Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL: MIERCUREA CIUC

DISCIPLINA: SISTEME DE DREPT


COMPARATE

ROLUL ȘEFULUI STATULUI

COORDONATOR: Asist. Univ. dr. Răzvan Roghină

Student: Frîncean Cosmin Lucian


Anul: II

Anul universitar 2018 – 2019

Semestrul I
Cuprins:
1. Mențiuni introductive cu privire la instituția șefului de stat......................................................... 2
2. Rolul șefului statului în sistemul organelor statului ..................................................................... 3
3. Rolul șefului statului de garant al independenței naționale, al unității și al integrității
teritoriale a tării ..................................................................................................................................... 7
4. Rolul șefului statului de garant al integrității teritoriale a tării .................................................... 8
5. Rolul șefului statului de garant al Constituției.............................................................................. 8
6. Rolul șefului statului de mediere ................................................................................................... 9
Bibliografie selectivă .......................................................................................................................... 10

1
1. Mențiuni introductive cu privire la instituția șefului de stat
Șeful statului, sau mai bine spus instituția șefului de stat își are originea încă
din cele mai vechi timpuri, de la începuturile organizării de stat, când colectivitățile
umane de la acea vreme se aflau la începuturile constituirii lor sociale și au trecut în
mod efectiv sub conducerea unei singure personane, care de regulă era și membru
al respectivei societăți și exercita în urma desemnării sale asupra întregii comunități
importante prerogative de putere publică reunite în persoana sa.
În timp cu diversificarea numărului și categoriilor de autoritați publice fie ele
legislative, executive sau judecătorești și indiferent de modul de constituire al
acestora numite sau alese, de durata funcționării lor permanente sau temporare, de
nivelul teritorial unde acestea funcționează naționale sau centrale, teritoriale sau
locale a apărut nevoia de a se da o expresie unitară și continuă îndeplinirii la cel mai
înalt nivel reprezentativ a funcției supreme de exercitare a puterii publice de către un
singur om personificat de șeful statului.
Modalitatea de constituire a funcției supreme într-un stat definește și forma de
guvernământ a acestuia. Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ
face o distincție între republică și monarhie, tot această clasificare face și distincția
între felul desemnării șefului statului. În cadrul republicii, funcția supremă este
exercitată de către o autoritate care este aleasă pe o perioadă determinată de timp
spre deosebire de monarhie în cadrul căreia funcția supremă este deținută de o
persoană care o exercită pe viață. De-a lungul istoriei șeful statului cu precădere
monarhul a concentrat multiple prerogative de putere în persoana sa legislative,
executive și chiar judecătorești, însă tot cu trecerea timpului aceste prerogative au
fost delimitate față de celelalte autorități, respectiv față de legislativ, executiv și de
puterea judecătorească. Republicile pot fi prezidențiale sau parlamentare iar
monarhiile pot fi parlamentare sau neparlamentare, aceste distincții sunt date de
sfera și deplinătatea prerogativelor de putere publică pe care le are șeful statului în
raportul dintre autoritați.
Când șeful statului este în același timp și șeful executivului indiferent ca
executivul este unul dualist sau monocratic statul este unul neparlamentar fie el
republican sau monarchic, exemple sunt monarhiile absolutiste si despotice și
republicile prezidențiale, (exemplu de republica prezidențială S.U.A.) iar pe de altă
parte, când șeful statului nu este în același timp și șeful executivului statul este unul
parlamentar fie el republican sau monarchic (exemplu de monarhie parlamentară
Marea Britanie, Japonia și republică parlamentară Germania).
În perioada contemporană s-a înregistrat o noua tendință intermediară care
este numită semiprezidențială sau semiparlamentară în care șeful statului de regulă
președintele, prin modul în care acesta este ales bazat pe o largă reprezentare
electorală ce îl contrapune parlamentului și fără să fie șeful guvernului, însă având
importante atribuții executive, cum ar fi desemnarea premierului și dizolvarea
legislativului (parlamentului) care astfel devine o funcție, instituție politică și statală
de prim rang atât sub aspect reprezentativ cât și în privința puterii exercitate. Cel mai
elocvent exemplu în acest sens este cel al Franței începând cu Constituția din 1958.

2
Sistemul și modul de guvernare al României din perspectiva actualei
Constituții este considerat a fi unul semiprezidențial însă într-o forma atenuată a
acestuia. Din conținutul Constituției reiese faptul că Președintele României
îndeplinește funcția de șef al statului fiind investit cu atribuții inerente acestei instituții
politice, constituționale și administrative. Trebuie menționat faptul că președintele nu
se bucură de puteri absolute sau sporite în realizarea funcțiilor sale conferite de
Constituția României, deoarece acest exercițiu este împarțit cu guvernul și este la
rândul lui supus controlului legislativului, de unde rezultă faptul că între aceste
autoritați se realizează un control reciproc.

2. Rolul șefului statului în sistemul organelor statului


Prin Constituția României din 1991 s-a optat pentru republică ca formă de
guvernământ și în același timp pentru republică prezidențială. Republica România
are carater semiprezidențial și aceasta este rezultatul combinării în sistemul
constitutional românesc a modului de alegere a șefului statului prezent în sistemele
prezidențiale și al celui de raspundere politică a puterii executive în fața celei
legislative prezent în sistemele parlamentare.

Este evident faptul că între regimul politic semiprezidențial instituit de


Constituția României și alte regimuri politice semiprezidențiale nu doar că există
asemănări ci și o serie de deosebiri. Aceste deosebiri sunt rezultate din modurile
concrete de echilibrare a celor trei puteri în Constituția României cu precădere din
raportul dintre puterea legisaltivă și cea executivă. O împortantă deosebire a
regimului politic semiprezidențial din România în raport cu alte asemenea regimuri
este chiar posibilitatea constitutională a asumării de către șeful statului a unei
răspunderi politice în fața Parlamentului, dar și a unei raspunderi juridice.
Președintele României face parte din puterea executivă și întrunește în
această calitate, prerogativele esențiale ale acestei puteri care prin Constituția
României revin șefului statului. În ceea ce privește organizarea puterii executive în
România s-a optat pentru modelul Executivului dualist, iar potrivit acestui model
dualist puterea executivă este împărțită între șeful statului si Guvern. Desigur între
aceste autorități Constituția României trasează delimitări clare. Este normal ca și la
acest aspect să existe deosebiri între regimul politic semiprezidențial din România și
cel al altor republici semiprezidențiale. Aceste deosebiri apar în legătură cu puterile
conferite de Constituție Președintelui și Premierului dar și cu privire la raporturile
dintre ele. Pe cale de consecință în unele republici semiprezidențiale, principalele
prerogative executive aparțin Președintelui Republicii, iar in altele primului ministru.
În România instituția Prezidențială și Guvernul provin din voințe politice
diferite și distincte dar au și legitimitați diferite. Președintele României se bucură de o
legitimitate populară, aceasta fiind rezultatul alegeri sale directe de către cetățenii cu
drept de vot. Pe când Guvernul este numit de Președintele României, însă aceasta
doar pe baza votului de investitură conferit de Parlament.

3
Președintelui României îi este conferit de Constituția României în opinia unor
autori patru funcții principale: funcția de reprezentare, funcția de garant al
independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a tării, funcția de garant al
Constituției și funcția de mediere. Insă în opinia altor autori Președintele României ar
desfășoară trei funcții:
a) reprezintă satul român
b) garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a tării
c) vegează la respecatrea Constituției și la buna funcționare a autorităților
publice, aceasta având un coținut complex în semnificații juridice și politice acesta
fiind și motivul pentru care Constituțiea a prevăzut că Președintele exercită funcția
de mediere.
Președintelui României îi este conferit dreptul de a sesiza Curtea
Constituțională dar și de a restitui Parlamentului legile spre reexaminare și prin
aceasta având un rol important în respectarea Constituției.
De asemenea Președintele României are posibilitatea ca în anumite condiții
să participe la ședințele guvernului și posibilitatea de a revoca pe miniștrii, însă doar
la propunerea primului ministru. Astfel Președintelui îi sunt puse la dispoziție anumite
căi procedurale pentru buna funcționare a administrației publice.
Pe de altă parte când este vorba de activitatea Parlamentului și a Justiției
caile procedurale puse la dispoziția Președintelui de Constituția României pentru a
putea să le influențeze sunt fie ineficente fie inexistente. În cadrul raporturilor cu
Parlamentul, Președintele României este aproape lipsit de arme, singurele mijloace
conferite de Constituție sunt dreptul de a adresarea mesaje și cereri care de regula
ramân fara ecou și în condiții foarte stricte dreptul de a dizolva parlamentul. Prin
urmare aceste două modalități procedurale nu oferă suficente șanse Președintelui
României pentru a-și impune punctul de vedere în raporturilor cu Parlamentul. În
ceea ce privește independența justiției, orice demers al Președintelui României
pentru a o influența constituie o încalcare a Constituției în temeiul principiului
independenței justiției care este garantat de legea fundamentală.
Luând în considerare atribuțiile conferite de Constituție Președintelui
României, se poate afirma ca dispoziția art. 80 potrivit careia Președintele veghează
la buna funcționare a autoritaților publice este formulată defectuos și nu reflectă
intenția reală a Adunarii Constituante. Prin urmare acest articol nu face nimic altceva
decât să exagereze rolul în stat a Președintelui României, fiind utilizate formulari
care în realitate depășesc atribuțiile care îi sunt conferite în realitate.
Într-o oarecare măsură, urmând modelul Constituției franceze din 1958, art.
80 al Constituției României se străduiește să confere Președintelui României o
poziție în stat asemănătoare celei Președintelui Franței, fiindu-i recunoscut un rol
care depășește pe cel al unui președinte de republică într-un regim parlamentar.
Însă articolele următoare ale capitolului II din tilul al III lea din Constituție, nu au altă
preocupare decât să dimiuneze rolul pe care îl are în stat Președintele României,
prin urmare îndepărtându-se de modelul francez.
Pe cale de consecință, Constituția României lipsește instituția Președintelui
României de o serie de importante atribuții care îi sunt recunoscute în Franța și îi
4
sunt înlocuite cu altele de o importanță și pondere politică mult mai redusă. Atribuțiile
de care Președintele României este lipsit în comparație cu cel al Franței sunt:
Atribuția de a legifera prin referendum peste Parlament.
Art. 90 din Constituția României autorizează pe Președinte să ceară
poporului, însă după cunsultarea Parlamentului ca acesta să își exprime prin
referendum voința cu privire la unele problem de interes comun.
Constituția României nu reproduce nici prevederea art. 16 din Constituția
Franceză din 1958, care conferă președintelui Franței atribuții foarte largi în privința
luării de măsuri în cazul existenței stărilor de criză.
În Franța, Președintele are atribuția de a numi pe primul ministru, dar și de al
revoca pe baza prezentării demisiei Guvernului, de asemenea numeste la
propunerea primului ministru pe ceilalți membri ai guvernului sau îi revocă.
În Constituția României, această prerogativă este diminuată în mod
considerabil, numirea primului ministru și a celorlanți membri ai guvernului este
condiționată de votul de investitură dat de Parlament în sedința cumună a camerlor.
Președintelui României nu îi este conferit dreptul de a revoca pe primul ministru, ci
doar pe cel de a revoca pe unii membrii ai Guvernului și asta la propunerea primul
ministru dar și aceasta doar în caz de vacanță a postului sau de remaniere.
În Franța, după consultarea primului ministru și a președinților Camerelor
Parlamentare, Preşedintele Republicii poate pronunţa dizolvarea Adunării Naționale.
În conformitate cu Constituția României, Parlamentul poate fi dizolvat de
Președintele României doar într-un singur caz, când acesta refuză să își dea votul
de încredere necesar formarii noului Guvern într-un termen de 60 de zile de la prima
solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură.
Rezultă că dorința legiuitorului constituant a fost de a diminua rolul
președintelui în stat, încât organul principal al puterii executive sa fie primul ministru.
În conformitate cu Constituția României, Guvernul apare ca fiind o emanație
a Parlamentului care poate fi prezidat de Președintele țării, dar nu poate fi condus de
acesta, spre deosebire de regimul prezidențial unde miniștrii sunt numiți de
Preşedintele Republicii și aceștea răspund din punct de vedere politic doar față de
el.
Conform Constituției României, tot ceea ce poate să facă de unul singur
Preşedintele României în raport cu Guvernul, este să ceară în concurență cu
Camera Deputaților și Senatul urmărirea penală a membrilor acestuia și implicit a
primului ministru. Tot Preşedintele României mai poate dispune suspendarea din
funcție a membrilor Guvernului pentru care s-a cerut urmărirea penală până la
trimiterea lor în judecarea, competența de judecată aparținând Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Din perspectiva raporturilor dintre Guvern și Parlament o împortanță
deosebită o are faptul că ordonanțele Guvernului prin care se modifică sau se
abrogă legi organice nu trebuie să fie semnate și de către Preşedinte, mai mult nici
nu pot fi atacate de acesta în fața Curții Constituționale în conformitate cu art. 146 lit.
a din Constituție.

5
O altă deosebire față de regimul prezidențial în care nu există răspunderea
politică a Guvernului în fața Parlamantului și nici prerogativa Preşedintelui Republicii
de a putea dizolva Parlamentul, Constituția României prevede ambele instituții, însă
le subordonează unor condiții foarte riguroase.
Cu privire la poziția Preşedintelui României în cadrul organelor statului.
trebuie observant și faptul că unele dintre atribuțiile Preşedintelui tării se exercită în
condițiile existenței unor frăne ce sunt încredințate altor organe instituite de
Constituție și anume:
Condiționarea valabilității unor acte ale Preşedintelui tării de contrasemnarea
acestora de către primul ministru.
Ipoteza de la art. 89 din Constituție, necesitatea consultării presedinților celor
două camere dar și a liderilor grupurilor parlamentare.
Ipoteza de la art. 90 din Constituție, obligația consultarii Parlamantului.
Ipoteza de la art. 103 din Constituție, cea a consultării partidului care are
majoritatea absolută în Parlament și dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate în Parlament.
Necesitatea acordului Parlamentului cerut pentru mobilizarea partială sau
generală a forțelor armate sau instituirea stării de asediu și de urgență.
Rezultă din analiza Constituției României ca aceasta se singularizează în
raport cu regimurile prezidențiale cât și față de cele parlamentare. Prin urmare o
caracteristică a Constituției este că două organe au o existență proprie bine
delimitată si formată, amintim Președintele și Parlamentul
Posibilitatea prin care Parlamentul ar putea infuența exercitarea de către
Președinte a atribuților ce îi revin în temeiul Constituției, nu sunt de natură să poată
aduce atingere subsatanței lor, precum nici Președintele nu dispune de mijloace
eficace prin care să poată determina Parlamentul să se alinieze concepțiilor lui
politice.
Instituția Preşedintelui României este situată în vârful puterii executive și prin
această calitate ocupă demnitatea de șef el statului. În această calitate Președintele
României reprezintă Statul Român și este garantul independenței naționale, al
unității și al integrității teritoriale a țării. Activitatea de reprezentare a Statului Român
de către Președintele României se referă atât la raporturile interne cât și la cele
externe, chiar dacă Constituția României nu o prevede în mod expres, acest lucru
rezultă din uzanța constituțional internațională.
Președintele, Guvernul și Parlamentul exercită autoritatea statală, însă spre
deosebire de Guvern și Parlament Președintele personifică această autoritate. Cu
alte cuvinte, Președintele României în calitatea sa de șef al statului se identifică cu
Statul Român. Prin analiza practicii politicii interne și internationale a României se
identifică diverse modalități prin care Președintele României reprezintă atât pe plan
intern cât și pe plan extern Statul Român.
Cu privire la reprezentarea pe plan intern se poate menționa activitatea de
promulgare a legilor, aceasta fiind acțiunea prin care legea este investită cu formulă
executorie sau garantarea independenței tării.

6
Cu privire la reprezentarea pe plan extern trebuie menționată activitatea de
acreditare a ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unor
acorduri internaționale și exemplele pot continua.
Este relevant a fi menționat și faptul că, atât Parlamentul cât și Guvernul pot
reprezenta în forma specifică și se pot manifesta ca atare. Reprezentanții Guvernului
pot semna în numele României acorduri internaționale, doar că acest tip de
reprezentare este inferior celui realizat de șeful statului (reprezentării prezidențiale).
Spre deosebire de Președintele României Parlamentul nu este investit cu
prerogativa de a reprezenta Statul Român ci doar poporul, însă Președintele
României este investit cu aceasă prerogativă în temeiul Constituției.

3. Rolul șefului statului de garant al independenței naționale, al


unității și al integrității teritoriale a tării.
În calitatea sa de șef al statului Președintele României este garantul
independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a tării. Pentru a putea
indeplini rolul de garant al acestor valori Președintele dispune de importante
prerogative cum ar fi: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării; este
comandantul forțelor armate; poate declara însă cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate; instituie potrivit legii
starea de asediu sau starea de urgență.
În privința independenței naționale, legiuitorul constituant nu a fost suficent
de explicit dacă aceasta poate fi afectată și de factori externi, aceasta în principiu
poate fi încălcată doar de către un alt stat sau chiar de o coalție de state, iar actul de
încălcare al independenței naționale poate fi materializat într-unul de natură militară
dar și de altă natură cum a fi cel de natură economică. În temeiul art. 80 alin. 1 din
Constituția României, considerăm că Președintele României este cel îndreptățit să
acționeze în calitatea sa de garant al independenței naționale chiar și atunci când
aceasta este amenințată fie de factori interni dar și în situația în care factori interni ar
acționa cu concurența forțelor străine. Este bine de precizat faptul că sintagma
„independență națională” are un conținut mai larg decât sintagma „ independență de
stat” aceasta din urmă se referă strict la independența statului pe când sintagma
„independență națională” cuprinde independența de stat însă extinzându-se și la
națiune. Astfel Președintele României uzitează de atributele sale de garant al
independenței conferite de Constituția României pentru a iniția, organiza sau
conduce din punct de vedere politic actul de apărare împotriva oricărui atentat fie el
provenit din interiorul sau din afara țării și care urmărește afectarea independenței
statale dar și a independenței națiunii române.
Tot Președintele României este garantul unității tării. Sintagma „unitatea țării”
trebuie raportată cu precădere la caracterul unitar al Statului Român. Rezultă că în
cazul existenței oricărei acțiuni și indiferent de natura acesteia și prin care s-ar
afecta caracterul unitar al Statului Român, îndreptățește Președintele României să

7
acționeze în calitatea sa de garant al unității statului. Nu prezintă importanță faptul
că actul prin care se atentează împotriva caracterului unitar al Statului Român ar fi
săvârșit de un partid politic, de diverse grupuri de persoane sau chiar de mijloace de
informare in masă. Dar dacă acest act ar fi inițiat în afara tării ar afecata pe lângă
unitatea țării și independența națională. Apreciem faptul că nu poate exista niciun fel
de confuzie între conceptul de „unitate a poporului român” consacrat de art. 4 alin. 1
din Constituția României și cel de „unitate a tării” consacrat de art. 80 alin. 1 din
Constituția României. Prin unitatea poporului român se înțelege solidaritatea
existentă între indivizii care aparțin națiunii române, iar prin unitatea tării se înțelege
caracterul unitar al statului.

4. Rolul șefului statului de garant al integrității teritoriale a tării


Având și această calitate Președintele României în temeiul art. 92 din
Constituția României este comandantul suprem al forțelor armate, acesta în
condițiile împuse de art. 92 alin. 2 al aceluiași act normativ poate declara mobilizarea
generală sau partială a forțelor armate.

5. Rolul șefului statului de garant al Constituției


Art 80. alin. 2 din Constituția României atribuie Președintelui României
prerogative de a veghea la respecatarea Constituției României, dar și la buna
funcționare a autoritățiilor publice.
Cu privire la respecatarea Constituției, trebuie menționat că acest concept are
în vedere atât obligația generală de respectare a Constituția României care revine
cetățenilor români cât și autorităților publice fie ele centrale sau locale, organizațiilor,
organismelor social-economice, partidelor politice etc. Astfel, această prerogativă a
Președintelui înscrisă în articolul sus menționat are o întindere asupra întregii vieții
sociale. Pe cale de consecință, nicio activitate social-umană nu poate fi exceptată de
la această atribuție prezidențială de a veghea conformitatea oricarui fel de activitate
cu prevederile Constituției României.
Președintele României nu efectuează în ceea ce privește activitățile sociale
un control de constituționalitete, deoarece acest drept nu îi este conferit de
Constituția României, dar dacă în exercitarea prerogativelor sale, acesta constată un
caz de încălcare a Constituției României are dreptul de a sesiza autoritățile publice
românesti competente. Există o singură situatie prevăzută în mod expres de
Constituția României în care Președintele României poate acționa direct în cazul
survenirii unei derapaj fată de legea fundamentală a tării, acesta se referă la
posibilitatea sesizării de către acesta a Curții Constituționale privind
neconstituționalitatea unei legi care i-a fost trimisă de parlament în vederea
promulgării.

8
Sa exprimat în doctrină că Președintele României ar putea interveni direct
pentru a „asigura respecatrea normelor constituționale” prin recurgerea la
referendum, prin a adresa mesaje Parlamentului și chiar prin participarea sa la
ședințele Guvernului. Președintele României pentru a asigura punerea în accord cu
Constituția României a unui act se poate folosi de căile mai sus menționate, însă
aceste căi nu sunt niște modalități exclusive de veghere la respectarea legii
fundamentale a tării.
Prerogativa de a veghea la buna funcționare a autoritățiilor publice aprține tot
Președintelelui României fie că este vorba de o autoritate centrală sau locală. Pe de
altă parte Constituția României nu definește sintagma „buna funcționare” rezultă că
aceasta se va raporta la specificul concret și la reglementările legale în materie al
fiecarei autorități publice, spre exemplu prefect, primar, instanță judecătorească etc.

6. Rolul șefului statului de mediere


Constituția României prevede la art 80. alin. 2 că Președintelui României
pentru a veghea la respecatarea Constituției României și la buna funcționare a
autoritățiilor publice exercită funcția de mediere, aceasta fiind realizată între stat și
societate dar și între puterile statului.
Apreciem că funcția de mediere, funcție ce presupune activitatea de arbitraj
dar și concesii recriproce între părțile aflate în divergență, corespunde prerogativei
Președintelui României de a veghea la buna funcționare a autoritățiilor publice.
Aceasta este total nepotriviă și neadecvată în ceea ce privește restabilirea lagalității
constituționale. Restabilirea lagalității constituționale exclude orice fel de
compromisuri sau concesii în situația în care Curtea Constituțională decide că
sesizarea Președintelui României este corectă în ceea ce privește
neconstituționalitatea unei legi, acesta având ca efect obligația Parlamentului de a
pune în accord cu Constituția României dispozițile care sunt contrare legii
fundamentale a tării.
În exercitarea calități, prerogativei sale de mediator sau arbitru Președintele
României este imparțial, această imparțialitate este favorizată și de faptul că acesta
nu este membru niciunui partid politic. Constituantul român a consacrat această
opțiune în cadrul art. 1 alin. 2 din Constituție.
Alegerea directă a Președintelui României este rezultatul voinței
Constituantului care a dorit să nu lase desemnarea Președintelui României în seama
jocurilor politice ale partidelor reprezentate în Parlament, desigur că într-o atare
situație nu se mai poate afirma faptul că Președintele ar urma să îndeplinească cu
imparțialitate prerogativele sale de arbitru între forțele politice și cele sociale.

9
Bibliografie selectivă
Cursuri universitare și lucrări juridice:
Ioan Lascu - Elemente de Drept Constituțional, Sibiu 2008.
Ioan Santai - Drept Administrativ și Știința Administrației vol.I, Sibiu 2009.
Ion Deleanu - Instituții și proceduri constituționale, București, 2006.

Acte juridice:
Constituția României din 1991 revizuită prin Legea nr. 429/2003 și
republicată.
Constituția Franței din 1958.

10