Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică


Specializarea:Administrație Publică

REFERAT LA DISCIPLINA :DREPT COMUNITAR EUROPEAN

TITLUL REFERATULUI : PARLAMENTUL EUROPEAN

Studenta:Cosovanu Andreea
Anul III grupa II

Suceava 2012
Cuprins

1.Introducere

2.Scurt istoric

3.Prezentare generală

4.Atribuții și competențe

2
Introducere

Dreptul comunitar nu este numai rezultatul unor condiții materiale de existență ci și al


dorinței statelor membre,ale Comunităților Europene/Uniunii Europene ,de a asigura o pace
durabilă între popoarele lor, concretizată în creșterea continuă a nivelului de trai al națiunilor
europene și în colaborarea lor reciproc avantajoasă.
În literatura de specialitate s-a relevat că instituţiile europene se deosebesc de instituţiile
clasice ale dreptului internaţional, deoarece sunt structurate şi funcţionează în conformitate
cu ,,principiile dreptului public intern”, fiind ,,instituţii interne ale unei Comunităţi”, care
dispun de mijloace juridice şi financiare pentru a promova şi implementa obiectivele
convenite prin acordul de voinţă al statelor membre. Iată de ce spre deosebire de instituţiile
clasice ale dreptului internaţional, instituţiile europene îndeplinesc funcţii: legislative,
executive şi judecătoreşti, după sistemul puterilor care sunt structurate în viaţa internă a
statelor. Aceste funcţii sunt îndeplinite în cooperare şi nu în confruntare cu instituţiile
naţionale, aşa cum şi normele comunitare se aplică cu suportul normelor naţionale, prin
armonizarea legislaţiei în cadrul ordinii juridice comunitare.
De la constituirea Comunităţilor Europene s-au structurat, treptat, principalele
instituţii Continentale, care au deja un statut şi competenţe stipulate în Dreptul comunitar.
Printre aceste instituţii distingem: 1.Parlamentul European, 2.Consiliul European,
3.Consiliul Uniunii Europene, 4.Comisia Europeană, 5.Curtea Europeană de Justiţie şi
Tribunalul de Primă Instanţă, 6.Curtea de Conturi.1

1
Elena Iftime-Drept comunitar european,curs pentru învățământ la distanță,2012,pg.69

3
Scurt istoric

Dând expresie principiului democraţiei reprezentative, Parlamentul European a fost conceput


ca una din principalele instituţii Continentale, reprezentând nu numai propriile popoare, dar şi
celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate între ele prin angajamente comune, în efortul
concentrat spre progresul şi prosperitatea Continentului.
Prevăzută dintru început printre viitoarele instituţii europene, impunerea unei adunări
parlamentare internaţionale avea să se dovedească totuşi dificilă, cel puţin la nivelul “Marii
Europe”, cea care se întinde din Suedia până în Italia şi din Marea Britanie până în Elveţia.
Reticenţele britanicilor faţă de orice formă de “supranaţionalitate” pe de o parte, problema
dureroasă a reintegrării Germaniei într-o Europa democratică pe de altă parte, prezenţa statelor
neutre şi mândre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei “constituante europene” care ar
fi generat tot restul. A trebuit ca acest proiect să se limiteze la formule mai modeste de integrare
europeană şi să se reducă fie numărul statelor participante, fie gradul de supranaţionalitate
parlamentară. Aşa se face că “Marea Europa” s-a redus la formula valabilă şi astăzi a unui
“Consiliu al Europei” din care lipseşte orice supranaţionalitate şi unde Adunarea parlamentară
are doar competenţa consultativă.
Oamenii de stat din Europa anilor ’50 au fost nevoiţi să constate că, gradul de
supranaţionalitate al instituţiilor europene este invers proporţional cu numărul statelor membre.
A apărut, aşadar, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) (1952), apoi CEE
(Comunitatea Economică Europeană) şi EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice) (1957) care comportau, fireşte, o adunare parlamentară, dar o adunare parlamentară
funcţionând în cadrul unei simple comunităţi economice, comunitate redusă iniţial la cărbune-
oţel, extinsă mai apoi şi la alte sectoare ale economiei.
Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunări care, în 1962, avea să se încununeze cu
titlul impunător de “Parlament European”.
Ea avea să cunoască însă, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de altă parte, avea să-şi
sporească reprezentativitatea până la a fi desemnată prin vot universal, devenind astfel prima
Adunare parlamentară internaţională din istorie aleasă prin vot direct de cetăţeni aparţinând unor
naţiuni vechi şi mândre.

4
O primă caracteristică a Parlamentului European este ilustrată de felul în care acesta s-a
cristalizat pe parcursul evoluţiei vieţii comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului
comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentară creată în 1952. Ea a fost forul parlamentar
corespunzător stadiului incipient al integrării, obiectivat în Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului.
În 1958, respectiva Adunare Parlamentară, în urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a
Comunităţii Economice Europene şi a Euratomului, devine for parlamentar şi al acestor noi
creaţii comunitare.
Treptat, pe măsură adâncirii integrării vest-europene şi a închegării vieţii comunitare instituţia
parlamentară comunitară se desăvârşeşte, dobândind fizionomia actuală, care tinde s-o apropie,
într-o serie de privinţe, de parlamentele naţionale, fără să se identifice cu acestea.
O altă particularitate a apariţiei şi evoluţiei vieţii parlamentare comunitare constă în aceea că,
spre deosebire de parlamentele naţionale, care îşi găsesc originea şi justificarea activităţii în
prevederile constituţiilor statelor naţionale, Parlamentul European îşi are temeiul juridic în
tratatele încheiate între statele comunitare pe parcursul procesului integrării lor.2

Prezentare generală

În textul originar al Tratatelor constitutive, instituţia democratică numită


astăzi„Parlament European” era denumită „Adunare”, titlul de „Parlament European” fiind
primit abia în anul 1962, denumire oficializată odată cu intrarea în vigoare a Actului
Unic European, în 1987.
Alegerea Parlamentului european se realizează prin sufragiu universal direct, potrivit
unei proceduri uniforme în toate statele membre, Consiliul european adoptând, la 20
septembrie 1976, o decizie în acest sens.
În ceea ce priveşte alegerea reprezentanţilor prin sufragiu universal direct, se impun
câteva reguli minimale, şi anume: principiul votului unic, alegerea în cadrul unei perioade
care începe joi dimineaţă şi se termină în duminica următoare, vârsta minimă pentru vot,
fiind de 18 ani,iar dreptul de a fi ales variază între 18 şi 25 de ani.
Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat, singura condiţie stabilită de
omanieră uniformă este cea referitoare la vârstă, la eligibilitate şi la modurile de scrutin.
Alegeri europene au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, în cele 25 de state, membre ale
UE, în urma cărora Parlamentul european numără 723 membre, însă componenţa Parlamentului
european este din nou revăzută o dată cu aderarea la UE a României şi Bulgariei,la 1 ianuarie
2007 cărora, potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 - 2009, li s-au atribui
35 şi respectiv 18 locuri; acest număr de locuri a fost adăugat celor 732, deja existente.
Tratatul de la Lisabona induce însă o nouă limită maximă, de 750 de parlamentari europeni,
plus preşedintele instituţiei. Numărul de locuri alocate României este de 33 în prezent
( legislatura 2009-2014 ).
2
Liviu Coman-Drept comunitar european,Galați 2010

5
Membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul
lor este reprezentativ.

Atribuții și competențe

De la constituirea Parlamentului European,funcțiile acestuia au fost extinse cu prilejul fiecărei


modificări a tratatelor constitutive.Având inițial,exclusiv competențe consultative și de
control,Parlamentul European s-a transformat într-un organ reprezentativ,cu competențe
legislative și bugetare.3În prezent ,acesta are următoarele atribuții:
-de supraveghere și control;
-legislative;
-în materie de relații externe;
-de consultare;
-în domeniul bugetar;

1. Atribuții de supraveghere și control

În materia controlului politic, Parlamentul European a deţinut, încă de la început,


atribuţii tradiţionale Adunării în cadrul unui regim parlamentar, care s-au extins şi
perfecţionat.
În vederea informării Parlamentului, există obligaţia de principiu pentru celelalte
instituţii comunitare, inclusiv pentru Consiliu şi Comisie, de a înainta rapoarte anuale
Parlamentului cu privire la stadiul progreselor înregistrate în domeniul politicii comunitare. Pe
lângă atribuţiile de informare,Parlamentul dispune şi de atribuţii de sancţionare,cum ar fi
votarea, cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate şi majoritatea membrilor
care o compun, a unei moţiuni de cenzură,care ar constrânge Comisia Europeană să
demisioneze.

2.Atribuții legislative

Funcția legislativă în cadrul Comunităților Europene revine,în primul rând


Consiliului,Parlamentul European având drepturi limitate de codecizie,chiar și în urma
modificărilor aduse prin Tratatele de la Maastricht,Amsterdam și Nisa.Funcția legislativă a
Parlamentului European este guvernată de principiul consacrării exprese de atribuții în Tratatul
CE,astfel încât Parlamentul nu poate acționa decât în domeniile și în modalitățile prevăzute in
Tratate.Atribuțiile legislative îmbracă forma consultării,cooperării și codeciziei.

a.Procedura consultării este cea mai simplă formă de participare a Parlamentului la procesul
legislativ,care îi acordă atribuții legislative foarte restrânse și un rol consultativ,participativ,nu
unul decizional.
b. Procedura codeciziei are două lecturi în Parlament.Principala caracteristică a acestei
proceduri o constituie faptul că,după a doua lectură Consiliul nu mai poate adopta actul în forma
ce a fost respinsă de Parlament.O altă caracteristică a acestei proceduri o constituie comitetul de
conciliere,alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanți ai Parlamentului și Consiliului în
situațiile în care Consiliul nu acceptă amendamentele cuprinse în avizul Parlamentului.
3
Ioana E.Rusu,Gilbert Gornig-Dreptul Uniunii Europene,București,editura CHBeck,2009,pg.75

6
b. Procedura cooperării se aplică într-o serie de domenii importante prevăzute
expres în tratat(spre exemplu,în anumite domenii ale politicii monetare(art.102 din Tratatul CE)

2. Atribuții în materie de relații externe

Parlamentul European trebuie consultat la încheierea tratatelor de drept internațional public cu


state terțe sau cu organizații internaționale(Art.300 alin.3 din Tratat CE).De asemenea încheierea
unor noi acorduri necesită aprobarea Parlamentului European.Parlamentul European se implică și
în PESC4 și în Cooperarea Polițienească și judiciară în materie penală.

3. Atribuții bugetare

Parlamentului European i-au fost conferite atribuții în domeniul bugetar abia în anul
1975.Chiar și după aceste atribuiri de competență,Parlamentul European este implicat doar în
anumite etape ale elaborării bugetului,exercitând competențele bugetare în cadrul Comunităților
împreună cu Consiliul.

4. Alte atribuții

Conform art.194 din Tratatul CE,cetățenii Uniunii precum și orice persoană fizică sau juridică
cu domiciliul sau sediu într-un stat membru poate adresa petiții Parlamentului European în
legătură cu un subiect care face parte din domeniile de activitate ale Uniunii Europene și care îl/îi
privește în mod direct.
Parlamentul European numește un ombudsman(mediator)5 abilitat să primescă plângerile ce
provin de la persoanele menționate,privind administrarea defectuoasă6 a instituțiilor și
organismelor comunitare.

4
Politica externă și de securitate comună(art.21 din Tratatul UE)
5
Funcția ombudsmanului european a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht.
6
Administrarea defectuoasă vizează accesul cetățenilor la informații,la întârzierile în procesul
administrativ,discriminarea etc.

7
Bibliografie

1. Ioana E.Rusu,Gilbert Gornig-Dreptul Uniunii Europene,București,editura CHBeck 2009

2. Prof.univ.dr.Elena Iftime-Drept comunitar european,curs pentru învățământ la distanță,2012

3. Liviu Coman-Drept comunitar european,Galați 2010