Sunteți pe pagina 1din 62

Cap. 1.

DESCOPERIREA, NATURA, PRODUCEREA ŞI PROPRIETĂŢILE


RADIAŢIILOR RÖNTGEN

A. PREMISELE ŞI ISTORICUL DESCOPERIRII RADIAŢIILOR RÖNTGEN

Inca din secolul al XVIII-lea, Hauksbee şi mai apoi Nollet au observat că dacă
se face vid într-un tub din sticlă şi se lasă să treacă prin el un curent electric, se
produc o serie de descărcări electrice sub forma unor fenomene luminoase.
Ulterior, prin anii 1860, Geissler a reluat experimental cu diferite tuburi de
sticlă prevăzute la capete cu doi electrozi conectaţi la o sursă de înaltă tensiune,
respective o bobină de inducţie, din care se putea scoate aerul până la o presiune de
câţiva torri. Aplicând pe electrozi o tensiune de câteva mii de volţi şi scăzând
presiunea, descărcările electrice apar sub forma unor panglici luminoase, care
stratificându-se apar iar mai târziu este definit spaţiul întunecat al lui Faraday, Hittorf
sau Crookes şi în final au fost descoperite radiaţiile catodice, atunci când în tub totul
era întunecat cu excepţia unei pete roşii-violacee din spatele anodului (razele
catodice).
In secolul al XIX-lea, concepţia dominantă asupra structurii materiei o prezintă
ca fiind alcătuită din molecule şi atomi, moleculele fiind considerate ca cele mai mici
particule din materie capabile să existe în stare liberă, iar atomii, ca cele mai mici
particule de materie capabile să intre în combinaţii.
Ipoteza unui atom indivizibil a fost pusă la îndoială de unele descoperiri ale
ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, cum sunt radiaţiile catodice (Hittorf, 1868 şi
Crookes, 1879), radiaţiile canal (Goldstein, 1886), radiaţiile Röntgen (Röntgen, 1895)
şi radioactivitatea naturală (Becquerel, 1896), ridicând problema unei structuri reale
a atomului.
Pe baza acestor descoperiri a fost emisă ideea dezintegrării naturale a
atomilor grei, la începutul secolului al XX-lea, în anul 1901, de către Rutherford şi
Soddy, şi a fost imaginat primul model atomic, al lui Thomson, în anul 1904: atomul
este format din sarcini electrice pozitive şi negative uniform repartizate în masa
atomului, care se neutralizează reciproc, astfel că acesta este neutru din punct de
vedere electric.
Deşi modelul atomic al lui Thomson explica fenomene, ca radiaţiile luminoase,
încălzirea metalelor, radiaţiile catodice, ionizarea gazelor etc., el nu putea explica
radioactivitatea şi în special formarea particulelor alfa şi comportarea acestora când
străbat foiţe metalice subţiri. Odată cunoscute experienţele de absorbţie şi
împrăştiere a unui fascicul de particule alfa ce străbat foiţe metalice subţiri, a fost
imaginate al doilea model atmic, modelul planetar al lui Rutherford, în anul 1906, în
care atomul este prezentat ca fiind constituit dintr-un nucleu în care sunt concentrate
sarcinile electrice positive şi aproape toată masa lui şi dintr-un înveliş exterior format
din sarcini electrice negative (electroni) care se mişcă în jurul nucleului pe nişte
orbite circulare, în conformitate cu legile mecanicii clasice. Conform teoriei electrodi-
namicii clasice, electronii mişcându-se pe
orbite trebuie să emită continuu energie
sub formă de unde electromagnetice. Ori
astfel, pierzând din energia lor cinetică,
viteza de rotaţie va scădea şi ei vor descrie
orbite din ce în ce mai apropiate de nucleu
până vor cădea pe acesta.
In anul 1913, Niels Bohr, căutând
să explice rezultatele experimentale din
fizica atomică, a emis cele două postulate
cuantice, verificate experimental de Frank
Hertz şi alţii, confirmându-se că energia
internă a atomului poate să aibă numai
Fig. 1.1. Modelul atomic al natriului, după Rutherford
valori discrete, determinate, că atomul ab-
soarbe din afară energie şi o radiază dintr-o dată, în cuante întregi, şi că de fiecare
dată emite numai radiaţii de o anumită frecvenţă, corespunzătoare cuantei de
energie pierdute de atom.
In baza acestor considerente a fost imaginat cel de al treilea model atomic al
lui Bohr, în 1913, care, dezvoltat de către Sommerfeld în 1915, prin analogie cu
mişcarea planetelor în jurul Soarelui, considerând cazul general al problemei lui
Kepler din mecanica clasică, a presupus orbitele pe care se deplasează electronii ca
fiind sub formă de elipsă. Mai mult decât atât, electronul, pe lângă faptul că are o
mişcare de rotaţie în jurul nucleului, mai posedă şi o mişcare în jurul axei sale,
mişcare ce determină existenţa unui moment cinetic propriu al electronului, numit
spin. Starea electronului va fi caracterizată prin patru mărimi: raza vectoare,
azimutul, orientarea spaţială a orbitei şi spinul, astfel Sommerfeld imaginează cel de
al patrulea model atomic în 1915.
In anul 1932, J. Chadwick descoperă neutronul, o particulă de masă egală cu
a protonului, însă fără sarcină electrică, iar Ivanenko şi Heisenberg emit teoria
neuroprotonică a structurii atomului, după care nucleul atomic este alcătuit din
protoni şi neutroni, astăzi fiind cunoscute peste 50 de tipuri de particule în interiorul
nucleului.
Plecând de la aceste descoperiri, s-a tras concluzia că atomii diferitelor
elemente se deosebesc între ei prin numărul de particule elementare pe care le
cuprind (protoni, electroni şi neutroni). Locul lor este determinat în sistemul periodic
al lui Mendeleev, fiecare element fiind caracterizat prin numărul de ordine (Z), care
este egal cu numărul de protoni, şi prin numărul de masă (M), care reprezintă
numărul de protoni şi neutroni egal cu masa lui atomică rotunjită până la numărul
întreg cel mai apropiat. Proprietăţile diverse ale diferitelor elemente chimice sunt
determinate atât de sarcina lor pozitivă, cât şi de structura învelişului electronic.
Evident, reprezentarea reală a structurii atomilor pe baza tuturor concepţiilor
actuale este foarte complicată, însă înţelegerea fenomenului de producere a

2
radiaţiilor Röntgen este suficientă în primă aproximaţie cunoaşterea structurii
simplificate a modelului atomic, învăţată în clasele de liceu.

B. DESCOPERIREA RADIAŢIILOR RÖNTGEN

Prin radiaţie se înţelege astăzi un fascicul de particule în mişcare. Termenul


de particulă cuprinde atât “particule de energie” (cuante de energie) cu masă de
repaus nulă – fotonii – cât şi particulele cu masa de repaus diferită de zero –
electroni, atomi, particule elementare (protoni, neutroni, mezoni π etc.).
Dintre radiaţiile nucleare, radiaţiile gamma şi Röntgen sunt de natură
electromagnetică, fiind constituite numai din fotoni. Ele au deci caracter dual,
ondulatoriu şi corpuscular. Din domeniul lungimilor de undă ale radiaţiilor
electromagnetice (λ = 30 km…0,00012 Å), radiaţiile Röntgen ocupă aproximativ
domeniul λ = 2 până la 0,00012 Å.
Radiaţiile Röntgen una dintre descoperirile contemporane care s-a impus în
aproape toate domeniile de activitate, prin importanţa covârşitoare a aplicaţiilor sale
multilaterale. Radiaţiile Röntgen au deschis un drum nou:
- în fizică, în special în fizica atomică, deoarece au pătruns în atom şi
făcând o breşă în învelişul său au arătat posibilitatea eliberării
energiei atomului;
- descoperirea lor a iniţiat în medicină, noi metode de diagnosticare şi
tratament;
- în ştiinţă – metode noi de cercetare a proceselor fizico-mecanice,
fizico-chimice şi biologice;
- în tehnică şi producţie – metode de analiză spectrală şi structurală a
materiei, metode noi de automatizare a proceselor tehnologice;
- în agricultură – noi căi de influenţare şi dirijare a eredităţii;
- în antropologie, în paleontologie şi în artă – noi căi de cercetare şi
datare etc.
Se poate afirma că nu există astăzi aproape nici un domeniu al activităţii
umane în care radiaţiile Röntgen să nu-şi găsească cele mai felurite utilizări,
devenind alături de celelalte mari descoperiri ale minţii omeneşti, mândria secolului
nostru. In această situaţie, cunoaşterea temeinică a naturii şi proprietăţilor radiaţiilor
Röntgen, a multiplelor şi variatelor lor utilizări a devenit o necesitate a timpurilor
noastre.
Descoperirea radiaţiilor Röntgen a avut loc în seara zilei de 8 spre 9 noiembrie
1895, când profesorul Wilhelm Conrad Röntgen a observat, în timp ce repeta o
experienţă de descărcări electrice în tuburi cu gaze rarefiate, la Institutul de fizică din
Würtzburg al cărui conducător era, că un recipient care conţinea platinocianură de
bariu devenea fluorescent ori de câte ori se produceau descărcări în tubul cu gaz
rarefiat. Röntgen se găsea în faţa unui fenomen cu totul nou şi necunoscut, întrucât
tubul cu care lucra era acoperit cu hârtie neagră (se lucra cu un tub Hittorf învelit în
hârtie neagră, după indicaţiile lui Ph. Lenard, care urmărise efectul de fluorescenţă al
radiaţiilor catodice) ceea ce, din câte se ştia, era suficient pentru a opri ieşirea

3
radiaţiilor catodice din tub şi pentru a împiedica producerea fluorescenţei pe ecranul
învecinat. Reluând experienţele, a reuşit să repete fenomenul pe un ecran de carton
acoperit cu platinocianură de bariu. Indepărtând ecranul de tubul lui Hittorf,
fenomenul continua să se producă. Intercalând între ecran şi tub o carte groasă sau
plăci metalice subţiri, fenomenul totuşi se producea; radiaţiile nu puteau fi oprite
decât de plăci metalice groase. Sapte săptămâni de muncă minuţioasă, de verificare,
de experiment, au trecut până când Röntgen a făcut Societăţii fizico-medicale din
Würtzburg o comunicare preliminară, binecunoscută sub numele “Über eine neue Art
von Strahlen” (Despre un nou fel de radiaţii), rămasă memorabilă în analele ştiinţei şi
purtând data de 28 decembrie 1895. Aceste radiaţii necunoscute el le-a numit “raze
X”; mai apoi ele au primit numele de “radiaţii Röntgen”, în cinstea marelui
descoperitor. Ecoul a fost deosebit în lumea oamenilor de ştiinţă progresişti.
Numeroşi cercetători din diferite ţări şi domenii diferite au continuat lucrările lui
Röntgen pentru a găsi noi proprietăţi şi domenii de aplicaţie. De remarcat că savanţi
români, fizicianul Dragomir Hurmuzescu şi dr. Gheorghe Marinescu, încă din primele
săptămâni după descoperire au făcut primele cercetări din lume descoperind
proprietăţi ale razelor X. Abia în primul sfert al secolului XX s-a stabilit natura
electromagnetică a radiaţiilor Röntgen, s-a descoperit spectrul lor caracteristic,
polarizarea, difracţia, interferenţa şi alte proprietăţi.
Röntgenologia a devenit o ramură independentă a fizicii şi medicinii.
Tehnica folosirii radiaţiilor Röntgen a impus construirea unui mare număr de
tipuri de aparate Röntgen, cu caracteristici specifice fiecărui domeniu şi fiecărei
metode. Intre aceste tipuri există şi o serie de elemente comune, fapt pentru care,
din acest punct de vedere, aparatele se pot clasifica în patru mari categorii, şi
anume:
- aparate pentru röntgendiagnostic;
- aparate pentru röntgenterapie;
- aparate pentru röntgendefectoscopie;
- aparate pentru analize structurale şi spectrale.

C. NATURA ŞI PRODUCEREA RADIAŢIILOR RÖNTGEN

Radiaţiile Röntgen fac parte din acea formă a materiei care se numeşte
lumină; ceea ce le deosebeşte de radiaţiile vizibile ale luminii este faptul că lungimea
lor de undă este cu mult mai mică sau, cu alte cuvinte, energia fotonilor radiaţiilor
Röntgen este mult mai mare decât energia fotonilor radiaţiilor vizibile.

1. TUBUL RÖNTGEN

Construcţia. Sursa tehnică a radiaţiilor Röntgen o constituie un dispozitiv


special denumit generatorul de radiaţii sau tubul radiogen sau, mai direct, tubul
Röntgen (fig. 1.2.). Acesta este construit dintr-un balon de sticlă specială (sticlă
Pirex), cu un vid înaintat (10-7 până la 10-8 torr), în care se găsesc introduşi doi
electrozi, anodul şi catodul.

4
Catodul K este format dintr-un fir metalic subţire din wolfram, spiralizat şi
încălzit până la incandescenţă (2000 – 2500 0C) cu ajutorul curentului electric
furnizat de o sursă exterioară B, denumit curent de încălzire.
Anodul A, sau ţinta de frânare, este format dintr-o placă metalică, dintr-un
material greu fuzibil (wolfram, molibden, platină, tantal etc.), de formă
dreptunghiulară sau ovoidală. Materialul se alege corespunzător scopului în care se
utilizează radiaţiile. Anodul este aşezat în faţa catodului, în centrul balonului şi
înclinat faţă de axa tubului pentru ca fasciculul de radiaţii să iasă din tub
perpendicular pe axa longitudinală a acestuia. Anodul se încălzeşte puternic sub
bombardamentul electronilor şi din acest motiv plăcuţa de metal greu fuzibil este
fixată pe o bară de cupru,material cu un coeficient de conductibilitate termică ridicată
ce permite o răcire bună a anodului.
Bara din cupru şi respective anodul
sunt răcite cu aer, apă sau ulei şi, în
cele mai multe cazuri, cu două sau
chiar cu toate aceste trei sisteme de
răcire.
Vidul din tub este necesar
pentru:
- a micşora rezistenţa la
înaintare a electronilor;
- în scopul prevenirii oxidării
catodului încălzit la
Fig. 1.2. Producerea radiaţiilor Röntgen în tubul cu incandescenţă;
emisie termoelectronică:
Ua – tensiune anodică; Ia – current anodic; e – - a fi un bun izolant electric,
electroni; A – anod; K – catod; B – baterie; X – împotriva tensiunii inverse de
radiaţii Röntgen. străpungere.
Primul tub electronic utilizat a fost tubul lui William David Coolidge, în anul
1913.
Principiul de funcţionare. Se ştie că emisia termoelectronică este
proprietatea metalelor încălzite la incandescenţă de a emite electroni în cantitate cu
atât mai mare cu cât temperatura corpului este mai mare.
Incălzind catodul la incandescenţă, datorită energiei termice primite electronii
liberi din metal şi cei de pe nivelele energetice periferice dobândesc o viteză
suficientă pentru a învinge forţele electrostatice de atracţie ale câmpului nuclear şi se
îndepărtează de metal formând în jurul filamentului un nor de electroni, numit
încărcătură spaţială negativă. S-a obţinut o emisie termoelectronică.
Aplicând între anod şi catod o tensiune înaltă (peste 12000 V), cu o polaritate
astfel aleasă încât anodul să fie pozitiv faţă de catod, în tub se va naşte un curent
electric, format din electronii emişi de catod. Electronii, care sunt particule cu sarcini
electrice negative, vor fi antrenati cu viteze din ce în ce mai mari către anodul de
polaritate pozitivă, datorită câmpului electric format între cei doi electrozi. Tensiunea

5
electrică aplicată între electrozi se numeşte tensiune anodică şi se notează Ua, iar
curentul electric din tub se numeşte curent anodic şi se notează cu Ia.
Electronii astfel acceleraţi, ajungând la anod, pătrund foarte puţin în interiorul
acestuia, fiin frânaţi şi captaţi de atomii păturilor superficiale ale anodului. Din
această cauză, anodul este numit şi ţintă de frânare. In mişcarea lor accelerată dintre
catod şi anod, electronii vor căpăta o energie cinetică, care, în momentul frânării lor,
conform principiului conservării energiei, se va transforma în alte forme de energie şi
anume în căldură (în cea mai mare parte) şi în energia unor alte radiaţii. Aceste
radiaţii au fost numite radiaţii Röntgen.
Deci, radiaţiile Röntgen sunt produse prin frânarea bruscă a electronilor
rapizi (acceleraţi) de către o ţintă, motiv pentru care se mai numesc şi radiaţii de
frânare (bremsstrahlung). In acest process, numai o mică parte din energia cinetică a
electronilor se transformă în radiaţii Röntgen (de la câteva zecimi de procente până
la câteva procente la tuburile cu mare randament), restul de energie cinetică
transformîndu-se în căldură, ceea ce înseamnă că la anod se degajă o cantitate
însemnată de căldură.
Randamentul tubului Röntgen. Cu cât
filamentul va avea o temperatură mai
ridicată, cu atât numărul de electroni emişi
de acesta va fi mai mare şi în consecinţă şi
curentul anodic Ia va fi mai mare (fig. 1.3.).
Adică, dacă t3>t2>t1, şi I3>I2>I1. Cu cât
tensiunea anodică Ua va fi mai mare, cu atât
acceleraţia electronilor va fi mai puternică şi
în consecinţă energia lor cinetică va fi mai
mare. In concluzie, odată cu creşterea lui Ua
Fig. 1.3. Caracteristicile unui tub Röntgen
va creşte şi Ia, deci odată cu creşterea
Ia=f(Ua) pentru diferite temperaturi ale puterii electrice consumate (Pa=UaIa), creşte
filamentului: şi valoarea absolută a energiei care se
Ia-curentul anodic; Ua-tensiunea anodică; transformă în radiaţii Röntgen.
t(0C)-temperatura filamentului.

Randamentul unui tub Röntgen creşte odată cu mărirea tensiunii anodice ,


acestarămânînd totuşi foarte mic la tensiuni până la 400 kV. Pentru un anod de
wolfram şi la o tensiune anodică de 400 kV, randamentul este de aproximativ numai
3% din toată energia electrică preluată de anod.
La tensiune pulsatorie sau alternativă (aceasta este situaţia din
practică),randamentul tubului este mai mic decât la tensiune continuă. In scopul
măririi randamentului tubului în cazul tensiunilor pulsatorii sau alternative, se
foloseşte tubul Röntgen cu trei electrozi, având o grilă de comandă. Aplicând grilei un
potenţial electric negativ faţă de catod, curentul anodic se blochează în cazul valorilor
tensiunii anodice insuficient de mari, făcând ca radiaţiile să fie generate numai în
acea parte din perioadă în care tensiunea anodică este apropiată de valoarea sa
maximă şi astfel se obţine o radiaţie care cantitativ şi calitativ se apropie de cea
produsă de tensiunea continuă.

6
2. NATURA RADIAŢIILOR RÖNTGEN

a. Fotonii (caracterul corpuscular al radiaţiilor Röntgen)

Natura şi proprietăţile radiaţiilor Röntgen depind de procesul fizic al frânării şi


captării electronilor de căţre anod. Electronii acceleraţi de câmpul electric dintre anod
şi catod, în momentul atingerii ţintei au fiecare aproximativ aceeaşi viteză şi energie
cinetică:

mv2/2=eUa (1.1)

unde:
m este masa electronului;
v – viteza cu care acesta loveşte ţinta;
e – sarcina electronului (e=1,602·10-20 u.e.a.m.);
Ua – diferenţa de potenţial aplicată la capetele tubului Röntgen.

Frânarea lor se produce însă în mod diferit. Cei mai mulţi dintre electroni sunt
frânaţi treptat sub acţiunea câmpurilor electrice interatomice şi în acest caz întreaga
lor energie cinetică se transformă în energie termică. O parte dintre electronii care nu
au fost frânaţi de câmpurile interatomice sau care au fost parţial frânaţi, pot fi frânaţi
brusc prin ciocnirea cu electronii liberi ai ţintei de frânare. Energia cinetică a fiecărui
electron din această categorie se transformă integral în radiaţii Röntgen, care se
propagă în spaţiu sub formă de impuls, într-o anumită direcţie, în mod rectiliniu.
Acest impuls de energie se numeşte cuantă de energie sau foton.

Fotonii de frânare. Având în vedere caracterul complex al ciocnirii (energia


cinetică a electronului incident, direcţia de mişcare, variaţia tensiunii anodice, atomii
de gaz rămaşi în tub etc.), rezultă că vor exista fotoni de diferite energii şi cu
propagări în toate azimuturile. Fotonii cu energia cea mai mare vor fi aceia rezultaţi
dintr-o frânare bruscă a electronilor care n-au mai suferit o frânare anterioară
parţială şi care îşi transformă întreaga lor energie cinetică în energie radiantă. Aceştia
sunt fotonii de frânare.

Fotonii de absorbţie. O parte dintre electroni pot pătrunde în atom şi pot


expulza electronii de pe orbitele cele mai apropiate de nucleu, trecându-i pe o orbită
periferică şi producând o stare de excitare a atomului, sau pot să-i îndepărteze
definitiv din atom, producând ionizarea lui. Atomul însă nu poate rămâne excitat
(stare de neechilibru) mai mult de 10-8 secunde. Alţi electroni de pe orbite mai
îndepărtate vor lua locul celor expulzaţi, eliberând în acelaşi timp, sub formă de
impuls, câte o cuantă de energie, datorată diferenţei energetice dintre nivelele sau
păturile respective. Aceste impulsuri sunt fotoni de absorbţie. Valorile energiei
acestor fotoni nu sunt egale cu valorile energiei cinetice a electronilor incidenţi, ci cu
diferenţa de energie dintre nivelele energetice între care se produc deplasările de

7
electroni. Stiut fiind că nivelele energetice au valori discrete, înseamnă că fotonii de
absorbţie vor avea numai anumite valori de energie. Numărul fotonilor de absorbţie
este în general mult mai mic decât acela al fotonilor de frânare.

b. Caracterul ondulatoriu al radiaţiilor Röntgen

Atunci când electronul este frânat de anod, are loc variaţia vitezei unei sarcini
electrice într-un timp scurt. Se ştie că în jurul unui conductor parcurs de un curent
electric variabil în timp apare un câmp electromagnetic ce se propagă cu viteza
luminii (300000 km/s). Prin analogie, la frânarea fiecărui electron va lua naştere un
câmp electromagnetic ce se va propaga în toate azimuturile, în volumul 4π, cu viteza
mai sus arătată. Fiecărui foton de radiaţie, pe lângă caracterul corpuscular, trebuie
să i se atribuie şi un caracter ondulatoriu.
Prin anul 1900, Planck a stabilit relaţia dintre energia fotonului şi lungimea sa
de undă:

Wf = hc/λ (1.2)

în care Wf este energia fotonului, h este o constantă stabilită de Planck şi denumită


constanta lui Planck (h=6,62·10-27 erg·s), c este viteza luminii (c=3·105 km/s
=3·108m/s) şi λ este lungimea de undă a fotonului.

Fig. 1.4. Caracteristica λmin=f(Ua):


Ua-tensiunea anodică; λ-lungimea de undă
în Å.

Fig. 1.5 Spectrul undelor electromagnetice

8
Se poate deci afirma că un ansamblu de fotoni formează un flux de radiaţii de o
anumită lungime de undă şi de o anumită energie. Din relaţiile (1.1) şi (1.2) rezultă
că, cu cât tensiunea de accelerare Ua (deci energia fotonului) este mai mare, cu atât
lungimea sa de undă λ va fi mai mică (fig. 1.4.). Cum energia fotonilor depinde fie de
valoarea energiei cinetice a electronilor care bombardează anodul, fie de condiţiile de
frânare a acestora, lungimile de undă şi direcţiile de propagare vor avea valori
diferite. Lungimea de undă a fluxului de radiaţii se consideră egală cu lungimea de
undă medie a fotonilor care îl formează, iar energia lui este dată de suma energiilor
fotonilor.
Domeniul lungimilor de undă ale radiaţiilor Röntgen este diferit de al celorlalte
tipuri de radiaţii electromagnetice, după cum reiese din figura 1.5, unde prezentăm
spectrul general al undelor electromagnetice, în care vedem că domeniul de undă al
radiaţiilor Röntgen este cuprins între 10-9 şi 10-11 m.

3. INTENSITATEA ŞI ENERGIA RADIAŢIILOR RÖNTGEN

Fluxul de radiaţii Röntgen are două componente:


- radiaţiile de frânare, costituite din fotonii produşi prin frânare;
- radiaţiile de absorbţie, numite şi radiaţii caracteristice, constituite
din fotonii produşi prin absorbţie.
Radiaţiile Röntgen sunt caracterizate de următoarele mărimi: intensitatea de
radiaţie, energia de radiaţie, intensitatea totală de radiaţie.

Cantitatea de energie radiantă care


revine în unitatea de timp pe unitatea
de suprafaţă perpendiculară pe
direcţia fasciculului de radiaţii
defineşte intensitatea de radiaţie
Iλ.
Repartizarea intensităţii radiaţiilor în
funcţie de lungimea de undă
formează spectrul energetic.
Intensitatea totală a radiaţiei
este suma energiei radiaţiilor pentru
Fig. 1.6. Spectrul continuu al radiaţiilor toate lungimile de undă, adică
de frânare: integrarea suprafeţei de sub curba
Iλ – intensitatea fluxului de radiaţii; λ- radiaţiilor de frânare.
lungimea de undă a radiaţiilor; λmin –
lungimea de undă minimă; λmed –
lungimea de undă medie,
corespunzătoare intensitătii maxime.

9
a. Radiaţiile de frânare

Radiaţiile de frânare se caracterizează printr-un spectru energetic continuu,


numit şi spectru de frânare, indiferent de natura ţintei de care se ciocnesc electronii
acceleraţi.
Aspectul spectrului din fig. 1.6. a fost stabilit prin măsurarea intensităţilor I λ
ale diverselor radiaţii, cu ajutorul camerelor de ionizare.
Se observă că, pentru o anumită tensiune anodică (aceeaşi energie a
electronilor incidenţi), energia radiaţiilor Röntgen se distribuie neuniform în raport cu
lungimea de undă.
◊ Concluzie. Intensitatea de radiaţie este maximă pentru o lungime de undă
λmed dată de următoarea relaţie stabilită experimental:

λmed ≈ 1,5 λmin (1.4)

Maximul intensităţii de radiaţie nu corespunde radiaţiei de cea mai mică lungime de undă
(λmin), adică de cea mai mare energie, deoarece numai o mică parte dintre radiaţiile emise au o
asemenea energie, deci intensitatea corespunzătoare lor este mică.

Energia radiaţiei. In figura 1.7. s-a reprezentat variaţia energiei radiaţiei în


funcţie de lungimea de undă, pentru diverse valori ale tensiunii de accelerare U a.
Suprafaţa închisă de curbele Eλ = f(λ) reprezintă intensitatea totală de radiaţie. Se
observă că, odată cu creşterea tensiunii anodice, ponderea radiaţiilor de lungimi de
undă mici în fluxul de radiaţii creşte (maximul energiei Eλ se deplasează spre λ mici);
de asemenea, se înregistrează şi o creştere a intensităţii totale de radiaţie, datorită
creşterii energiei cinetice a fiecărui electron în parte.
Mărirea intensităţii totale de radiaţie are loc şi la tensiune anodică constantă,
în condiţiile creşterii curentului anodic, adică la creşterea numărului de electroni
frânaţi pe anod.

b. Radiaţiile de absorbţie
Alura curbelor din figurile 1.6 şi 1.7 se
modifică atunci când se ţine seama şi de
energia fotonilor de absorbţie, adică de
spectrul caracteristic. Apariţia radiaţiilor
caracteristice este posibilă cu condiţia ca
tensiunea anodică să fie mai mare sau
cel puţin egală cu o valoare critică, ce
depinde de natura ţintei de frânare a
electronilor. Pentru a explica spectrul de
absorbţie, vom considera schema
simplificată a unui atom, din figura 1.8.
Trecerea unui electron de pe nivelul
Fig. 1.8. Schema simplificată a unui atom energetic L pe nivelul K se va face cu
pentru explicarea spectrului de absorbţie: emitere de energie W. Dacă nivelului e-
K, L, M, N,…-nivelele energetice; Kα, Kβ, Kγ…-
radiaţiile seriei L; Lα, Lβ, Lγ…-radiaţiile seriei L;
Mα, Mβ, Mγ…-radiaţiile seriei M. 10
nergetic L îi corespunde o energie WL, iar nivelului K – o energie WK, atunci W = WK
– WL. Stiind că W = hν, rezultă că hν = hνK – hνL, adică ν = νK – νL, ceea ce înseamnă
că energia eliberată reprezintă o energie radiantă de frcvenţă ν. Aceeaşi energie
trebuie cheltuită pentru a trece un electron de pe nivelul K pe L. Ori de câte ori un
electron este smuls de pe nivelul K, el este înlocuit printr-un electron de pe nivelele
energetice L, M, N etc., iar locul acestora este ocupat de electronii de pe nivelele M,
N, O etc. Prin urmare, atunci când apar radiaţiile seriilor K ( Kα, Kβ, Kγ), vor apărea
şi radiaţiile seriilor M (Mα, Mβ, Mγ). Cum fiecărui element îi corespund anumite
niveluri energetice, cuantele de energie emise W (deci şi frecvenţele ν şi lungimile de
undă λ ale liniilor de spectru) vor fi caracteristice pentru fiecare element. Spectrul de
linii al unui element este prin urmare diferit de spectrul de linii al altor elemente. El
reprezintă spectrul caracteristic al elementului care reprezintă ţinta de frânare.

Fig. 1.9. Seriile spectrului radiaţiilor Röntgen caracteristice ale unei ţinte din wolfram
In figura 1.9 este reprezentată spectrograma radiaţiilor Röntgen produse de
un tub cu anod de wolfram.
Spectrul de linii al radiaţiei caracteristice
se suprapune peste spectrul continuu al
radiaţiei de frânare. Curbele Iλ = f(λ)
pentru cazul când se ţine seama şi de
spectrul caracteristic, vor poseda
maxime pronunţate (peek-uri) pentru
acele lungimi de undă ce corespund
nivelelor energetice între care se produc
deplasări de electroni. Alura acestor
curbe depinde, evident, de natura
materialului din care este confecţionat
anodul tubului Röntgen, şi anume ţinta
de frânare.
In figura 1.10 este arătată
Fig. 1.10. Variaţia densităţii radiaţiei Röntgen în
funcţie de lungimea de undă şi de tensiunea
distribuţia maximelor în cazul unui anod
anodică cumulată pentru spectrul de frânare şi de wolfram atunci când sunt expulzaţi
spectrul caracteristic la anodul din wolfram. electroni de pe primul (grupa K) şi de pe
Ua-tensiunea anodică; Iλ-densitatea radiaţiei; λ- al doilea (grupa L) nivel energetic, şi
lungimea de undă. sunt înlocuiţi cu electroni de pe orbite
mai îndepărtate.

11
◊ Notă. Radiaţiile seriilor M, N, O etc., au lungimi de undă aşa de mari fiind
absorbite chiar de peretii tubului Rx, aşa că nu apar pe radiogramă decât atunci când
se iau unele măsuri speciale.
Se poate admite cu o infimă aproximaţie (aşa cum se vede din fig. 1.10) că
intensitatea totală a radiaţiei este dată numai de spectrul de frânare.
Din cele arătate până acum se poate trage concluzia că valoarea intensităţii
radiaţiei depinde de:
- valoarea tensiunii anodice;
- curentul anodic;
- natura materialului din care este confecţionat anodul.

D. PROPRIETĂŢILE RADIAŢIILOR RÖNTGEN

Posibilităţile radiaţiilor Röntgen s-au întrevăzut după primele rezultate şi au


stimulat interesul pentru cercetarea lor temeinică şi fundamentală.
Cele mai importante proprietăţi ale radiaţiilor Röntgen, care au determinat şi
numeroasele lor utilizări în medicină, tehnică şi fizica experimentală sunt prezentate
în cele ce urmează.

1. Se poate considera ca o primă proprietate a radiaţiilor Röntgen, atât din


punct de vedere istoric cât şi al valorii lor de întrebuinţare, puterea de pătrundere.
Chiar în prima comunicare, Röntgen a arătat că radiaţiile descoperite de el au o
putere de pătrundere foarte mare, putând străbate cu uşurinţă corpuri
netransparente pentru lumină. Ele pot fi însă practic oprite de sticla cu săruri de
plumb, aşa cum a reieşit mai târziu, complet transparentă pentru radiaţiile
luminoase. Röntgen a observat că obiectele mai groase şi cele mai dense sunt mai
greu străbătute decât obiectele mai subţiri sau cu densitate mai mică.
Atenuarea intensităţii fasciculului de radiaţii pentru aceeaşi intensitate I0
depinde de grosimea şi natura materialului, dependenţă exprimată prin relaţia
exponenţială


I  I 0.e-  x (1.5)

Unde: I0 este intensitatea radiaţiilor incidente, I este intensitatea fasciculului după


interacţia cu material, µ/ρ este coeficientul masic de absorbţie, care exprimă
cantitativ interacţia radiaţie – materie şi x este grosimea materialului străbătut [cm].

Interacţia radiaţiilor cu substanţa pe care o străbat dă naştere la trei efecte: fotoelectric,


Compton şi formarea de perechi electron-pozitron, efecte pe care le vom studia în capitolul următor.

Cum valoarea coeficientului masic de atenuare este funcţie de lungimea de


undă a radiaţiei şi de numărul atomic al materialului din care este confecţionată ţinta
de frânare, rezultă că puterea de pătrundre a radiaţiilor depinde de lungimea de
undă a radiaţiei şi de numărul atomic Z al ţintei.

12
Puterea de pătrundere a radiaţiei este direct proporţională cu frecvenţa lor
(deci cu energia lor şi prin urmare – cu tensiunea de accelerare a electronilor) şi
invers proporţională cu lungimea lor de undă.
Puterea de pătrundere a radiaţiilor într-un mediu iradiat este numită duritatea
radiaţiei. Radiaţiile mai puţin penetrante au fost denumite radiatii moi, iar cele foarte
penetrante au fost denumite radiaţii dure. Radiaţiile moi se caracterizează printr-o
lungime de undă λ mare şi frecvenţă ν mică, iar radiaţiile dure se caracterizează prin
λ mic şi ν mare.
Posibilitatea de a se obţine radiaţii moi sau dure a fost realizată în anul 1915
de către fizicienii W. Duane şi F. Hunt, care au stabilit că o creştere a tensiunii
anodice duce la o micşorare a lungimii de undă după relaţia:

λmin = 12,35/Ua max (1.6)

Puterea de pătrundere este o proprietate de mare importanţă practică, atât


în medicină cât şi în analiza structurală a materiei. In medicină se utilizează radiaţii
Röntgen cu lungimi de undă ce variază de la 1,5 Å (radiaţii moi) şi până la
aproximativ 0,035 Å (radiaţii dure).
2. Propagarea radiaţiilor Röntgen se face în linie dreaptă şi în toate
azimuturile, în volumul 4π, cu aceeaşi viteză ca şi a luminii (în vid c=3·10 5 km/s).
Viteza radiaţiilor a fost determinată experimental în anul 1904 şi a fost explicată
theoretic prin faptul că radiaţiile au, ca şi lumina, natură electromagnetică, diferite
fiind doar valorile lui λ şi υ .
3. Intensitatea fluxului de radiaţii scade cu pătratul distanţei, la fel ca
şi pentru lumină. Considerăm un punct O, sursa, de unde pleacă radiaţiile Röntgen
care se vor propaga aşa cum am văzut anterior. Volumul în care ele se vor propaga
va avea forma unei sfere. Privind fig. 1.11,
se observă că aceeaşi cantitate de energie
radiantă traversează atât suprafaţa sferei S
de rază R, cât şi suprafaţa sferi S’ de rază
R’=2R.
Pe unitatea de suprafaţă S’ va cădea
o intensitate de radiaţii I’ de atâtea ori mai
mică decât intensitatea I care a căzut pe
suprafaţa S, de câte ori suprafaţa S’ este
Fig. 1.11. Scăderea intensităţii
radiaţiilor Röntgen cu pătratul
mai mare decât suprafaţa S, întrucât:
distanţei. I/I’= 4π R’2 / 4π R2
unde, înlocuind R’ = 2R, vom obţine:

I/I’ = 4R2/R2 adică I’ = I/4.

Aşadar, in propagarea lor, intensitatea radiaţiilor variază în raport invers cu


pătratul distanţei.

13
4. Reflexia. Radiaţiile Röntgen se reflectă după aceleaşi legi ca şi lumina.
Atunci când neregularităţile sau rugozitatea suprafeţei reflectante sunt mult mai mici
ca lungimea de undă a radiaţiei incidente, deci când suprafaţa este lucioasă, se
produce o reflexie regulată, iar când acestea sunt mai mari decât lungimea de undă
a radiaţiei incidente, are loc o reflexie de difuzie. Ori în cazul radiaţiilor Röntgen,
unde lungimea de undă este foarte mică, chiar dacă atomii suprafeţei reflectante ar fi
aşezaţi în acelaşi plan, diametrele lor sunt mai mari decât lungimea de undă a
radiaţiilor incidente, reflexia regulată nu este posibilă.

◊ Notă. S-a obţinut totuşi experimental o reflexie regulată pentru o incidenţă


razantă.

5. Refracţia radiaţiilor Röntgen, ca şi la lumină, există, însă este extrem de


slabă datorită lungimilor de undă extrem de mici şi a vitezei lor aproape egală în
toate mediile (inclusive în vid). Indicii de refracţie snt mai mici decât unitatea abia cu
câteva milionimi şi de aceea deviaţiile radiaţiei refractate sunt foarte greu de
observat, fapt pentru care multă vreme a fost negată această proprietate. Legile de
refracţie ale radiaţiilor Röntgen sunt aceleaşi ca şi ale luminii, dar deoareccce
refracţia este aşa de mică, în practică este neglijabilă.

6. Polarizarea. Radiaţiile Röntgen sunt polarizate chiar de la producerea lor


pe ţinta de frânare: frânarea electronilor în direcţia mişcării lor imprimă electronilor
din atomii ţintei (anodului) oscilaţii pe aceeaşi direcţie şi în felul acesta radiaţiile
pornesc de la punctul de impact într-un anumit plan şi deci sunt polarizate.

7. Difracţia. Are loc atunci când o rază de lumină traversează anumite


deschideri, numite reţele de difracţie, cu dimensiuni cu foarte puţin mai mari decât
lungimea sa de undă. Pentru radiaţiile Röntgen însă, reţelele de difracţie ce pot fi
realizate artificial au deschideri enorme faţă de lungimea lor de undă şi difracţia nu
poate avea loc în aceleaşi condiţii ca şi în cazul luminii.
Primele spectrograme de difracţie (lauegrame) au fost obţinute de către Laue
în anul 1912, printr-o reţea naturală oferită de cristale. După o muncă lungă şi
susţinută pentru perfecţionarea metodelor, abia în anul 1925, Compton şi Doan au
reuşit să obţină difracţii cu o reţea obişnuită din metal cu 50 de trăsături pe mm,
întrebuinţînd incidenţa razantă, şi astfel să determine spectrul radiaţiilor prin
difracţie.

8. Ionizarea gazelor. Radiaţiile Röntgen ionizează gazelle prin care trec.


Incă din anul 1896, fizicianul roman Dragomir Hurmuzescu împreună cu Prof.
Benoist, la Sorbona – Paris, au arătat că un ecran metallic iradiat devine sursă de
ioni, care fac gazul bun conducător. Când un fascicul de radiaţii traversează un gaz,
se produce efectul fotoelectric, ca şi la traversarea corpurilor solide. Deoarece
numărul atomic Z al gazelor este mic, energia radiaţiilor incidente este cu mult mai

14
mare decât cea necesară pentru a desprinde electronii din atomii gazului, cu o slabă
forţă de legătură. Astfel aproape întreaga energie a fotonului incident este transmisă
electronului desprins, sub formă de energie cinetică. Electronii smulşi, datorită marii
lor energii primite, se comportă ca şi electronii razelor catodice fiind capabili la rândul
lor să expulzeze alţi electroni din atomii pe care-i traversează şi care devin astfel ioni
pozitivi. Electronii pierd de fiecare dată câte o mică parte din energia lor, pe care o
cedează noilor electroni desprinşi, şi în cele din urmă ei vor fi fixaţi pe atom, căruia îi
cedează restul de energie sub formă de căldură. Atomul (neutru din punct de vedere
electric) care a fixat electronul devine acum un ion negativ.
Rezultă deci că fenomenul de ionizare a gazelor este un fenomen exploziv, în
lanţ. Sub acţiunea radiaţiilor, într-un gaz se produc ioni pozitivi, rezultaţi din atomi
care au expulzat un fotoelectron, ioni negativi, rezultaţi din atomi care au fixat un
electron, şi electroni liberi.

Dacă se realizează montajul din fig. 1.12,


legînd două plăci metalice la o sursă de
current continuu (o baterie) în serie cu un
galvanometru, se constată că atât timp cât
gazul nu este iradiat, prin galvanometru nu
trece nici un current electric. Iradiind gazul
dintre plăci cu un fascicul de radiaţii,
galvanometrul va indica prezenţa unui
current, care este curentul de ionizare. Prin
iradiere, aerul dintre cele două plăci a devenit
bun conducător de electricitate, fiind ionizat,
Fig. 1.12. Ionizarea gazelor produsă
de radiaţiile Röntgen: şi circuitul s-a deschis. Ionii negativi şi
A-anod; K-catod; G-galvanometru; electronii merg la placa polarizată pozitiv
B-baterie; I-curent de ionizare; (-)- (anod) iar ionii pozitivi vor fi atraşi spre placa
electroni şi ioni negativi; (+)-ioni polarizată negativ (catod) stabilindu-se un
pozitivi.
current electric prin galvanometru.

Proprietatea radiaţiilor Röntgen de a ioniza gazele este una dintre cele mai
importante şi stă la baza atât a radiodiagnosticului cât şi a radioterapiei medicale. De
asemenea, această proprietate stă şi la baza realizării camerelor de ionizare,
dozimetria radiaţiilor şi a dispozitivelor iontomat pentru reglarea automată a timpului
de expunere în radiografiile medicale.
Urmărind fig. 1.13, se observă cum curentul de ionizare la început este
proporţional cu tensiunea şi respectă legea lui Ohm (porţiunea O – a), apoi rămâne
constant independent de tensiune (porţiunea a – b), deoarece utilizează toţi
electronii şi ionii produşi (current de saturaţie, iar în porţiunea b – c creşte din nou
puternic, pentru că odată cu creşterea tensiunii ionii şi electronii capătă energii

15
cinetice considerabile şi vor produce ei înşişi
ionizare, sporind foarte mult numărul sarcinilor
electrice. La un moment dat, datorită ionizării în
avalanşă descărcarea va avea loc sub forma unei
scântei numite descărcare disruptivă.
Intensitatea curentului de saturaţie produs
într-o cameră de ionizare serveşte ca măsură a
intensităţii fasciculului de radiaţii Röntgen
ionizante. Descărcarea se va face cu atât mai
repede cu cât radiaţiile vor fi mai intense, adică
vor produce o ionizare mai intensă, şi invers.
Electroscopul lui Dragomir Hurmuzescu, peste un
Fig. 1.13. Caracteristica curentului de
ionizare:
pătrar de veac a făcut înconjurul lumii în mai
I – curentul de ionizare; u – toate laboratoarele de cercetare şi măsurare a
tensiunea bateriei. radiaţiilor, fiind considerat în acelaşi timp şi
primul dozimetru pentdru măsurarea intensităţii
fasciculului de radiaţii Röntgen.

9. Radiaţiile Röntgen provoacă luminiscenţa anumitor corpuri. Aceasta a


fost de fapt proprietatea care a dus la descoperirea lor, prin apariţia luminiscenţei
unor cristale din platinocianură de bariu aflate întAmplător pe masa de lucru în timpul
experimentului.
Luminiscenţa este de două feluri:
- fluorescenţă, atunci când lumina produsă durează numai atât timp cât
corpul se găseşte sub acţiunea radiaţiei incidente;
- fosforescenţă, atunci când lumina produsă durează şi după încetarea
radiaţiei incidente, un timp mai lung sau mai scurt.
Fenomenul de luminiscenţă este explicat prin excitarea atomului, care
înmagazinează energie de la radiaţia incidentă, modificîndu-şi structura prin efectul
fotoelectric. După excitare, atomul revine la starea iniţială reemiţînd energia
absorbită, sub forma unei radiaţii luminoase cu o frecvenţă mult mai mică.
La fluorescenţă, starea de excitaţie sau viaţa medie a unui atom excitat
durează de la 10-7 până la 10-8 s, pe când la fosforescenţă atomul rămâne excitat mai
mult timp, el nu revine la starea iniţială decât ca urmare a unei influenţe exterioare,
cum ar fi sub acţiunea căldurii. De aceea, cu cât temperatura este mai scăzută, cu
atât este mai mare numărul de substanţe care devin fosforescente.
Platinocianura de bariu (PtCn4Ba, 4 H2O apă de cristalizare) este o substanţă
cu fluorescenţă verzuie şi este folosită pentru foliile fluorescente ale ecranelor
radioscopice. Tungstanatul de calciu (WO4Ca) este fosforescent şi este utilizat mai
mult ca ecran întăritor în casetele de radiografii, în scopul scurtării timpului de
expunere. Silicatul de zinc sau Willemita pură (SiO4Zn2) constituie substanţa
fluorescentă (şi fosforescentă) a ecranelor de tipul Astral şi Ossal.

16
10. Nu au sarcină electrică. Radiaţiile Röntgen nu sunt deviate de un camp
magnetic, la fel ca şi radiaţiile gamma (γ), ceea ce demonstrează că ele nu au
sarcină electrică. (fig. 1.14.).
11. Provoacă acţiuni chimice. Radiaţiile
Röntgen nu pot exercita direct acţiuni chimice,
dar electronii expulzaţi pot provoca fenomene
chimice. Iată câteva exemple:
a) impresionează emulsia fotografică formată
din halogenuri de argint; aceasta este cea
mai importantă acţiune chimică a
radiaţiilor Röntgen. Fenomenul se explică
tot prin ionizarea materiei provocată însă
de radiaţiile corpusculare secundare la
nivelul straturilor electronice superficiale
ale atomilor emulsiei de argint;
Fig. 1.14. Devierea radiaţiilor într- b) prin iradierea unei soluţii de ammoniac şi
un camp electromagnetic: sublimat se obţine un precipitat de
1 – container de plumb; 2 – sursa calomel. Acesta fiind un mijloc de
de radiaţii X sau γ. măsurare a intensităţii radiaţiilor;

c) modifică culoarea platinocianurii de bariu din verde în galben şi apoi în


brun, în funcţie de intensitatea şi durata acţiunii. Acesta fiind efectul Villard (a fost
descoperit de Villard în 1898);
d) acţionează asupra seleniului. Seleniul cristalizat, atunci când este iradiat,
are proprietatea de a-şi mări conductibilitatea electrică. Proprietatea aceasta a stat la
baza construirii – de către Fürstenau – a unui dispozitiv pentru măsurat intensitatea
radiaţiilor Röntgen.

17
Cap. 2 INTERACŢIA RADIAŢIILOR CU MATERIA.
CALCULUL DOZELOR, DETECTAREA
ŞI MĂSURAREA RADIAŢIILOR

A. INTERACŢIA RADIAŢIILOR CU MATERIA

Problema interacţiei radiaţiilor cu material este interesantă atât pentru a


asigura protecţia contra radiaţiilor, cât şi pentru alegerea unui detector de radiaţii.
In general, aşa cum s-a arătat deja, fenomenul ce se observă la interacţia
radiaţiilor nucleare cu material este ionizarea. Datorită energiei lor, radiaţiile au
capacitatea de a smulge din atomii materiei prin care trec, electronii orbitali. Deci
ionizarea materiei presupune transferul unei cantităţi de energie către materie. In
cazul radiaţiilor Röntgen şi gamma (γ) pot avea loc trei procese diferite: efectul
fotoelectric, efectul Compton şi formarea de perechi electron – positron.

1. EFECTUL FOTOELECTRIC

Electronii emişi prin effect fotoelectric se numesc fotoelectroni.


Cele trei legi experimentale ale efectului fotoelectric sunt următoarele:
- o substanţă dată emite fotoelectroni numai atunci când frecvenţa
radiaţiilor incidente este mai mare decât o anumită limită, denumită
pragul efectului fotoelectric;
- numărul de fotoelectroni emişi de substanţă în unitatea de timp este
direct proporţional ciu intensitatea radiaţiilor incidente;
- viteza fotoelectronilor smulşi dintr-o
substanţăeste cu atât mai mare cu cât
frecvenţa radiaţiilor incidente absorbite
de substanţă (ν) este mai mare.
Efectul fotoelectric poate fi explicat pe baza
naturii corpusculare a radiaţiei
electromagnetice. Considerăm un fascicul
monoenergetic (spectru continuu) de radiaţii
Röntgen, avînd energia hν, care cade pe un
corp oarecare, constituit dintr-un singur
element (fig. 2.1). Electronii de pe diferitele
nivele de energie ale atomilor elementului vor
Fig. 2.1. Reprezentarea schematică absorbi energia fotonilor şi vor părăsi atomul
a efectului fotoelectric: cu o anumită energie cinetică mv2/2, atunci
hν-energia fotonului de radiaţie când energia fotonului este mai mare decât
Röntgen; e-electronul smuls din energia de legătură a electronului întâlnit.
atom; K, L, M…-nivele energetice
Intreaga energie incidentă hν a
fotonului este disipată pentru extracţia
electronului din atom.

18
Energia de legătură a atomului (P1 = 15 – 80000 eV) este cu atât mai mare cu cât
electronul se află pe un nivel energetic mai apropiat de nucleu.
Frecvenţa ν0 corespunzătoare celei mai mici cuante care poate extrage
electronul liber – pragul fotoelectric al substanţei – rezultă din condiţia:

h ν0 = P2
unde P2 este energia de extracţie a electronului.
Procesul, simplu în aparenţă, se complică deoarece locul rămas liber după
smulgerea electronului din atom este ocupat de un electron de pe o orbită mai
îndepărtată şi se eliberează astfel din nou o cantitate de energie sub formă de fotoni
(fig. 2.1). Această energie este egală cu diferenţa dintre energiile corespunzătoare
orbitei pe care s-a plasat electronul şi energia corespunzătoare orbitei de pe care a
venit.
Ecuaţia de echilibru este: hν = mv2/2 + P1 + P2.

2. EFECTUL COMPTON

Efectul Compton (sau împrăştierea Compton) are loc atunci când radiaţia
incidentă loveşte un electron liber sau slab legat dintr-un atom al substanţei iradiate.

Electronii foarte depărtaţi de nucleu, în special la elementele grele, circulă între atomi şi se
numesc electroni cvasiliberi. Electronii liberi există în metale.

In această ciocnire, fotonul incident


cedează numai o parte din energia sa şi
după interacţiune iese sub un anumit
unghi, ca în fig. 2.2. Electronul ciocnit sau
sau smuls din atom, numit electron de
recul sau electron Compton, primeşte
partea de energie cedată de fotonul
incident (notată cu Ee în fig 2.2) şi
porneşte în mişcare cu o viteză mult mai
mică decât în cazul efectului fotoelectric.
In locul fotonului incident apare un foton
de energie mai mică hν’ şi deci de lungime
de undă mai mare.
Fig. 2.2. Reprezentarea schematică a Probabilitatea de emisie înainte a
efectului Compton: electronului Compton este foarte mare şi
hν-energia fotonului Röntgen incident;
hν’-energia fotonului Röntgen difuzat;
fenomenul se remarcă în special în aer şi
Ee-energia electronului smuls; K, L, în ţesuturile vii. Ecuaţia de echilibru este:
M…- nivele energetice. hν = hν’ + Ee.

19
3. EFECTUL FORMĂRII DE PERECHI ELECTRON – POZITRON

Acest efect apare atunci când fotonii de energii mari interacţionează cu


câmpul nucleului. Ca rezultat, se formează o pereche electron – pozitron (e- + e+)
(fig. 2.3).

Fig. 2.3. Reprezentarea schematică a efec- Fig. 2.4. Reprezentarea schematică a legii
tului formării de perechi electron-pozitron: anihilării particulelor:
Ex – energia radiaţiei Röntgen incidente; e+ e+ - positron; e- - electron; γa – radiaţia de
- positron; e- electron. anihilare.

◊ Notă. Electronul pozitiv nu intră în construcţia unui anumit edificiu. După legea anihilării,
electronul pozitiv când ajunge în repaos se anihilează cu antiparticula sa şi generează două
radiaţii gamma de anihilare (γa) de sensuri opuse, cum este arătat în fig. 2.4. Energia radiaţiei
gamma este de 0,51 MeV.

Procesul formării de perechi e- , e+ cere un consum de energie de 1,02 MeV,


energie care constituie pragul acestui process. Probabilitatea apariţiei de perechi
electron – positron este cu atât mai mare cu cât energia fotonului de radiaţie
incident depăşeşte pragul de 1,02 MeV. Acest effect se produce în cazul aparatelor
Röntgen care au tensiunea anodică Ua = 1020 – 2000 kV, aparate folosite numai în
cercetare, deoarece în practica medicală nu se întîlnesc aparate Röntgen cu
tensiuni anodice mai mari de 300 kV, iar în analiza structurală a materiei – mai mari
de cca. 400 kV.

B. ATENUAREA RADIAŢIILOR

Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, datorită proceselor de interacţie cu


material, după trecerea printr-o substanţă oarecare radiaţiile ies mai mult sau mai
puţin slăbite, adică energia lor iniţială scade. Această slăbire a intensităţii radiaţiilor
(fig. 2.5) se numeşte atenuare.

20
Pentru o aceeaşi intensitate a radiaţiilor incidente, atenuarea intensităţii
fasciculului de radiaţii depinde de grosimea şi de natura materialului, după o relaţie
exponenţială de forma:
I = I0e-μx, (2.1)

în care:
I0 - este intensitatea radiaţiilor
incidente;

I - intensitatea radiaţiilor atenuate


după ce au străbătut substanţa

x[cm] - grosimea substanţei (vezi


fig. 2.5);

Fig. 2.5. Reprezentarea schematică a μ[cm-1] - coeficientul de atenuare.


atenuării radiaţiilor Röntgen la trecerea
printr-o substanţă: ● Absorbţia radiaţiilor este
I0-intensitatea radiaţiilor Röntgen incidente; caracterizată de coeficientul
I-intensitatea radiaţiilor după atenuare; x-
liniar de atenuare sau de
grosimea substanţei.
absorbţie

Fig. 2.6. Curba de atenuare a intensităţii Fig. 2.7. Curba de atenuare a intensităţii
radiaţiilor Röntgen: radiaţiei Röntgen în funcţie de coeficientul
I0-intensitatea fasciculului de radiaţii Röntgen liniar de absorbţie:
incidente; d-grosimea materialului de I0- intensitatea fasciculului de radiaţii
atenuare; d1/2-stratul de înjumătăţire. incidente; d- grosimea stratului de atenuare;
μ mic- coefficient liniar de absorbţie de
valoare mică; μ mare- coefficient liniar de
absorbţie de valoare mare.

21
care este direct proporţional cu puterea a treia a lungimii de undă, cu numărul
atomic al substanţei şi cu probabilitatea celor trei efecte de interacţie şi invers
proporţional cu energia radiaţiilor.
In fig. 2.6 este arătată variaţia exponenţială, conform relaţiei (1.2), a
intensităţii radiaţiilor în funcţie de grosimea corpului prin care trec. Pe abscisă au
fost notate unităţi ale mărimii numite grosime de înjumătăţire (d1/2). Grosimea
de înjumătăţire este acea grosime a materialului dat, capabilă să reducă la
jumătate intensitatea radiaţiilor incidente.
Această mărime este importantă pentru calculul protecţiei, respective al
ecranelor de protecţie primare şi secundare. Ea se calculează cu relaţia:

D1/2 = 0,693/μ (2.2)

Cu ajutorul grosimii de înjumătăţire se evaluează cantitativ puterea de


pătrundere sau duritatea radiaţiilor.
In fig. 2.7 se arată cum variază intensitatea radiaţiilor în funcţie de coeficientul
liniar de atenuare, iar în fig. 2.8 este ilustrată variaţia acestui coefficient în funcţie
de energia radiaţiilor incidente. Până la energia de 1 MeV, coeficientul liniar de
absorbţie scade şi apoi creşte iar, realizînd o curbă care ţine ploaia.
In practică se obişnuieşte să se lucreze nu
cu coeficientul liniar de atenuare, ci cu
aşa-zisul coeficient masic de atenuare
(μ/ρ).
Coeficientul masic de atenuare se poate
defini ca osumă de trei coeficienţi:
μ/ρ = τ/ρ + σ/ρ + π/ρ (2.3)
unde: τ/ρ se numeşte coeficient masic de
atenuare prin fluorescenţă sau mai simplu
coeficient de absorbţie; σ/ρ – coeficient
masic de difuzie; π/ρ – coeficient masic de
formare a perechilor. Cu ajtorul acestor
coeficienţi se pune în evidenţă mai clar
modul în care se produce atenuarea unui
Fig. 2.8. Variaţia coeficientului liniar de
absorbţie în funcţie de energia radiaţiilor fascicul de radiaţii atunci când străbate un
incidente, E. mediu oarecare.

Pentru instalaţiile Röntgen folosite în medicină şi tehnică, coeficientul masic de


formare a perechilor π/ρ nu se ia în considerare deoarece această aparatură are
tensiunea anodică mult mai mică de 1000 kV.
◊ Notă. Din cele arătate mai sus se pot trage următoarele concluzii
importante pentru tehnica folosirii radiaţiilor Röntgen:

22
- atenuarea radiaţiilor creşte cu densitatea mediului atenuant, cu numărul
atomic al elementelor chimice din mediul atenuant şi cu lungimea de
undă a radiaţiei incidente;
- radiaţiile cu lungime de undă mică sunt mai puţin atenuate decât cele cu
lungime de undă mare;
- pentru grosimi mari străbătute, intensitatea radiaţiilor scade mult, tinzînd
asimptotic spre zero.
In fig. 2.9 este arătat întregul process de atenuare a unui fascicul de
radiaţii în interacţia sa cu material.
Ca materiale de atenuare pentru filtrarea radiaţiilor moi se folosesc de
obicei cuprul şi aluminiul.

Fig. 2.9. Procesul de atenuare a unui fascicul de radiaţii Röntgen.

C. INTERACŢIA RADIAŢIILOR CU SUBSTANŢA VIE.


EFECTELE BIOLOGICE

1. ACŢIUNEA RADIAŢIILOR ASUPRA SUBSTANŢELOR VII

Si în cazul substanţelor vii, procesele de interacţie au ca rezultat procesul de


ionizare. Prin iradierea substanţei vii apa însă şi modificări chimice care antrenează şi
perturbări funcţionale. Radiaţiile pot acţiona asupra organismului în trei moduri: prin
acţiune directă, prin acţiune indirectă şi prin acţiune de la distanţă.
● In urma acţiunii directe a radiaţiilor asupra organismului sunt
lezate macromoleculele de importanţă vitală (proteinele şi acizii nucleici) care suferă
transformări datorită ionizării sau excitării directe.
● Acţiunea indirectă este declanşată de elementele ce apar în urma
proceselor radiochimice. Mediul principal în care se desfăşoară procesele biologice
fiind apa, efectele apar ca rezultat al ionizării acesteia. Produşii de descompunere a

23
apei (ionii sau radicalii) acţionează ca agenţi oxidanţi şi reducători asupra unor
componente celulare esenţiale, perturbînd buna desfăşurae şi funcţionare a
proceselor biologice din aceste cellule.
● Acţiunea de la distanţă se produce iradierilor locale. Prin toxinele
care apar în organul iradiat, prin răspândirea lor în rganism şi prin reacţiile sistemului
neuroendocrin, apar anumite efecte biologice asupra organelor neiradiate.

2. EFECTELE BIOLOGICE

Perturbaţiile funcţionale care au loc ca urmare a schimbării structurii fine din


celulele unui organ sau organism sub acţiunea radiaţiilor constituie efectele
biologice ale radiaţiilor.
Efectele biologice sunt dependente atât de doza de radiaţii, cât şi de debitul
dozei. Natura radiaţiilor nu diferenţiază calitativ efectele biologice, dar influenţează
intensitatea lor.
Pentru a aprecia gravitatea efectelor biologice ale radiaţiilor, s-a introdus
noţiunea de efectivitate biologică (η). Efectivitatea biologică este determinată de
valoarea energiei absorbite de ţesutl viu, la interacţia unei radiaţii monocromatice cu
acesta. Raportînd valoarea energiei cedate la iradierea unui ţesut viu cu radiaţia
standard (radiaţia Röntgen de 200 kV uşor filtrată) la valoarea energiei cedate
ţesutului respectiv de către un alt tip de radiaţie pentru a produce un efect biologic,
cantitativ şi calitativ identic cu acela produs de radiaţia stansard, se obţine
efectivitatea biologică relativă (E. B. R. ) notată cu ηr. Pentru radiaţiile Röntgen şi
gamma, ηr = 1, iar pentru radiaţiile α şi β, ηr≠ 1.
● Din punctual de vedere al dozei limită, efectele radiobiologice pot fi
clasificate în următoarele categorii:
- efectele pentru care există o doză limită sub care ele nu pot să apară ; în
această categorie sunt cuprinse modificările de ordin somatic;
- efecte pentru care nu există o doză limită şi a căror frecvenţă creşte liniar cu
doza primită. Efectele genetice şi cele produse asupra ţesutului nervos, care se pare
că provoacă îmbătrânirea prematură a organismului şi scăderea duratei de viaţă, fac
parte în mod sigur din categoria efectelor fără doză bilogică prag, adică depind liniar
de doza totală absorbită. De asemenea şi efectele cancerigene.
Efectele biologice produse de radiaţii nu ajung în conştiinţa noastră sau
ajung foarte slab. Ele nu apar imediat, ci cu foarte multă întârziere sau chiar la
generaţiile de urmaşi.
Studiile experimentale pe animale, precum şi urmărirea personalului expus
radiaţiilor , au scos în evidenţă efectele biologice rezultate în urma acestor expuneri.
Astfel, pe baza datelor statistice s-a constatat o reducere medie a longevităţii
personalului radiologic cu 5,2 ani. De asemenea, statistici americane nepublicate
relatează că pentru fiecare doză de 1 rem primită, viaţa unui om este redusă cu
aproximativ 15 zile, indifferent de tipul radiaţiei şi de faptul că acestea sunt primite în
fracţiuni mici pe un interval de timp lung sau într-un timp scurt prin expunere la o
doză ridicată.

24
Efectele genetice ale radiaţiilor au fost puse în evidenţă de H. Müller, care în
studiile pe animale privitoare la acţiunea genetică a radiaţiilor Röntgen a demonstrat
efectul mutagen al acestora. Modificările induse de radiaţii în celulele germinale au
loc la nivelul nucleului, care de altfel este structura cea mai sensibilă, producînd
alterări cromozomice (mutaţii). Mutaţia produsă la nivelul celulei germinale are ca
urmare transmiterea de caractere noi descendenţilor. In cazul când una dintre cele
două cellule sexuale, care au creat noua celulă din care se dezvoltă un descendent,
au suferit mutaţii genetice ca urmare a acţiunii radiaţiilor, noul născut va putea avea
trăsături diferite de cele ale părinţilor săi. Schimbările provocate de radiaţii în cellule
avînd întotdeauna un caracter nociv, noul născut va prezenta o seamă de anomalii.
● Factorii care influenţează efectele biologice. In iradierea externă,
pericolul este direct legat de penetrabilitatea radiaţiilor. Timpul de iradiere are de
asemenea o importanţă deosebită, deoarece cu cât este mai lung, cu atât măreşte
cantitatea de radiaţii absorbite şi leziunile organismului sunt mai importante. In afara
acestor elemente, efectul radiobiologic este condiţionat de următorii factori:
- volumul ţesutului iradiat. Oiradiere a întregului organism este mult mai
periculoasă decât o iradiere limitată şi efectuată cu aceeaşi doză;
- vârsta organismului iradiat. Copiii şi tinerii sunt mai sensibili la acţiunea
radiaţiilor decât adulţii. De aceea, tinerii sub vârsta de 18 ani nu au voie să lucreze în
mediu cu radiaţii;
- regiunea sau organul iradiat. Unele organe se dovedesc a fi exytrem de
sensibile la acţiunea radiaţiilor externe. Comisia internatională de protecţie în
radiologie a atribuit noţiunea de organ critic pentru:
- piele;
- organe hematopoetice;
- gonade (glande genitale);
- ochi.
De asemenea, mai sunt sensibile la radiaţii glandele suprarenale, tiroida,
hipofiza şi ficatul.

D. MĂSURAREA RADIAŢIILOR RÖNTGEN

1. DOZE, DEBITUL DOZEI, SISTEME ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ ÎN


RADIODOZIMETRIE

Deşi efectele radiobiologice apar cu mare întârziere, astăzi dispunem de


sisteme de măsurare a acestor efecte, care se bazează pe măsurarea ionizării.

a. Sistemul röntgenologic

Acest procedeu determină ionizarea în aer liber, prin măsurarea mărimii


denumite doză de ioni. Pentru legarea iradierii de efectele biologice pe care le
produce în timp, sistemul a fost completat cu observaţii practice, deoarece ionizarea
în ţesut este greu de determinat.

25
● Dacă se cosideră un volum de aer străbătut de
un flux de radiaţii şi aflat într-un camp electric
care va deplasa şi colecta sarcinile rezultate în
urma ionizării (fig 2.10), doza de ioni (J) se
defineşte astfel:
J = Q/m [M-1TI], (2.4)
Unde Q este sarcina de ionizare colectată şi m
este masa ionizată (masa de aer) din care s-a
colectat sarcina Q. Unitatea de măsură pentru
doza de ioni este Röntgenul, notat cu “R” sau “r”.
Röntgenul se defineşte ca fiind doza de ioni care
corespunde unei sarcini colectate de un Franklin
Fig. 2.10. Ionizarea aerului de (unitate CGS, de fiecare semn) dintr-o masă m =
către un flux de radiaţii, combinată
cu un camp electric, duce la 1,29 mg de aer în condiţii normale (00C şi 760
deplasarea şi colectarea sarcinilor mm Hg).
de ionizare.

El mai poate fi definit ca doza de radiaţie Röntgen sau gamma a cărei emisie
corpusculară asociată produce, în 1,293 ·10-3 g de aer uscat, ioni purtînd sarcina de
1 Fr de fiecare semn:
1 R = 103 Fr / 1,293 g (2.5)
Relaţia este valabilă cu exactitate până la energii de 3 Mev.

● Debitul dozei de ioni (j) este dat de relaţia:


j = J/t [M-1 I] (2.6)
şi se măsoară în R/s, care în sistemul CGSε0 se defineşte ca fiind debitul dozei de ioni
care produce, în 1,293·10-3 g de aer uscat, ioni cu sarcina electrică de fiecare semn
de 1 Fr, în fiecare secundă.

b. Sistemul radiologic

● Sistemul radiologic se bazează theoretic pe determinarea dozei în ţesut,


prin măsurarea mărimii fizice numită doză absorbită (d). Aceasta reprezintă
cantitatea de energie transferată de radiaţiile ionizante unităţii de masă a materialului
iradiat şi se exprimă prin raportul dintre energia absorbită în ţesut (W) şi masa
ţesutului respective (m):
D = W/m [L2T-2]. (2.7)
Unitatea de măsură este radul, care se defineşte ca fiind doza de 100 ergi
absorbită de un gram de substanţă iradiată:
1 rad = 100 erg/g. (2.8)
● Modul de comp[ortare al organismului se caracterizează însă nu numai
prin doza primită sau încasată, ci şi prin debitul ei.O aceeaşi doză totală, care primită
de-a lungul vieţii poate fi suportată de organism, atunci când este încasată într-un
timp scurt va duce la distrugerea acestuia.

26
Raportul dintre doza absorbită şi durata iradierii este debitul dozei
absorbite:
D = D/t [L2T-3] (2.9)
Şi are ca unitate de măsură radul/secundă (1 rad/s = 100 erg/gs).

c. Sistemul radiobiologic

Sistemul radiobiologic completează sistemul radiologic luînd în considerare


efectivitatea biologică relativă (ηr) a radiaţiei absorbite.
● Doza biologică (B) este o mărime biologică definită ca fiind produsul
dintre doza absorbită (D) şi efectivitatea biologică relativă ηr, conform relaţiei:
B = ηr· D [L2T-2] (2.10)
Unde ηr = 1 pentru radiaţiile Röntgen şi gamma. Remul este unitatea de măsură a
dozei biologiuce şi se defineşte ca fiind doza biologică primită (încasată) de un ţesut
iradiat cu radiaţii ionizante, care are acelaşi effect biologic cu un rad de radiaţie
standard. In sistemul CGS:
1 rem = 100 erg/g. (2.11)
● Debitul dozei biologice reprezintă doza biologică raportată la durata
iradierii:
b = B/t [L2T-3]. (2.12)
Unitatea de măsură este remul/secundă,care se defineşte a fi debitul dozei
biologice la care doza biologică primită uniform este de un rem în fiecare secundă. In
sistemul CGS 1 rem/s = 100 erg/gs.
Pe baza experimentală a fantomelor s-a determinat că în examenele
radiologice organismul uman primeşte următoarele doze în diagnostic: în radiografia
toracopulmonară 0,56 rem; în cea gastrică 0,76 rem; renală 6,14 rem; craniană 1,55
rem; a umărului 0,50 rem; în cazul unei microradiofotgrafii 0,6 rem etc. Pentru un
examen radioscopic, care durează mai mult, dozele primite de organism snt şi mai
mari şi anume: pentru o radioscopie pulmonară organismul primeşte într-un minut de
examinare 3,4 – 7,6 remi; în radioscopia stomacului – în medie 4,8 – 10,3 rem. Se
ved aşadar cât de indicată este înlocuirea radioscopiei cu radiografia. In cadrul
controalelor sanitare ale poulaţiei se execută microradiofotografia, în care doza
absorbită este de zece ori mai mică decât în cazul unei radioscopii pulmonare.

◊ Notă. Incepînd cu anul 1979, ţara noastră a aderat la un alt system de


unităţi de măsură, Sistemul Internaţional, care a intrat în vigoare la data de 1
ianuarie 1981.

In fig.2.11 sunt date comparativ după C. Milu mărimile şi unitătile de măsură


radiometrice în sistemul vechi, în sistemul international şi relaţiile de transformare.

27
Mărime Sistem vechi Sistem internaţional Relaţii de
Nume Simbol Unitate Simbol Nume Simbol transformare
nume
Activitate Curie Ci Inversul s-1 Becquerel Bq 1Bq=
( radionuclizi ) secundei 27,03x10-12Ci

Expunere Rőntgen R Coulomb pe kg C x kg-1 1C/kg=3876 R


( radiaţii X şi γ)
Debitul Rőntgen R/s Amper pe kg A x kg-1 = 1A/kg=3876
expunerii pe sec. C x kg-1 x s-1 R/s
Doză absorbită Rad Rad Joule pe kg J x kg-1 Gray Gy 1 Gy=100 rad
Debitul dozei Rad pe Rad/s Watt pe kg W x kg-1 = Gray pe Gy x s-1 1 Gy/s =
absorbite secundă J x kg-1 x S-1 sec 100 rad/s
Echivalentul dozei Rem rem Joule pe kg J x kg-1 Sievert Sv 1 Sv=100 rem

1 Ci = 3,7 x 1010 Bq = 37 GBq ; 1R = 2,58 x 10-4 C / kg = 258 µC / kg ;


1 rad = 10-2 J / kg = 10-2 Gy ; 1 rem = 10-2 Sv ; 1 MeV = 1,602 x 10-7 J

Fig. 2.11. Tabelul cu unităţi de măsură în radiometrie şi dozimetrie după Sistemul Internaţional

2. DOZA MAXIMĂ ADMISIBILĂ

Doza maximă admisibilă (D) sau doza maximă permisă este doza pe
care un organism, supus profesional iradierii, o poate încasa în condiţii
corespunzătoare de lucru, fără a apărea un efect biologic vătămător într-un anumit
timp, la nivelul cunoştinţelor noastre actuale. Valoarea dozei admise a fost
legiferată prin diferite prescripţii, legi sau standarde din diferite ţări. La noi în ţară
doza totală maximă permisă, acumulată la nivelul gonadelor, organelor
hematopoetice, cristalinului sau întregului organism se calculează după relaţia:
D = 2.10-2(N-18) (2.13)
Unde D este doza acumulată în ţesut, exprimată în Sv, iar N este vârsta
organismului, exprimată în ani (N≥18), tinerii sub 18 ani nu au voie să lucreze în
mediu radioactiv. Conform acestei relaţii, doza maximă permisă nu poate depăşi
20 mSv/an (2 rem/an) sau 1,6 mSv/lună (160 mrem/lună) sau 0,4 mSv/săptămână
(40 mrem/săpt.).
Din Normele Fundamentale de Securitate Radiologică, apărute în 29 august,
2000, extragem următoarele:
I) Limita de doză pentru persoanele expuse profesional
Art. 22 – (1)Limita dozei efective pentru personalul expus professional este
de 20 mSv/an (0,4 mSv/săptămână).
(2) Cu respectarea dispoziţiilor alin. (1) sunt valabile şi următoarele limite de
doză echivalentă:
a) 150 mSv/an pentru cristalin (3 mSv/săpt.);

28
b) 500 mSv/an pentru piele (10 mSv/săpt.); limita se aplică pentru valoarea medie
a dozei pe 1 cm2, pe cea mai puternic iradiată zonă a pielii;
c) 500 mSv/an (10 mSv/săpt.) pentru extremitatea mâinilor şi picioarelor.

Art. 48 Persoanele expuse profesional se clasifică în două categorii:


a) Categoria A: cuprinzînd persoanele expuse professional pentru care există o
probabilitate semnificativă de a primi o doză anuală efectivă sau o doză
anuală echivalentă maimare decât 3/10 din limita de doză respectivă
prevăzută la art. 22;
b) Categoria B: cuprinzînd alte personae decât cele prevăzute la categoria A.

II) Protecţie specială în timpul perioadelor de graviditate şi alăptare


Art. 23 (3) Condiţiile de lucru ale femeii gravide trebuie să asigure ca doza
efectivă primită de făt să fie la cel mai scăzut nivel posibil, fără să depăşească 1
mSv/toată perioada de graviditate rămasă.

III) Limite de doze pentru populaţie


Art. 25 a) Limita dozei efective pentru populaţie este de 1 mSv/an (0,02
mSv/săptămână);
b) In situaţiile speciale, CNCAN poate autoriza o limită superioară anuală de
până la 5 mSv/an (0,1 mSv/săpt.), cu condiţia ca valoarea medie pe 5 ani
consecutive a dozei effective să nu depăşească 1 mSv/an.
Art. 26 – Cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 25, pentru populaţie sunt
valabile şi următoarele limite de doză echivalentă:
a) 15 mSv/an pentru cristalin (0,3 mSv/săpt.);
b) 50 mSv/an pentru piele (1 mSv/săpt.); limita se aplică pentru valoarea
medie a dozei pe 1 cm2, pe cea mai puternic iradiată zonă a pielii.

IV) Limite de doză pentru persoanele în curs de pregătire


Art. 27 – Limitele de doză pentru persoanele avînd vârsta sub 16 ani care, în
timpul pregătirii lor sunt obligate să utilizeze surse de radiaţii, sunt cele prevăzute la
art. 25 şi 26 pentru populaţie.
Art. 28 – (1) Limita dozei efective pentru persoanele avînd vârsta cuprinsă
între 16 şi 18 ani care, în timul pregătirii lor sunt obligate să utilizeze surse de
radiaţii, este de 6 mSv/an (0,12 mSv/săpt.).
(2) Cu respectarea dispoziţiilor al. (1), sunt valabile şi următoarele limite de
doză echivalentă:
a) 50 mSv/an pentru cristalin (1 mSv/săpt.);
b) 150 mSv/an pentru piele (3 mSv/săpt.); limita se aplică pentru valoarea medie a
dozei pe 1 cm2, pe cea mai puternic iradiată zonă a pielii;
c) 150 mSv/an (3 mSv/săpt.) pentru extremitatea mâinilor şi picioarelor.
Art. 29 Limitele de doză pentru persoanele avînd vârsta peste 18 ani care, în
timpul pregătirii lor, sunt obligate să utilizeze surse de radiaţii, sunt cele prevăzute la
art. 22 pentru personalul expus profesional.

29
Unele statistici arată că fiecare cetăţean primeşte numai din cauza radiologiei
medicale, inclusive a celei dentare, o doză biologică de 3-4 rem/gonade în decurs
de 30 ani. De aceea, în utilizarea radiaţiilor în scop diagnostic şi curativ se cere un
sever discernământ, căci radiologia medicală este şi va rămâne multă vreme
principala sursă de radiaţii artificiale. Incazurile de abuzuri, cea mai mică doză
încasată poate fi doză nocivă sub aspectul
modificărilor genetice. Deci nu se poate
vorbi de un prag inferior sub care să existe
certitudinea că nu s-ar produce astfel de
modificări. De asemenea, nu trebuie uitat că
absorbţia energiei radiante produce leziuni
care afectează nu numai individul, ci şi
fondul biologic al speciei, ceea ce face ca
abuzul de iradiere să fie de două ori
condamnabil.
In röntgenterapie sunt foarte folosite
curbele izodoze, care reprezintă distribuţia
energiei absorbite în mediul supus iradierii.
Fig. 2.12. Curbe izodoze Acsete curbe unesc diverse puncte de
aceeaşi doză, redau topografia absorbţiei şi
cadenţa variaţiei dozei absorbite în diferite
direcţii (fig. 2.12).

3. DOZIMETRIA RADIAŢIILOR

Intrucât efectele biologice ale radiaţiilor depind de natura, energia, doza,


debitul dozei radiaţiilor şi interesează direct pentru protecţia individului supus iradierii
medicale sau tehnice, iar efectele fizice interesează pentru a stabili posibilităţile de a
leutiliza în diverse scopuri ştiinţifice sau practice, s-a ivit necesitatea să se identifice
prezenţa şi să se măsoare radiaţiile Röntgen.
In felul acesta a apărut – la început strict legată de necesităţile radiologiei şi
apoi de necesităţile tehnicii radiaţiilor – dozimetria ca o ramură a fizicii radiaţiilor
care se ocupă cu metodele de identificare şi de măsurare a radiaţiilor. Dozimetria are
ca scop determinarea dozei într-o anumită regiune a corpului, pe o anumită
suprafaţă etc., controlul iradierii diferitelor medii, determinarea mărimilor care
caracterizează radiaţiile (duritatea radiaţiilor, durata iradierii etc.).

a. Principii de măsurare

La baza dozimetriei stă interacţia radiaţiei cu substanţa, orice effect al


interacţiei proporţional cu doza de radiaţii care I-a dat naştere putînd constitui un
principiu de măsurare.

30
● Ionizarea gazelor. In principiu, camera de ionizare este analoagă unui
condensator cu aer, pe plăcile căruia se aplică o diferenţă de potenţial. Sub acţiunea
radiaţiilor ionizante, gazul dintre plăci devine brusc conducător de electricitate. In
circuit apare un current electric, care poate fi măsurat.
● Acţiunea chimică. Dozimetrele chimice se bazează pe reacţiile chimice
induse de radiaţiile Röntgen, iar răspunsul lor este în dependenţă liniară cu doza de
radiaţii. Se folosesc în mod frecvent reacţiile de activare şi cele de oxidoreducere.
● Acţiunea fotochimică asupra peliculei fotografice se bazează pe
proprietatea radiaţiilor Röntgen de a impresiona emulsia forografică.
● Acţiunea optică a radiaţiilor se manifestă prin luminiscenţă, scintilatii şi
alte efecte.
Dozimetrele fluorescente utilizează proprietatea de fluorescenţă a unor
substanţe organochimice sub acţiunea radiaţiilor Röntgen de o anumită lungime de
undă. Intensificarea fluorescenţei, care depinde de doza de radiaţii, se măsoară cu
o celulă fotoelectrică sau se compară această fluorescenţă cu cea a unui etalon de
radiu (dozimetrul Guilleminot). Ca substanţă fluorescentă se foloseşte amestecul de
antracen şi clorantracen, a cărui frecvenţă critică este aceeaşi cu a aerului, apei şi
ţesuturilor.
● Efectul caloric. Dozimetrele calorimetrice de măsurare a energiei radiaţiilor
Röntgen se bazează pe efectul caloric produs de fasciculul de radiaţii când acesta
cade pe un bloc metallic, de astfel de dimensiuni încât absorbţia fascuculului să fie
totală. Blocul metallic se incălzeşte datorită transformării energiei radiaţiilor în
căldură.
● Mărirea conductibilităţii substanţelor. Dozimetrele bazate pe
conductibilitate au la bază proprietatea radiaţiilor de a mări conductibilitatea
seleniului.
Aşa cum se va vedea în continuare, măsurarea dozei de radiaţii poate fi făcută
directă (ca în cazul camerelor de ionizare) sau indirect (ca în cazul
fotodozimetrelor).

c. Camere de ionizare

● Principiul de funcţionare. In realizarea unei camere de ionizare cât mai


fidele, se urmăreşte să se colecteze numai sarcinile electrice ce provin din ionizarea
gazului datorită iradierii. Prin construcţie,camera trebuie să elimine din curentul care
se măsoară sarcinile create de pereţi sau orificii şi cele rezultate din ionizarea gazului
prin procesele secundare. Pentru a reaiza aceste condiţii, se impune ca:
- tensiunea pe electrozi să corespundă valorii medii a domeniului de saturaţie
din caracteristica tensiune – curent;
- să se evite radierea pereţilor camerei, iar orificiile pentru intrarea şi ieşirea
fasciculului de radiaţii să se plaseze departe de volumul de gaz a cărei iradiere
se măsoară;
- să se construiască pereţii camerei din materiale care se comportă, din punctul
de vedere al ionizării, în acelaşi mod ca şi gazele camerei.

31
Elementul principal al acestor aparate îl constituie detectorul de ionizare, adică
dispozitivul în care are loc ionizarea care se măsoară (fig. 2.13, a).

Fig. 2.13. Camera de ionizare:


A – construcţia camerei; E- electrozi; I- aparat pentru măsurarea curentului; P- potenţiometru;
B – baterie galvanică; T – tub Röntgen; Rx – fascicul de radiaţii; b – caracteristica tensiune-
curent; I – curentul de ionizare; u – tensiunea bateriei.
Acesta este alcătuit dintr-un recipient de sticlă sau alt material, umplut cu aer
sau diferite gaze inerte, în care se găsesc doi electrozi, E. Când se aplică electrozilor
o tensiune continuă, furnizată de bateria B şi reglabilă prin poenţiometrul P,
particulele ionizate care iau naştere prin iradierea gazului cu radiaţii Rx, respectiv
ionii şi electronii, se vor deplasa spre electrozi dînd naştere unui curent electric,
măsurat cu ajutorul galvanometrului I.
Valoarea curentului măsurat depinde,aşa cum vom vedea, înafară de
intensitatea radiaţiei ionizante, de valoarea tensiunii dintre electrozi şi de construcţia
detectorului.
Dependenţa dintre curentul de ionizare I şi tensiunea u aplicată electrozilor
constituie (fig. 2.13, b) curba caracteristică tensiune – curent sau voltamper a
detectoarelorde ionizare.
Procesul are loc aşa cum s-a arătat în capitolul anterior. Se regăsesc cele trei
faze ale acestuia: liniară, 1-2 (când numărul de particule ionizate colectate de
electrozi este proporţional cu tensiunea aplicată), de saturaţie, 2-3 (când curentul
rămâne constant indifferent de valoarea tensiunii, el fiind format din toţi ionii şi
electronii produşi la o anumită iradiere) şi de avalanşă, 3-4 (când numărul de
particule ionizate este mărit prin contribuţia la ionizare a ionilor secundari). Când
tensiunea u este prea mică, măsurarea nu este coectă deoarece la formarea
curentului care se măsoară nu participă decât o parte dintre particulele ionizate, o
altă parte recombinndu-se înainte de a ajunge pe electrozi.
Pentru orice cameră de ionizare, sarcina acumulată pe electrozi este dată de
relaţia:
Q = i·t (2.13)

32
doza – de relaţia:
D[r] = Q/V = i·t/V, (2.14)
şi debitul dozei:
d[r/s] – D/t = i/V, (2.15)
unde i este curentul de saturaţie (is din fig. 2.13, b) în amperi, V este volumul
camerei de ionizare, în cm3 şi t este timpul de iradiere, în secunde.
Valoarea curentului de ionizare depinde şi de construcţia camerei, deoarece cu
cât volumul acesteia este mai mare, numărul de ioni formaţi va fi mai mare şi deci şi
valoarea curentului de ionizare va fi mai mare.
● camerele de ionizare se pot clasifica în trei categorii:
-camere cu volum mare şi electrozi paraleli (fig. 2.14);
-camere cu volum mic şi electrozi paraleli (fig. 2.15);
-camere de tip degetar (fig. 2.16 şi fig. 2.17).

Fig. 2.14.. Cameră de ionizare cu volum Fig. 2.15. Dozimetru pentru măsurarea
mare şi electrozi paraleli: radiaţiilor secundare tip VAJ:
E – electrod superior; C – electrod 1 – mufă racord cablu; 2 – instrument de
inferior central; G – electrod de gardă; F1 măsurat; 3 – reglaj zero mecanic; 4 – reglaj
– diafragma exterioară; F2 – diafragma zero electric; 5 – comutator principal; 6 –
interioară. curea transport; 7 – borne cască; 8 – baterii de
alimentare; 9 – cablu racord; 10 – mufă
racord; 11 – comutator doză-debit; 12 –
comutator etalon; 13 – cameră de ionizare; 15
– capac de protecţie.
Tensiunea de lucru este de ordinul sutelor de volţi, iar volumul variază de la
câţiva cm3 până la câteva sute de cm3. Camerele cu electrozii plani sunt cele mai
precise, motiv pentru care se numesc camere standard.
In fig. 2.15 este prezentat un dozimetru pentru măsurarea radiaţiilor
secundare de tipul VAJ iar în fig. 2.16 – un dozimetru pentru măsurarea fasciculului
util (primar) de radiaţii,în special în radioterapie, Siemens de tipul Universal
Dosimeter.
Fig. 2.16. Dozimetru pentru măsurarea
fasciculului util de radiaţii în Röntgenterapie tip
Universal Dosimetru-Siemens:
1-întrerupător de etalonare la zero; 2-
comutator domenii de măsurare; 3-întrerupător
alimentare; 4-reglaj zero electric; 5-cablu de
racord; 6-camera de ionizare; 7-cordon
alimentare reţea
33
Fig. 2.17. Camera de ionizare tip
degetar:
1 – mâner; 2 – izolaţie; 3 – perete
protector din plumb; 4 – electrod
central; 5 – electrod exterior.

● Stilodozimetrul
Construcţie. Stilodozimetrul este o cameră de ionizare de tip degetar (fig.
2.17). Radiaţiile pătrund direct prin pereţii camerei de ionizare, motiv pentru care
aceştia se confecţionează din materiale cu coefficient mic de absorbţie. Presiunea
aerului din interior este cea atmosferică.
Unul dintre electrozi este o tijă dispusă axial (4), iar celălalt electrod (5) este
depus pe interiorul recipientului din sticlă. Materialele suporţilor izolanţi ai electrozilor
şi sticla recipientului se aleg în aşa fel încât procesele de emisie secundare provocate
de ele să fie neglijabile. Ca o astfel de cameră să se comporte în itregime ca şi aerul
din ea, este necesar ca materialul electrodului interior să aibă acelaşi număr atomic
ca şi aerul, motiv pentru care este format dintr-un amestec de grafit cu siliciu în
proporţie de 4%. Electrodul exterior conţine de asemenea grafit.
Principiul de lucru fiind acumularea sarcinilor electrice produse prin
ionizare, se aplică între electrodul central 4 şi cel exterior 5 o tensiune U 0. După ce a
fost astfel încărcată, camera este purtată de operator în mediul de radiaţii ionizante.
Prin acumularea sarcinilor pe electrozi are loc scăderea tensiunii iniţiale U 0 până la o
valoare U. După un anumit timp se măsoară diferenţa de tensiune U 0 – U, care a
rezultat în urma acumulării sarcinilor electrice de ionizare.
Când U0 – U = 0, sarcina de ionizare acumulată Q este zero, adică iradierea
este nulă. Camera are o scală a diferenţelor de tensiune gradată direct în doze ale
fasciculului de iradiere.
Camerele de ionizare tip degetar se construiesc pentru diferite sensibilităţi, în
funcţie de tensiunea aplicată pe electrozi şi de volumul de aer închis.

Fig. 2.18. Tip de stilodozimetru


cu electroscop cu fir de cuarţ:
1 – electroscop cu fir de cuarţ;
2 – electrod interior; 3 – scală
gradată; 4 – electrod exterior;
5 – sistemul optic; 6 –
membrană pentru încărcare; 7
– izolator.

In figura 2.18 este arătată construcţia unui stilodozimetru cu electroscop cu fir


de cuarţ.

34
● Fotodozimetrul este unul dintre cele mai simple dozimetre, întrucât nu
necesită aparatură auxiliară in timpul detectării radiaţiilor.
Fotodozimetrele servesc la măsurarea indirectă a dozelor de radiaţii, folosind
proprietatea radiaţiilor Röntgen de a impresiona emulsia fotografică.
Densitatea fotografică sau înnegrirea filmului depinde de durata expunerii, de
intensitatea radiatiei, de duritatea radiaţiei şi de procesul de developare. Metoda
constă în ridicarea caracteristicii de etelonare, adică determinarea înnegririi unei serii
de filme irradiate şi developate în aceleaşi condiţii (curent anodic, tensiune anodică,
filtrare, proces de developare) însă cu durata de expunere la radiaţii diferită. Pe baza
acestei caracteristici, precizînd condiţiile de iradiere şi developare, se poate
determina durata de expunere pentru o înnegrire oarecare şi în speţă doza radiaţiei.
Aprecierea dozelor încasate după intensitatea de înnegrire se stabileşte prin
compararea cu pelicule etalon. Metoda poate fi extinsă şi în sensul că determinarea
caracteristicii de etalonare se poate face pentru diferite valori ale produsului current
anodic-durată de expunere (mAs), deoarece dependenţa înnegririi de curentul anodic
este similară cu cea faţă de durata de expunere.
Pe plăcile fotografice sunt dispersate omogen, în gelatină, granulele unei
halogenuri de argint (de obicei AgBr). La trecerea unei radiaţii prin cristalele halo-
genurii de argint, ca urmare a interacţiei ce
are loc sunt smulşi electroni din moleculele
acestora. Electronii smulşi circulă prin cristal
până sunt capturaţi fie de atomii unor
impurităţi ale cristalului, fie de ionii de Ag
(ce se mişcă liberi prin reţea) pe care-i
neutralizează, formîndu-se atomi de argint.
La developare, argintul rămâne pe placa
nucleară, sub formă de puncte negre. Prin
fixare, restul de AgBr de pe placă,
Fig. 2.19. Curba caracteristică de netransformată încă în argint metallic, se
înnegrire în S:
îndepărtează.
S – înnegrirea filmului; D – doza
radiaţiei încasate.
Filmele dozimetrice prezintă următoarele caracteristici:
-au densitate mult mai mare decât a aerului, ceea ce face ca parcursul particulelor
încărcate să fie mai scurt, iar coeficientul de absorbţie a radiaţiilor să fie mai mare;
-pot fi utilizate câteva săptămâni (în practică se utilizează pentru o perioadă de o
lună);
-necesită developare specială;
-citirea înregistrărilor se face cu aparatură optică specială.
Măsurarea gradului de înnegrire se face cu ajutorul unui microfotometru, unde
se poate citi în diagramă doza de radiaţii indicată de filmul dozimetric. Doza indicată
pe film are avantajul de a constitui un document în timp.

35
Dacă radiaţiile transferă halogenurii de argint o energie mai mare, ionizarea
acesteia va fi mai ridicată, numărul atomilor de argint va fi mai mare şi în concluzie
înnegrirea plăcii va fi mai intensă.
In fig. 2.19 este arătată variaţia gradului de înnegrire al filmului S în funcţie de
doza D, prin curba caracteristică de înnegrire. Ea este descrisă matematic prin relaţia
S = c·lnD = S0, de unde rezultă relaţia de calcul a dozei:
LnD = (S - S0)/c (2.16)
(c este o constantă de corecţie).
Fotodozimetrul poate avea diferite forme (brăţări, inele, casete etc.)
dimensionate după energia radiaţiilor pe care le înregistrează. Filmul este introdus
într-o casetă ai cărei pereţi sunt placaţi cu filtre din Al, Cu şi Pb de diferite grosimi,
pentru ca absorbţia radiaţiilor să înnegrească filmul în mod diferit, corespunzător
dozei încasate de către persoana expusă profesional.

36
Cap. 3. ELEMENTE DE RADIOPROTECŢIE

“Radiologilor din întreaga lume:


medici, fizicieni, chimişti, tehnicieni, laboranţi şi infirmiere
care şi-au dăruit viaţa în lupta împotriva bolilor umanităţii.
Ei au pregătit în mod eroic calea pentru utilizarea eficientă şi
lipsită de pericole a razelor X şi a Radiului!
Prin jertfă, operele lor sunt nemuritoare.”

Foto: Pompiliu Manea

Necunoscându-se sau fiind ignorate elementele de radioprotecţie, au căzut


multe victime ale efectelor nocive ale radiaţiilor: medici, fizicieni, chimişti, tehnicieni,
laboranţi şi infirmiere, în frunte cu soţia descoperitorului razelor X, Wilhelm Conrad
RÖNTGEN, în memoria cărora s-a ridicat monumentul arătat mai sus, care se află la
Institutul Holthusen, Spitalul St. Georg din Hamburg.

37
În utilizarea aparatelor Röntgen, nivelul iradierii personalului expus
profesional, adică acel personal care deserveşte aceste aparate, nu trebuie să pună
în pericol sănătatea acestora.
La baza radioprotecţiei stă una dintre principalele proprietăţi ale radiaţiilor
Röntgen şi anume aceea că: "Intensitatea fascicolului de radiaţii scade cu pătratul
distanţei", la fel ca şi pentru lumină. Vedem deci că cel mai important mod pentru a
ne feri de radiaţii, este acela de a ne plasa cât mai departe de ele. Însă când acest
lucru nu este posibil, atunci trebuie să cunoaştem şi să punem în practică
"elementele de radioprotecţie".

MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

- Activitatea unei surse radioactive (A), reprezintă numărul de nuclee radioactive


care se dezintegrează în unitatea de timp. Matematic reprezintă raportul dintre
numărul de transformări nucleare spontane dN, care se produc în unitatea de
timp dt.
dN
A
dt

Unitatea de măsură a activităţii , în sistemul internaţional, este Becquerel-ul


(Bq). Un Bq, reprezintă activitatea unui radionuclid care se transformă în mod
spontan o singură dată pe secundă.
În sistemul vechi, care însă se mai utilizează şi astăzi, unitatea de măsură a
activităţii este Curie-ul (Ci);
1Ci=3,7.1010 Bq
Numărul de particule (N) emise de către sursa de radiaţii în unitatea de timp,
reprezintă produsul dintre activitatea sursei A (Bq) şi procentul de emisie γ, adică
N=A.γ
Întrucât cunoaştem că o sursă de radiaţii emite rectiliniu în toate azimuturile,
într-un volum 4π, debitul unei surse de radiaţii  , va fi determinat de raportul dintre
numărul de particule emise (N) şi suprafaţa sferei de diametru d[cm], în centrul
căreia se află sursa de radiaţii:
A
 [cm 2 xS 1 ]
4d 2

- Doza absorbită (D), reprezintă cantitatea de energie radiantă absorbită pe


unitatea de masă; ea determină efectele biologice ce se datorează transferului de
energie ionizantă către materia vie, fiind definită ca doza absorbită în ţesuturi.
_
d
D ; unde :
dm


- d , reprezintă energia medie cedată de radiaţia ionizantă, materiei din elementul
de volum iradiat (respectiv energia absorbită de materie);

38
- dm, reprezintă masa materiei din elementul de volum iradiat
Deci prin doza absorbită, înţelegem doza absorbită de un ţesut sau organ.
Unitatea de măsură a dozei absorbite este Joule pe kg [J.kg -1] şi se numeşte
Gray, având simbolul Gy. Relaţia de transformare cu sistemul radiologic înseamnă:
1Gy = 100 rad. Debitul dozei se exprimă în Gy/s [Gy . s-1].

- Doza echivalentă, doza biologică sau echivalentul dozei, face parte din sistemul
radiobiologic, sistem care completează sistemul radiologic şi care introduce o
mărime nouă numită "efectivitate biologică relativă", notată cu  r .
Efectivitatea biologică relativă este determinată în laborator şi depinde de
natura radiaţiei absorbite, energia acesteia, debitul dozei, natura organismului supus
iradierii, efectul biologic considerat etc.
În radioprotecţie este utilizat un factor numit "factor de calitate" Q, ales în
funcţie de valoarea energiei transferate, fapt care ne permite să luăm în considerare
diferitele efecte biologice ale radiaţiilor. Situaţia se complică atunci când ţesutul este
iradiat de mai multe tipuri de radiaţii având energii diferite.
Simplificând faptul că toate aceste elemente sunt introduse în factorul de
calitate Q, atunci doza echivalentă sau echivalentul dozei (ED) se defineşte ca fiind
produsul dintre doza absorbită (D) şi factorul de calitate (Q).
_
d
ED=DxQ= xQ
dm

Unitatea de măsură a echivalentului dozei ED, respectiv unitatea de măsură


pentru doza biologică, este Sievert-ul (Sv) şi este egal cu produsul dintre doza
absorbită (Gy) şi factorul de calitate Q.

1Sv=1J x kg 1 x Q

Pentru radiaţii X şi ‫( ץ‬fotoni de radiaţii) Q=1, iar pentru radiaţiile  ,  şi


neutroni Q≠1.
- Doza efectiva (E), reprezintă suma dozelor echivalente, provenită din
expunerea externă şi internă, efectuată pe toate ţesuturile şi organele corpului.
Unitatea de măsură este tot Sievert-ul (Sv).
- Doza echivalentă angajată, reprezintă integrarea pe o perioadă de timp, a
debitului dozei echivalente în organul sau ţesutul unui organism uman, primită în
urma unei incorporări de substanţe radioactive. Atunci când timpul de integrare nu
este specificat se consideră 50 de ani pentru adulţi, respectiv până la împlinirea
vârstei de 70 ani. Unitatea de măsură este tot Sv.
- Doza efectiv angajată, reprezintă suma ponderată a dozelor echivalente,
angajate de organele şi ţesuturile unui organism uman, în urma unei încorporări de
substanţe radioactive. Fiecare din dozele echivalente angajate de către un organ sau
ţesut, este ponderată cu factorul de pondere al organului sau ţesutului respectiv.

39
- Doza evitabilă, reprezintă doza a cărei primire se poate evita printr-o măsură
de radioprotecţie, adică diferenţa dintre doza primită în absenţa măsurii de
radioprotecţie şi doza primită în cazul implementării măsurii respective.

SCURT ISTORIC

Razele X descoperite în 1895 de către Wilhelm Conrad Röntgen şi Radiul, descoperit


în 1898 de soţii Marie şi Joliot Curie constituie primele două surse de radiaţii
ionizante utilizate în medicină.
Utilizarea razelor X a avut o dezvoltare extrem de rapidă in cercetarea ştiinţifică în
general şi mai ales în medicină.
Efectele acestor raze asupra pielii, observate încă de la începutul utilizării lor, au fost
descrise la congresele de dermatologie. Încă din 1902, Marea Britanie propune nişte
"norme de toleranţă".
În ceea ce priveşte Radiul, în 1898 dr. Henri Becquerel remarcă o roşeaţă a pielii la
nivelul buzunarului în care ţinea o fiolă cu săruri de Radiu. Schimbând buzunarul el
are confirmarea producerii de arsuri de către această substanţă.
Primele eforturi organizate de introducere a unor norme de radioprotecţie apar în
1913-1914 în Marea Britanie şi în Germania, apoi în 1916 în Statele Unite ale
Americii. Aici apar primele limite concrete; în 1925 limita anuală de toleranţă pentru
expunerea la radiaţii X era a zecea parte din doza care provoacă un eritem.
International X-Ray and Radium Protection Comitee (Comitetul Internaţional pentru
Protecţia Impotriva Radiaţiilor X şi a Radiului) s-a născut, ca idee, în 1925 la primul
congres internaţional de radiologie şi a luat efectiv naştere la al doilea congres, în
1928. Cu această ocazie a fost adoptat "Röntgen"-ul ca unitate de măsură a cantităţii
de radiaţie din sistemul Röntgenologic şi au fost desemnaţi membrii comitetului
internaţional, au fost elaborate recomandări dar nu au fost precizate limitele
expunerii. Limita anuală de toleranţă era totuşi estimată la 55 Röntgen.
În 1934, Consiliul Naţional pentru Protecţie şi Măsurarea Radiaţiilor din Statele Unite
a propus o limită egală cu 0,1 Röntgen pe zi.
În fine, în 1935, Comitetul International a adoptat o limită egală cu 0,2 Röntgen pe
zi.
Această limită nu se referă decât la expunerea la radiaţii X.
Radiul a fost utilizat pe scară largă în industria vopselelor iar recunoaşterea iradierii
ca boală profesională a apărut în Statele Unite în anii 1920, ca urmare a unor eforturi
depuse de Florence Kelley de la "National Consumer Vague".
De abia din anul 1941 N. C. R. P. adopta pentru Radiu o limită exprimată în sarcină
corporeală, adică o cantitate maximă prezentă în corpul uman egală cu 0,1 μCi.
Cu ocazia primei reuniuni post-belice, Comitetul Internaţional de Protecţie Împotriva
Radiaţiei X şi a Radiului se transformă în Comisia Internaţionala pentru Protecţie

40
Radiologică (C.I.P.R.). Această comisie a adoptat în anul 1953 limitele pentru 90 de
radionuclizi, dintre care o mare parte sunt produşi artificial în reactoare nucleare.
C.I.P.R. adoptă în ianuarie 1977 noi recomandări, care le înlocuiesc pe cele din 1965.
Noile recomandări nu le neagă pe cele vechi, dar sunt puse pe baza cunoştinţelor şi
experienţei acumulate în domeniul utilizării radiaţiilor.
C.I.P.R. propune un sistem de limitare a dozelor, sistem care are următoarele
caracteristici:
a) Nici o practică iradiantă nu trebuie adoptată decât în cazul în care introducerea
acesteia produce un beneficiu net pozitiv.
b) Toate expunerile trebuiesc menţinute la un nivel cât mai redus posibil, ţinând cont
de factorii economici şi sociali.
c) Echivalentul dozei încasate de indivizi nu trebuie sa depăşească limitele
recomandate de comisie pentru cazul respectiv.
Pentru personalul expus profesional, Comisia consideră că, pentru acceptarea unui
nivel de risc în domeniul radiaţiilor ionizante, trebuie făcută o comparaţie cu nivelul
de risc la care este supus personalul care lucrează în alte domenii cu risc crescut.
Acest nivel de risc profesional nu trebuie să depăşească valoarea de 10 4 (un
accident mortal la 10.000 de persoane expuse profesional).
Efectele non-aleatorii pot fi prevenite prin fixarea unor limite a echivalentului dozei
de 0,5 Sv (50 rem) pe an la nivelul tuturor ţesuturilor, cu excepţia cristalinului la care
se recomandă o limită de 0,15 Sv (15 rem).
In direcţia radioprotecţiei, Prof. Dr. Dimitrie NEGRU, primul profesor de
radiologie din România şi director al “Institutului de Radiologie Cluj” în cartea sa
“RADIOLOGIE MEDICALĂ – Noţiuni pregătitioare şi tehnică generală”, vol. 1 din
1931, apărută în Editura Universităţii din Cluj, scrie un capitol sub numele de
:”Mijloace de protecţie contra razelor Röntgen”.Deşi este numai un scurt capitol,
vorbeşte despre efectele nocive ale radiaţiilor, prezentând radiodermitele, sub
formele lor cronice grave şi greu de vindecat sau chiar deloc. Prezintă alteraţiuni ale
sângelui, azoospermie trecătoare sau chiar sterilitate etc. In consecinţă, recomandă:
- “cupole protectoare” sau învelişurile tuburilor Röntgen;
- “paravanul protector” din tablă de Plumb de 3 mm grosime;
- “cabina de protecţie” pentru radioterapia profundă, unde se prezintă plăcile din
ciment cu barită;
- “şorţul opac” folosit în radioscopie, confecţionat din cauciuc cu săruri de Pb;
- “mănuşi opace”, confecţionate din acelaşi material ca şi şorţurile opace;
- “ochelari opaci”, confecţionaţi din sticlă cu săruri de Pb, transparenţi pentru
lumină şi opaci pentru razele X.
După ce prezintă în detaliu pe fiecare dintre cele mai sus enumerate, astăzi bine
cunoscute şi utilizate de personalul expus profesional, concluzionează: “Luând
aceste precauţiuni, razele Röntgen nu mai prezintă nici un pericol pentru cei ce le
întrebuinţează”.
Este demn de menţionat importanţa pe care Prof. Dr, Dimitrie Negru a dat-o
efectelor nocive ale radiaţiilor, deoarece în anul 1924 a inventat un localizator
pentru radioterapie, utilizat în iradierea jumătăţii inferioare a abdomenului, pentru

41
cancerul uterin întins, metastaze în parametre şi cazuri de recidivă postoperatorie.
Acest localizator a rămas în istoria radiologiei sub numele de “localizatorul oval
Dimitrie Negru”.
După anii 1950, Ministerul Sănătăţii din România emite ”Normele
Departamentale de Protecţia Muncii”. In aceste norme de aproximativ 400 de
pagini, câteva capitole sunt dedicate protecţiei împotriva radiaţiilor Röntgen în
radiodiagnostic (radioscopie şi radiografie), radioterapie (de contact, intracavitară,
semiprofundă şi profundă). Aceste norme prezintă expunerea profesională,
medicală, tehnică, cosmică, terestră, ecranele de radioprotecţie, obligaţiile
personalului radiologic precum şi norme comune şi obligatorii ale serviciilor de
radiologie.
De asemenea sunt prezentate tabele şi abace pentru calculul ecranelor de
protecţie: structurale, primare şi secundare.
In anul 1974 apare Legea nr. 61, în care, art. 47 conţine prevederi cu privire
la “desfăşurarea activităţilor din domeniul nuclear” din România.
Ca urmare a acestei legi, în anul 1976, Comitetul de Stat pentru Energia
Nucleară emite în două volume “Normele Republicane de Securitate Nucleară”,
dintre care un volum, cunoscut sub numele de “cartea galbenă”, se referă la
“Regimul de Lucru cu Surse de Radiaţii Nucleare”, iar cel de-al doilea volum,
cunoscut sub numele de “cartea verde”, se referă la “Normele Republicane de
Radioprotecţie”. Aceste două volume continuă să fie cartea de căpătâi a
medicilor, inginerilor, fizicienilor, chimiştilor, asistenţilor medicali, infirmierilor şi
tuturor utilizatorilor de radiaţii ionizante.
În prezent ne găsim sub jurisdicţia Legii nr. 111/1996, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 267/29 oct. 1996, republicată în 1998, lege privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.

Această lege este structurată în VII capitole:


Cap. I: Dispoziţii generale;
Cap. II: Regimul de autorizare;
Cap. III: Obligaţiile titularului autorizaţiei şi ale altor persoane fizice sau
juridice;
Cap. IV: Regimul de control;
Cap. V: Atribuţii şi răspunderi;
Cap. VI: Sancţiuni;
Cap. VII: Dispoziţii tranzitorii şi finale.
Precum şi trei anexe.

Anexa nr.1: Lista materialelor, dispozitivelor, echipamentelor şi informaţiilor


pertinente pentru proliferarea armelor nucleare sau a altor dispozitive nucleare
explozive, la care se face referire la art. 2 lit. e) şi f) din lege;
Anexa nr. 2: Definiţiile la care se face referire în art. 3 din lege;
Anexa nr. 3: Organele de control ale activităţilor nucleare.

42
În baza acestei legi Preşedintele Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţii
Nucleare a emis ordinul nr. 14/24 ian. 2000, pentru aprobarea Normelor
fundamentale de securitate radiologică, norme publicate în Monitorul Oficial al
României nr. 404 din 29 august 2000.

DEFINIŢII

- Accident nuclear: eveniment nuclear care afectează instalanţia, provocând


iradierea sau contaminarea populaţiei sau a mediului, peste limitele permise de
către reglementările în vigoare.

- Activare: proces prin care un nucleu stabil bombardat cu particule sau fotoni, se
transformă intr-un nucleu radioactiv.

- Autorizaţie: un document emis de către CNCAN, către o persoană juridică, la


cererea acesteia, prin care se permite desfăşurarea unei practici sau a unei alte
activităţi în domeniul de aplicare al normelor de securitate radiologică.
De la producerea, adică naşterea unei surse de radiaţii şi până la desafectarea
acesteia, adică moartea ei, sunt necesare următoarele tipuri de autorizaţii:
- Autorizaţie de producere, respectiv autorizaţie de import a unei surse;
- Autorizaţie de constructie pentru spatiul necesar amplasării unei surse sau
generator de radiaţii;
- Autorizaţie de amplasare, pentru instalarea unei surse de radiaţii;
Aceste ultime autorizaţii pot fi cumulate într-una singură atunci când situaţia permite,
numită autorizaţie de amplasare şi construcţie;
- Autorizaţie de utilizare, în care sunt prezentate toate procedurile
pentru utilizarea sursei în cauză;
- Autorizaţie de deţinere şi depozitare, în care se prezintă procedura
de depozitare a unei surse de radiaţii ionizante atunci când aceasta nu este
utilizată pentru o perioada mai îndelungată;
- Autorizaţie de transfer, atunci când sursa de radiaţii este
transferată între două sau mai multe unităţi cu personalitate juridică;
- Autorizaţie de transport, atunci când sursele de iradiere
transportate emit continuu şi sunt necesare măsuri speciale pentru
transportul acestora dintr-un loc în altul;
- Autorizaţie de dezafectare, în care sunt precizate procedurile
necesare dezafectării unei surse de radiaţii care se casează inclusiv
procedurile de transport şi transfer ale acestora la "cimitirul de materiale
radioactive", denumită ştiinţific "Staţia de tratare a deşeurilor radioactive".
Pentru unităţile cu personalitate juridică, care se ocupa cu producerea, importul,
comercializarea, instalarea, service-ul, repararea şi recondiţionarea surselor de radiaţii
ionizante mai sunt necesare următoarele două tipuri de autorizaţii:
- Autorizaţie de securitate radiologică, necesară oricărei surse produse sau
importate, obligaţie ce revine producătorului, respectiv importatorului
sursei respective;

43
- Autorizaţie de manipulare, în care sunt prevăzute procedurile pentru
activităţile de aprovizionare, desfacere, deţinere, depozitare,
comercializare, instalare, şcolarizare, service şi reparaţii surse de radiaţii
sau instalaţii nucleare.
Documentaţia necesară obţinerii uneia din autorizaţiile mai sus arătate, pentru
desfăşurarea de activităţi în domeniul nuclear, se întocmeşte în conformitate cu
instrucţiunile C.N.C.A.N. - Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare, RP
nr. 03/1993 şi RP nr. 04/1993.

- Căi de expunere: căile prin care materialul radioactiv ajunge la, sau poate iradia
organismul uman.

- Combustibil nuclear: material sau ansamblu mecanic, ce conţine materia primă


sau materialul fisionabil, special destinat folosirii într-un reactor nuclear, în scopul
producerii energiei nucleare.

- Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare - CNCAN: este autoritatea


naţională competentă în domeniul nuclear, care exercită atribuţiile de
reglementare, autorizare şi control potrivit Legii 111/1996, privind desfăşurarea în
siguranţă a activităţilor nucleare, republicată în 1998.

- Constrângere de doză: o restricţie impusă referitor la dozele pe care persoanele le


pot eventual primi de la o anumită sursă de radiaţie, şi care este utilizată la
proiectarea protecţiei împotriva radiaţiilor, în scopul optimizării radioprotecţiei şi al
respectării limitelor de doză, în cazul expunerii cumulative la radiaţii, datorate mai
multor practici, şi/sau mai multor surse de radiaţii din cadrul aceleiaşi practici
şi/sau emisiilor de efluenţi produse de-a lungul timpului.

- Contaminare radioactivă: contaminarea unui material, a unei suprafeţe, a unui


mediu oarecare sau a unei persoane cu substanţe radioactive; în cazul specific al
corpului uman, contaminarea radioactivă include atât contaminarea externă a
pielii cât şi contaminarea internă, indiferent de calea de incorporare.

- Deşeu radioactiv: acele materiale rezultate din activităţile nucleare pentru care nu
s-a prevăzut nici o întrebuinţare şi care conţin sau sunt contaminate cu
radionuclizi.
- Detriment (al sănătăţii): o estimare a riscului reducerii duratei şi calităţii vieţii în
urma expunerii la radiaţii ionizante; sunt incluse pierderile datorate efectelor
somatice şi perturbărilor genetice severe.

- Dispunere finală a deşeurilor radioactive (include şi dispunerea finală a


combustibilului nuclear ars pentru care nu se prevede o altă utilizare):
amplasarea şi păstrarea deşeurilor radioactive într-un depozit amenajat sau o
anumită locaţie, fără intenţia de a fi recuperate. Noţiunea de dispunere finală a

44
deşeurilor radioactive acoperă şi eliberările directe, aprobate, de efluenţi
radioactivi în mediu.

- Doza maximă admisibilă (D), sau doza maximă permisă: reprezintă doza pe care
un organism, supus iradierii profesionale o poate încasa în condiţii
corespunzătoare de lucru, fără a apărea un efect biologic vătămător, într-un
anumit timp (şi acesta la nivelul cunoştinţelor noastre actuale). Valoarea dozei
admise a fost legiferată prin diferite prescrise, legi sau standarde din diferite ţari.
În România doza maximă permisă pe întregul organism, se calculează după
relaţia:
D= 2·10-2(N-18)
Unde "2·10 " reprezintă echivalentul dozei maxime, de 2.10-2 Sv/an (2 rem/an), N
-2

reprezintă vârsta organismului radiat profesional, exprimată în ani, N > 18 deoarece


tinerii sub 18 ani nu au voie să lucreze în mediu radioactiv continuu cu Efect
deterministic.
De reţinut că doza maximă admisă pentru personalul supus profesional la
radiaţii Röntgen pentru întreg organismul este de 0,02 Sv/an (2 rem/an). Această
doză este mult mai mică la personalul iradiat neprofesional ( întâmplător), care nu
este controlat sistematic. Pentru personalul iradiat neprofesional, valoarea acestei
doze nu poate să depăşească a 10-a parte din nivelul dozei profesionale (0,002
Sv/an), reglementările actuale româneşti admit pentru populaţie o doză maximă de 1
mSv/an.
- Efect deterministic: pierderea funcţiei tisulare ca urmare a iradierii organismului
viu cu radiaţii ionizante peste o anumită doză, denumită prag şi deasupra căreia
severitatea efectului creşte cu doza.
- Efluenţi radioactivi: substanţe radioactive sub formă lichidă sau gazoasă evacuate
şi dispersate în mediu.
- Expert acreditat: o persoană având cunoştinţele şi pregătirea necesară pentru a
efectua testele fizice, tehnice sau radiochimice care permit evaluarea dozelor
şi/sau pentru a oferi consultanţă în scopul realizarii unei protecţii efective a
persoanelor şi al utilizării corecte a echipamentelor de protecţie şi a cărei
capacitate de a acţiona ca expert în acest sens este recunoscută de C.N.C.A.N.
Recunoaşterea constă în eliberarea unui permis de exercitare, potrivit
reglementărilor specifice emise de C.N.C.A.N.
- Expunere: procesul de iradiere al unei persoane.
- Expunere accidentală: o expunere la radiaţii a indivizilor ca rezultat al unui
accident ( nu include expunerea de urgenţă ).
- Expunere anormală: o expunere datorată unei activităţi desfăşurate, în care doza
primită în mod real depăşeşte semnificativ doza anticipată a fi primită datorită
respectivei activităţi; expunerile accidentale şi expunerile de urgenţă sunt
considerate expuneri anormale chiar în cazul în care nu sunt supraexpuneri.
- Expunere cronică: o situaţie de expunere persistentă, rezultată în urma unei
urgenţe radiologice sau a unei practici sau activităţi profesionale din trecut sau
învechite care conduce la o creştere inacceptabilă a dozelor.

45
- Expunere de urgenţă: expunere la radiaţii a persoanelor care execută acţiuni
rapide de ajutorare a persoanelor în pericol, de prevenire a expunerii la radiaţii a
unui număr mare de oameni sau de salvare a unor instalaţii sau bunuri de valoare
şi în care pot fi depăşite unele dintre limitele de doză pentru persoanele expuse
profesional. Expunerea de urgenţă se va aplica numai voluntarilor.
- Expunere potenţială: expunere la radiaţii care nu este aşteptată să se producă cu
certitudine, dar care poate apare în urma unui accident nuclear, sau mai general,
a unui eveniment sau secvenţe de evenimente de natură probabilistică implicând
expunerea la radiaţii.
- Fond natural de radiaţii: radiaţia :
a) datorată radionuclizilor naturali conţinuţi în corpul uman şi neîncorporaţi în
urma unei practici;
b) cosmică datorată radiaţiilor cosmice;
c) prezentă deasupra solului, datorată radionuclizilor naturali prezenţi în mediul
geologic neperturbat.
- Generator de radiaţii: orice instalaţie, aparat sau dispozitiv care, folosind
procesul de accelerare al particulelor sau alte procese atomice, generează radiaţii
nucleare.
- Grup critic: un grup de persoane din populaţie, rezonabil de omogen cu privire la
expunerea sa la o anumită sursă de radiaţii şi o anumită cale de expunere şi care
primesc cea mai mare doză efectivă ( sau doza echivalentă, care după cum este
cazul ) pe această cale de expunere şi de la această sursă.
- Incorporare:
a) în sens calitativ - este procesul de pătrundere în corp al radionuclizilor din
mediul înconjurător.
b) În sens cantitativ - activităţile radionuclizilor care pătrund în corp din mediul
înconjurător.
- Instalaţie nucleară:
- instalaţie producătoare de radiaţii ionizante şi/sau
- instalaţie, aparat sau dispozitiv care extrage, produce, prelucrează sau conţine
substanţe radioactive.
Instalaţia nucleară include şi clădirile sau structurile aferente.
- Intervenţie: orice acţiune care evită sau micşorează expunerea (sau
diminuează probabilitatea expunerii) la surse care nu sunt obiectul unei practici
aflate sub control sau la surse care sunt scăpate de sub control, ca urmare a unui
accident.
- Limita de doză: Valoarea maximă de referinţă pentru doza anuală rezultată din
expunerile la radiaţii ionizante, peste fondul natural, vizate de prezentele norme;
limita se aplică la suma dintre dozele provenite din expunerile externe din
perioada respectivă şi dozele angajate provenite din încorporările de substanţe
radioactive din aceeaşi perioadă.
Limitele de doză se referă la : doza efectivă, doza echivalentă pentru cristalin,
doza echivalentă pentru piele şi doza echivalentă pentru membrele superioare
( antebraţe, palme, degete ) şi membrele inferioare ( glezne, picioare, degete ).

46
- Limite derivate (de emisie a efluenţilor radioactivi sau de concentraţie în aer sau
apă a radionuclizilor): valori limită pentru activitate sau pentru concentraţia
activităţii, stabilite de titularul de autorizaţie cu ajutorul unui expert acreditat sau
al unui organism acreditat de protecţie radiologică, în vederea respectării limitelor
de doză pentru persoanele expuse profesional şi/sau pentru persoane din
populaţie, sau a respectării constrângerilor de doză; limitele derivate sau
aprobate de CNCAN în procesul de autorizare.
- Lucrător extern: o persoană expusă profesional care execută lucrări în zona
controlată aparţinând unui alt titular de autorizaţie decât organizaţia căreia îi
aparţine persoana respectivă.
- Material radioactiv: orice material care conţine radionuclizi a căror activitate sau
activitate specifică nu poate fi neglijata din punct de vedere al radioprotecţiei.
- Medic competent: un medic cu liberă practică, responsabil în contextul
prezentelor norme pentru supravegherea medicala a persoanelor expuse
profesional, şi a cărui capacitate de a activa în acest sens este recunoscută de
Ministerul Sănătăţii.
- Nivel de intervenţie: o valoare a echivalentului de doză evitabilă, a dozei efective
evitabile sau a unei mărimi derivate, la care ar trebui considerată luarea de
măsuri de intervenţie; valoarea dozei evitabile sau a mărimii derivate este numai
cea asociată cu calea de expunere pentru care măsura de intervenţie este
aplicată.
- Niveluri de eliberare de sub cerinţele de autorizare: valori stabilite de C.N.C.A.N.,
exprimate în termeni de concentraţie a activităţii şi de activitate de suprafaţă sub
care materialele radioactive provenind din orice practică supusă cerinţelor de
autorizare pot fi eliberate.
- Niveluri de exceptare: valori stabilite de C.N.C.A.N. exprimate în termeni de
activitate totală şi specifică, sub care practica este exceptată de la cerinţele de
autorizare.
- Obiective nucleare: orice reactor nuclear, indiferent de putere, inclusiv
ansamblurile critice sau subcritice, instalaţii pentru fabricarea combustibilului
nuclear, depozite temporare şi finale de combustibil nuclear iradiant.
- Organism acreditat de radioprotecţie: un organism care desfăşoară activităţi
privind asigurarea radioprotecţiei celor expuşi profesional şi/sau a persoanelor din
populaţie si a cărui capacitate de a activa în acest domeniu este recunoscuta de
C.N.C.A.N.
- Organism dozimetric acreditat: un organism responsabil pentru etalonarea şi
verificarea instrumentelor de supraveghere dozimetrică individuală şi citirea sau
interpretarea indicaţiilor acestora, sau pentru măsurările de radioactivitate în
corpul omenesc sau în probe biologice, sau pentru evaluarea şi atribuirea dozelor,
a cărei capacitate de a activa în acest sens este recunoscută de C.N.C.A.N.

- Permis de exercitare: documentul pe care, potrivit prevederilor Legii nr.


111/1996, republicate, orice persoană utilizată de titularul de autorizaţie în

47
practicile supuse respectivei autorizaţii, trebuie să-l deţină. Permisul de exercitare
trebuie să fie valabil pentru activităţile desfăşurate de respectiva persoană.
- Persoana expusă profesional: o persoană care fiind angajată la o societate
comercială eventual proprie), care este supusă la expuneri care apar datorită
lucrului în cadrul unei practici aflate sub incidenţa prezentelor norme, expuneri ce
însumate pe un an pot depăşi limitele de doză prevăzute pentru persoanele din
populaţie.
- Persoana din populaţie:
a) Orice individ din populaţie, în sens general;
b) Individul reprezentativ din grupul critic, în cazul verificării respectării limitelor
anuale de doza pentru persoanele din populaţie.
- Persoana în curs de pregătire: un elev sau student cu vârsta peste 16 ani, aflat în
curs de instruire teoretică şi practică, sub responsabilitatea unui titular de
autorizaţie, in scopul obţinerii de cunoştinţe în domeniul nuclear.
- Practica: orice activitate umană care poate creşte expunerea indivizilor la radiaţiile
produse de surse artificiale sau provenite de la orice echipament electric
generând radiaţii ionizante, sau produse de surse naturale (când sunt procesaţi
radionuclizi naturali având în vedere proprietăţile lor de substanţe radioactive,
fisionabile sau fertile), cu excepţia expunerilor de urgenţă.
Ca practici se menţionează, fără a se considera lista ca exhaustivă: producerea,
prelucrarea, utilizarea, manipularea, deţinerea, depozitarea, transportul,
furnizarea, închirierea, transferul, tranzitul, importul, exportul, dispunerea finală a
surselor de radiaţii şi a materialelor radioactive precum si extracţia şi prelucrarea
minereurilor de uraniu şi toriu.
- Radionuclid: nucleu radioactiv
- Radiaţie ionizantă: emiterea şi propagarea, implicând transport de energie, a
particulelor sau a undelor electromagnetice de lungime de undă de maximum 100
nanometri; radiaţia ionizantă este capabilă să producă, direct sau indirect, ioni.
- Radioprotecţia operaţională a personalului expus profesional ( persoane din
populaţie ): reprezintă ansamblul măsurilor, dispoziţiilor şi controalelor care
servesc la depistarea şi eliminarea factorilor care, în cadrul practicii desfăşurate,
sunt susceptibile să creeze pentru personalul expus profesional (persoanele din
populaţie) un risc de expunere neneglijabilă din punct de vedere al
radioprotecţiei.
- Responsabil cu securitatea radiologică: persoana care raspunde de aplicarea
prevederilor normelor şi a reglementărilor specifice în zona controlată şi zona
supravegheată adiacentă.
- Responsabil cu gestiunea surselor: persoana acreditată să ţină la zi evidenţa
existenţei şi a circulaţiei surselor de radiaţii din cadrul unităţii nucleare.
- Securitate radiologică:
1) asigurarea protecţiei fiinţelor umane împotriva expunerii la radiaţii,
2) asigurarea securităţii instalaţiilor nucleare şi a surselor radioactive (inclusiv
asigurarea mijloacelor de realizare a acestei protecţii) şi asigurarea mijloacelor
de prevenire a accidentelor şi de diminuare a consecinţelor acestora, odată

48
accidentele produse; securitatea obiectivelor nucleare şi a surselor radioactive
care prezintă risc de criticitate, este tratată de securitatea nucleară.
- Supraexpunere: o expunere care conduce la depăşirea uneia din limitele de doză.
- Sursă de radiaţii: orice emiţător de radiaţii ionizante, inclusiv orice material
radioactiv şi orice dispozitiv generator de radiaţii ionizante.
- Sursă deschisă: o sursă radioactivă care nu depăşeşte condiţia din definiţia sursei
închise.
- Sursă închisă: o sursă radioactivă a cărei structură este astfel concepută încât să
prevină, în condiţii normale de utilizare, orice dispersie în mediu a materialelor
radioactive conţinute.
- Sursă radioactivă: emiţător de radiaţii ionizante datorită materialelor radioactive
conţinute.
- Surse artificiale: surse de radiaţii produse în urma unor practici umane.
- Surse naturale: surse radioactive de provenienţă naturală (terestră sau cosmică).
- Şeful unităţii nucleare: reprezintă persoana obligată să aplice în cadrul unităţii
nucleare, măsurile privind asigurarea securităţii instalaţiilor, a protecţiei
personalului expus profesional şi a zonei înconjurătoare prevăzute în legislaţii,
norme, autorizaţii eliberate, inclusiv a documentaţiei, precum şi a altor dispoziţii
în vigoare.
- Tratarea şi condiţionarea deşeurilor radioactive: succesiune de procese
tehnologice prin care deşeurile radioactive sunt transformate într-o formă stabilă
şi nedispersabilă, forma care este corespunzătoare pentru stocare îndelungată
sau dispunere finală.
- Titular de autorizaţie: orice persoană juridică care a obţinut din partea C.N.C.A.N.
o autorizaţie de a desfăşura o practică sau o altă acţiune din domeniul nuclear.
- Unitate nucleară: zona de lucru în care o formaţie de specialitate îşi desfăşoară
activitatea nucleară, folosind amenajări şi dotări corespunzătoare. In unitatea
nucleară lucrează numai personal expus profesional în radiaţii ionizante.
- Urgenţa radiologică: situaţie consecutivă unui accident sau a unui alt eveniment
implicând surse de radiaţii, care necesită o acţiune urgentă de protejare a
persoanelor expuse profesional, a persoanelor din populaţie sau a populaţiei, fie
parţial, fie ca un întreg.
- Zona controlată: o zonă supusă la reguli speciale în scopul protecţiei contra
radiaţiilor ionizante sau al prevenirii răspândirii contaminării radioactive şi în care
accesul este controlat.
- Zonă de excludere: zona din jurul unui obiectiv nuclear sau a unei alte instalaţii
nucleare cu risc de accident cu consecinţe asupra populaţiei, stabilită de titularul
de autorizaţie şi aprobată de CNCAN, în care sunt luate măsuri de excludere a
amplasării reşedinţelor permanente pentru populaţie şi a desfăşurării de activităţi
social economice care nu au legătură directă cu funcţionarea obiectivului nuclear
respectiv, sau a instalaţiei nucleare respective.
- Zonă cu populaţie redusă: zona din jurul unui obiectiv nuclear sau a unei alte
instalaţii nucleare cu risc de accident cu consecinţe asupra populaţiei, stabilită de
titularul de autorizaţie şi aprobată de CNCAN, în care sunt luate măsuri de

49
restricţionare a amplasării reşedinţelor permanente pentru populaţie şi a
desfăşurării de activităţi social economice.
- Zonă supravegheată: o zonă supusă supravegherii corespunzătoare în scopul
protecţiei împotriva radiaţiilor ioniozante.

SURSELE DE IRADIERE A ORGANISMULUI


Organismul uman este expus în timpul vieţii, pe lângă radiaţiile Röntgen, şi la
alte surse de radiaţii nucleare. Se deosebesc astfel următoarele tipuri de iradere:
- Iradiere naturală:
- extraterestră (razele cosmice)
- terestră – produsă de radiaţiile provenite din mediul înconjurător şi de
radionuclizii încorporaţi în organism (care dau iradiere internă
- Iradiere artificială care cuprinde:
a) iradierea naturală: este efectul aşa-numitului fond natural de radiaţii,
care conţine: radiaţiile cosmice, radiaţiile substanţelor radioactive din
aer şi pământ (radiaţiile produşilor radioactivi ai uraniului si toriului),
din apa de băut şi din organism (carbonul 14, potasiul 10 etc.).
iradierea naturala creste cu altitudinea. Se apreciază că iradierea
naturala este de aproximativ 0,002 Sv/an (0,2 rem/an).
b) Iradierea medicală

După Mr. Moreau

b1) Iradierea medicală

50
Iradierea medicală se datoreşte folosirii radiaţiilor Röntgen pentru diagnostic şi
tratament. În ultimele decenii se folosesc în acest scop surse radioactive (izotopi
radioactivi) şi surse de neutroni sau particule accelerate. Se apreciază că iradierea
medicală constituie principala sursă de iradiere a populaţiei. Astfel, dozele biologice
primite în diferite investigaţii şi tratamente cu radiaţii Röntgen sunt:
- Radiografie pulmonară 5 – 20 mSv (0,5 – 2 rem);
- Radiografie dentară 20 – 150 mSv (2,0 - 15 rem);
- Examinare radioscopică 50 – 600 mSv (5,0 - 60 rem);
- Terapie profundă 30 – 70 mSv (local) (3000 - 7000 rem).
b2) iradierea tehnică
Iradiere tehnică, se datoreşte surselor de radiaţii ionizante utilizate în
industrie, agricultură, laboratoarele de cercetare, etc.
b3) iradieri diverse
Iradierea diversă cuprinde iradierea produsă de ecranele luminescente ale
ceasurilor sau ale aparatelor de bord, de ecranele receptoarelor de televiziune etc.
Sunt greu de apreciat valorile acestei iradieri pe ansamblul populaţiei, dar, oricum, se
apreciază că în momentul actual această iradiere este foarte redusă.

După Mr. Moreau

51
PRINCIPIILE NORMELOR DE RADIOPROTECŢIE
Pentru stabilirea valorilor nivelului de iradiere permis, se porneşte de la o
împărţire convenţională a teritoriului ţării şi a populaţiei, aşa cum cer normele
naţionale şi internaţionale.
 Din punctul de vedere al riscului iradierii, teritoriul ţării se împarte în:
- zone controlate;
- zone supravegheate;
- zone nesupravegheate.
Zonele controlate cuprind spaţiile in care există riscul de iradiere profesională
(ex. spaţiul în care funcţionează aparatul Röntgen).
Zonele supravegheate cuprind spaţiile învecinate cu zonele controlate.
Zonele nesupravegheate cuprind restul teritoriului ţării.
 Populaţia ţarii se împarte, potrivit aceluiaşi criteriu, în:
- personalul iradiat profesional;
- personalul iradiat neprofesional;
- restul populaţiei.

Personalul iradiat profesional cuprinde personalul unităţilor de radiologie


medicala, sau al unităţilor în care se folosesc alte radiaţii nucleare. Iradierea
personalului expus profesional trebuie controlata şi înregistrata periodic, atâta timp
cât acesta lucrează în zona controlată sau în zona supravegheată. Controlul se
realizează în mod obişnuit, cu fotodozimetre şi stilodozimetre.
Personalul iradiat neprofesional cuprinde personalul care lucrează permanent
sau se afla temporar în zonele supravegheate. Iradierea personalului expus
neprofesional se controlează şi înregistrează sporadic, în funcţie de necesităţi.
Restul populaţiei cuprinde persoanele din zonele nesupravegheate. Iradierea
acesteia nu se controlează.
Pentru situaţiile menţionate mai sus, normele de radioprotecţie dau valorile
iradierii permise pentru întreg corpul sau pentru o parte din organism, pe timp de 1
an.
În tabelul care urmează sunt prezentate valorile dozei maxime permise pentru
cele trei categorii de personal.
Din aceste valori se poate calcula iradierea permisa pentru durate mai mici, în
funcţie de specificul activităţii şi de timpul petrecut în câmpul de radiaţii. Dupa cum
se vede, nu există un singur câmp de iradiere permis.

Valori ale iradierii permise

Personalul iradiat Valoarea dozei maxime admise, în Sv/an


Intreg corpul uman Mâini, picioare
Personal iradiat profesional 0,02 (20 mSv/an) 0,5 (500 mSv/an)
Personal iradiat 0,006 (6 mSv/an) 0,03 (30 mSv/an)
neprofesional
Restul populaţiei 0,001 (1 mSv/an) -

52
Problema iradierii permise este complexă şi în continuă transformare. Pe
măsura dezvoltării tehnicii nucleare, există o tendinţă de reducere a nivelului de
iradiere permis.

ECRANE DE PROTECŢIE
Metodele de radioprotecţie, aşa cum am mai arătat, constau în primul rând în
îndepărtarea de sursă şi mai apoi în utilizarea de ecrane de protecţie, în general din
plumb, aşa cum a constatat şi Wilhelm C. Röntgen cu ocazia descoperirii razelor X, şi
anume că acestea nu puteau fi oprite decât cu plăci groase din Pb. In secolul care a
trecut s-a dovedit că oxizii de plumb proveniţi din ecranul de protecţie din tablă de
plumb sunt mai dăunători decât chiar razele X astfel că astăzi se recomandă ca
ecrane suplimentare de protecţie sulfatul de bariu (SO4 Ba).
Reţeta tencuielilor din baritină pentru scăderea la minimum (dacă se poate
scăderea integrală) a iradierii spre exteriorul camerelor în care sunt amplasate
aparate de radiodiagnostic şi radioterapie, este:
- 1/3 sulfat de bariu;
- 1/3 nisip;
- 1/3 ciment.
Acest amestec bine omogenizat prin vibrare mecanică este folosit în tencuielile şi
şapele de pardosea în grosimea care reiese din breviarul de calcul pentru o ecranare
corespunzătoare împreună cu ecranarea structurală.
 În exploatarea unui aparat Röntgen, pot exista urmatoarele tipuri
principale de radiaţii:
- radiaţii primare utilizate;
- radiaţii primare neutilizate;
- radiaţii secundare.
Radiaţiile primare utilizate reprezintă fasciculul util de radiaţii (fasciculul de
radiaţii folosit la realizarea examenelor de radioscopie, radiografie, sau pentru
radioterapie).
Radiaţiile primare neutilizate reprezintă radiaţiile primare din afara fascicului
util, care sunt atenuate de pereţii cupolei Röntgen. Aceste radiaţii, împreuna cu cele
emise de suportul anodului şi de pereţii tubului şi care pot ieşi afară din ecranarea
cupolei Röntgen, se mai numesc şi radiaţii de scurgere.
Radiaţiile secundare sunt produse de materialele iradiate cu radiaţii primare.
Astfel, corpul pacientului în timpul examenului radioscopic devine o sursă de
radiaţii secundare.
 Măsurile prin care se realizează nivelul de iradiere permis la un aparat
Röntgen constau în limitarea fasciculului util de radiaţii la dimensiunile necesare
şi atenuarea tuturor radiaţiilor neutilizate.
Nivelul la care sunt atenuate radiaţiile de scurgere cu ajutorul pereţilor
cupolelor este în funcţie de tipul cupolei. Astfel, pentru cupolele aparatelor de
Röntgendiagnostic (Ua=150 kV), debitul dozei radiaţiilor de scurgere pentru orice
direcţie la distanţa de 1 m de cupolă se impune a fi mai mic de 1 mSv (100 mrem/h).

53
Această determinare se face cu fereastra cupolei închisă şi cu tubul Röntgen
alimentat în regim maxim de tensiune anodică Ua şi curent anodic Ia.
La cupolele aparatelor de Röntgenterapie, debitul dozei radiaţiei de scurgere
realizat în aceleaşi condiţii ca mai sus se impune a fi mai mic de 10 mSv (1 rem).
Aceste valori arată că nivelul de atenuare realizat de peraţii cupolei nu este suficient pentru a
obţine doza admisă la locul de muncă.
În vederea obţinerii unei atenuări corespunzătoare nivelului de iradiere admis
pentru radiaţiile primare, de scurgere şi secundare la un aparat Röntgen, se folosesc
ecrane de protecţie.
 Ecranele de protecţie pot fi de două tipuri şi anume: ecrane primare şi ecrane
secundare. Ecranele primare servesc la atenuarea fascicului util de radiaţii
(fascicul de radiaţii primare), iar ecranele secundare servesc la atenuarea
radiaţiilor de scurgere şi a radiaţiilor secundare.
Ecranele de protecţie se confecţionează din materiale care absorb puternic
radiaţiile Röntgen (plumb, beton, beton cu barită etc), sub forma de panouri,
paravane, pereţi, cabine, etc. Pentru a asigura o protecţie corespunzătoare împotriva
radiaţiilor secundare, distanţa minimă între tubul radiogen şi pereţii încăperii în care
se află aparatul este de 1,5 m.

CALCULUL ECRANELOR DE PROTECŢIE


Pentru stabilirea grosimii pereţilor şi altor ecrane (plafon, pardoseala, uşi,
geamuri de observare, nişe pentru schimbul casetelor cu filme etc), trebuie avuţi în
vedere următorii factori:
- energia radiaţiilor Röntgen;
- intensitatea radiaţiei;
- timpul de lucru ( durata totală de conectare a tubului);intervalul de timp în
care este expus un anumit personal radiaţiilor, într-o zona dată;
- distanţa de la sursa de radiaţii (considerată punctiformă) la ecranul
calculat;
- direcţia de orientare a fasciculului de radiaţii;
- doza de radiaţii admisă în diferite locuri considerate din zonă.
 Notă: În calculul ecranelor de protecţie se consideră fasciculul util fără pacient,
tensiunea maximă ce se poate aplica tubului , gradul maxim de utilizare a instalaţiei
şi modul maxim de folosire a aparatelor învecinate instalaţiei.
Calculul ecranelor de protecţie primare sau secundare presupune stabilirea
protecţiei structurale (stabilirea în echivalent mm Pb a grosimii de material folosit ca
ecran de protecţie) şi a grosimii de material necesar unei protecţii suplimentare dacă
este necesară o ecranare suplimentară.
Protecţia structurală reprezintă echivalenţa în mm Pb a construcţiei unei
instalaţii nucleare (cărămida, betonul, tencuielile, planşeele, şapele etc.)
Protecţia structurală şi ecranarea suplimentară trebuie să se realizeze astfel:
- pentru pardoseală, eventual pentru plafon şi pereţii expuşi fasciculului util,
se calculează ecrane primare pe toată porţiunea care poate fi atinsă de
fascicul;

54
- pentru restul pereţilor şi pentru ecranările suplimentare se vor calcula
ecrane secundare.
În cazul când tubul Röntgen se deplasează în timpul iradierii (aparate de
Röntgenterapie pendulară, rotative, tomografe etc), se vor trata ca ecran primar
toate suprafeţele din încăpere pe care ajunge fasciculul util în timpul deplasării lui.
Pentru calculul protecţiei structurale şi suplimentare se ţine seama de
categoria personalului expus (expuşi profesional sau persoane din populaţie), de cât
timp se consideră că acest personal este expus (factor de ocupare), de grosimea
zidului şi de natura fasciculului de radiaţii (primar sau secundar).

BREVIARUL DE CALCUL
Este documentul impus de normele de radioprotecţie conţinut în dosarul de
cerere de Autorizaţie de Amplasare/Construcţie. Breviarul de calcul poate fi întocmit
de unităţi specializate şi autorizate în desfăşurarea de activităţi în domeniul nuclear.
Intocmirea unui breviar de calcul are la bază formule de calcul care ne trimit la tabele
şi grafice pentru stabilirea grosimilor, în Pb echivalent, necesare protecţiei faţă de
fasciculul de radiaţii primare şi secundare în funcţie de distanţa şi parametrii de
producere a radiaţiilor (Ua şi Ia).
Pentru a înţelege mai bine un breviar de calcul este necesară cunoaşterea următoarelor
prescurtări:
1/1 – factor de ocupare pentru personalul expus profesional în zona controlată
(cabinete Rx);
1/1 - factor de ocupare pentru personalul expus profesional în zona
supravegheată (saloane);
1/4 - factor de ocupare parţială în zona supravegheată (holuri, depozite, etc.);
1/16 - factor de ocupare ocazională (WC-uri, coridoare de trecere, etc.);
Zc - zonă controlată;
Zs - zonă supravegheată;
Ep - ecran de tip primar (pentru protecţia contra radiaţiilor primare);
ES - ecran de tip secundar ( pentru protecţia contra radiaţiilor secundare);
d - distanţa de la sursă la ecran (m);
Ua- tensiunea anodică din tubul radiogen (kV);
Ia - curentul anodic (mA);
Rx - radiaţii Röntgen.

55
AMPLASAREA UNUI CABINET DE RADIOLOGIE

Amplasarea unui aparat de röntgendiagnostic cu două posturi (scopie + grafie):


Scopie – încăperea în care se amplasează postul pentru radioscopii (postul I); Grafie – încăperea în
care se amplasează postul pentru radiografii (postul II); Camera de comandă – încăperea în care se
amplasează pupitrul de comandă al aparatului; Cameră medic – camera pentru interpretarea filmelor
radiologice şi pentru eliberarea rezultatelor; Vestiar – încăperi destinate dezbrăcării/îmbrăcării
pacienţilor; Curte exterioară – spaţiu dinafara cabinetului de radiologie care trebuie protejat cu ecrane
de protecţie până la înălţimea de 2,20 m.

Conform normelor republicane de radioprotecţie, serviciul de


Röntgendiagnostic va fi compus din:
- spaţiu destinat aparatului de Röntgendiagnostic;
- încăpere destinată special pentru pupitrul de comandă;
- încăpere de aşteptare şi dezbrăcare pentru bolnavi (femei şi bărbaţi);
Notă: Această prevedere poate fi exceptată cu acordul C.N.C.A.N. atunci
când cabinetul de radiologie respectiv deserveşte exclusiv bolnavii internaţi
din spital, pentru care nu mai este necesară dezbrăcarea.
- încăperi pentru: vestiar, filmotecă, depozit de filme şi de lucru pentru
personalul medical;
- încăpere destinată pentru prelucrarea filmelor (cameră obscură).
Serviciul de Röntgenterapie va fi compus din:
- spaţiu destinat aparatului de Röntgenterapie;
- încăpere pentru pupitrul de comandă;
- încăperi pentru cabinetul de consultaţii, fişiere, filmotecă, cameră de lucru.

56
RECOMANDĂRI COMUNE SERVICIILOR DE RÖNTGENDIAGNOSTIC ŞI
RÖNTGENTERAPIE
- Unităţile nucleare în care se lucrează cu instalaţii Röntgen trebuiesc
prevăzute cu ecrane corespunzătoare atât pentru atenuarea radiaţiilor
primare cât şi a celor secundare (de difuzie, retrodifuzie sau de fugă),
pentru asigurarea personalului expus profesional, a pacienţilor cât şi a
zonelor înconjurătoare.
- Amplasarea acestor servicii se va face în aripi izolate ale clădirii sau în
clădiri separate, departe de spaţiile cu activitate permanentă, asigurând
astfel o mai bună protectie şi o reducere a cheltuielilor pentru asigurarea
protecţiei împotriva radiaţiilor.
- Incăperile pentru examinare sau tratament trebuie să fie situate în zona
cea mai puţin circulată a unităţii sanitare, pentru diminuarea expunerii
persoanelor care circulă în timpul zilei de lucru, în zona respectivă.
- Amplasarea serviciilor trebuie astfel aleasă încât să asigure o bună
accesibilitate pacienţilor (spitalizaţi sau ambulatorii), cu legături cât mai
directe cu nodul central de circulaţie, cu holul de acces şi cu serviciul de
urgenţă (pentru operativitate şi reducerea eforturilor şi expunerilor). Este
avantajoasă amplasarea serviciilor la parter, care oferă condiţii economice
de instalare a aparaturii, de realizare a instalaţiilor de alimentare cu apă,
gaze, energie, lumină şi ventilaţie adecvată.
- Inalţimea încăperii în care se montează aparate Röntgen trebuie să fie de
minimum 3 m, pentru a permite o montare fără dificultăţi a oricărui tip de
aparat.
- Uşile pentru accesul aparatului la montare trebuie să aibă o lăţime de
minimum 1,5 m, pentru a fi posibilă introducerea oricărui tip de aparat.
- Incăperile în care urmează să se monteze aparatura Röntgen vor trebui să
respecte următoarele suprafeţe minime, în funcţie de serviciu:
1. Pentru aparatele Röntgen de stomatologie intraorală = 10,5 m2, se admite
amplasarea a două aparate care nu funcţionează simultan într-o încăpere
de 16m2;
2. Pentru aparatele Röntgen de mamografie şi de stomatologie panoramice =
16 m2;
3. Pentru aparatele Röntgen de terapie locală şi de contact (Chaoul, Schäffer-
Witte, etc.) = 16 m2;
4. Pentru aparatele Röntgen de diagnostic (fluoroscopie şi radiografie)= 20
m2 pentru fiecare post de lucru. Atunci când două posturi de lucru care nu
lucrează simultan se plasează în aceeaşi încăpere, suprafaţa minimă
trebuie să fie de 40 m2;
5. Pentru instalaţii staţionare de Röntgenterapie locoregională, până la 250
kV = 22 m2;
6. Pentru instalaţii pendulare sau rotorii de terapie profundă = 26 m2;

57
7. Pentru Computer Tomograf, Cobaltoterapie cu izotopul 60Co şi Acceleratori
de particule, suprafaţa se negociază cu C.N.C.A.N. în funcţie de tipul
aparatului, caracteristicile tehnice, dimensiunile sale, activitatea nucleară,
tensiunea de accelerare, etc.;
Atunci când producătorul aparatului recomandă suprafeţe mai mici decât
cele impuse de C.N.C.A.N. şi justifică recomamdarea respectivă, se poate
negocia suprafaţa minimă necesară.
- Camerele în care sunt amplasate instalaţiile Röntgen trebuie să fie
dreptunghiulare şi raportul dintre lăţimea l şi lungimea L să nu depăşească
2/3:
l 2

L 3
- Pentru ca radiaţia difuzată de bolnav în încăpere să fie cât mai puţin
împrăştiată de pereţi sau de ecranele de protecţie, aparatul se va amplasa
în centrul încăperii, cu axul tub-ecran perpendicular pe axa lungă.
- Distanţa minimă dintre focarul tubului Röntgen şi cel mai apropiat perete
trebuie să fie de 1,5 m;
- Invelişul de protecţie sau cupola tubului Röntgen trebuie să limiteze
radiaţia de fugă (de scurgere) la distanţa de 1 m de focar în toate direcţiile
încât debitul acesteia să nu fie mai mare de 1 mSv (100 mrem/h) pentru
cupolele de Röntgendiagnostic, respectiv 10 mSv (1 rem/h) pentru cupolele
de Rontgenterapie;
- Filtrarea totală permanentă a fasciculului util de radiaţii la ieşirea din
cupolă, pentru atenuarea radiaţiilor moi, este determinată de tensiunea
anodică (kV) şi nu trebuie să fie mai mică de:
a) 0,5 mm Al pentru tensiuni sub 50 kV (mamografii);
b) 1,5 mm Al pentru tensiuni cuprinse între 50 şi 70 kV (radiografii
dentare);
c) 2,0 mm Al pentru tensiuni cuprinse între 70 şi 100 kV (radioscopii);
d) 2,5 mm Al pentru tensiuni cuprinse între 100 şi 150 kV (radiografii
medicale);
e) 5 mm Al + 0,5 mm Cu pentru tensiuni peste 200 kV (terapie
profundă).
- Utilizarea colimatoarelor (diafragmelor) este obligatorie în radiodiagnostic,
pentru colimarea fasciculului util de radiaţii, strict pentru organul examinat.
In fluoroscopie şi seriografie este obligatorie utilizarea colimatoarelor
motorizate, iar în radiografie, obligatoriu se vor utiliza colimatoare cu
fascicul luminos, astfel ca pe filmul radiologic să ramână o manşetă de 0,5
cm neiradiată, pe toate laturile acestuia. Pentru radiografiile dentare, se va
utiliza conul de protecţie, care va delimita fasciculul util de radiaţii la nivelul
pielii pacientului la un diametru de 4 cm sau dreptunghiular de 3 x 4 cm.
- Localizatoarele sunt utilizate obligatoriu în radioterapie pentru a delimita
câmpul de iradiere şi distanţa focar-piele. La aceste localizatoare este
obligatorie utilizarea unor filtre suplimentare ce se adaugă la filtrarea totală

58
permanentă a cupolei, în conformitate cu procedura aplicată, la care
variază Ua, Ia, distanţa şi mărimea câmpului de iradiere. Forma şi
dimensiunile localizatoarelor sunt în funcţie de procedura terapeutică şi de
firma constructoare, fiind livrate odată cu aparatul sau suplimentar, la
cerere.
- Temporizarea lucrului sub acţiunea razelor Röntgen: aparatele de
radioscopie trebuiesc prevăzute cu circuite de temporizare care, după
întrebuinţare continuă pe o durată de maximum 5 minute, avertizează
medicul, acustic, vizual sau în ambele moduri, pentru întreruperea
radioscopiei. Pentru radiografie, circuitele de temporizare nu trebuie să
permită expuneri cu durate mai mari de 10 secunde.
- Pupitrele de comandă (consolele) aparatelor Röntgen trebuiesc prevăzute
cu instrumente şi circuite care să indice tensiunea anodică şi curentul
anodic.
- Sorţul şi mănuşile de protecţie sunt purtate în mod obligatoriu de către
medic în timpul examinărilor radioscopice. Acestea trebuie să fie autorizate
şi ecranarea trebuie să fie de minimum 0,35 mm Pb echivalent. Pentru
pacient, mai ales pentru tineri, copii şi femei gravide, atunci când organele
critice se află în vecinătatea sau în interiorul fasciculului de radiaţii, tiroida
şi gonadele vor fi protejate cu şorţuri, respectiv gulere protectoare.
- Debitul expunerii în radioscopie, măsurat pe pacient la suprafaţa porţii de
intrare trebuie să fie cât mai mic posibil, dar să nu depăşească 0,05 Sv (5
rem)/min.
- Distanţa focar-piele trebuie să respecte următoarele limite minime:
- 60 cm în radioscopia toracelui, pentru instalaţii special destinate acestui
scop;
- 45 cm în radioscopia cu instalaţii fixe;
- 30 cm în radioscopia cu instalaţii mobile.
- Distanţa focar-ecran în micro-radio-fotografie (MRF) va fi de minimum 90
cm, iar colimarea fasciculului util pe diafragm va fi de 5 x 5 cm pentru
adulţi, 4 x 4 cm pentru adolescenţi şi 3 x 3 cm pentru copii.
- Ecranele secundare din sticlă cu săruri de Pb vor avea următoarele
caracteristici:
- 2,5 mm Pb echivalent la 150 kV, 80x120 cm, pentru ferestrele dintre
camerele de comandă şi camera de radiografii sau camera de lucru la
computer tomograf;
- 5 mm Pb echivalent la 250 kV, 80x120 cm, pentru ferestrele dintre
camera de comandă şi camera "fierbinte" sau de lucru ale aparatelor de
radioterapie.
- Fotodozimetrele şi stilodozimetrele (camere de ionizare de tip stilou), care
măsoară dozele de radiaţii echivalente absorbite, sunt purtate în mod
obligatoriu de către personalul expus profesional pe toată perioada lucrului
în interiorul Laboratorului de radiologie (unităţii nucleare). După expirarea
timpului de încasare a dozei echivalente, adică o lună pentru fotodozimetre

59
şi 1-2 săptămâni pentru stilodozimetre, acestea vor fi trimise spre citire
unui organism dozimetric acreditat (recunoscut de C.N.C.A.N.) care, pe
baza unui contract, citeşte şi evaluează dozele încasate. Limita dozei
pentru personalul expus profesional este de 20 mSv/an.
- Buletinul dozimetric al fiecărui aparat de radiologie este obligatoriu a fi
emis de două ori pe an de către unităţile autorizate de către C.N.C.A.N.,
după măsurătorile şi reglajele efectuate.
- Contractul de service este obligatoriu a fi încheiat cu o unitate autorizată
de către C.N.C.A.N. pentru ca prin mentenanţele preventive şi service să se
menţină funcţionarea aparatelor pe toată durata de exploatare la
parametrii proiectaţi de fabricant.
- Amplificatorul de imagini este obligatoriu să doteze toate instalaţiile de
radioscopie în scopul reducerii dozei încasate atât de către pacient cât şi de
personalul expus profesional.
- Foliile întăritoare cu pământuri rare, utilizate în casetele radiologice, duc la
creşterea intensităţii luminoase, deci la scăderea dozei de iradiere.
- Titularul de autorizaţie va lua toate măsurile necesare pentru a asigura
expunerea la radiaţii a personalului din subordine la cel mai scăzut nivel
rezonabil posibil. In acest scop, el trebuie să asigure monitorizarea
individuală a tuturor persoanelor expuse profesional prin intermediul unui
organism dozimetric acreditat.
- C.N.C.A.N. va lua toate măsurile pentru a asigura reducerea la minimum a
expunerii la radiaţii a populaţiei datorate practicilor nucleare şi va urmări
periodic valoarea totală pe cap de locuitor a dozei efective pentru populaţie
în general.
- Utilizarea surselor de radiaţii sau a instalaţiilor nucleare de către personalul
expus profesional sau de către populaţie în alte scopuri decât cele pentru
care au fost create şi autorizate, sau pentru alte lucrări decăt cele rezultate
din sarcinile de serviciu este intrezisă.
- Fiecare persoană expusă profesional este obligată să:
- poarte echipamentul de protecţie individual şi mijloacele de
monitorizare individuală a dozei;
- anunţe responsabilul cu radioprotecţia despre orice defecţiune la
echipamentul de protecţie individual sau colectiv ori la sistemele de
avertizare;
- predea imediat după terminarea lucrului, echipamentul individual de
protecţie şi mijloacele individuale de protecţie;
- respecte instrucţiunile de lucru şi indicaţiile referitoare la securitatea
radiaţiilor pentru zona controlată sau supravegheată;
- prezinte examinările sau testele medicale periodice, precum şi toate
detaliile despre starea de sănătate;
- notifice imediat, în scris, responsabilului cu securitatea radiologică sau
titularului de autorizaţie, şi ori de câte ori consideră ca a aparut o
supraexpunere la el sau la alt personal, un eveniment deosebit,

60
pierderea sau furtul unei surse de radiaţii sau instalaţii nucleare,
scurgeri de material radioactiv, defectiuni ce pun în pericol securitatea
nucleară sau integritatea mijloacelor de protecţie;
Pentru cazul lucrătorului extern, acesta este obligat să-şi păstreze
corespunzător documentul de monitorizare radiologică individuală, referitor
la propria sa persoană.

NOI TENDINTE PENTRU REDUCEREA NIVELULUI DE IRADIERE

Organele de specialitate ale Administraţiei Publice Centrale, Ministerul


Sănătăţii şi Familiei, Societatea Naţională de Radiologie şi Medicină Nucleară,
personalul de specialitate expus profesional, constructorii de aparatură de radiaţii
nucleare şi instalaţii nucleare şi nu în ultimul rând oamenii de cercetare şi ştiinţă din
domeniu, au pe masa de lucru noi proiecte ce au ca scop reducerea la minim a
nivelului de iradiere. În aceste proiecte se studiază următoarele probleme:
- punerea accentului pe protecţia pacientului şi înregistrarea dozei incasate de
acesta în cadrul examinărilor radiologice si a practicilor radioterapeutice pe întreg
parcursul vieţii sale;
- eliminarea unor practici vechi, care au dus şi încă duc la o iradiere exagerată a
pacientului, cum ar fi radioscopia la ecran fluprescent, fără amplificator de
imagine;
- pregătirea personalului expus profesional, in domeniul radioprotecţiei, diferentiat
pentru domeniile de examinare cum ar fi, radiodiagnostic, radiologie
intervenţională, mamografie, telecobaltoterapie, acceleratori de particule, etc., în
scopul alinierii la protocoalele europene, în domeniul iradierii medicale;
- constrângeri de doză pentru personalul expus neprofesional, dar care participă la
actul medical, de radiodiagnostic, radioterapie sau medicină nucleară sub diferite
forme (susţinerea bolnavului fizică şi morală, intervenţie chirurgicală, etc.);
- educaţia şi instruirea în domeniul radioprotecţiei a personalului medical care
ordonă şi dispune executarea investigaţiilor de radiodiagnostic şi medicină
nucleară, in sensul cunoaşterii riscului/beneficiu, al actului medical respectiv.
- Construcţia aparatelor cu comandă de la distanţă prin unde radio sau infraroşii, în
aşa fel încât personalul expus profesional nu se mai află în aceeaşi încăpere cu
pacientul şi deci cu sursa de radiaţii;
- Introducerea pe scară cât mai largă a imagisticii medicale.

ELIBERAREA, SUSPENDAREA ŞI RETRAGEREA AUTORIZAŢIILOR


Autorizaţiile prevazute de către C.N.C.A.N., se eliberează la cerere de către
aceştia unităţii interesate, însoţita de documenţaţile şi avizele necesare, după analiza
concordanţei dintre dosarul prezentat, prevederile legislative si sutuaţia din teren.
Instrucţiunea 02/1993, precizează documentaţia necesară obţinerii autorizaţiei
pentru desfaşurarea de activităţi in domeniul nuclear, cu surse de radiaţii nucleare,

61
care se organizează în unităţi nucleare, pentru lucrul în interiorul unităţii nucleare si
pentru activitatea de reparaţii (art. 11.1, art. 11.5 şi art. 12 – R.L.S.R.N.)*.
Instrucţiunea 03/1993, precizează documentaţia necesară obţinerii autorizaţiei
pentru desfăşurarea activităţii în domeniul nuclear cu surse de radiaţii şi instalaţii
nucleare, care se organizează în unităţi nucleare şi activităţile de întreţinere şi
instalare - montare (art. 11.2 si art. 11.5 - R.L.S.R.N.).
Instrucţiunea 04/1993, precizează documentatia necesară obţinerii autorizaţiei
de securitate radiologică (art. 11.3 - R.L.S.R.N.).
Instrucţiunea 018 din 05.02.1991, prezintă instrucţiunile privind eliberarea
permiselor de exercitare de activitaţi în domeniu nuclear.
Suspendarea sau retragerea autorizaţiilor. C.N.C.A.N. poate suspenda sau
retrage autorizaţiile sau permisele eliberate, din proprie initiativa , la propunerea
*Notă: R.L.S.N.R. = Regimul de Lucru cu Surse de Radiaţii Nucleare
scrisă a organelor de control, ca urmare a unei inspecţii sau in cazul în care unitatea
nucleară îşi încetează activitatea si face o cerere scrisă, în termen de 45 zile de la
încetarea activităţii, motivând încetarea activităţii, deţinerea, transferul sau
dezafectarea surselor de radiaţii din dotare şi decontaminarea zonelor de lucru.

Parafrazând pe primul profesor de radiologie din România Dr. Dimitrie Negru: "Luând
aceste precauţiuni, razele Röntgen nu mai prezintă nici un pericol pentru cei care le
întrebuinţează" şi, zic eu, din ce în ce mai mic pentru cel care beneficiază de aportul
benefic al lor: pacientul.

62