Ce este somnul?

Somnul este un proces activ în care ne refacem după oboseală fizică şi

psihică. Somnul este esenţial pentru viaţă – asigură refacerea fizică şi
psihică prin respectarea alternanței somn – veghe. Privarea de somn a
organismului, pe perioade mai lungi, determină modificări
comportamentale (decizii greşite, iritabilitate, insomnie, sindrom de
oboseală cronică, letargie şi oboseala, depresie, suicid s.a.) şi chiar
biochimice.

Somnul este o stare fiziologică periodică și reversibilă, caracterizată

prin suprimarea temporară a conștienței, prin abolirea parțială a
sensibilității și încetinirea funcțiilor vieții organice (ritm respirator, ritm
cardiac, relaxare musculară, scăderea temperaturii cu aproximativ 0,5
grade C, scăderea funcțiilor secretorii). În timp ce mulți dintre noi cred
că somnul este o întindere temporală în care nu se întâmplă nimic,
somnul este, de fapt, cel puțin din punct de vedere neurologic, o
perioadă de timp foarte aglomerată. Deși importanța somnului nu poate
fi discutată, oamenii de știință nu cunosc cu exactitate de ce este atât de
important pentru supraviețuirea noastră.
Cât dormim?
În medie, 1/3 din viaţa o petrecem dormind. Somnul influenţează:
vigilenţa, tonusul psihic, eficienta/productivitatea, dispoziţia, capacitatea
de a comunica, creativitatea, greutatea corporală, percepţia, memoria,
raţionamentul, timpul de reacţie, sănătatea fizică.

Factori care scad sinteza de melatonină:

 stres

 cofeină

 alcool

 tutun

De reținut:
Mergi la culcare devreme şi începe-ţi ziua înainte de răsăritul
soarelui;

Aeriseşte camera înainte de a dormi;

Patul să fie confortabil, orientat corect;

Să fii îmbrăcat lejer. Pernă să fie potrivită;

Încearcă să ai ore fixe pentru somn – respectă orarul somnului;

Nu mânca 4 ore înainte de a merge la culcare;

Odihneşte-te pentru a te menţine în formă;

Memorie
Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea
și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc.
din trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a organizării
noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului
temporal – trecut, prezent, viitor.
În psihologie, memoria este procesul în care informația este codificată,
stocată și recuperată. Codificarea permite informațiilor din lumea
exterioară sa să ajunga la cele cinci simțuri în formele de stimuli chimici
și fizici. În această primă etapă informațiile trebuie să fie schimbate,
astfel încât să poată să fie puse în procesul de codare. Depozitarea este a
doua etapă sau proces de memorie. Aceasta implică faptul că informația
este menținută pe perioade de timp. În cele din urmă al treilea proces
este recuperarea informațiilor care au fost stocate. Aceste informații
trebuie să fie localizate și readuse la conștiința. Unele încercări de
recuperare se pot realiza fără efort din cauza tipului de informații, iar
alte încercări de a aminti informațiile stocate pot fi mai dificile din
diferite motive.
Din punct de vedere a procesării informației există trei etape principale
în formarea și recuperarea memoriei:

 Codificare sau înregistrare: primire, prelucrare și combinarea

informațiilor primite

 Depozitare: crearea unor înregistrări permanente a informațiilor

codate

 Preluare, rechemare sau amintire: cererea înapoi a informațiilor

stocate ca răspuns la unele nevoi de utilizare într-un proces sau o
activitate.
Clasificare
După diverse criterii, memoria poate fi clasificată și pot fi delimitate mai
multe forme ale acesteia. Astfel, după prezența sau absența intenției,
scopului și controlului voluntar în procesele de engramare, păstrare și
reactualizare, delimităm memoria involuntară și memoria voluntară.
După gradul de înțelegere al celor memorate, memoria poate
fi mecanicăsau logică. După modalitatea informațională preferențială, s-
au identificat memoria imagistic-intuitivă și memoria verbal-simbolică.
În fine, după criteriul timpului, se delimitează: memoria
senzorială, memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată.

Efectele exercițiilor fizice asupra memoriei

Exercițiul fizic, în special exerciții de aerobic continue cum ar fi
alergare, ciclismul și înotul, au multe beneficii și efecte cognitive asupra
creierului. Influențele asupra creierului includ creșteri ale nivelurilor
neurotransmițătorilor, îmbunătățirea oxigenarii, livrarea nutrientilor și
cresterea neogenezei in hipocamp. Efectele exercitilor au implicatii
importante asupra memoriei prin îmbunătățirea performanței academice
a copiilor, menținerea capacități mentale la vârstă inaintata si prevenirea
și potențiala vindecare de boli neurologice.

Funcțiile memoriei
Memoria are o funcție cognitivă. Este un proces de cunoaștere, iar rolul
ei cel mai important este acela de a oferi conținuturi proceselor cognitive
superioare (gândirii și imaginației).
Memoria are și o funcție adaptativ reglatorie, jucând un rol fundamental
în echilibrul vieții psihice a omului. Fără memorie, nu ar fi posibil
fenomenul de conștiință. Memoria realizează ancorarea omului în trecut,
capacitatea de a rezolva situațiile prezente și resurse pentru anticiparea
celor viitoare.
Structurile operatorii ale memoriei
Memoria dispune de structuri operatorii complexe și
numeroase. Guilford include memoria în cadrul operațiilor, ceea ce
sugerează nivelul ei înalt de operaționalizare. Informațiile nu sunt
preluate ca atare, ci se intervine asupra lor prin operații de organizare,
sistematizare, structurare, ierarhizare, clasificare, ordonare. Toate aceste
operații conferă conținuturilor memoriei disponibilitatea de a fi utilizate
rapid și eficient în învățare, înțelegere, rezolvare de probleme.

INVATAREAITIn
iiiiiiiitareaAiikg
A
Invatarea

Invatarea
Invatarea poate fi considerata ca fiind o forma fundamentala de
activitate umana. Ea presupune o relatie a individului cu
mediul, un consum de energie (fizica, nervoasa, psihica) si o functie
transformatoare la nivelul mediului a individului sau a relatiilor dintre
acesta si mediu.

Literatura de specialitate abunda in incercari de definire a invatarii.

Coordonatele fundamentale care se regasesc in majoritatea definitiilor
propuse sunt:

- o anumita modificare de conduita

- o modificare profunda, selectiva care se produce sistematic

stabil intr-o directie determinata

- o modificare adaptativa provocata de intalnirea constanta cu

una si aceeasi situatie stimulativa, sau de contactul anterior cu
situatia data determinanti ai invatarii.

Invatarea se aseaza sub semnul unor actiuni sociale speciale, cum sunt
cele de instruire si educare. Este vorba de strategiile de instruire si
educare care se aplica sau pe care si le aplica cel care invata si de a caror
calitate depind modul de orientare, extensiunea si eficienta formativa a
actiunilor lui de invatare, trecerea conduitei lui sub controlul dominant al
invatarii si ridicare la rang de lege a dezvoltarii psihice prin invatare.

Invatarea scolara reprezinta forma tipica in care se efectueaza

invatarea la om, forma ei completa, deoarece la nivelul ei invatarea nu
decurge pur si simplu de la sine ci este conceputa, anticipata si proiectata
sa decurga intr-un fel anume ca activitate dominanta.
Emoție
Emoția (din franceză émotion, italiană emozione) este definită ca o
reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă,
însoțită adesea de modificări în activitățile organismului,
oglindind atitudinea individului față de realitate] Emoția poate fi
clasificată ca un sistem de apărare, întrucât psihologic emoția
afectează atenția, capacitatea și viteza de reacție a individului
dar și comportamentul general.

Etimologie
Cuvântul emoție provine de la latinescul emotionis, în traducere impulsul ce
aduce reacții. În psihologie este definită ca o modalitate de percepție a
elementelor și relațiilor dintre realitate și imaginație, exprimată fizic prin
intermediul unor funcții fiziologice, ca expresia facială sau ritmul cardiac și
ducând până la reacții de conduită precum agresivitatea sau plânsul.
Emoțiile sunt studiate ș înțelese de psihologi și, mai recent, de către
oamenii de știință din domeniul inteligenței artificiale.
Otită
Otita este o inflamație a urechii, însoțită de dureri puternice la
nivelul urechii și, uneori, la nivelul capului sau frunții. Un
sindrom al otitei este inflamația urechii medii, care are loc în
urma infectării cu microorganisme patogene. Poate fi externă,
dacă afectează conductul auditiv, sau medie, dacă infecția se
localizează în zona timpanului.

Otita medie reprezintă un grup de boli inflamatorii ale urechii

medii.[1] Principalele două tipuri sunt otită media acută (OMA)
și otită medie cu efuziune (OME).[2] OMA este o infecție cu
debut brusc, care de obicei se prezintă cu dureri de urechi. În
cazul copiilor, aceasta poate rezulta ca acesta să tragă de ureche,
intensitate crescută a plânsetelor și tulburări de somn. Scăderea
poftei de mâncare și febra pot, de asemenea, fi prezente. OME
de obicei nu este asociată cu simptome.
Prevenire și tratament
Un număr de măsuri scad riscul otitei medii, ac
estea incluzând: pneumococic și vaccinarea influenza, alăptarea la
sân exclusiv în primele șase luni de viață și evitarea fumului de tutun.
[3]
La acele persoane care prezintă otită medie cu efuziune antibioticele,
în general, nu grăbesc vindecarea.[6][7] Utilizarea medicamentelor pentru
durere pentru OMA este importantă.[3] Acestea pot
include: paracetamolul (acetaminofenul), ibuprofenul, benzocaina picătu
rile de urechi sau opioidele.[3] În OMA, antibioticele ar putea grăbi
recuperarea, dar pot avea efecte adverse.[8] Antibioticele sunt adeseori
recomandate la persoanele cu boli grave sau sub vârsta de doi ani. La
persoanele cu boli mai puțin severe, acestea pot fi recomandate doar
persoanelor ce nu prezintă îmbunătățiri ale stării de sănătate după două
sau trei zile.[6] Antibioticul ales inițial este, de obicei, amoxicilina. La
persoanele cu infecții frecvente, tuburile de timpanostomie pot reduce
frecvența.
Miopie
Miopia este un defect al vederii care se manifestă prin
imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la o distanță
mai mare. Aceasta se întâmplă deoarece razele paralele, ce vin
de la un obiect, atunci când traversează globul ocular, se
focalizează înaintea retinei, permițând doar distingerea
obiectelor situate la o distanță mai mică. Globul ocular al
persoanelor mioape este mai alungit, fiind nevoie de lentile
divergente pentru a corecta vederea, deplasând focarul pe retină.
În jur de 26% din populația lumii are miopie.
Optica
Prima etapă a vederii este crearea unei imagini pe retină, folosind razele
paralele ce rezultă din cristalin. Această primă fază este bazată pe legile
focalizării luminii. Un obiect va fi cu atât mai bine definit, cu cât razele
sale produc o imagine mai clară pe retină. În emetropie, adică în absența
unor tulburări de refracție, imaginea este focalizata exact pe retină.
În miopie, focalizarea se efectueaza în fața retinei.
Cu toate că ar trebui să fie situat la infinit (5 metri în practică), punctum
remotum (cel mai îndepărtat punct văzut încă net) este situat la miopi
între nas și 5 metri, în funcție de gradul miopiei.
Miopie se măsoară în dioptrii, care sunt negative. O miopie de +2
dioptrii are nevoie de ochelari de -2 dioptrii.
Determinarea distanței de la punctum remotum oferă, de asemenea, de
gradul de miopie: gradul de miopie este invers proporțional cu distanța
de la punctum remotum exprimată în metri. Exemplu, în cazul în care
cel mai îndepărtat obiect vazut clar este de 10 cm, deci 0,1 metri, atunci
miopia este de 10 dioptrii; daca obiectul este situat la 2 metri, atunci
miopia de 0,5 dioptrii.
Tratament
Cele mai comune forme de tratament includ purtarea ochelarilor și a
lentilelor de contact (doar cu lentile divergente), precum și o procedură
chirurgicală refractivă oculară, dar aceasta este recomandată doar
persoanelor cu un anumit grad de miopie, precum și cu o vârstă nu foarte
înaintată.
Există 3 tipuri de proceduri chirurgicale keratotomie radială - și cea mai
riscantă. Se face o incizie în cornee cu ajutorul unei lame foarte ascuțite,
aplatizându-se după lecuire, mărind calitatea imaginii pe retină.
Hipermetropie
Hipermetropia (sau hipermetropismul) este o afecțiune a ochiului,
caracterizată prin formarea imaginii în spatele retinei, ceea ce face ca
imaginea să devină încețoșată.
Hipermetropia apare când diametrul antero-posterior al globului ocular
este mai mic decât normal.[1]
În esență, hipermetropia se datorează unui viciu de refracție, caracterizat
printr-un deficit de convergență ce face ca imagina obiectelor să se
formeze în spatele retinei. De aceea, la nivelul maculei (zona de acuitate
vizuala maximă) lumina se proiectează sub forma unui cerc luminos,
responsabil de vederea neclară, ceea ce duce scăderea acuității vizuale
pentru depărtare dar și pentru apropiere.[2]
Deoarece persoanele cu hipermetropie văd neclar la toate distanțele, ele
trebuie să depună constant un efort de acomodare pentru a focaliza, fapt
care duce la încordare, dureri de cap și oboseală oculară.[3]
Persoanele ce suferă de hipermetropie văd totuși relativ mai bine la
distanță, deși văd obiectele depărtate mai aproape decât sunt în realitate.
Aceste persoane au de cele mai multe ori probleme în a focaliza
imaginile apropiate și nu pot realiza activități precum cititul sau cusutul.
[4]

Din punct de vedere optic, hipermetropia este contrară miopiei.

Tratament
Hipermetropia se corectează cu ochelari cu lentile convergente
(convexe).
Cataracta
Cataracta este o boală care atacă ochiul și se manifestă prin
opacifierea cristalinului sau a capsulei lui. Această opacifiere este
responsabilă de o scădere progresivă a vederii, la început însoțită de o
jenă la lumină (fotofobie). Scăderea vederii poate fi rapidă (câteva
săptămâni) dacă e din cauza unui traumatism.

Cataracta inseamna opacifierea lentilei ochiului, numita cristalin. In mod

normal aceasta lentila este perfect transparenta si asigura focalizarea
imaginii pe retina, adica vederea clara.

Cataracta congenitala este prezenta chiar de la nastere, uneori de sine

statatoare, alteori in cadrul unor sindroame malformative complexe.

Apare sub forma unui reflex albicios in pupila ochiului afectat. Necesita
un diagnostic si tratament de urgent (in primele luni de viata), altfel
functia vizuala a ochiului respectiv nu mai poate fi recuperata.

Cauze
Cataracta este in general apanajul varstei, ea aparand ca o imbatranire a
cristalinuliui. Aceasta boala poate aparea insa si in cadrul unor stari
patologice generale (ex: diabet, tratament indelungat cu cortizon) sau
oculare (miopia forte, inflamatii sau traumatisme ale ochiului). Dintre
factorii de mediu, cel mai des incriminat in aparitia cataractei este
soarele.

Tratamentul de cataracta
Singurul tratament eficient care poate fi aplicat in cataracta este
interventia chirurgicala. Aceasta consta in extragerea continutului opac
al cristalinului natural cu ajutorul unei sonde fine cu ultrasunete.

Se pastreaza doar sacul cristalinului in care se introduce un implant

artificial care va suplini functia cristalinului natural. Interventia este inalt
tehnologizata, desfasurandu-se pe o incizie de aproximativ 2 mm care nu
mai necesita sutura.

Recuperarea vizuala se constata de obicei chiar de a doua zi

postoperator, dar vindecarea completa a ochiului se obtine cam la o luna
dupa operatie. In acest timp pacientul va face un tratament local cu
picaturi (antibiotice si antiinflamatorii), va pastra o igiena riguroasa a
zonei oculare si va evita orice fel de presiune pe ochiul operat.

Nu exista un moment anume optim pentru operatia de cataracta. In

general se indica operatia atunci cand scaderea vederii incepe sa
deranjeze in activitatea zilnica a persoanei respective.

Este de preferat sa nu se astepte pana in ultimele faze de evolutie a

cataractei pentru ca in aceste faze cristalinul este mai dur si mai greu de
extras prin tehnica mentionata, cu un traumatism mai mare pentru
tesuturile oculare si cu riscul unor complicatii intraoperatorii mai mare.
Glaucomul

Glaucomul este o boală a ochiului care produce atrofierea nervului

optic și îngustarea câmpului vizual și pierderea progresivă a vederii-
netratat duce la cecitate(orbire). Câmpul vizual este suprafața percepută
când privirea este fixată drept înainte. Glaucomul se caracterizează prin
creșterea tensiunii intraoculare și scăderea acuității vizuale. Glaucomul
poate însă exista și când presiunea este normală. De asemeni, sunt
frecvente cazurile de presiune intraoculară mărită (temporar), fără să se
fi declanșat glaucomul. Pierderea câmpului vizual asociat glaucomului
este permanent și ireversibil. Glaucomul este a doua cauză de orbire la
nivel mondial[1]. În România se estimează că există mai mult de 150.000
de cazuri[1].

In acceptiunea actuala, glaucomul reprezinta o afectare progresiva a

nervului optic asociata de cele mai multe ori cu (si cauzata de) cresterea
presiunii intraoculare.
Cauze glaucomului
Cresterea presiunii introculare este cauzata de aparitia unui dezechilibru
intre secretia si eliminarea lichidului intraocular (umor apos).

Exista anumite conformatii ale ochiului care predispun la dezvoltarea

acestui mecanism de crestere a presiunii intraoculare, conformatii care
se pot mosteni de la familie.

Persoanele care au rude apropiate suferind de glaucom au un risc mai

mare de a dezvolta aceasta boala.

Tratamentul glaucomului
De cele mai multe ori, tratamentul glaucomului este medicamenos, prin
instilarea unor picaturi care scad tensiunea intraoculara fie prin
reducerea productiei de umor apos, fie prin facilitarea eliminarii lui din
ochi. La nevoie se pot asocia doua sau chiar trei substante care,
actionand prin mecanisme diferite, isi potenteaza efectul hipotensor
ocular.

Daca raspunsul la picaturi nu este satisfacator se poate asocia si cu un

tratament cu laser. Prin impactele laser aplicate in zona prin care lichidul
intraocular este eliminat se poate imbunatati evaluarea acestui lichid.

In cazurile de glaucom agresiv, in care tensiunea intraoculara nu poate fi

stapanita si in care se constata o alterare progresiva a fibrelor nervului
optic este necesara interventia chirurgicala. Aceasta realizeaza o cale de
scurgere a umorului apos in exces intr-un spatiu suubconjunctival de
unde este rezorbit.
Chiar operat, glaucomul este o boala care nu se vindeca niciodata.
Uneori este necesara instilarea de picaturi antiglaucomatoase si dupa
operatie. La nevoie interventia se poate repeta dar aceasta se intampla
doar in cazuri exceptionale.

Pacientul care sufera de glaucom trebuie sa stie ca toata viata va trebui

sa fie urmarit din punct de vedere al tensiunii intraoculare, al structurii si
functiei nervului optic, urmand sa se prezinte la controale ale caror
periodicitate o stabileste medicul oftalmolog in functie de ritmul de
evolutie al bolii sale.

Cauze
O serie de factori duc la creșterea riscului de glaucom:

 antecedentele familiale (glaucom în familie)

 îmbătrânirea

 diabetul și bolile vasculare

 miopia severă.

 hipertensiune arterială

Сimp vizual normal.

 Cimp vizual ingustat de glaucoma.

Fractură
Fractură înseamnă întreruperea continuității unui os.
Cel mai des survine în urma unui traumatism; uneori survine în lipsa
unui traumatism semnificativ, dacă osul respectiv este afectat de un
proces patologic, cum ar fi osteoporoza, o infecție sau o tumoră.
Clasificarea fracturilor se poate face după mai multe criterii.

 În functie de aspectul pielii, deosebim: fracturi închise (piele

intactă) și fracturi deschise.

 Dacă luăm în considerare numărul locurilor pe os în care s-a

produs fractura: fractură simpla (osul s-a rupt într-un singur loc,
deci au rezultat doua segmente), și fractură cominutivă (au rezultat
trei sau mai multe segmente).

 Fractura în lemn verde este specifică copiilor, la care oasele sunt

mai elastice chiar la forțe mari, și osul nu se rupe ci apare o fisură de-
a lungul lui.
Fracturile sunt comune, o persoana are în medie cam două fracturi pe
parcursul unei vieți. Ele apar atunci când forța fizică exercitată asupra
osului este mai puternic decât osul in sine.

Cu toate acestea, o fractura poate fi, de asemenea, rezultatul unor

afecțiuni medicale care duc la slăbirea oaselor, de exemplu osteoporoza,
unele tipuri de cancer sau osteogenesis imperfecta. O fractură cauzată de
o afecțiune este cunoscută ca o fractură patologică.

Riscul depinde, în mare parte, de vârsta persoanei afectate. Fracturile

sunt foarte frecvente în copilărie, iar acestea sunt, în general, mai puțin
complicate decât fracturile la adulți. Totodată, pe măsura ce oamenii
înaintează în vârstă, oasele devin mai fragile si aceștia devin mult mai
predispuși de a suferi fracturi la căderi, care, în mod normal, nu ar avea
loc atunci când ar fi fost tineri.

Tipuri de fracturi
Fractura de stres
Fractura de stres se manifestă prin mici crăpături la nivelul osului
cauzate de o forță repetitivă, adesea ca urmare a suprasolicitării sau a
fragilizării oaselor cauzate de o afecțiune precum osteoporoza. Alergatul
pe distanțe lungi, săritul în mod repetat, căratul de greutăți pot conduce
în timp la o fractură de stres. Oasele cele mai frecvent afectate sunt cele
de la nivelul membrelor inferioare. Sportivii sunt cei mai susceptibili la
asemenea fracturi, dar și oamenii care încep practicarea exercițiilor
fizice la un nivel prea intens pentru capacitățile lor fizice din acel
moment.

Fractura de șold
Fractura de șold reprezintă o afecțiune gravă ce poate conduce la
complicații, unele letale. Riscul crește o dată cu înaintarea în vârstă.
Persoanele în vârstă prezintă un risc crescut de fractură de șold, deoarece
oasele tind să se fragilizeze o dată cu vârsta (un procent ridicat suferă de
osteoporoză). Îngreunarea posibilității de deplasare crescând de
asemenea, și riscul dezechilibrării și căderii este mai mare. Fractura de
șold necesită în general intervenție chirurgicală pentru ca oasele să se
refacă. În plus, este nevoie de mai multe luni de fizioterapie după
intervenție pentru recuperarea motilității.

Fractura piciorului
Fractura piciorului se referă la ruperea sau crăparea unuia dintre oasele
piciorului. Cauza o reprezintă de obicei o căzătură, un accident de
mașină sau o accidentare la sport. Tratamentul depinde de localizarea și
de gravitatea traumatismului. O fractură gravă poate necesita intervenție
chirurgicală și implanturi la nivelul osului fracturat pentru a menține
alinierea corectă a oaselor până când se vindecă piciorul. Fracturi mai
puțin grave pot fi tratate prin imobilizarea în gips sau cu o atelă. Este
important să te prezinți la medic la timp pentru a se interveni cât mai
rapid.

Fractura brațului și antebrațului

Fractura brațului și antebrațului poate afecta unul dintre următoarele
oase – ulna, radius și humerus. Una dintre cele mai uzuale cauze ale
fracturii brațului sau antebrațului o reprezintă o cădere. Tratamentul
depinde de gravitatea traumatismului. Poate fi nevoie doar de gheață,
presiune locală și imobilizarea brațului. E posibil să fie necesară
realinierea oaselor de către medic. Dacă traumatismul este grav, poate fi
nevoie și de implantarea de sârme, șuruburi etc. pentru a menține oasele
aliniate în mod optim până la vindecare.
Fractura costală
Fractura costală poate apărea la o coastă sau mai multe. Cauza cea mai
uzuală o reprezintă un traumatism la nivelul pieptului care poate surveni
în cazul unui accident de mașină, o cădere sau o lovitură în timpul
sporturilor de contact. Adesea, e vorba doar de crăparea unei coaste.
Deși dureroase, coastele crăpate nu sunt la fel de periculoase ca cele care
s-au rupt. Un capăt ascuțit al unui os rupt poate afecta o arteră sau venă
sau organe interne, cum ar fi plămânii. De obicei, coastele rupte se
vindecă singure în 1-2 luni. Este important ca durerea să fie ținută sub
control pentru ca respirația să nu fie superficială și să se evite
complicațiile pulmonare, cum ar fi pneumonia.

Fractura nazală
Fractura nazală reprezintă o fractură a unui os de la nivelul nasului –
adesea fiind vorba despre piramida nazală. Cauzele cele mai uzuale le
reprezintă sporturile de contact, bătăile, accidentele care conduc la
traumatisme faciale. Fractura nazală produce durere, tumefierea (mărirea
în volum a nasului), echimoze (vânătăi) în jurul nasului și sub ochi. Pot
apărea modificarea formei nasului și dificultăți respiratorii. Tratamentul
poate necesita doar rearanjarea oaselor de la nivelul nasului, nefiind
necesară operația chirurgicală.

Simptomele fracturii
 ruptura unui os sau a unui cartilaj dur

 durere violentă

 membrul fracturat se umflă şi nu poate fi folosit

Cauzele fracturii
 traumatisme

 boli genetice

 osteoporoză
  accidente

 tumori osoase

Tratament pentru fractură

Primul gest

 imobilizarea membrului fracturat

 analgezice pentru calmarea durerii (deşi, uneori, numai

imobilizarea poate să producă acest efect)

 te prezinţi, de urgenţă, la medicul chirurg

Tratament clasic pentru fractură

 reducerea manuală sau chirurgicală a fracturii (prin mişcări
de tracţiune şi rotire se aşază segmentele de os)

 material gipsat

Tratament naturist pentru fractură

 acupunctură

 electroacupunctură

 auriculoacupunctură

 acupunctură cu venin de albine

 aplicaţii de lumină polarizată

Tratament homeopat
 Arnica

 Rhus toxicodendron
  Rhuta

Luxație
Dislocarea articulației, numită și luxație (în latină luxatio)[1],
reprezintă o deplasare a două extremități osoase ale
unei articulații antrenând o pierdere a contactului normal a două
suprafețe articulare. Este provocată de un impact brusc asupra
articulației sau de o mișcare forțată, mult mai rar de
o malformație. În urma acesteia, ligamentele pot suferi adesea
rupture.

Apariții
Deși este posibil pentru oricare articulație să devină subluxată sau
dislocată, cele mai comune locuri în corpul omenesc sunt:

 șoldul

 degetele
 genunchii

 încheietura mâinii (de cele mai multe ori este însoțită de o fractură)

 cotul (de cele mai multe ori este însoțită de o fractură)

Tratament
O articulație dislocată poate fi readusă la poziția normală de un doctor
specialist. Dacă se încearcă readucerea unei articulații fără niște
cunoștințe speciale, leziunea poate fi agravată. Pentru a detecta dacă a
avut loc vreo fractură în timpul dislocării, sunt folosite razele X. După
ce diagnosticul este confirmat, articulația este adusă la poziția normală.
Acest proces poate fi foarte dureros, astfel de multe ori pacientul este
sedat sau anesteziat general. Este important ca articulația să fie readusă
cât mai repede posibil la poziția inițială, fiindcă în timpul dislocării
alimentarea cu sânge poate fi compromisă. Această situație interesează
în special dislocările de gleznă, pentru că prin zona respectivă se
alimentează cu sânge piciorul. Dislocăriile de șold pot fi de asemenea
stabilizate chirurgical, depinzând de gravitate.
Unele articulați au un risc mare de luxare, în special după o accidentare
inițială. Aceasta se întâmplă din cauza slăbirii mușchilor și ligamentelor
care susțin articulația în poziție normală. Șoldul este un prim exemplu;
oricare dislocare de șold ar trebui să fie urmată neapărat de fizioterapie.
În cazul unor boli, precum sindromul Ehlers-Danlos sau diferite alte boli
congenitale, luxațiile sunt frecvente și spontane.

Îngrijirea
După o dislocare, articulațiile rănite sunt ținute de niște aparate medicale
de imoblizat (folosite în special la degetele de la mâini și picioare) sau
de bandaje (în special la șolduri). Suplimentar, articulațiile
mușchilor, tendoanele și ligamentele trebuie întărite. Acest proces este
efectuat la fizioterapie și va ajuta la reducerea apariției unei noi dislocări
la aceeași articulație.
Luxaţia – cauze
În unele situaţii, cauza luxaţiei este o boală subiacentă sau o afecţiune,
cum ar fi poliartrita reumatoidă sau un ligament afectat. Unii oameni
care prezintă luxaţii repetate au o slăbiciune congenitală care poate
permite unor articulaţii să se luxeze spontan.

De asemenea, o luxaţie poate fi provocată de un şoc sau de o mişcare

forţată. Incidentul traumatic determină o ruptură a capsulei articulaţiei –
elementul care îi asigură stabilitatea – astfel că cele două oase, la nivelul
cărora s-a produs luxaţia, nu mai au legătură, unul dintre ele sărind de la
locul său prin spaţiul apărut în capsulă.
Luxaţiile gleznei sunt extrem de comune şi rezultă, de cele mai multe
ori, din sucirea gleznei.

Luxaţia – tratament
Orice suspiciune de luxaţie trebuie examinată de un medic specialist.
Dacă presupuneţi că cineva are luxaţie vertebrală după o leziune
importantă de gât sau spate, nu-l mişcaţi! Aşteptaţi să sosească
personalul medical de urgenţă.

O luxaţie necesită, de obicei, tratament cât mai rapid posibil. Oasele

deplasate din articulaţie trebuie aduse în poziţie corectă printr-un
procedeu numit reducere. Dacă leziunea nu este tratată în prima
jumătate de oră, pot apărea tumefierea şi durerea, făcând mai dificilă
reducerea luxaţiei.
Imobilizaţi zona afectată şi transportaţi persoana implicată la medic sau
la camera de gardă a spitalului. Este important ca tratamentul să fie făcut
de o persoană instruită corect, deoarece repoziţionarea incorectă a
articulaţiei poate produce lezarea suplimentară a acesteia şi a structurilor
adiacente.
După ce articulaţia a fost repusă în poziţia sa corectă, poate fi necesară
imobilizarea ei. Cel mai frecvent se utilizează o atelă.
Entorsă
O entorsă, cunoscută, de asemenea, ca o ruptură de ligamente,
este o leziune cauzată unuia sau mai multor ligamente ale
unei articulații de executarea bruscă a unei mișcări dincolo de
limitele fiziologice. Severitatea entorsei variază de la un
traumatism minor, care se vindecă în câteva zile la o ruptură
majoră a unuia sau mai multor ligamente ce necesită intervenție
chirurgicală și o perioadă de imobilizare. Entorsele pot afecta
orice fel de articulații, dar cele mai frecvente sunt cele ale
gleznei și încheieturii mâinii.
Simptome
 Durere

 Umflare

 Vânătăi

 Reducerea capacității de mișcare a membrului

 În cazul unei rupturi ligamentare, se poate auzi un pocnet

 Dificultăți în folosirea extremităților afectate

Cauze
Entorsele apar de obicei atunci când articulația este forțată dincolo de
limitele sale fiziologice.
Există anumiți factori care cresc riscul de producere a entorselor.
Oboseala mușchilor, în general, duce la entorse. Atunci când o persoană
începe dintr-o dată să facă exerciții fizice după ce a dus un stil de viață
sedentar, entorsele apar destul de des. Chiar dacă lipsesc studii științifice
în acest sens, se crede adesea că încălzirea nu este o cauză comună a
entorselor suferite de sportivi. Încălzirea are scopul de a crește fluxul de
sânge și a face încheietura mai flexibilă.
Tratament
Primele modalități de a trata entorsa sunt odihna, aplicarea unor
comprese cu gheață, bandajarea locului afectat și ridicarea membrului.
[4]
Tratamentul entorselor depinde de gradul de accidentare și de
articulația afectată. Pot fi folosite diferite medicamente antiinflamatorii
non-steroidiene pentru a reduce durerea.[5]

 Odihnă: Articulația forțată trebuie odihnită. Nu trebuie aplicată

nici o forță suplimentară pe locul entorsei. În cazul, de exemplu, al
unei glezne scrântite, mersul pe jos ar trebui să fie redus la un nivel
minim.[6]

 Gheață: Trebuie aplicată imediat o compresă cu gheață pe locul

entorsei pentru a micșora umflarea și durerea. Aceasta trebuie
aplicată timp de 10-15 minute (o aplicare mai îndelungată a unei
comprese cu gheață poate provoca daune în loc de vindecare), de 3-4
ori pe zi. Compresele cu gheață pot fi combinate cu un pansament
pentru a reduce umflarea și a-l susține nemișcat.

 Bandajare: Pot fi folosite pansamente și bandaje pentru a

imobiliza locul afectat și a-l susține într-o poziție nemișcată. Când se
înfășoară leziunea, trebuie aplicată o presiune mai mare asupra
extremităților pentru a evita ca fluidul inutil să fie pompat în vasele
de sânge cu scopul de a fi reciclat. Compresia nu ar trebui să oprească
circulația sângelui în membre.

 Ridicarea membrului afectat: Păstrarea articulației luxate într-o

poziție ridicată (în raport cu restul corpului) va contribui, de
asemenea, la micșorarea umflăturii.
Articulația ar trebui să poată fi folosită din nou destul de repede, în
cazurile mai ușoare de la 1 la 3 zile după suferirea entorsei.[7] Sunt
necesare uneori exerciții speciale pentru redobândirea forței și reducerea
riscului agravării leziunii. Articulația poate fi sprijinită prin bandaje ce
au rolul de a o proteja de o agravare a leziunii.
Acordarea primului ajutor medical in caz
de traumatisme ale sistemului locomotor.
Este important ca cetățenii să știe să acorde primul ajutor, astfel încât
persoanele care au nevoie de ajutor să aibă mai multe șanse de
recuperare sau de supraviețuire. Cursul de prim ajutor de bază organizat
de către Crucea Roșie Bacău reprezintă un instrument excelent pentru
formarea persoanelor în îngrijirea imediată pentru o persoană care s-a
rănit în urma unui accident sau a unei boli.

În luna noiembrie, a.c., unii dintre cursanții care au absolvit acest curs de
prim ajutor de bază și-au exprimat părerea cu privire la semnificația
primului ajutor. În acest sens, primul ajutor a fost perceput de către
aceștia ca fiind o parte importantă a vieții de zi cu zi la domiciliu, locul
de muncă sau la joacă. De aceea, fiecare ar trebui să învețe primul
ajutor și să fie dispus să administreze îngrijire de bază, până la sosirea
personalului calificat din cadrul serviciului de ambulanță. De asemenea,
cunoștințele de prim ajutor sunt folositoare nu numai pentru situațiile de
urgență ci și în gestionarea unor leziuni minore la domiciliu sau la locul
de muncă.
Referitor la manevrele cele mai importante de prim ajutor, pentru ca o
victimă să poată supraviețui, absolvenții au declarat că acestea ar fi
resuscitarea cardio-pulmonară și oprirea hemoragiilor. Totodată, au
considerat că asemenea manevre le stăpânesc foarte bine și oricând sunt
pregătiți să le aplice.

Pe de altă parte însă, teama de a nu avea reușită, eventualele pericole

sau reacțiile persoanelor din anturajul victimei, sunt câteva dintre
constrângerile salvatorilor, care pot împiedica orice intervenție de prim
ajutor și de a face ceva.

Prin urmare, luarea de măsuri imediate este principiul esențial în

acordarea primului ajutor. Pentru a fi capabil de recunoașterea
simptomelor și semnelor de bază ale unui accident este vital să ai
cunoștințele necesare pentru a nu face ceva greșit.
Concluzii:
Este important sa fie acordat un prim ajutor adecvat fiecarui tip de
fractura si traumatism, deoare de aceasta depinde viata pacientului. In
caz de neacordare a primului ajutor se pot instala infectii ce pot afecta
intreg aparatul locomotor si se poate solda cu pierderi masive de
singe ce poate cauza decesul pacientului inainte de a ajunge la cel mai
apropiat spital.

Tensiunea arterială
Tensiunea arterială este presiunea exercitată de către sânge asupra
pereţilor arterelor atunci când inima bate (tensiune arterială sistolică) şi
atunci când inima se odihneşte (tensiune arterială diastolică). Se măsoară
în milimetri coloană de mercur (mmHg).

Tensiunea arterială (TA) crescută sau hipertensiunea arterială sistemică

(HTA) înseamnă creşterea presiunii în arterele sistemice. Arterele sunt
vasele care transportă sângele de la pompa cardiacă la toate ţesuturile şi
organele corpului uman, fără de care acestea nu pot primi oxigenul şi
nutrienţii necesari pentru a-şi desfăşura activitatea. În lipsa acestei
presiuni în artere nu ar fi posibilă circulaţia sângelui în organism, dar o
creştere excesivă a sa este defavorabilă.

Hipertensiune nu înseamnă tensiune emoţională excesivă, deşi stressul

poate creşte temporar tensiunea arterială.

Tensiunea arteriala (TA) reprezinta presiunea exercitata de coloana de

sange asupra peretelui vascular, in special asupra tunicii interne-
endoteliul) in timpul contractiei si relaxarii ritmice a inimii.

Exista doua componente ale presiunii sanguine :

 presiunea sistolica - este presiunea exercitata asupra peretilor
arteriali cand inima se contracta (in sistola) - cu valori normale intre
100 si 130 mm coloana de mercur (Hg);
 presiunea diastolica - este presiunea exercitata asupra peretilor
arteriali cand inima se relaxeaza intre doua contractii (in diastola) - cu
valori normale sub 85 mmHg.

Masurarea corecta a tensiunii arteriale prin metoda clasica - aparate cu

mercur - sau aparate electronice trebuie sa respecte cateva reguli :

 masurarea tensiunii arteriale (TA) sa se faca dupa 5 minute de

repaus, sezand
 bratul sa fie la nivelul inimii
 sa nu se fumeze cu minim 15 minute inaintea masuratorii
 sa nu se consume cafea in ora precedenta examinarii
 sa nu se administreze stimulente adrenergice (ex. Epinefirna din
descongestionantele nazale)
 la pacientii peste 65 de ani, diabetici sau sub tratament
antihipertensiv tensinea arteriala (TA) se va masura si in picioare
(ortostatism), imediat si la cateva minute dupa schimbarea pozitiei

Clasificarea hipertensiunii arteriale la persoanele peste 18

ani.

Categoria Sistolic (mmHg) Diastolic (mmHg)

 Normala < 120 < 80

Prehipertensiune 120 - 139 80 - 89

Hipertensiune
140 - 159 90 - 99
stadiul 1

Hipertensiune
>/= 160 >/= 100
stadiul 2

Pulsul
reprezintă numărul de bătăi pe care inima le face într-un minut.
Medicii consideră că un puls normal în cazul unui adult sănătos, în
stare de repaus, este cuprins între 60 și 100 de bătăi pe minut. Dacă
nu ai pulsul cuprins între acești parametri, nu înseamnă automat că ești
bolnav.

Din fericire, tehnologia ne pune astăzi la dispoziție complet

gratuit aplicații pentru măsurarea pulsului și tensiunii.

Un puls normal variază foarte mult, în funcție de vârstă, de activitatea

fizică desfășurată, de temperatura în care stă persoana respectivă, de
greutatea corporală și de starea ei emoțională. De exemplu, dacă te
sperii sau primești o veste neașteptată ori întâlnești o persoană
dragă, pulsul tău va crește foarte mult, datorită andrenalinei, un
hormon pe care creierul nostru îl produce în situații de acest fel.
În medicină, pulsul este umflarea și dezumflarea regulată a unei artere
ca efect al bătăilor inimii. Poate fi simțit în orice loc care permite arterei
să fie lipită de un os, cum ar fi la gât (artera carotidă), la
încheietura mâinii (artera radială), în spatele genunchiului (artera
popliteală), în partea interioară a cotului (artera brahială) și aproape de
încheietura gleznei (artera posterior tibială). Rata pulsului poate de
asemenea fi măsurată prin numărarea bătăilor inimii direct.
Pulsul este bătaia ritmică percepută la palparea (comprimarea pe un plan
osos) unei artere superficiale și care este sincronă cu sistola ventriculară.
El ia naștere din conflictul dintre sângele existent în sistemul arterial și
cel împins în timpul sistolei. Acest conflict se exteriorizează prin
destinderea ritmică a arterei prin "unda pulsului".
Frecvența normală a pulsului este de 60–80 bătăi pe minut. Iregularitatea
valorilor pulsului constituie anizosfigmie.
Infarctul
Infarctul miocardic este denumirea medicala a necrozei miocardice
acute. De regula, este cauzat de trombi (cheaguri formate la nivelul
arterial, venos) care blocheaza circulatia fluxului sangvin si produc
necroza ischemica a muschiului cardiac.
In cele mai multe dintre cazuri, etiologia infarctului miocardic este
reprezentata de ateroscleroza. Pe scurt, ateroscleroza reprezinta o
afectiune a peretilor vaselor sangvine care, in timp, conduce la reducerea
diametrului vasului de sange pana la infundarea acestuia. Aceste
depuneri de placi ateromatoase pot cauza complicatii precum: angina
pectorala, infarctul miocardic, accidentul cerebral etc.

Exista, insa, si cazuri nonaterosclerotice dintre care putem enumera

traumatismele (disectia de aorta, emboliile coronariene, prolapsul de
valva mitrala, endocardita bacteriana, hipertrofia ventriculara, consumul
de substante interzise, spasmele coronariene etc.)

Pacientii cu angina instabila si cei cu factori de risc coronarian au

un risc crescut de infarct miocardic acut. Factorii de risc sunt de doua
tipuri:
a) factorii de risc nemodificabili precum: varsta, sexul, istoricul familial
b) factori de risc modificabili precum: fumatul,
dislipidemia, diabetul, obezitatea, hipertensiunea etc.

Tratamentul pentru infarct

In momentul in care este suspectat infarctul, este important ca pacientul
sa se prezinte de urgenta in cel mai apropiat spital pentru a primi
ingrijirile medicale necesare supravetuirii.

Pentru a evidentia debutul unui infarct, medicul cardiolog va efectua

o electrocardiograma(ECG) care are rolul de a prezenta eventualele
anormalitati. Se vor efectua analize de laborator precum enzimele
cardiace (troponina I si T, si CK-MB, mioglobina, AST/ALT, LDH si
CK).

In cazul in care se confirma debutul infarctului, pacientul va fi

monitorizat continuu (tensiunea arteriala, electrocardiograma, starea
generala), se va efectua oxigenoterapie, se va administra nitroglicerina
sublingual si perfuzie intravenoasa, tratament cu analgezice si aspirina,
heparina, tratament fibrinolitic cu trombolitice (in cazul pacientilor care
se prezinta la spital la mai putin de 12 ore de la debutul infarctului,
aceste medicamente au rolul de a dizolva cheagurile de sange).

In cazul unui infarct miocardic se efectueaza coronarografia de urgenta,

care, in functie de gradul de stenozare, se poate transforma in
angioplastie coronariana (dilatarea cu balon a vasului afectat sau prin
implantare de stent). In functie de gravitatea stenozei, se va efectua
bypassul coronarian de urgenta (operatie clasica pe cord deschis ce
implica recoltarea unei vene sau artere sanatoase din alta parte a corpului
care, mai apoi, va fi grefata pe artera bolnava).

Infarctul miocardic (IM) sau Infarctul miocardic acut (IMA), numit

frecvent și atac de cord, este întreruperea fluxului sangvin la nivelul
unei porțiuni a cordului, ce determină moartea celulelor miocardice. Cel
mai frecvent se produce prin obstrucția unei artere coronare în urma
rupturii unei plăci de aterom, care este un depozit de lipide și celule albe
(în special macrofage) la nivelul peretelui arterial. Ischemia (reducerea
fluxului sangvin) și hipoxia rezultate, netratate în timp util, duc la
moartea (necroza) mușchiului inimii (miocardului).
Simptomele clasice ale infarctului miocardic acut sunt durere bruscă de
piept (în mod specific răspândindu-se spre brațul stâng sau partea
laterală stângă a gâtului), dispnee, grețuri, vomă, palpitații, transpirații și
neliniște (adeseori descrisă ca o senzație de moarte iminentă).[1] Femeile
pot avea mai puține simptome tipice față de bărbați, cele mai comune
fiind dispneea, slăbiciune, o stare de discomfort abdominal
și astenie fizică.[2] Aproximativ un sfert din toate infarctele miocardice
sunt „silențioase”, fără durere în piept sau alte simptome.
Clasificare
În baza patologiei infarctul miocardic acut se poate împărți în
două categorii principale:

 Infarct miocardic transmural: se asociază cu

ateroscleroză care implică o arteră coronariană principală. Se
poate subcategorisi în anterior, posterior, inferior, lateral sau
septal. Infarctul miocardic transmural implică peretele
miocardului în toată grosimea lui și are de obicei ca rezultat
ocluzia completă a alimentării zonei cu sânge.[3]

 Infarct miocardic subendocardic (non-transmural):

Cauze
Factori de risc
Diabet zaharat tip II
Fumatul
Obezitatea
Hiper/Dislipidemiile
Stres

Tratament
M- Morfina
O- Oxigen
N- Nitroglicerina
A- Antiagregant plachetar
Insult
Tulburare acuta localizata a circulatiei cerebrale, insotita de leziunea
substantei cerebrale si dereglarea functiilor ei.

Se subimparte in 2 grupe: insult hemoragic (hematom cerebral, imbibitia

hemoragica a tesutului cerebral, hemoragie subarahnoidiana) si insult
ischemic (infarct cerebral ischemic, hemoragic sau mixt).

Cauzele nemijlocite mai frecvente ale insultului sunt angiospasmul,

tromboza sau tromboembolia arterelor cerebrale si a arterelor magistrale
ale capului (arterele carotide si vertebrale). Insultul apare pe fondul
aterosclerozei si bolii hipertensive.

Insultul se poate complica cu paralizii.

Se mai numeste ictus.