Sunteți pe pagina 1din 17

CAPITOLUL 4

RESURSELE MELIFERE ŞI FACTORII DE MEDIU CA


PRECURSORI AI OBŢINERII PRODUSELOR APICOLE

Sursele principale de hrană ale albinelor sunt reprezentate de nectarul


şi polenul florilor. Albinele mai recoltează secreţii dulci ale glandelor
extraflorale dispuse pe diferite părţi ale plantelor precum şi mana – un produs
de excreţie al unor insecte care se hrănesc cu seva plantelor pe care le
parazitează.
Între albine şi plante există o serie de interrelaţii care s-au perfecţionat
de-a lungul timpului. De ambele părţi au apărut modificări funcţionale,
producându-se adaptări ale plantelor pentru a atrage agenţii polenizatori, la
rândul lor albinele s-au adaptat pentru suptul şi linsul nectarului cât şi pentru
adunarea polenului.
În altă ordine de idei, succesul în apicultură depinde de capacitatea
apicultorului de a folosi cele mai adecvate tehnologii pentru a obţine familii
cât mai puternice şi sănătoase, de înaltă valoare biologică şi să folosească cât
mai bine flora meliferă.
Pe de altă parte, factorii de mediu joacă un rol esenţial deoarece
influenţează nivelul secreţiilor plantelor, dar şi capacitatea de zbor a
albinelor.

4.1. CLASIFICAREA RESURSELOR MELIFERE


În funcţie de natura hranei pe care plantele melifere o oferă albinelor,
acestea se clasifică în plante nectarifere, nectaropolenifere şi polenifere.
Plantele nectarifere oferă albinelor numai nectar şi sunt în general
puţin răspândite: măzărichea, pălămida, scaieţii şi altele.
Plantele nectaropolenifere asigură pentru albine atât culesuri de nectar
cât şi culesuri de polen şi au cea mai largă răspândire şi importanţă apicolă:
salcâmul, teiul, floarea-soarelui, rapiţa, muştarul, păpădia, pomii fructiferi,
arţarul, salcia, sparceta, trifoiul etc.
Plantele polenifere furnizează albinelor numai polen, fiind în număr

140
foarte restrâns: porumbul, plopul, mesteacănul, macul etc.
4.2. SECREŢIA DE NECTAR ŞI FACTORII DE
INFLUENŢĂ
Denumirea de nectar a fost dată de J. Ruelius în 1543 şi a fost
adoptată în biologie în 1583 datorită lui A. Caesalpini.
Nectarul este secretat de nişte organe speciale denumite nectarii sau
nectarine. Nectariile pot fi florale sau extraflorale, în funcţie de locul în care
ele sunt situate, în flori sau în afara acestora. Nectariile florale pot fi găzduite
în zone diferite ale florilor în funcţie de specia plantelor.
Poziţia nectariilor în florile unor plante este prezentată în fig. 4.1.

Fig. 4.1. Poziţia nectariilor (N) în florile diferitelor plante (după Zander)
1. Acerplantanoides; 2. Prunus avium; 3. Rhammus frangula; 4. Calluna vulgaris;
5. Rubus idaeus; 6. Rubus caesius

Funcţia secretorie a glandelor nectarifere intră în activitate imediat


după înflorire şi durează până în momentul în care are loc polenizarea.
Glandele nectarifere extraflorale sunt dispuse pe nervurile frunzei sau
între nervuri (bumbac), stipele (bob, măzăriche), la baza frunzei (piersic,
cais), peţiol (vişin, cireş) şi prezintă, în general, importanţă redusă pentru
apicultură.

141
Secreţia şi producţia de nectar variază în funcţie de: plantă (specie,
soi, varietate, vârsta plantei, stadiul de înflorire etc); sol (compoziţia chimică,
gradul de fertilitate, umiditatea, nivelul apei freatice, agrotehnica aplicată
etc); condiţiile meteorologice.

4.2.1. Influenţa factorilor legaţi de plantă asupra secreţiei de


nectar
După potenţialul melifer, plantele din ţara noastră au fost grupate în 5
categorii, din care doar primele trei prezintă interes:
- plante cu pondere apicolă foarte mare: salcâmul alb, teiul, floarea-
soarelui, zmeurul;
- plante cu pondere apicolă mare: coriandrul, muştarul, zburătoarea,
jugastrul, salcia, alte specii de salcâm, molidul (pentru mană) etc;
- plante cu pondere apicolă mijlocie care asigură culesuri de întreţinere
şi dezvoltare, iar în condiţii favorabile chiar şi culesuri de producţie: iarba
neagră, iarba şarpelui, sulfina, cânepa albă, pomii fructiferi, bostănoasele etc;
- plante cu pondere apicolă mică care asigură numai culesuri de
întreţinere: anghinarea, trifoiul etc;
- plante fără pondere economică apicolă, care furnizează doar sporadic
şi pentru perioade scurte de timp culesuri de întreţinere: unele specii din flora
spontană, inul, liliacul etc.
Varietatea, mai ales la plantele cultivate, joacă un rol esenţial. Există
varietăţi în cadrul aceleiaşi specii la care cantitatea de nectar variază de la
simplu la triplu în cazul mărului, cireşului, florii-soarelui etc. Există
preocupări în direcţia sporirii cantităţii de nectar prin selecţie pentru
îmbunătăţirea potenţialului melifer la unele specii cultivate care beneficiază
de polenizarea entomofilă.
Vârsta plantelor. La arborii din masive, secreţia cea mai mare de
nectar se înregistrează la cei de vârstă mijlocie de 20 - 40 de ani, în timp ce
arborii din pădurile de peste 80 de ani prezintă în general o secreţie mai slabă.
Vârsta florii influenţează secreţia de nectar. Astfel, florile de tei
bătrâne secretă mai mult nectar decât cele tinere, dar cantitatea de zahăr este
aproximativ aceeaşi. La murul de câmp secreţia maximă are loc în primele 60
de ore, iar la trifoiul violet secreţia maximă se realizează în momentul în care
floarea începe să se ofilească.
Poziţia florii pe plantă influenţează secreţia. La facelia florile de la
142
baza inflorescenţei au glandele nectarifere mai mari şi secretă mai mult nectar
decât cele de la vârful inflorescenţei. Florile de tei situate pe ramurile
inferioare secretă mai mult nectar decât cele situate pe ramurile superioare,
dar în privinţa concentraţiei situaţia este inversă.
Durata înfloririi influenţează cantitatea de zaharuri secretată în
timpul înfloririi. Cu cât durata este mai mare, cu atât valoarea meliferă este
mai mare şi creşte atractivitatea pentru albine. La teiul cu frunza mare (Tilia
platyphillos) durata înfloririi poate fi până la 13 zile, la teiul cu frunza mică
(Tilia cordata) până la 17 zile, iar la teiul argintiu (Tilia tomentosa) până la
11 zile. În condiţii nefavorabile durata înfloririi se reduce până la 6 - 8 zile
sau chiar mai puţin.

4.2.2. Influenţa factorilor legaţi de sol asupra secreţiei de nectar


O serie de însuşiri ale solului ca: natura fizică, adâncimea şi
compoziţia chimică ale acestuia intervin în secreţia de nectar a speciilor
melifere şi în compoziţia chimică a nectarului. Aceste însuşiri au o acţiune
complexă, considerându-se că o plantă este mai bună meliferă cu cât creşte
într-un sol care-i convine din punct de vedere al compoziţiei şi structurii sale.
Trebuie avută în vedere acţiunea directă a solului asupra dezvoltării plantei şi
acţiunea asupra înfloririi ei pentru că o plantă care nu se dezvoltă
corespunzător va avea mai puţine flori şi deci mai puţin nectar.
Teiul pe terenurile nisipo-argiloase şi hrişca pe terenurile nisipoase
secretă mai mult nectar. Trifoiul alb, sulfina, lucerna şi muştarul alb secretă
mai mult necatr pe soluri bogate în calciu.
Ingrăşămintele administrate în sol influenţează secreţia de nectar. În
cazul rapiţei care a beneficiat de îngrăşăminte potasice se obţin mai multe
flori, dar producţia de nectar în fiecare floare este aproximativ aceeaşi.
În cazul unui dezechilibru creat prin administrarea în acces a azotului
şi prea puţin fosfor şi potasiu, plantele produc prea multe frunze şi mai puţine
flori, reducându-se astfel producţia nectariferă.
Microelementele din sol influenţează asupra secreţiei de nectar din
flori şi implicit asupra recoltelor. Folosirea borului şi manganului la culturile
de hrişcă, floarea-soarelui, sparcetă şi lucernă a contribuit la mărirea
considerabilă a secreţiei de nectar la culturile menţionate (Sesik citat de
Avetisian, 1978).
Metodele agrotehnice care contribuie la o mai bună creştere şi
143
dezvoltare a plantelor influenţează pozitiv secreţia de nectar.
Umiditatea solului acţionează diferit asupra secreţiei nectarifere a
plantelor în funcţie de cerinţele fiziologice specifice. Lipsa de apă din sol un
timp îndelungat are ca efect o stare de ofilire permanentă a plantei care
conduce la deshidratarea puternică a ţesuturilor şi oprirea creşterii. Lipsa de
apă din ţesuturi asociată cu acţiunea temperaturii ridicate duce la o
supraîncălzire care conduce la intoxicarea plantei. În timpul ofilirii, stomatele
se închid, fiind astfel frânate procesele de fotosinteză şi transpiraţie, precum
şi secreţia de nectar.
Se cunoaşte deja că lipsa precipitaţiilor în toamnă şi iarnă influenţează
negativ secreţia de nectar în anul următor la mai multe specii de interes
melifer major (salcâm, tei, floarea-soarelui).
Trifoiul alb (Trifolium repens) produce o cantitate mai mare de nectar
în condiţiile unui sol cu o umiditate mai mare. În aceleaşi condiţii, tubul
corolei la trifoiul roşu (Trifolium pratense) este mai adânc, producţia de
nectar este mai mare, însă albina nu poate recolta eficient acest nectar datorită
unei lungimi insuficiente a trompei.

4.2.3. Influenţa condiţiilor meteorologice asupra secreţiei de


nectar
Temperatura reprezintă cel mai important factor care influenţează
secreţia de nectar. În general, secreţia nectarului începe la temperatura de
10-12°C, devine optimă între 20-32°C, apoi scade treptat până la 35°C, după
care secreţia încetează.
Faţă de numeroasele plante de interes melifer există o variabilitate
largă a temperaturilor optime privind secreţia nectarului. În acelaşi timp,
alături de temperatură, acţionează şi alţi factori ca: umiditatea atmosferică,
cantitatea de precipitaţii, seceta, vântul a căror influenţă acţionează sinergic
sau antagonic faţă de efectul temperaturii.
Producţia de nectar nu este continuă, ea urmează un ritm nictemeral,
adică variază în cursul zilei după un ciclu legat de alternanţa zi-noapte. În
funcţie de plantă, nivelele maxime şi minime se realizează în anumite
momente ale zilei.
Observaţiile efectuate în unele masive de salcâm din ţara noastră, în
timpul înfloririi acestuia, au arătat că după nopţile reci sub 12°C, secreţia
nectarului începe după orele 7-7,30 dimineaţa, iar după nopţile calde cu
144
temperaturi de peste 16-18°C secreţia este abundentă, albinele începând
culesul devreme, uneori chiar înainte de răsăritul soarelui.
În cazul teiului, nopţile răcoroase influenţează pozitiv secreţia de
nectar din timpul zilei, dar nu şi nopţile reci care au o influenţă nefastă asupra
nivelului secreţiei.
Evoluţia zilnică a temperaturii aerului are influenţă covărşitoare
asupra secreţiei de nectar. Creşterea diferenţei între temperatura maximă şi
cea minimă influenţează secreţia nectarului, în timp ce nivelarea acesteia are
un efect invers.
Temperaturile scăzute de 10-12°C în timpul nopţii, în lipsa procesului
de fotosinteză, determină depunerea zahărului şi acumularea acestuia în
diferite părţi ale plantei, mai ales în glandele nectarifere. În aceste condiţii,
respiraţia şi creşterea sunt atenuate, reducându-se consumul hidraţilor de
carbon. O mare parte din zaharurile asimilate în cursul zilei rămâne sub
formă de rezervă pentru ziua următoare. Coborârea temperaturii în timpul
nopţii până la nivelele menţionate nu influenţează negativ culesul, dacă
temperaturile maxime în timpul zilei sunt cuprinse între 24-32°C, iar
umiditatea aerului este cuprinsă între 40- 80% (Eftimescu şi colab 1982).
Lumina solară are influenţă pozitivă asupra secreţiei de nectar.
Razele solare directe şi intense provoacă ofilirea plantelor şi diminuarea
secreţiei de nectar. La unele plante care au nectariile adăpostite în
profunzime, cum ar fi trifoiul roşu (Trifolium pratense), cantitatea de nectar
creşte de 2-5 ori, în timp ce plantele cu nectariile la suprafaţă, ca hrişca
(Fagopyrum sagitatum) şi muştarul (Brassica alba) secreţia de nectar este
mai bună în zilele cu o nebulozitate mai mare.
Cantitatea de precipitaţii poate influenţa diferit secreţia de nectar.
Astfel, ploile liniştite în zilele premergătoare înfloririi plantelor influenţează
favorabil secreţia speciilor melifere forestiere şi a celor cultivate. La floarea-
soarelui (Helianthus annuus), în asemenea condiţii, creşte producţia de nectar
şi se prelungeşte durata înfloririi, creându-se premisele unei recolte
abundente de miere.
Ploile intermitente şi liniştite căzute în timpul culesului au în general
un efect favorabil. Cele mai abundente culesuri sunt realizate în zilele senine
şi călduroase ce alternează cu zile în care cad precipitaţii moderate.
Ploile torenţiale şi repetate în timpul înfloririi degradează florile,
calamitează culesul şi împiedică zborul albinelor. Efectul dăunător al ploilor
145
este şi mai accentuat când sunt însoţite de scăderea temperaturii sub limitele
normale, în timpul furtunilor sau a căderilor de grindină.
Când ploile sunt abundente şi de lungă durată se produce diluarea sau
chiar spălarea nectarului. În urma determinărilor efectuate într-o cultură de
facelia (Phacelia tanacetifolia) în prima zi de înflorire maximă, după o ploaie
torenţială în noaptea precedentă, producţia de nectar pe floare a fost de 1-3
mg cu o concentraţie de 12-18% zahăr, iar în ziua următoare, care a fost
frumoasă, cantitatea de nectar a fost aproximativ aceeaşi, dar cu o
concentraţie de 48-52%, în plus înregistrându-se şi un zbor foarte intens de
cules al albinelor (Maria Eftimescu şi colab., 1982).
Arşiţele mari în timpul înfloririi la tei, floarea-soarelui, salcâm şi la alte
plante de interes melifer conduc la un cules foarte slab din cauza diminuării
secreţiei de nectar, ca apoi după o ploaie moderată care influenţează
umiditatea solului şi cea atmosferică, secreţia de nectar să crească.
În timpul perioadelor prelungite cu temperaturi excesive, fără
precipitaţii se poate ajunge la vestejirea sau chiar la uscarea florilor, mai ales
la culesul de la salcâm.
Vântul înfluenţează secreţia şi concentraţia nectarului. Reacţia şi
sensibilitatea florilor faţă de acţiunea vântului variază în funcţie de specie,
gradul de înflorire, structura florală, poziţia glandelor nectarifere etc. Adierile
slabe de vânt influenţează favorabil creşterea concentraţiei în zaharuri a
nectarului. La viteze ale vântului de 4 m/s se înzegistrează reduceri moderate,
iar la 7 m/s reducerile sunt semnificative.
În zilele toride şi secetoase, când vântul este uscat şi fierbinte, secreţia
de nectar încetează aproape în totalitate.
Pe baza analizelor tuturor datelor privind influenţa factorilor care
determină potenţialul melifer la principalele culesuri din ţara noastră (salcâm,
tei, floarea-soarelui) s-a alcătuit un tabel sinoptic (tab. 4.1) din care cel mai
important factor se dovedeşte temperatura maximă, ceilalţi factori având un
rol corector al secreţiei (Lazăr, 2002).
Temperatura joacă un rol hotărâtor atât asupra secreţiei de nectar cât
şi asupra intensităţii zborului albinelor la cules. În acelaşi timp, evoluţia
maximelor de temperatură se corelează într-o anumită măsură şi cu
intensitatea celorlalţi factori: umiditatea aerului, precipitaţiile, nebulozitatea
şi în mai mică măsură acţiunea vântului.

146
Tabelul 4.1
Factorii de influenţă ai secreţiei de nectar la culesurile principale de la salcâm, tei şi
floarea-soarelui (Lazăr, 2002)

4.3. MANA CA SURSĂ MELIFERĂ ŞI FACTORII DE


INFLUENŢĂ
După origine, mana poate fi de origine animală şi de origine vegetală.
Mana de origine animală este excretată de insectele care se hrănesc
cu seva plantelor parazitate din care sunt reţinute apa şi proteinele, eliminând
zaharurile sub forma unui lichid vâscos cu gust dulce care este recoltat de
albine.
Mana de origine vegetală prezintă mai puţină importanţă pentru
apicultură deoarece ea este culeasă primăvara timpuriu când flora meliferă
este săracă. Ea rezultă în urma fenomenelor de lăcrimare şi gutaţie a plantelor
lemnoase care trec de la repausul de iarnă la perioada activă, seva în exces
fiind eliminată la exterior putând fi recoltată de către albine.
Compoziţia chimică a manei este variabilă, fiind condiţionată de
numeroşi factori legaţi de plantă, fenofază, anotimp şi insecta producătoare
de mană.
În general, mana conţine 82-95% apă şi 5-18% substanţă uscată din
care: zaharurile reprezintă 90-99%, proteinele 0,2-1,8%, iar substanţele
minerale, acizii organici şi vitaminele 5%.
147
Între compoziţia chimică a manei şi cea a sevei plantei din care
provine există puţine diferenţe, date în general de apariţia unor forme noi de
zaharuri superioare, ca rezultat al acţiunii fermenţilor şi secreţiilor produse de
insecte. Valoarea pH-lui manei variază între 5,9-7,8, deci o reacţie uşor acidă
care contribuie la creşterea puterii bactericide a acesteia, mărind rezistenţa
albinelor la infecţii şi boli.

4.3.1. Factorii care influenţează producţia de mană


Producţia de mană este influenţată de factorii climatici din cursul
toamnei precedente secreţiei şi din timpul secreţiei manei.
Dacă la sfârşitul verii şi în cursul toamnei temperaturile au fost
ridicate şi precipitaţiile moderate, plantele se dezvoltă normal, se acumulează
suficiente substanţe de rezervă, asigurându-se hrana şi celelalte condiţii
necesare dezvoltării insectelor producătoare de mană.
Temperaturile scăzute din toamnă, ploile torenţiale şi de durată,
zăpada timpurie stânjenesc înmulţirea insectelor producătoare de mană prin
distrugerea formelor de iernare ale acestora.
Amplitudinea de 12°C între temperaturile diurne şi nocturne, în
condiţiile unei umidităţi atmosferice de 70%, favorizează secreţia de mană.
Vânturile puternice au efect dăunător asupra secreţiei de mană
deoarece o usucă, iar pe de altă parte este împiedicat zborul albinelor.
Producţia de mană mai este influenţată de insecta producătoare şi
ciclul ei biologic, cât şi de planta gazdă.

4.3.2. Insectele producătoare de mană


Insectele producătoare de mană fac parte din ordinul Homoptera din
care, pentru condiţiile României, mai importante se dovedesc subordinul
Aphidoidea, familia Lachnidae şi subordinul Coccoidea, familia Lecaniidae.
Producătorii de mană sunt insecte fitofage, de forme diferite, cu
dimensiuni cuprinse între 0,5-8,0 mm.
Lachnidele au în general aspectul unor insecte obişnuite, aripate sau
nearipate, pe când lecaniidele au sexele mult diferenţiate morfologic:
masculii au corpul conformat normal, sunt aripaţi, pe când femelele sunt
lipsite de aripi şi au corpul larviform.
Aparatul bucal al insectelor producătoare de mană este adaptat pentru
înţepat şi supt. Piesele lor bucale formează un tub dublu: cel îngust serveşte
148
la introducerea în ţesutul liberian al plantei, iar cel cu diametru mai mare
serveşte la absorbţia hranei obţinute în urma amestecării salivei cu seva
plantei.
Datorită presiunii naturale ce există în plantă, seva pătrunde în
aparatul bucal fără efort din partea insectelor, iar apoi ajunge în tubul
digestiv, care prezintă la partea posterioară o cameră filtrantă care
reglementează digestia şi asigură trecerea lichidului în exces în intestinul
posterior, de unde este eliminat la exterior prin rect. Insectele care sunt
înzestrate cu o asemenea cameră produc de 2-3 ori mai multă mană care are o
concentraţie în zahăr de 25-40%. Seva absorbită suferă o serie de
transformări datorită unor simbionţi prezenţi în tubul digestiv, cu rol de a
sintetiza din reziduurile aminice substanţe proteice asimilabile şi vitamine din
grupa B. Cu cât seva are un conţinut mai ridicat în azot, cu atât ritmul de
dezvoltare a insectelor producătoare de mană este mai ridicat.

4.4. POLENUL CA SURSĂ DE HRANĂ ŞI FACTORII DE


INFLUENŢĂ
Polenul este produsul staminelor, reprezentând elementul sexual
mascul care asigură fecundarea florilor şi formarea seminţelor. Numărul,
forma şi mărimea staminelor variază în funcţie de plantă ca de altfel şi
producţia de polen pe floare, inflorescenţă sau plantă.
Indiferent dacă polenizarea se face cu ajutorul vântului (anemofilă)
sau cu ajutorul insectelor în general (entomofilă), albinele recoltează polenul
pentru a-şi asigura necesarul de hrană proteică de care depinde cantitatea de
puiet, dezvoltarea şi sănătatea familiilor de albine.
Maturizarea polenului şi momentul punerii lui în libertate, când
devine accesibil albinelor, depinde de dezvoltarea plantei şi de factorii
meteorologici: temperaturi peste 12-16°C, nivelul precipitaţiilor, vânt, durata
de strălucire a soarelui etc.
În funcţie de etapa din zi în care plantele îşi pun în libertate polenul,
acestea se grupează astfel:
- plante la care polenul este eliberat în mod uniform pe tot parcursul
zilei: pomi fructiferi, zmeur, mur, păducel etc;
- plante la care 60-90% din polen este eliberat în primele ore ale zilei:
mac, păpădie, rapiţă, muştar, porumb etc;

149
- plante la care polenul se maturizează şi este pus în libertate după
amiază: bob, brânduşa de primăvară;
- plante la care maturizarea şi eliberarea polenului are loc în cursul
nopţii, ca în cazul dovleacului şi zorelelor şi care poate fi recoltat de albine în
primele ore ale dimineţii.
În general, albinele nu zboară pentru a culege nectar sau polen dacă
temperatura aerului este mai mică de 12°C şi foarte puţine ies la cules dacă
viteza vântului depăşeşte 25 m/secundă.

4.5. CONTRIBUŢIA ALBINELOR LA SPORIREA


PRODUCŢIILOR AGRICOLE ŞI LA PĂSTRAREA
ECHILIBRULUI ECOLOGIC.
Polenizarea cu ajutorul albinelor
În natură există interrelaţii între plante şi albine. De ambele părţi, au
apărut modificări funcţionale, producându-se adaptări ale plantelor pentru a-
şi atrage agenţii polenizatori, la rândul lor albinele s-au adaptat pentru suptul
şi linsul nectarului şi, în ultimă instanţă, să-şi asigure hrana din nectarul şi
polenul florilor.
Ca atare, este perfect adevărat că "florile au nevoie de albine ca să
rodească, iar albinele au nevoie de flori ca să trăiască".
Pentru ca plantele să rodească trebuie să se producă polenizarea şi
apoi fecundarea. Prin polenizare se înţelege procesul prin care grăunciorii de
polen de pe antere ajung pe stigmatul florii, iar prin fecundare se produce
contopirea grăunciorilor de polen (elemente sexuale mascule) cu ovulele
(elemente sexuale femele).
Din punctul de vedere al polenizării plantele pot fi:
- autofertile, când se polenizează şi fecundează cu polenul propriu
(autopolen), polenizarea numindu-se directă sau autopolenizare;
- autosterile, când se polenizează şi fecundează cu polen strâns de la
alte plante sau alte soiuri (alopolen). Majoritatea plantelor rodesc numai prin
polenizare cu polen provenit de la alte plante din acelaşi soi. În acest caz
polenizarea se numeşte indirectă sau încrucişată;
- intersterile, când nu se polenizează reciproc, deşi fiecare dintre
soiuri poate poleniza un al treilea soi.

150
După agentul polenizator polenizarea poate fi: anemoflă când polenul
este transportat de la o plantă la alta prin intermediul vântului; entomofilă
prin intermediul insectelor care se întâlneşte la majoritatea plantelor;
hidrofilă prin intermediul apei la unele specii de plante acvatice; ornitofilă cu
ajutorul unor păsări foarte mici (Colibri) şi malacofilă prin intermediul unor
specii de moluşte.
Dintre insecte, albinele melifere participă la polenizarea plantelor în
procent de 75-90%, în funcţie de numeroşi factori, în rest participă alte
insecte (bondari, albine sălbatice, viespi, muşte, furnici, fluturi, cărăbuşi etc).
Absenţa polenizării prin intermediul albinelor ar conduce la
diminuarea drastică a producţiei de seminţe, fructe şi legume şi chiar la
dispariţia unui însemnat număr de specii.
Nevoile de polenizare ale unor culturi entomofile sunt prezentate în
tabelul 4.2.
Astăzi producţia mondială de alimente face faţă din ce în ce mai greu
cerinţelor şi este de aşteptat ca în viitorul apropiat aceste cerinţe să nu mai
poată fi satisfăcute.
Dintre circa 3000 de plante comestibile, doar 300 sunt cultivate pe
scară largă, însă de fapt doar câteva contribuie în proporţie de 90% la
aprovizionarea globului cu alimente: orezul, grâul, porumbul, sorgul, meiul,
secara, cortoful, bananele şi nucile de cocos.
Numai orezul constituie principalul aliment pentru 2/3 din populaţia
globului (Levin şi Weller,1989). Fructele, legumele şi alunele reprezintă circa
15% din alimentele consumate în S.U.A., în timp ce carnea obţinută pe baza
fânului de lucernă şi trifoi reprezintă încă 15%, iar 3% din alimentele
consumate provin din grăsimi şi uleiuri extrase din plante entomofile. Ca
atare, 33% din alimentele consumate în S.U.A. provin din plante care
beneficiază de polenizare de către insecte, în majoritate albine.
Valoarea totală a culturilor şi mărfurilor din S.U.A. la care albinele
contribuie prin polenizare se ridică la suma impresionantă de aproximativ 19
miliarde de dolari (Levin, 1989).
Necesitatea folosirii în mod organizat a albinelor la polenizare a
crescut considerabil deoarece extinderea pe suprafeţe mari a tratamentelor
pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor culturilor agricole împuţinează şi
chiar duce la dispariţia entomofaunei polenizatoare sălbatice.

151
Tabelul 4.2
Nevoile de polenizare a unor culturi de plante cu polenizare entomofilă
(dupa Bura şi colab., 2005)
Nevoile de polenizare: moderată*; mare**; esenţială***;
Planta entomofilă Nevoile de polenizare
Culturi semincere
Vaccinum myrtillus (afinul) **
Prunus domestica (prunul) **
Cerasus avium (cireşul) ***
Malus domestica (mărul) ***
Pyrus communis (părul) ***
Rubus idaeus (zmeur) *
Brassica alba (muştar alb) *
Brassica nigra (muştar negru) **
Brassica oleracea (varza) **
Medicago sativa (lucerna) ***
Trifolium pratense (trifoi roşu) ***
Trifolium repens (trifoi alb) ***
Vicia faba (bobul) *
Vicia vilosa (măzărichea păroasă) ***
Phaseolus multiflorus (fasole agăţătoare) ***
Melilotus albus (sulfina albă) ***
Onobrychis viciifolia (sparceta) ***
Daucus carota (morcov) **
Helitanthus annuus (floarea-soarelui) ***
Fagopirum sagitatum (hrişca) *
Allium cepa (ceapa) **
Rubus fructicosus (mur) **
Ribes nigrum (coacăz negru) ***
Ribes grossularia (agriş) *

Întreţinerea familiilor de albine în mod organizat de către apicultori


face ca acestea să reziste pe timpul iernii, dovedindu-se în primăvară şi mai
apoi în tot timpul anului, cei mai siguri polenizatori. Existenţa albinelor în
timpul înfloririi livezilor, de exemplu, când în natură există puţine insecte
polenizatoare, susţine un spor de producţie de 50-60%.
În scopul asigurării unei polenizări eficiente, familiile de albine
trebuie să fie puternice, cu cel puţin 30 000 albine, cu puiet în toate stadiile
de dezvoltare, cu provizii de hrană suficiente şi cu matcă tânără şi prolifică.
La polenizarea culturilor agricole, numărul stupilor amplasaţi pe o
vatră nu va depăşi 50 de familii, iar distanţa între vetre va fi de cel puţin
100 m când aparţin aceleiaşi stupine şi 300 m în cazul unor stupini diferite.
152
Este interzisă amplasarea stupinei pe direcţia de zbor a albinelor aparţinând
altei stupine.
Eficienţa utilizării familiilor de albine ca agenţi polenizatori rezultă
pregnant din tabelul 4.3 din care reiese că pe lângă însemnatele cantităţi de
miere se realizează importante sporuri de recoltă. Datele prezentate sunt
suficiente pentru a arăta că albinele şi restul entomofaunei polenizatoare
trebuie considerate ca parte integrantă a agriculturii.
Momentul optim al deplasării familiilor de albine pentru polenizare
este începutul înfloririi, recomandându-se ca stupii să fie amplasaţi cât mai
aproape de cultură, iar unde este posibil chiar în interiorul acesteia, dispersaţi
în grupuri mici. Se va avea în vedere a se asigura rezerva de apă.

Tabelul 4.3
Efectul polenizării cu ajutorul albinelor a principalelor culturi entomofile

Norma de Spor recoltă Producţia


Cultura polenizare de cultură de miere
(familii/ha) (%) (kg/ha)
Floarea-soarelui 1-2 30 - 50 40 - 120
Pomi fructiferi 2-3 50 - 60 20 - 40
Rapiţă, muştar 2-3 20 - 30 40 - 100
Bostănoase 2-3 200 - 300 30 - 150
Seminceri lucernă 8 - 10 50 - 60 25 - 100
Seminceri trifoi 4-5 200 - 300 25 - 50
Seminceri sparcetă 0,5 - 1 200 - 400 50
Seminceri leguminoase 2-3 200 - 250 120 - 150

Atunci când se urmăreşte polenizarea culturilor agricole cu înflorire


timpurie sau târzie de toamnă stupii vor fi orientaţi cu urdinişurile spre est
pentru a primi mai multă lumină şi căldură solară, culesul începând mai
devreme. În timpul verii stupii vor fi orientaţi cu urdinişurile spre vest, vor fi
umbriţi sau aşezaţi chiar la umbră pentru a fi protejaţi de arşiţa puternică.
După particularităţile lor biologice şi gradul de cercetare de către
albine prezintă interes pentru polenizare pomii şi arbuştii fructiferi, culturile
care sunt intens cercetate de către albine şi culturile slab cercetate la care se
foloseşte dresajul pentru creşterea frecvenţei de vizitare de către albine a
florilor acestor culturi.

153
4.6. PROTECŢIA ALBINELOR CA AGENŢI DE
POLENIZARE
Pentru condiţiile României, este regretabilă lipsa de interes din partea
producătorilor agricoli pentru folosirea albinelor ca agenţi polenizatori.
Această situaţie păgubitoare are la origine lipsa de informaţii suficiente
asupra rolului entomofaunei polenizatoare şi rolul minor cu care este privită
apicultura, precum şi alte cauze de natură subiectivă (Lazăr, 1991).
În activitatea lor de culegătoare, albinele realizează polenizarea
tuturor plantelor pe care le vizitează, asigurând perpetuarea lor, contribuind la
păstrarea echilibrului în natură, mediul ambiant fiind expus unor grave
perturbări datorită nerespectării de către societatea omenească a unor legi
foarte simple ale ecologiei: toate sunt legate între ele; totul trebuie să ducă
undeva; natura se pricepe cel mai bine; nimic nu se capătă gratuit.
Există aprecieri că datorită activităţilor umane, în viitorul apropiat,
circa 25 000 de specii vegetale şi circa 1 000 de specii şi subspecii de
vertebrate vor dispare. Dacă socotim şi inevitabila dispariţie, din acelaşi
motiv, a micilor specii de animale - moluşte, insecte, corali, în general
nevertebrate - atunci estimările indică 0,5 milioane de specii care vor dispare.
Creşterea producţiilor agricole a fost demonstrată prin folosirea la
polenizare a albinelor şi altor agenţi polenizatori. În alte ţări (S.U.A)
producătorul agricol plăteşte pe apicultorul care-i asigură polenizarea culturii
cu cel puţin 25 de dolari pentru fiecare colonie de albine, există cercetare
finanţată în domeniul apiculturii şi programe de sprijinire a preţului la miere
pentru a trezi interesul pentru creşterea albinelor (Pimentel, 1989).
La fel de adevărat este şi faptul că producţiile agricole au crescut
datorită folosirii pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, insecticidelor şi
pesticidelor însă cu preţuri foarte mari asupra calităţii mediului. Apa freatică
şi cea de suprafaţă a ajuns să fie astăzi contaminată în măsură tot mai mare cu
substanţe fertilizante şi pesticide. Cercetările au demonstrat că fixarea
azotului sub acţiunea bacteriilor încetează în prezenţa azotului anorganic. Ca
urmare a folosirii masive a îngrăşămintelor anorganice cu azot, aceste bacterii
pot muri, iar dacă nu mor trec în forme mutante nefixatoare de azot.
Pesticidele sunt folosite de producătorii agricoli în scopul limitării acţiunii
dăunătorilor, aspect cu influenţă deosebit de gravă asupra creşterii gradului
de poluare a mediului ambiant. Utilizarea pesticidelor are ca efect distrugerea

154
prădătorilor nedăunători, a paraziţilor, creşterea rezistenţei dăunătorilor la
pesticide, contaminarea produselor animaliere, pierderea accidentală a unor
recolte prin folosirea ierbicidelor la tratarea altor culturi etc.
Pesticidele produc o mortalitate ridicată în rândul agenţilor
polenizatori, afectând implicit şi potenţialul de reproducere a plantelor
polenizate prin încrucişare. Aproximativ 20 000 de specii de plante depind de
albine pentru polenizare. Pierderea din ecosistem a celor 20 000 de specii fără
polenizarea cu ajutorul albinelor ar constitui o pierdere uriaşă pentru mediul
înconjurător.
Valoarea şi importanţa albinelor la polenizarea plantelor pentru care
omul nu dispune de tehnologie este covărşitoare. În S.U.A., s-a estimat că
numai la nivelul statului New York, albinele melifere şi sălbatice pot poleniza
într-o zi frumoasă de vară 1 000 de miliarde de flori, ceea ce pentru oameni o
asemenea acţiune ar fi imposibilă chiar dacă s-ar dispune de tehnologie în
acest sens. De aici rezultă că albinele sunt necesare menţinerii vieţii şi
calităţii mediului înconjurător. Distrugerea albinelor prin pesticide, în paralel
cu creşterea costurilor producţiilor agricole ca urmare a folosirii
îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor urmăresc să scoată în evidenţă
beneficiile aduse de albine agriculturii. În fiecare an, în S.U.A. polenizarea
culturilor de către albine se ridică la o valoare de 10 miliarde dolari la care se
adaugă încă un miliard de dolari, valoarea producţiei de miere şi ceară
(Levin, 1989).
Foarte importantă se dovedeşte necesitatea întegrării
comportamentului albinelor ca agent polenizator, cu controlul dăunătorilor,
astfel încât să se asigure securitatea albinelor, pe de o parte şi creşterea
producţiilor agricole, pe de altă parte.
Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se cunoască efectele
naturale şi biologice ale pesticidelor: modul de utilizare, persistenţa,
consecinţele biologice, tendinţa de dispersare şi transformare în mediul biotic
şi abiotic. Formulele pe bază de praf sunt în general mai toxice pentru albine
decât cele sub formă de spray. Aplicarea lor trebuie să se facă numai atunci
când este absolută nevoie şi înainte de perioada de înflorire a unei culturi.
Sunt indicate pentru efectuarea tratamentelor substanţele cu efect de scurtă
durată, toxicitate relativ redusă şi selectivă. Dacă aplicarea tratamentelor se
face în perioada de cules a albinelor, mortalitatea acestora este foarte mare.
Aceste pierderi pot fi limitate dacă se va cunoaşte comportamentul albinelor
155
în teren. Se cunoaşte că activitatea albinelor diferă în funcţie de specie, rasă,
cultură, poziţie geografică, nebulozitate etc, că în general albinele vizitează
florile în acea perioadă din zi când concentraţia de nectar este maximă.
Diferite studii de comportament al albinelor au evidenţiat o pauză
clară de 16 - 17 ore între încetarea activităţii şi reluarea ei a doua zi, perioadă
care pare să fie cea mai potrivită pentru combaterea dăunătorilor aflaţi pe
plantă tot timpul. Aplicarea pesticidelor către seară, noaptea sau dimineaţa
devreme, asigură o securitate relativă agenţilor polenizatori.
Un mod prin care se îmbină comportamentul albinelor cu controlul
dăunătorilor în scopul creşterii producţiei agricole se prezintă în fig. 4.2.

Fig. 4.2. Model schematic al integrării comportamentului albinelor cu controlul


dăunătorilor în vederea creşterii producţiilor agricole (după Abrol, 1990)

În afară de aceasta, apicultorul trebuie informat din timp, înainte de


aplicarea tratamentelor, pentru ca albinele să nu fie lăsate să zboare sau
pentru a fi mutate în altă parte; la insecticide se pot adăuga şi substanţe
respingătoare pentru albine; să fie folosite metode biologice pentru
combaterea dăunătorilor şi folosirea feromonilor pentru combaterea acestora.
Faţă de cele câteva modalităţi prin care s-ar putea reduce mortalitatea
entomofaunei polenizatoare ca urmare a aplicării tratamentelor pentru
combaterea dăunătorilor, sunt necesare măsuri de încurajare şi protecţie a
apicultorilor pentru preîntâmpinarea diminuării numărului de colonii de
albine, creşterea rolului cercetării pentru stabilirea relaţiilor dintre plante şi
insectele polenizatoare, pentru protecţia albinelor faţă de efectele folosirii
pesticidelor, selecţia plantelor în vederea sporirii producţiei de nectar etc.

156