Comentarii Critice:

Timpul mărturisirii de Paul Cernat

Eugen Simion, În ariergarda avangardei. Convorbiri cu Andrei Grigor,

ediţia a II-a, adăugită,
Bucureşti, Editura Curtea-Veche, Colecţia „Interviuri”, 2012, 460 pag.

Îmbogăţită cu aproape 150 de pagini faţă de precedenta ediţie apărută în

2004, cartea de convorbiri a profesorului Eugen Simion cu discipolul Andrei
Grigor este, înainte de orice, o autobiografie intelectuală şi o profesiune de
credinţă.

Am citit-o cu participare, incitat de multitudinea şi varietatea problemelor

puse în joc, ca şi de spectacolul inedit al polemicilor de idei pe care le
deschide. Faţă de apariţia precedentei versiuni, cea de acum vine, am
impresia, într-un moment sensibil mai favorabil receptării, chiar dacă,
institu- ţional vorbind, în 2004 criticul era încă preşedinte al Academiei
Române. Eu însumi, multă vreme victimă a unor idei primite de-a gata, aş
fi scris altfel atunci decît acum. Ar merita, cîndva, studiate pe larg şi la rece
condiţiile în care s-a dezvoltat maniheismul „estetic” postdecembrist, cu
consecinţe toxice asupra lumii noastre literare. Una dintre victimele de
prim-plan despre care volumul de faţă depune mărturie a fost, alături de
regretaţii Valeriu Cristea şi Marin Sorescu, Eugen Simion însuşi, stigmatizat
multă vreme ca „apolitic” pentru simpatiile faţă de fostul preşedinte Ion
Iliescu. I s-au pus în cont, pentru asta, toate ororile, inclusiv complicitatea
la mineriade (!), iar acum cîţiva ani, pe acelaşi fond inchizitorial, criticul a
fost chemat la DNA pe motive absolut aiuritoare... Toate acestea sunt
relatate aici, iar criticul nu rămîne dator. Nici discipolul Andrei Grigor, vechi
comiliton de la „Caiete critice”, n-a fost scutit de amintitul sindrom. Nu-i
mai puţin adevărat că, printr- o ironie a istoriei, mulţi acuzatori au ajuns,
între timp, să descopere virtuţile apolitismului instituţional şi să acuze
stigmatizarea de către adversari ca „intelectuali ai lui Băsescu”... În tot
acest timp, sfidînd adversităţile şi din partea colegilor de breaslă erijaţi „de
partea bună a istoriei”, profesorul Simion a continuat să publice cărţi cu
miză majoră (mai multe decît toţi colegii săi de generaţie), a (re)construit
instituţii culturale, a coordonat peste 100 de ediţii de autori români în
colecţii de tip Pleiade, alături de cele şapte volume ale D.G.L.R. şi
(deocamdată) alte şapte ale Cronologiei vieţii literare româneşti postbelice
şi a făcut ceea ce se cheamă şcoală în rîndul unor tineri critici cu opţiuni
foarte diferite. Această vocaţie constructivă „împotriva curentului” e
mărturisită din plin în acest volum pe două voci. Un volum ce reconstituie,
de fapt, istoria unuia dintre cei mai importanţi critici români (nu doar)
postbelici, faţă de care lumea literară autohtonă are multe datorii morale
de plătit. „În ariergarda avangardei” – formula lui Roland Barthes
„antimodernul”, e asumată de Eugen Simion ca o condiţie ideală a spiritului
critic şi ca un punct privilegiat de observaţie şi echilibru într-un timp al
extremelor. Apetitul confesiv desfăşurat în jurnalul francez şi în cel german
e reîncărcat cu eleganţă superioară, dar şi cu o anume vehemenţă
controlată, de un spirit reflexiv care-şi judecă propriul parcurs existenţial.
Dacă intimitatea locutorului ne e oferită cu parcimonie (printre puţinele
excepţii – paginile despre propria copilărie sau fermecătoarele relatări
despre cele două nepoţele gemene şi „arta de a fi bunic”), dimensiunea cea
mai substanţială a acestui volum este, de departe, aceea în care Eugen
Simion ni se înfăţişează în ipostaza de moralist al vieţii publice şi, mai ales,
al celei literare, culminînd cu speculaţiile biblice despre confruntările
apostolilor cu propriile limite morale. De asemenea, paginile cu substrat
pedagogic în care criticul se autodefineşte, maiorescian şi lovinescian, ca
un anxios „mîntuit”, în luptă cu sine, atras de modelele „stabilizatoare”
(„Sunt un mare neliniştit, Andrei Grigor, nu te lăsa păcălit de atitudinea
mea echilibrată, de reacţiile mele tîrzii şi mai totdeauna temperate. Ele
reprezintă fructul voinţei mele de a fi astfel… Nu cred că trebuie să purtăm
pe faţă, în public, toate complexele, spaimele, slăbiciunile noastre. Modelul
meu uman este omul care se construieşte, se face pe sine…”). Evident,
sarea şi piperul le asigură polemicile, în care îşi apără opţiunile şi
convingerile. Neîndoielnic, mulţi dintre adversarii tradiţionali le vor înghiţi
cu greu sau le vor respinge; cei mai rezonabili ar face, totuşi, bine să ţină
cont de ele, pentru că toate prejudecăţile pe care le-au stimulat primesc o
replică pe măsură: de la cele cu implicaţii civico-politice (acuzatul
„apolitism”, „a treia cale” între provincialismul autohtonist şi cel cosmopolit
de sens contrar) pînă la cele critico-literare („caietismul”, „autonomia
esteticului” şi problema revizuirilor, opţiunea pentru „naraţiunea critică”,
atitudinea faţă de şaizecism, optzecism, postmodernism, faţă de raporturile
ruralitate-citadinism sau tradiţionalism/ avangardă). Oricum, avem de-a
face cu o carte cu două viteze (i.e. tonuri, tipuri de atitudine): dacă Andrei
Grigor e un spirit radical, provocator, critic vehement al „anticomunismului
postcomunist”, Eugen Simion îşi asumă poziţia unui raisonneur prudent şi
nuanţat ce încearcă să privească lucrurile „de sus” chiar atunci cînd, vădit,
îl irită. Fără drept de apel sunt victoriile sale în lupta cu ruralofobia
promovată, cu o rîvnă demnă de o cauză mai bună, de citadini fanatici
precum Adrian Marino, Al. George sau Gh. Grigurcu. Argumentul potrivit
căruia şi Iisus s-a născut într-o iesle este entuziasmant, şi trebuie să adaug
că ruralofobii cu pricina îşi merită tratamentul cu acizi. Împărtăşesc, de
asemenea, consideraţiile cu privire la „complexele culturii române”, între
care complexul marginalităţii, al întîrzierii istorice faţă de Europa şi al
ruralităţii ca subdezvoltare merită o atenţie specială. O discuţie separată ar
merita atitudinea lui Eugen Simion faţă de „spiritul naţional” şi faţă de ceea
ce, eu unul, aş numi „ura de sine” a ultracosmopoliţilor postdecembrişti; în
mod cu totul nedrept (ca să nu spun mai mult…) dar simptomatic pentru un
mental colectiv ieşit din ţîţîni, Eugen Simion a devenit brusc, după 1990, un
soi de naţionalist ultraconservator în ochii est-eticilor de serviciu, după ce
fusese decenii de-a rîndul „de partea bună”. Cei care l-au citit cu mintea
deschisă şi au asistat la colocviile Penser l‘Europe pe care, de un deceniu şi
mai bine, le patronează, ştiu însă că acest apărător de ariergardă al
„Europei naţiunilor” într-o epocă sedusă de regionalisme, e un umanist
european de sensibilitate francofilă, cu proiect naţional şi viziune
universalistă bine articulate… Chiar dacă nu-i împărtăşesc toate judecăţile
despre calitatea detractorilor săi, îi împărtăşesc fondul atitudinii cu privire
la poziţiile lor surprinse, aşa-zicînd, în flagrant. Cele spuse/scrise în
convorbirile cu Andrei Grigor despre colegii de generaţie (şi în particular
despre critici) vădesc, dincolo de frustrări şi dezamăgiri, fairplay-ul unui
critic drept. Un moralist de factură existenţialistă, în răspăr cu văicăreala şi
defetismul dominante, care-şi dezvăluie, acum, filozofia de viaţă şi
resorturile concepţiei critice.
„N-am devenit încă un eurosceptic, dar mi-am întărit convingerile că trebuie
să devin un eurolucid.” „N-ai observat, domnule Andrei Grigor, că
fundamentul politicii româneşti postdecembriste e răzbunarea?” „E greu să
faci critică de performanţă cu morala lui «să nu se zică» – pretutindeni
întîlnim diagnostice de acest gen.” Din cînd în cînd, criticul iese însă din
arena actualităţii şi face consideraţii melancolice ataşante despre trecerea
timpului sau despre vulnerabilităţile proprii; nu se eroizează şi, mai ales
cînd îşi evocă tribulaţiile din „obsedantul deceniu”, nu uită să picure detalii
anecdotice amare cu privire la cei care trec, după 1989, drept repere ale
purităţii. Oarecum tot în acest sens, iată şi cîteva consideraţii ce rezumă un
 întreg sindrom al vieţii culturale postdecembriste: „…pocăiţii au devenit
numaidecît procurori morali. (…) Adică judecători implacabili. O ţin, de-
atunci, într-o indignare continuă… Le-a ieşit pasenţa, trebuie s-o recunosc.
Deviza lor de-atunci era următoarea: ce a fost (în trecut, în timpul regimului
totalitar) a fost, nu interesează ce-ai făcut înainte, contează ce atitudine ai
astăzi. Am citit undeva această frază într-un interviu dat de dna Monica
Lovinescu şi, trebuie să mărturisesc, m-am mirat pentru că binecuvînta, voi
sau nevoit, o convertire inacceptabilă moral… Accept ideea că individul se
poate transforma şi trebuie să-i dăm posibilitatea să-şi schimbe ideile, dar
mi-e foarte greu să accept ca lăudătorul de serviciu al regimului totalitar să
devină peste noapte procurorul meu moral… Ai o explicaţie pentru ce nu m-
am prins în această horă”.
O carte nonficţională de vîrf şi o carte de vizită incomodă, dar exemplară a
opţiunilor şi reperelor acestui constructor de elită al criticii româneşti
postbelice. Lectura ei e captivantă şi edificatoare, obligatorie chiar pentru a
înţelege poziţia unei victime a „iluziilor revizionismului est-etic”
postcomunist, apărate de propria operă şi de marile sale proiecte naţionale
şi europene avînd în centru, mereu, literatura română. Criticul e de fapt un
învingător.

https://hyperliteratura.ro/in-ariergarda-avangardei-convorbiri-cu-andrei-grigor/