Sunteți pe pagina 1din 6

Scrisoarea I

Publicata in 1881, in Convorbiri Literare, Scrisoarea 1 este un poem filozofic de factura romantica.Desi
scrisoarea este o specie clasica , poemul apartine romantismului prin armonizarea diferitelor teme si
motive literare , prin inlocuirea destinatarului concret al scrisorii cu unul abstract (cititorul), de unde
retorismul versului amplu prin atitudinile poetice , ironie ,antiteza ca procdeu compozitional , prin
asocierea speciilor :poem filozofic cu elemente de meditatie ,satira sociala , elegie , imn , pastel .

Sursele poemului sunt diverse , de la filozofia si mitologia indiana (Imnul Creatiunii din Rig –Veda
),greco-latina si crestina, la surse filozofice preferate de romantici (Schopenhauer,Kant ,Hegel )si la
teoriile stiintifice ale vremii (teoria cosmogonica sustinuta de Kant si Laplace ).

Cele sase versuri ce alcǎtuiesc tabloul întâi ( "Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar
ceasornicul urmeazǎ lung-a timpului cǎrare, / Cǎci perdelele-ntr-o parte când le dai, si în odaie / Luna
varsǎ peste toate voluptoasa ei vãpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe
care însǎ le simtim ca-n vis pe toate.") fixeazǎ cadrul, vizualizeazǎ spatiul reveriei poetice. Omul este
vǎzut în opozitie cu luna, care este o zeitate omniprezentǎ si omniscientǎ, aflatǎ si ea sub semnul
eternitǎtii, adicǎ al timpului universal fǎrǎ început si sfârsit. Pentru Eminescu, luna este
deodatǎ "stapân-a mǎrii" (esentǎ a imensitǎtilor), alinǎtoare de suferinte si stimulatoare de gândiri si
meditatii; ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Dintr-un colt de univers, scǎldat
în lumina palidǎ si rece a lunii, pornesc gândurile poetului, amplificate pânǎ la hiperbolizare de
frumusetea noptii, dar si de izolarea între peretii austeri ai unei odǎi sǎrace, unde "doar ceasornicul
mǎsoarǎ lunga timpului cǎrare". Cadrul acesta romantic anesteziazǎ simturile, din "noaptea amintirii" ies
dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, si din acest joc al alternantelor între luciditate si visare,
meditatia eminescianǎ trece cu usurintǎ de la strǎlucirea descriptivǎ la sarcasmul satiric, de la dispret la
împǎcare, de la indignare la întelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Prin atmosfera de meditatie
în care strǎbate sentimentul de melancolie tabloul câstigǎ în grandoare: "Luna varsǎ peste toate
voluptatea ei vǎpaie, / Ea, din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ le
simtim ca-n vis pe toate".

În acest prim tablou sunt introduse douǎ motive romantice foarte dragi poetului: motivul timpului
bivalent: timpul individual "Doar ceasornicul mǎsoarǎ lunga timpului cǎrare" si timpul universal,
reprezentat prin motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o vecie întreagǎ scoate". Sintagma lunga
timpului cǎrare subliniazǎ scurgerea neîntreruptǎ a vremii, iremediabila trecere,
termenul cǎrare imprimând originalitate imaginii. Cuvintele populare, cu rezonantǎ arhaicǎ sau
regionalǎ ostenite, sara, odaie, vǎpaie, o vecie - adâncesc accentele maiestuase ale versurilor,
"întruchipǎri ale poeziei însesi".

Tabloul al doilea, mult mai întins (v. 7-40 - "Lunǎ tu, stapân-a mǎrii, pe a lumii boltǎ luneci / si gândirilor
dând viatǎ, suferintele întuneci; / Mii pustiuri scânteiazǎ sub lumina ta fecioarǎ, / si câti codri-ascund în
umbrǎ strǎlucire de izvoarǎ! / Peste câte mii de valuri stǎpânirea ta strǎbate, / Când plutesti pe
miscǎtoarea mãrilor singurǎtate! / Câte târmuri înflorite, ce palate si cetǎti, / Strǎbǎtute de-al tǎu
farmec tie singurǎ-ti arǎti! / si în câte mii de case lin pǎtruns-ai prin feresti, / Câte frunti pline de gânduri,
gânditoare le privesti! / Vezi pe-un rege ce-mpânzeste globu-n planuri pe un veac, / Când la ziua cea de
mâne abia cuget-un sãrac... / Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza
ta si geniul mortii; // La acelasi sir de patimi deopotrivǎ fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori
neghiobi! / Unul cautǎ-n oglindǎ de-si bucleazǎ al sǎu pãr, / Altul cautǎ în lume si în vreme adevǎr, / De
pe galbenele file el adunǎ mii de coji, / A lor nume trecǎtoare le însamnǎ pe rǎboj; / Iarǎ altu-mparte
lumea de pe scândura tǎrǎbii, / Socotind cât aur marea poartǎ-n negrele-i corǎbii. / Iar colo bǎtrânul
dascãl cu-a lui hainǎ roasǎ-n coate, / Într-un calcul fǎrǎ capǎt tot socoate si socoate / si de frig la piept si-
ncheie tremurând halatul vechi, / Îsi înfundǎ gâtu-n guler si bumbacul în urechi; / Uscǎtiv asa cum este,
gârbovit si de nimic, / Universul fãrǎ margini e în degetul lui mic, / Cǎci sub frunte-i viitorul si trecutul se
încheagǎ, / Noaptea-adânc-a veciniciei el în siruri o dezleagǎ; / Precum Atlas în vechime sprijinea cerul
pe umǎr / Asa el sprijinǎ lumea si vecia într-un numǎr. // Pe când luna strǎluceste peste-a tomurilor
bracuri, / Într-o clipǎ-1 poartǎ gândul îndãrǎt cu mii de veacuri") realizeazǎ un prim salt dintr-un plan
într-altul. Pretextul este luna. Poetul o contemplǎ, o invocǎ (Lunǎ, tu, stǎpân-a mǎrii, pe a lumii boltǎ
luneci, / si gândirilor dând viatǎ, suferintele întuneci") si, treptat, ochiul sǎu se substituie metaforic
ochiului lunii. Se produce o modificare în sistemul de referintǎ, o proiectare din micro în macrocosmos.
Capacitatea de cuprindere a gândului poetic devine astfel uriasǎ. Din perspectivǎ cosmicǎ, privind spre
planeta Pǎmânt, se relevǎ un un spectacol grandios si tragic.

Cadrul pe care îl construieste Eminescu este de la general la particular, de la panorama Universului pânǎ
la gândurile omului. Luna guverneazǎ de la mii pustiuri, la codri, izvoare, mǎri, tǎrmuri înflorite, palate si
cetǎti, apoi în mii de case lin pǎtruns-ai prin feresti, pânǎ la gândurile oamenilor, pe care gânditoare le
privesti.În cealaltǎ ipostazǎ, de martor al celor ce se petrece pe Pǎmânt, luna mediteazǎ asupra
problemelor omenirii.

Ideea egalitǎtii oamenilor, a conditiei omului în lume, supus destinului, ca orice muritor în fata mortii
este ilustratǎ de Eminescu foarte sugestiv în versurile: "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii /
Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotrivǎ fiind robi, / Fie slabi,
fie puternici, fie genii ori neghiobi!"

Dincolo de o atare "judecatǎ" a trecǎtoarei lumi terestre, poetul vizeazǎ pe larg tabloul dascǎlului care
trebuie sǎ fie un anume corespondent al sǎu. De fapt, de undeva, din înaltul cerului, chiar luna cautǎ un
asemenea simbol, care - la rândul sǎu - resimte nevoia lunii stimulatoare a meditatiei si cercetǎrii.
Portretul lui este alcǎtuit pe motivul aparentelor înselǎtoare: în haina lui roasǎ în coate, tremurând de
frig într-un vechi halat, cu gâtul în guler si cu bumbac în urechi, uscǎtiv, gârbovit si de nimic, el dezleagǎ
prin magia numerelor"noapte-adânc-a vesniciei", universul fǎrǎ margini fiind "în degetul lui mic", "cǎci
sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagǎ", capǎtǎ coerentǎ si sens. Prin urmare, dascǎlul-geniu este
adus în antitezǎ cu individualitǎtile umane propuse anterior, spre a defini desǎvârsirea neînteleasǎ,
însinguratǎ, dedusǎ la fericirea distantǎ si rece.

Ajuns într-un asemenea moment, Eminescu doreste pǎtrunderea macrospatiului si macrotimpului (ca o
replicǎ adresatǎ micimii terestre), ceea ce se va realiza sub semnul, contemplatiei corespondentului sǎu
- dascǎlul, cel care "sprijinǎ lumea si vecia într-un numǎr". Pentru a demonstra uriasa fortǎ de gândire a
geniului, Eminescu proiecteazǎ o superbǎ imagine poeticǎ a cosmosului, a nasterii si stingerii universale,
care devine apoi pretext al unei satire sarcastice împotriva societǎtii mediocre, incapabilǎ sǎ sesizeze, sǎ
promoveze si sǎ sustinǎ valoarea adevǎratǎ.

Tabloul cosmogonic (v.41-86 - "La-nceput, pe când fiintǎ nu era, nici nefiintǎ, / Pe când totul era lipsǎ de
viatǎ si vointǎ, / Când nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... / Când pǎtruns de sine însusi odihnea
cel nepǎtruns / Fu prǎpastie? genune? Fu noian întins de apǎ? / N-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o
priceapǎ, / Cǎci era un întuneric ca o mare fãr-o razǎ, / Dar nici de vǎzut nu fuse si nici ochi care s-o vazǎ.
/ Umbra celor nefǎcute nu-ncepuse-a se desface, / si în sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace!... / Dar
deodat-un punct se miscǎ... cel întâi si singur. Iatǎ-1 / Cum din chaos face mumǎ, iarǎ el devine Tatãl... /
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii...
/ De-atunci negura eternǎ se desface în fâsii//Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncǎ, / Avem
clipa, avem raza, care tot mai tine încǎ... / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n întuneric, /), care
asimileazǎ si retopeste, într-o viziune proprie, idei si motive din vechile scrieri indiene (Imnul
creatiei din Rig-Veda), din mituri grecesti si crestine, din Kant, Laplace si Schopenhauer, are trei secvente
distincte, configurând haosul, geneza si moartea universalǎ (sau Facerea, Evolutia, Viitorul).

Haosul (v.41-50) este sugerat prin împerecherea fantasticǎ a absentelor ("La-nceput, pe când fiintǎ nu
era, nici nefiintǎ, / Pe când totul era lipsǎ de viatǎ si vointǎ, / Când nu s-ascundea nimic, desi tot era
ascuns./ Când pǎtruns de sine însusi odihnea cel nepǎruns. / Fu prǎpastie? Genune? Fu noian întins de
apǎ? / N-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ, / Cǎci era un întuneric ca o mare fǎr-o razǎ, /
Dar nici de vǎzut nu fuse si nici ochiu care s-o vazǎ. / Umbra celor nefǎcute nu-ncepuse a se desface, / si
în sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace!."), realizatǎ stilistic prin alǎturarea antiteticǎ a materiei
verbale: fiintǎ-nefiintǎ; nu se ascundea nimic - tot era ascuns; pǎtruns - nepǎtruns; lume priceputǎ -
minte s-o priceapǎ etc. Haosul, în viziunea lui Eminescu, este indefinit (prǎpastie, genune, noian întins
de apǎ), invizibil (cǎci era un întuneric ca o mare fǎr-o razǎ), lipsit de viatǎ si vointǎ, fǎrǎ constiintǎ de
sine (n-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ), dominat de nemiscare absolutǎ (si în sine
împǎcatǎ stǎpânea eterna pace).

Geneza (v.51-74 - "Dar deodat-un punct se miscǎ... cel întâi si singur. Iatǎ-1 / Cum din chaos face mumǎ,
iarǎ el devine Tatãl... / Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii / E stǎpânul fǎrǎ margini
peste marginile lumii... / De-atunci negura eternǎ se desface în fâsii, / De atunci rǎsare lumea, lunǎ,
soare si stihii... / De atunci si pânǎ astǎzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vǎi de chaos pe cãrãri
necunoscute / si în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viatǎ de un dor nemǎrginit. / Iar
în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, / Facem pe pǎmântul nostru musunoaie de furnici; /
Microscopice popoare, regi, osteni si învǎtati / Ne succedem generatii si ne credem minunati; / Musti
de-o zi pe-o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul, / În acea nemǎrginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum cǎ
lumea asta-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / Cǎ-ndǎrǎtu-i si-nainte-i întuneric se aratǎ. / Precum pulberea
se joacǎ în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza înceteazǎ, / Astfel, într-a veciniciei noapte
pururea adâncǎ, / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încǎ.../ Cum s-o stinge, totul piere, ca o
umbrǎ-n întuneric, / Cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric...") este tulburǎtoare prin exceptionala
capacitate de constructie mito-poeticǎ. Pacea eternǎ a increatului este tulburatǎ de miscarea initialǎ a
unui punct creator, care face din haos "mumǎ", iarǎ el devineTatǎl: Punctu-acela de miscare, mult mai
slab ca boaba spumii, / E stǎpânul fǎrǎ margini peste marginile lumii.
Prin forta lui demiurgicǎ, negura eternǎ se desface în fâsii, apar galaxiile (colonii de lumi pierdute),
sistemele solare, soarele, pǎmântul si lumea.

În acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeazǎ sarcasmul satiric
din partea urmǎtoare a poemului. Vǎzutǎ prin ocheanul întors al infinitului, lumea este alcǎtuitǎ
dinmicroscopice popoare, fixate pe o planetǎ cât firul de praf, iar oamenii.musti de-o zi pe-o lume micǎ
de se mǎsurǎ cu cotul - sunt exponenti ai vointei oarbe de a trǎi, a mecanismelor egoiste, ai spiritului
gregar si al megalomaniei, care se suuced generatii si se cred minunati, uitând cu totul cum cǎ lumea
astǎ-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / cǎ-ndǎrǎtu-i si nainte-i întuneric se aratǎ. Pentru a face inteligibil
spectacolul cosmic al genezei, pentru a-l aduce la un nivel adecvat posibilitǎtilor umane de a percepe
timpul si spatiul, Eminescu gǎseste o comparatie extrem de plasticǎ .Ideea cǎ "viata e vis al mortii
eterne" apare adeseori în poezia lui Eminescu (apare si în Momento mori si în finalul poemului Împǎrat
si proletar). Motivul este preluat prin intermediul lui Schopenhauer de la dramaturgul spaniol Calderon
de la Barca, autorul piesei La vida es sueño.

Stingerea universului (v.75-86 - "În prezent cugetǎtorul nu-si opreste a sa minte, / Ci-ntr-o clipǎ gându-1
duce mii de veacuri înainte; / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist si ros / Cum se-nchide ca o ranǎ
printre nori întunecosi, / Cum planetii toti îngheatǎ si s-azvârl rebeli în spat, / Ei, din frânele luminii si ai
soarelui scǎpati; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca si frunzele de toamnǎ toate stelele-
au pierit; / Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie, / Cǎci nimic nu se întâmplǎ în întinderea
pustie, / si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace, / Cǎci în sine împǎcatǎ reîncep-eterna pace...") -
sfârsitul lumii, apocalipsa, extinctia, escatologia - motiv mitic fundamental, apare la Eminescu într-o
proiectare succesivǎ fabuloasǎ: mai întâi ca o moarte termicǎ a sistemului solar (soarele, ce azi e
mândru, el îl vede trist si ros / cum se-nchide ca o ranǎ printre nori întunecosi) urmatǎ de un colaps
gravitational, de o prǎbusire a planetilorscǎpati din frânele luminii si apoi, treptat, la dimensiuni
inimaginabile, de disparitia stelelor (ca si frunzele de toamnǎ toate stelele-au pierit), de întunecarea
orizonturilor cosmice (iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit) si de recǎderea tuturor ce-au fost
pânǎ atunci în miscare în noaptea nefiintei, pentru a reîncepe împacatǎ în sine eterna pace, haosul
primordial.

Întregul tablou cosmologic are în economia poemului o functie polemicǎ. Prin el se creeazǎ scara
valoricǎ între geniu si omul comun, exponent al mediocritǎtii nivelatoare, specifice societǎtilor umane
egoiste si filistine (multumite de sine, mǎrginite în vederi, meschine, ipocrite si lase).

Tabloul al patrulea (v.87-144 - "Începând la talpa însǎsi a multimii omenesti / si suind în susul scǎrii pân'
la fruntile crǎiesti, / De a vietii lor enigmǎ îi vedem pe toti munciti, / Fǎr-a sti sǎ spunem care ar fi mai
nenorociti... / Unul e în toti. tot astfel precum una e în toate, / De asupra tuturora se ridicǎ cine poate, /
Pe când altii stând în umbrǎ si cu inima smeritǎ // Neputând sǎ te ajungǎ, crezi c-or vrea sa te admire?/
Ei vor aplauda desigur biografia subtire / Care s-o-ncerca s-arate cǎ n-ai fost vrun lucru mare, / C-ai fost
om cum sunt si dânsii... Mǎgulit e fiecare / Cǎ n-ai fost mai mult ca dânsul. si prostatecele nãri / si le
umflǎ orisicine în savante adunãri / Când de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte / C-o ironicǎ
grimasǎ sǎ te laude-n cuvinte. / Astfel încǎput pe mâna a oricãrui, te va drege, / Rele-or zice cǎ sunt
toate câte nu vor întelege... / Dar afarǎ de acestea, vor cãta vietii tale / Sǎ-i gǎseascǎ pete multe, rǎutǎti
si mici scandale - / Astea toate te apropie de dânsii. Nu lumina / Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pǎcatele si
vina, / Oboseala, slǎbiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mânǎ de pãmânt; /
Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.") este o satirǎ.
Meditatia eminescianǎ îsi modificǎ acum accentele, trece de la contemplatia uimitǎ a spectacolului
cosmic, recreat prin forta de gândire a unei minti geniale, la contemplarea sarcasticǎ a mizeriei umane,
pe care o revarsǎ în lume o societate mǎrginitǎ, incapabilǎ sǎ-si depǎseascǎ conditia egoistǎ. Satira ia
forme romantice, este vehementǎ si absolutǎ si se realizeazǎ poetic printr-o retoricǎ a dispretului. Ea
contine elemente de meditatie filozoficǎ, având un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca
niste sentinte exprimate cu indignare si amǎrǎciune de cǎtre poet.

Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului, figurat prin "bǎtrânul dascǎl".
Dacǎ lumea este cum este (unul e în toti, tot astfel precum una e în toate - motivul filozofic al identitǎtii
omenirii cu individul si al acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se ridicǎ cine poate, geniul stǎ în
umbrǎ si se pierde nestiut în tainǎ ca si spuma nevǎzutǎ. Nimǎnui nu-i pasǎ ce vrea el si ce gândeste.

Eminescu se întreabǎ dacǎ omul de geniu, savantul, poate intra în nemurire prin opera sa, careia ia
dedicat întreaga viatǎ: Ce-o sǎ aibǎ din acestea pentru el, bǎtrânul dascǎl? / Nemurire, se va
zice.Savantul sperǎ ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rǎmâne în
eternitate, parcurgând secolele. Gloria si nemurirea sunt însǎ simple iluzii: si când propria ta viatǎ singur
n-o stii pe de rost, / O sǎ-si batǎ altii capul s-o pǎtrunzǎ cum a fost?

Eminescu stigmatizeazǎ si posteritatea, care va fi preocupatǎ mai ales de biografia neinteresantǎ si


banalǎ a omului de geniu si mai putin de importanta, de însemnǎtatea operei sale, prilej cu care poetul
afirmǎ încǎ o datǎ ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de
capacitatea sa intelectualǎ, de preocupǎri sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se
aflǎ acesta în ierarhia societǎtii: "Poti zidi o lume-ntregǎ, poti s-o sfarǎmi .orice-ai spune, / Peste toate o
lopatǎ de tǎrânǎ se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universuklui si gânduri / Ce-au cuprins tot
universul, încap bine-n patru scânduri."

Neputând sǎ-l ajungǎ si sǎ-l înteleagǎ, cei mici îi vor croi un portret pe mǎsurǎ, vor aplauda "biografia
subtire" care va încerca sǎ arate cǎ n-a fost "vreun lucru mare", îl vor tǎvǎli prin noroi si-l vor fǎrâmita în
povesti derizorii: "Nu lumina / Ce în lume-ai revarsat-o, ci pǎcatele si vina, / Oboseala, slǎbiciunea, toate
relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mânǎ de pamânt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit /
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit".

Tabloul al cincilea (v. 145-156 - "Între ziduri, printre arbori ce se scuturǎ de floare, / Cum revarsǎ luna
plinǎ linistita ei splendoare! / si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; / Amortitǎ li-i durerea,
le simtim ca-n vis pe toate, / Cǎci în propia-ne lume ea deschide poarta-ntrãrii / si ridicǎ mii de umbre
dupǎ stinsul lumânãrii... / Mii pustiuri scânteiazǎ sub lumina ta fecioarǎ, / si câti codri-ascund în umbrǎ
strãlucire de izvoarǎ! / Peste câte mii de valuri stǎpânirea ta strǎbate, / Când plutesti pe miscǎtoarea
mǎrilor singurǎtate, / si pe toti ce-n astǎ lume sunt supusi puterii sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta
si geniul mortii!") reprezintǎ o întoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioarǎ se stinge, un suflu
elegiac cuprinde totul, ca dupǎ o experientǎ epuizantǎ si fǎrǎ sperante. Iesirea din reverie se face prin
aceeasi fixare a cadrului poetic pe astrul noptii, stâpân atotputernic peste pustiuri, peste codri,
peste "miscǎtoarea mǎrilor singurǎtate". Poetul îsi redobândeste luciditatea si trage concluzia,
îmbrǎcatǎ în haina unei filozofii sceptice, cǎ omul nu poate iesi din determinǎrile sale cosmice: "si pe toti
ce-n astǎ lume sunt supusi puterii sortii / Deopotrivǎ-i stǎpâneste raza ta si geniul mortii!"

S-ar putea să vă placă și