezintă suma fluxurilor actualizate pe care întreprinderea le va degaja
dincolo de orizontul de prognoză.
Se va extrapola cash-flow-ul (CF) din ultimul an al orizontului de prognoză, n, căruia i se aplică
un multiplicator rezidual Z.
83
Vr = CFn x Z,

1
Z= Pg
unde:
P- coeficient de ajustare la risc (prima de risc);

g - rata de creştere pe termen lung a cash-flow-rilor.


In practica evaluării, multiplicatorul rezidual Z ia valori cuprinse în intervalul 3 – 6.

După parcurgerea acestor patru etape se pot aplica doua metode:

1. Metoda actualizării capacitaţii de autofinanţare CAF,


adică actualizarea fluxurilor de trezorerie sub forma capacitaţii de autofinanţare CAF când
acesta este stabila pe cei n ani ai perioadei de prognoza
1
1  n
VCAF = CAFx (1 r )
r

2. Metoda discounted cash-flow (DCF),


DCF este suma actualizată a fluxurilor nete de disponibilităţi (CF) si a valorii actualizate a
valorii reziduale Vr.

CF1 CF2 CF3 Vr


VDCF = + 2 + 3 +
1  r (1  r ) (1  r ) (1  r ) n

VII. 3. METODE COMBINATE

Metodele de evaluare combinate lucrează cu expresii mixte ale valorii, care includ în acelaşi
timp valori bazate pe performantele întreprinderii şi valori patrimoniale.

Aceste metode de evaluare se împart în două categorii:


 metode bazate pe combinarea unei valori patrimoniale cu o valoare bazata pe
performantele întreprinderii;
 metode bazate pe noţiunea de goodwill.

A. Metoda de evaluare bazată pe combinarea unei valori patrimoniale cu o valoare bazata


pe performantele întreprinderii
Se mai numeşte metoda practicienilor, metoda germană sau metoda indirectă.

Constă în stabilirea unei medii simple sau ponderate între rezultatele furnizate prin cele două
moduri alternative de evaluare.

84
1. Metoda practicienilor in varianta cu medie simplă:

Vp  Va
V=
2

unde:
V- valoarea întreprinderii;
Vp- valoarea patrimonială;
Va - valoarea de bazata pe performante

2. Metoda practicienilor in varianta cu medie ponderata:

k1 x Vp  k2 x Va
V=
k1  k2

unde:
k1, k2 - coeficienţi de ponderare care ţin seama de importanţa unei metode bazate pe valori
patrimoniale sau pe valori de randament;
k1, k2 - nu pot lua valori mai mari de 5.

B. Metode de evaluare bazate pe noţiunea de goodwill


Goodwill-ul, care provine din limba engleză desemnând bunăvoinţă, se utilizează în limbajul de
evaluare indicând atitudinea favorabilă a pieţei faţă de întreprindere.
Goodwill-ul poate fi definit ca supervaloarea generată de exploatarea întreprinderii ce există
peste valoarea patrimonială sau concretă a acesteia.
Cu alte cuvinte, întreprinderea nu dispune doar de valori concrete, cuantificabile cu uşurinţă
prin metode directe, ci şi de elemente intangibile, care constituie sursa unei părţi din valoarea sa
globală.
Goodwill-ul este măsura valorii elementelor intangibile care nu pot fi în totalitate evaluate şi
înregistrate în contabilitate (deci nu intră în calculul valorilor patrimoniale obţinute pe baza bilanţului
contabil, ca de exemplu activul net contabil) cum sunt:
- reputaţia,
- superioritatea produselor,
- amplasamentul,
- clientela,
- bonitatea şi solvabilitatea faţă de terţi,
- poziţia fata de organismele publice şi administrative,
- competenţa tehnică, comercială, managerială.

O prezentare sintetică a surselor goodwill-ului o constituie capacitatea managerului de a


gestiona mijloacele sale de producţie, adică de a produce şi de a-şi comercializa produsele.

In concluzie, goodwill-ul intră în componenţa valorii globale a întreprinderii alături de valoarea


patrimonială a acesteia, care este de obicei activul net contabil.
Valoarea globală a întreprinderii este o valoare acceptată de un eventual cumpărător, care
apreciază aptitudinea întreprinderii de a obţine profit într-un cadru de exploatare dat (mijloace de
producţie, personal, stocuri, pieţe) şi se determină astfel:
85
V = ANCj+ GW

GW = V - ANCj

unde:
V- valoarea întreprinderii;
ANCj - activ net contabil;
GW- goodwill.

Dacă capitalul investit, exprimat prin ANCj, este prost valorificat, el va produce un beneficiu
(B) mai mic decât el însuşi.
În acest caz ANCj este mai mare decât B, obţinându-se un badwill.

BW = ANCj –V

Badwill-ul, care se mai numeşte goodwill negativ, poate sa apară atunci când întreprinderea îşi
foloseşte prost mijloacşj producţie (activele materiale) în ciclul de exploatare.
El reflecta o insuficienţă a rentabilităţii întreprinderii, care nu este generata de riscul economic
(industrial) al sectorului de activitate căruia îi aparţine.

In cazul existenţei unui badwill pentru o întreprindere data, valoarea globală a acesteia va fi
decotată, fiind mai mică decât valoarea patrimonială.
Uneori, scăderea valorii întreprinderii se opreşte la valoarea sa lichidativă sau de lichidare.
Metodele de evaluare bazate pe noţiunea de goodwill constau în estimarea goodwill-ului care
este apoi adăugat valorii patrimoniale pentru a degaja valoarea întreprinderii.
Ele au la bază formula:
V = ANCj+ GW

In cadrul acestei categorii de metode cele mai utilizate sunt următoarele:

1) Metoda directă,
care constă în reconstituirea şi măsurarea cheltuielilor necesare pentru obţinerea goodwill-ului.

Uneori goodwill-ul este echivalent cu fondul de comerţ (la întreprinderile productive).


La întreprinderile comerciale, fondul de comerţ diferă de goodwill pentru că include şi elemente
materiale necesare obiectului lor de activitate.

Metoda nu este posibil de aplicat decât întreprinderilor nou înfiinţate sau în perioada de lansare,
când pot fi mai uşor cuantificate aceste cheltuieli.

2) Metoda bazată pe capitalizarea unui superprofit (metoda anglosaxonă).

Pentru explicarea ei se presupune o întreprindere ale cărei capitaluri proprii au o valoare


patrimonială ANCj şi a cărei exploatare se presupune că va aduce un beneficiu previzionat constant, B.

86
Metoda presupune că nu există superprofit decât din momentul în care rentabilitatea degajată de
întreprindere care îmbracă forma beneficiului previzionat este mai mare decât cea care s-ar obţine
plasând pe piaţă (piaţa financiară sau sectorul de activitate al întreprinderii) un capital echivalent cu
ANCj.
Prin urmare, rentabilitatea aşteptată de la ANCj se obţine înmulţind ANCj cu rata rentabilităţii
observată la întreprinderile aceluiaşi sector şi cu caracteristici asemănătoare care se notează cu i.

Superprofitul sau supervaloarea se obţine dacă beneficiul previzionat B este mai mare decât
rentabilitatea capitalurilor proprii (i x ANCj).

Sp = B - i x ANC

Pentru a se ajunge la goodwill trebuie să se determine suma acestor supervalori capitalizate


1
aplicând factorul de capitalizare
r
B  ixANCj
GW =
r

Observaţie:
o supervalorile sunt constante la infinit;

o rata neutră i este diferită ca mărime de rata de actualizare r, datorită particularităţilor


întreprinderii în raport cu sectorul său.
Dacă i corespunde întregului sector, r este rata de actualizare specifică capitalurilor proprii ale
întreprinderii, care ţine seama nu numai de rentabilitatea obiectivă a pieţei (rata neutră), ci şi de riscul
de exploatare şi financiar specifice întreprinderii (prima de risc).

Existenţa riscului în formulă se justifică prin aceea că nu există garanţia perpetuării în viitor a
GW sau BW actual.

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:

B  ixANCj
V = ANCj +
r

3) Metoda rentei goodwill-ului (metoda experţilor contabili).

Este mai credibil ca superprofitul să fie produs în cursul unei perioade limitate de timp împărţită în
n perioade sau ani.
Goodwill-ul rezultă din actualizarea unei rente pe un orizont de prognoză finit de n ani, care
corespunde diferenţei între rezultatul observat B şi remunerarea normală (cu rata i) a capitalului investit
în întreprindere.

Ţinând cont că superprofitul care se actualizează este constant pe un număr finit de ani, această GW
este:

87
1  (1  r )  n
GW = (B - i x ANCj) x r

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:


1  (1  r )  n
V = ANCj + (B - i x ANCj) x r

4) Metode de obţinere a goodwill-ului prin multiplicarea unor rezultate cu un coeficient


determinat de evaluator, pe baza analizei şi diagnosticului, care poate lua valori între 1,5 şi 5.
Aceste metode se aplică în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.

V = ANCj + kx B

Rezultatul poate fi profitul net contabil, fluxul de trezorerie disponibilă (cash-flow) sau cifra de
afaceri (aceasta fiind folosită la evaluarea întreprinderilor comerciale cu amănuntul, cu ocazia vânzării
lor).

5) Metoda remunerării valorii substanţiale brute (VSB)

VSB =
(Total activ - Fond comercial)
+Bunuri pe care le foloseşte întreprinderea dar nu este proprietară
-Bunuri pe care nu le foloseşte întreprinderea deşi este proprietară
VSB, care este o altă valoare patrimonială, va înlocui ANCj în formulele de determinare a GW:
a) în cazul capitalizării unui superprofit constant pe o perioadă infinită de timp:
B  ixVSB
GW =
r

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:


B  ixVSB
V = ANCj +
r

b) în cazul actualizării unei rente a goodwill-ului:


1  (1  r )  n
GW = (B - i x VSB) x r

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:

88
1  (1  r )  n
V = ANCj + (B - i x VSB) x r

CAPITOLUL VIII. REDACTAREA RAPORTULUI DE EVALUARE

In cadrul raportului de evaluare a întreprinderii se recomanda cuprinderea cel puţin a


următoarelor informaţii:

1. obiectul evaluării îl constituie întreprinderea.


În cadrul raportului de evaluare se va proceda la descrierea afacerii, ce cuprinde informaţii
despre următoarele elemente: tipul organizaţiei; privire de ansamblu asupra economiei şi
ramurii de activitate; istoric; produsele, serviciile, pieţele şi clienţii; sensibilitatea la factorii
sezonieri sau ciclici; concurenţa; activităţile; furnizorii; facilităţile; angajaţii; mana-
gementul; dreptul de proprietate; descrierea generală a afacerii; tranzacţii cu participaţii în
afacerea evaluată care au avut loc în trecut;

2. scopul evaluării
Se va preciza:
- obiectivul evaluări; de exemplu, scopul vânzării întreprinderii evaluate;
- destinatarul, respectiv clientul lucrării de evaluare;

3. data evaluării
Se referă la intervalul de timp în care s-a realizat evaluarea şi la data la care se consideră
valabile rezultatele evaluării. Aceasta coincide de obicei cu data ultimei raportări financiare
de care s-a ţinut cont în evaluare. De asemenea, va fi menţionată data inspecţiei făcute în
scopul evaluării, ce trebuie să fie întotdeauna aceeaşi sau anterioară datei raportului final;

4. baza de evaluare,
Se are in vedere definiţiile valorilor estimate de către evaluator pentru întreprinderea ce face
obiectul lucrării de evaluare. Se va preciza dacă evaluarea se face pe baza valorii de piaţă
sau este un calcul al valorii diferite de valoarea de piaţa.

5. declaraţia de conformitate
În plus, este adăugată declaraţia de conformitate, ce trebuie să exprime clar conformitatea
cu standardele, incluzând statutul profesional al evaluatorului şi al oricărui specialist sau al
altei persoane consultante, orice ipoteze speciale, relaţie particulară cu clientul sau cu
proprietatea în cauză, factorii restrictivi, măsurile de remediere ce trebuie luate sau orice
deviere de la standarde făcută in mod excepţional;
In ceea ce priveşte răspunderea evaluatorului şi confidenţialitatea raportului de evaluare, se
precizează următoarele:
- confidenţialitatea se referă la nedezvăluirea de către evaluatori de informaţii confidenţiale
pe parcursul activităţii de evaluare, cu excepţia cazurilor când sunt autorizaţi să o facă. De
asemenea, aceştia nu vor folosi informaţii privind clientul sau obiectul raportului strânse în
timpul evaluării pentru a obţine avantaje neetice sau ilegale. La rândul său, beneficiarul
lucrării de evaluare nu are dreptul să publice informaţiile prezente în cadrul raportului fără
consimţământul scris al evaluatorului;
89
- răspunderea evaluatorului se referă la asumarea integrală de către acesta a celor precizate în
raportul de evaluare, ca şi la păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor din raport.
Evaluatorii de întreprinderi nu vor fi însă consideraţi răspunzători pentru activitatea de audit
prestată de alţi specialişti sau pentru deciziile sau instrucţiunile date de către directorul
întreprinderii.

6. ipotezele şl condiţiile limitative ale lucrării de evaluare, ca de exemplu:


- situaţiile de facto conţinute în raport sunt credibile şi corecte;
- evaluatorul trebuie să identifice sursele de date pe care s-a bazat, să indice dacă s-au folosit
date furnizate de terţi şi dacă acestea sunt de încredere, să precizeze dacă a făcut o verificare
a acestor date preluate;
- evaluatorul trebuie să precizeze că el nu are un interes prezent sau viitor în proprietatea
evaluată. Dacă există un interes sau o prejudecată, aceasta trebuie menţionată;
- analizele efectuate, opiniile şi concluziile sunt limitate numai de ipotezele prevăzute şi de
condiţiile limitative, fiind analize, opinii şi concluzii profesionale obiective şi personale ale
evaluatorului;

7. metodele de evaluare adoptate; justificarea alegerii acestora.


Se recomandă ca metodele de evaluare să fie prezentate, iar dacă este cazul se includ şi
calculele cu analizele pertinente de sensibilitate, risc şi/sau performanţă:
- analiza financiară, ce presupune includerea în raportul de evaluare a unor tabele care să
rezume bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere pe o perioadă adecvată, în funcţie de
scopul evaluării şi de natura întreprinderii evaluate. De asemenea, trebuie explicate în
amănunt corecţiile făcute asupra datelor financiare istorice raportate. Vor fi prezentate aici şi
ipotezele-cheie pentru previzionarea bilanţurilor şi a conturilor de profit şi pierdere. Va fi
analizată performanţa financiară a întreprinderii de-a lungul timpului şi, dacă este cazul, se
va compara cu performanţele întreprinderilor similare;

- metodologia de evaluare, în cadrul căreia sunt prezentate meto da/metodele de


evaluare folosite şi motivele pentru care acestea au fost utilizate. Vor fi precizate calculele şi
logica urmată în aplicarea unei (unor) metode de evaluare. In cadrul acestei etape se descrie
şi demersul logic urmat în procesul de reconciliere a diferitelor valori estimate într-o
singură valoare estimată.

8. impozitarea
Evaluatorul trebuie să arate clar dacă s-a ţinut cont de obligaţiile fiscale care pot apărea la o
vânzare, indiferent că sunt reale sau numai teoretice, şi dacă evaluarea reflectă sau nu
costurile de cumpărare sau de vânzare;
9. moneda raportului
Se vor menţiona valuta sau valutele în care se raportează evaluarea, ca şi baza conversiei,
acolo unde ea este exprimată în altă monedă decât cea a ţării în care proprietatea este
localizată;

10. anexe ce susţin metodele de evaluare aplicate şi concluziile evaluatorului


Se adaugă ca anexă şi o copie după contractul prin care s-au stabilit termenii evaluării.

Analiza şi fundamentarea raportului vor urmări interpretarea corectă a datelor, corelarea


dintre datele reale şi ipotezele avute în vedere la estimarea valorii finale. Analizele
90
efectuate, opinia şi concluziile sunt limitate numai de ipotezele şi de condiţiile limitative.
Utilizarea excesivă a unor condiţii limitative, care duc la diminuarea responsabilităţii
evaluatorului, este considerată ca fiind o deficienţă a raportului de evaluare, care alterează
concluzia evaluării.

METODE DE EVALUARE – APLICAŢII PRACTICE

Aplicaţia nr. 1.
In vederea ilustrării metodelor de evaluare a unei întreprinderi se va lua exemplul unei societati
comerciale ALFA ale cărei situaţii financiare, compuse din bilanţ si cont de profit si pierdere se prezintă
astfel:

BILANŢ

ACTIV PASIV
Construcţii 2.500 Capital social 5.000
Instalaţii 2.000 Rezerve 500
Cheltuieli de 200 Rezultatul net 1.400
constituire curent
Cheltuieli de cercetare 1.000 Provizioane 500
reglementate
Fond comercial 1.500 Datorii financiare 1.000

91
Titluri de participare 500 Datorii nefinaciare 300
pe termen lung
Stocuri 9.000 Furnizori 9.000
Creanţe 8.000 Datorii fiscale 9.000
Disponibilitati băneşti 1.000 Diferenţe din -
reevaluare
Cheltuieli in avans 1.000
TOTAL 26.700 TOTAL 26.700

CONT DE PROFIT SI PIERDERE

Venituri din exploatare = 34.200


Cheltuieli pentru exploatare = 33.192
Rezultat din exploatare = 1.008

Venituri financiare = 350


Cheltuieli financiare = 200
Rezultat financiar = 150
Rezultatul curent al exerciţiului = 1.158

Venituri excepţionale = 19.500


Cheltuieli excepţionale = 18.992
Rezultat excepţional = 508

Impozit pe profit 16% = 266

Rezultat net curent = 1.400

In vederea aplicării metodelor de evaluare se vor aduce corecţiile necesare datelor contabile si
se va elabora bilanţul economic.

Alte informaţii necesare elaborării bilanţului economic:


 se constată că o instalaţie a societăţii cu o valoare netă contabilă de 500, nu este utilizată
în exploatare;
 în legătură cu cheltuielile de cercetare-dezvoltare se apreciază că vor contribui la
dezvoltarea viitoare a societăţii;
 in cazul vânzării întreprinderii valoarea fondului comercial ar fi de 3.000;
 valoarea reevaluata a construcţiilor este de 3.000;
 valoarea reevaluata a instalaţiilor este de 2.100;
 o parte a titlurilor de participare deţinute, în valoare de 300, sunt considerate participatie
minoritara;
 valoarea actuala a stocurilor este de 8.000;
 se constată iminenţa unui litigiu cu un client pentru o creanţă în valoare de 2.000 pentru
care se constituie un provizion.

92
După efectuarea corecţiilor necesare se elaborează bilanţul economic astfel:

BILANŢ ECONOMIC

ACTIV PASIV
Valori Dif Active Activ Valori Dif Pasive Pasiv
contab reeval fictive Corectat contab reeval fictive Corect
ile ile at
Construcţii 2.500 +500 - 3.000 Capital social 5.000 - - 5.000
Instalaţii 2.000 +600 -500 2.100 Rezerve 500 - - 500
Cheltuieli 200 - -200 - Rezultatul net 1.400 - -2.000 -600
de curent
constituire
Cheltuieli 1.000 - - 1.000 Provizioane 500 - - 500
de cercetare reglementate
Fond 1.500 -1.500 - 3.000 Datorii 1.000 - - 1.000
comercial financiare
Titluri de 500 - -300 200 Datorii 300 - - 300
participare nefinaciare pe
termen lung
Stocuri 9.000 -1.000 - 8.000 Furnizori 9.000 - - 9.000
Creanţe 8.000 -2.000 - 6.000 Datorii fiscale 9.000 - - 9.000
Disponibilit 1.000 - - 1.000 Diferenţe din - -400 - -400
ati băneşti reevaluare
Cheltuieli in 1.000 - -1.000 -
avans
TOTAL 26.700 -400 -2.000 24.300 TOTAL 26.700 -400 -2.000 24.300

I. Aplicarea metodelor patrimoniale

1. Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda activului net contabil

ANC = Total active – Total datorii

ANC = 26.700 – (1.000 + 300 + 9.000 + 9.000) = 7.400

2. Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda Activului net corectat

ANCj = Total Activ corectat – Datorii totale corectate

ANCj = 24.300 – (1.000 + 300 + 9.000 + 9.000) = 5.000

3. Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda capitalurilor permanente necesare


exploatării, CPNE.
93
Alte informaţii privind calculul capitalurilor permanente necesare exploatării :

- imobilizările considerate că aparţin exploatării sunt:


o imobilizările corporale cu excepţia unei hale dezafectate care nu mai
este utilizată în exploatare, la valoarea netă de 500, şi
o imobilizările necorporale cu excepţia cheltuielilor de constituire şi a
fondului comercial.

- necesarul de fond de rulment pentru exploatare este de 3.000

CPNE =
Imobilizări nete utilizate în exploatare :
- construcţii ……………………………..3.000 – 500 = 2.500
- echipamente …………………………...2.100
- cheltuieli de cercetare – dezvoltare….…1.000

+ Necesar de fond de rulment 3.000

CPNE = ( 2.500 + 2.100 + 1.000) + 3.000 = 8.600

4. Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda valorii substanţiale:

Alte informaţii privind calculul valorii substanţiale

- întreprinderea deţine în leasing o instalaţie în valoare de 4.000


- întreprinderea a încheiat un contract de închiriere pentru un mijloc de transport în valoare de
1.800 şi un contract de concesionare pentru un teren în valoare de 2.500
- întreprinderea a închiriat unei alte societăţi un depozit în valoare de 2.000
- pentru exerciţiile următoare se preconizează o reparaţie capitală la unele instalaţii al cărei cost
se estimează la 1.550

a) Calculul valorii substanţiale brute (VSB)

VSB = Total activ corectat


+ Active folosite de întreprindere fără a fi proprietară
- Active inchiriate altor întreprinderi sau împrumutate
- Costul estimat al reparaţiilor

VSB = 24.300 + (4.000 + 1.800 + 2.500) – 2.000 – 1.550 =


= 24.300 + 8.300 – 2.000 – 1.550 = 29.050

b) Calculul valorii substanţiale nete (VSN)

VSN = VSB – Datorii totale corectate

94
VSN = 29.050 – 19.300 = 9.750

II. Aplicarea metodelor bazate pe performantele întreprinderii

Alte informaţii privind calculul valorii societăţii prin metode bazate pe performantele
întreprinderii:
 cheltuieli cu amortizările şi provizioanele 5.000;
 cheltuieli excepţionale din vânzarea imobilizărilor 10.200;
 venituri din amortizări şi provizioane 3.500;
 venituri excepţionale din vânzarea imobilizărilor 11.150.
 orizontul de prognoză estimat de evaluator ţinând cont de perspectivele societăţii şi de
evoluţia viitoare a sectorului de activitate căruia îi aparţine, în ceea ce priveşte condiţiile
de exploatare specifice, este de 3 ani;
 rata de actualizare deflatată este stabilită de evaluator la 24% în funcţie de rata medie a
dobânzii bancare acordate clienţilor nebancari care este de 19% şi de riscul economic şi
financiar specific societăţii evaluate care este de 25%
 dividendele care se vor distribui acţionarilor sunt de 400;
 rezultatul net contabil conform contului de profit si pierdere este de 1.400.

1. Determinarea valorii întreprinderii prin Metode de capitalizare a beneficiilor

a) metoda de capitalizare a rezultatului net contabil (RNC)

1 RNC
VRNC= Rezultatul net x rata de actualizare
= ,
r
unde:
1
= factor de capitalizare
r

1
VRNC= RNC x
r
1 1
VRNC = 1.400 x = 1.400 x 0,24 = 1.400 x 4,166 = 5.832
24%

b) metoda de capitalizare a dividendelor de plata (a rezultatului anual mediu distribuit


acţionarilor (D))
1 D
VD = dividend x rata de actualizare
=
r

1 1
VD = 400 x = 400 x 0,24 = 400 x 4,166 = 1.666
24%

2. Determinarea valorii întreprinderii prin Metode de actualizarea cash-flow-urilor


95
a) metoda actualizării capacitaţii de autofinanţare CAF,
1
1  n
VCAF = CAFx (1 r )
r
CAF
=
Rezultat net
+Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
-Venituri din reducerea sau anularea provizioanelor
± Plusvalori sau minusvalori obţinute din vânzarea imobilizărilor

CAF = 1.400
+ 5.000
-3.500
+ 10.200
-11.150

CAF = 1.950
1 1
1  3
1  1  0,526
VCAF = 1.950 x (1 0.24) = 1.950 x 1,9 = 1.950 x = 1.950
0.24
0.24 0.24
0,474
x 0,24 = 1.950 x 1,975 = 3.851

b) metoda discounted cash-flow (DCF)

CF1 CF2 CF3 Vr


VDCF = + 2 + 3 +
1  r (1  r ) (1  r ) (1  r ) n

DCF
=
Profit net
± Cheltuieli şi venituri cu amortizările şi provizioanele
-Variaţia nevoii de fond de rulment (ANFR)
-Investiţii de menţinere a potenţialului de activitate
±Plus sau minus valori din vânzarea imobilizărilor
-Cheltuieli financiare
+ Valoarea reziduală (Vr)

DCF = CFa +Vr

în cazul metodei DCF se cunosc in plus:


 fluxurile de trezorerie (cash-flow-urile) estimate pentru cei 3 ani ai orizontului de

96
prognoză sunt de 1.960, 2.225, respectiv 2.185;
 valoarea reziduală aferentă perioadei următoare celor 3 ani şi până la infinit este
estimată la 9.200.

1.960 2.225 2,.185 9.200


VDCF = 1  0,24 + + +
(1  0,24) 2 (1  0.24) 3 (1  0,24) 3

1.960 2.225 2.185 9.200


= 1,24 + 1,537 + 1,9 + 1,9

= 1.581 + 1.448 + 1.150 + 4.842

= 9021

III. Aplicarea metodelor combinate

A. Metoda de evaluare bazată pe combinarea unei valori patrimoniale cu o valoare bazata


pe performantele întreprinderii
Se mai numeşte metoda practicienilor, metoda germană sau metoda indirectă.

1. Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda practicienilor in varianta cu medie


simplă:

Vp  Va
V=
2

unde:
V- valoarea întreprinderii;
Vp- valoarea patrimonială;
Va - valoarea de bazata pe performante

5.000  5.833
V= = 5.416
2

2. Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda practicienilor in varianta cu medie


ponderata:

k1 x Vp  k2 x Va
V=
k1  k2

unde:
k1 = 2;
k2 = 3.

97
2 x 5.000  3 x 5.833
V= = 5.500
2  3

B. Metode de evaluare bazate pe noţiunea de goodwill

1) Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda directă,

Metoda nu este posibil de aplicat decât întreprinderilor nou înfiinţate sau în perioada de lansare,
când pot fi mai uşor cuantificate aceste cheltuieli.

2) Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda bazată pe capitalizarea unui superprofit


(metoda anglosaxonă).

Se cunoaşte ca:
 i = rata de plasament fără risc
 i = 19% = 0,19
 B = RNC = 1.400
 ANCj = 5.000
 r = 24% = 0,24

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:

B  ixANCj
V = ANCj +
r

B  ixANCj
GW =
r

1.400  0,19 x 5.000 450


GW = 0,24
= 0,24 = 1.875

V = 5.000 + 1.875 = 6.875

Se observă că societatea dispune de un goodwill care majorează valoarea intrinsecă a activelor


sale.

3) Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda rentei good-will-ului


B = RNC = 1.400
ANCj = 5.000
R = 24% = 0,24

98
1  (1  r )  n
GW = (B - i x ANCj) x r

1  (1  0,24) 3
GW = (1.400 – 0,19 x 5.000) x 0,24

1  (1,9)
= 1.400 -950 x 0,24

1  1,9
= 450 x 0,24

= 450 x 12

= 5.400

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:


1  (1  r )  n
V = ANCj + (B - i x ANCj) x r

V = 5.000 + 5.400 = 10.400

4) Determinarea valorii întreprinderii prin Metoda de obţinere a good-wilului prin


multiplicarea unor rezultate cu un coeficient determinat de evaluator.
B = RNC = 1.400
k=3
V = ANCj + kx B
V = 5.000 + 3 x 1.400 = 5.000 + 4.200 = 9.200

5) Determinarea valorii intreprinderii prin Metoda remunerarii substantiale brute.

a) în cazul capitalizării unui superprofit constant pe o perioadă infinită de timp:


B = RNC = 1.400
VSB = 29.050
i = 19% = 0,19
r = 24% = 0,24
99
B  ixVSB
GW =
r
1.400  0,19 x 29.050 1.400  5.520
GW = 0,24
= 0,24
= -17.166

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:


B  ixVSB
V = ANCj +
r
V = 5.000 + (-17.166) = -12.166

b) în cazul actualizării unei rente a goodwill-ului:


1  (1  r )  n
GW = (B - i x VSB) x r

1  (1  0,24) 3
GW = (1.400 – 0,19 x 29.050) x 0,24

1  (1,9)
= (1.400 – 5.520) x 0,24

2,9
= - 4.120 x 0,24 = -49.440

Valoarea întreprinderii se obţine astfel:


1  (1  r )  n
V = ANCj + (B - i x VSB) x r

V = 5.000 -49.440 = 44.440

Se observă că prin aplicarea acestei metode valoarea societăţii este negativă datorită faptului că
există o discrepanţă între valoarea activelor (reprezentate de VSB) pe care le utilizează şi rezultatul
obţinut în urma utilizării acestora. Astfel, această metodă se va utiliza în combinaţie cu alte metode de
evaluare.

Aplicaţia nr.2.
Bilanţul economic al unei întreprinderi BETA se prezintă astfel :
100
Activ corectat = 23.000;
Pasiv corectat, din care = 23.000;
Datorii totale = 5.000.
Sa se determine valoarea patrimoniala a întreprinderii.

Rezolvare
Valoarea patrimoniala a întreprinderii = ANCj – Datorii totale = 23.000 – 5.000 = 18.000

Aplicaţia nr.3.
Care este valoarea activului net corijat al unei întreprinderi GAMA care, după reevaluare si
efectuarea corecţiilor necesare, prezintă următoarea situaţie patrimoniala :
Capital social = 3.000;
Active imobilizate = 8.000;
Stocuri = 20.000;
Creanţe = 15.000;
Rezerve = 500;
Profit = 1.000;
Diferenţe din reevaluare = 14.000;
Disponibilităţi = 500;
Datorii nefinanciare = 25.000.

Rezolvare

ANCj = Activ reevaluat corectat - Total datorii

Activ reevaluat corectat = 8.000 + 20.000 + 15.000 + 500 = 43.500

ANCj = 43.500 – 25.000 = 18.500

Aplicaţia nr.4.
Care este valoarea patrimoniala de baza a unei întreprinderi care după reevaluare si efectuarea
corecţiilor necesare prezintă următoarea situaţie patrimoniala :

Imobilizări = 60.000 - Capital social = 70.000


Creanţe = 400.000 - Datorii nefinanciare= 640.000
Stocuri = 300.000 - Diferenţe reeval = 50.000
Disponibilităţi = 20.000 - Profit = 10.000
- Rezerve = 10.000
________________________ ___________________________
= 780.000 = 780.000

Se cunoaşte ca întreprinderea a luat cu chirie o instalaţie in valoare de 10.000 si a închiriat unei


alte întreprinderi un depozit a cărui valoare este de 15.000.
101
Rezolvare

VSB = Total activ corectat


+ Active folosite de întreprindere fără a fi proprietară
- Active închiriate altor întreprinderi sau împrumutate
- Costul estimat al reparaţiilor

VSB = 780.000 + 10.000 – 15.000 = 775.000

Aplicaţia nr. 5
Pe baza datelor din aplicaţia nr.4, sa se determine valoarea substanţiala neta.

Rezolvare

VSN = VSB – Datorii totale corectate

VSN = 775.000 – 25.000 = 750.000

Aplicaţia nr. 6
Care este valoarea patrimoniala de baza a unei întreprinderi care după reevaluare si efectuarea
corecţiilor necesare prezintă următoarea situaţie patrimoniala :

Imobilizări = 6.000 - Capital social = 7.000


Creanţe = 40.000 - Datorii nefinanciare= 64.000
Stocuri = 30.000 - Diferenţe reeval = 5.000
Disponibilităţi = 2.000 - Profit = 1.000
- Rezerve = 1.000
________________________ ___________________________
= 78.000 = 78.000

Rezolvare

ANCj = Activ reevaluat corectat - Total datorii

ANCj = 78.000 – 64.000 = 14.000

Aplicaţia nr. 7
Sa se determine valoarea întreprinderii EPSILON cunoscând ca:

Imobilizări = 6.000 - Capital social = 7.000


Creanţe = 40.000 - Datorii nefinanciare= 64.000
Stocuri = 30.000 - Diferenţe reeval = 5.000
Disponibilităţi = 2.000 - Profit = 1.000
102
- Rezerve = 1.000
________________________ ___________________________
= 78.000 = 78.000

Alte informaţii privind calculul valorii societăţii prin metode bazate pe performantele
întreprinderii:
 rezultatul net contabil conform contului de profit si pierdere este de 1.000;
 rata de actualizare este de 15%

Rezolvare

1 RNC
VRNC= Rezultatul net x rata de actualizare
= ,
r
unde:
1
= factor de capitalizare
r

1
VRNC= RNC x
r
1 1
VRNC = 1.000 x = 1.000 x 0,15 = 1.000 x 6,666 = 6.666
15%

103

S-ar putea să vă placă și