Invocarea ajutorului lui Dumnezeu se vede mai ales în Cartea Psalmilor:

'Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuți mie grăbește-Te!' (Psalmul
69, 1). Ajutorul lui Dumnezeu este trăit ca intervenție a lui Dumnezeu în situații dificile.
Această experiență dă omului o încredere totală în ajutorul lui Dumnezeu, încât psalmistul
spune: 'Domnul este luminarea mea și mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este
apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?' (Psalmul 26, 1-2); 'Domnul este ajutorul
meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu și eu voi privi cu
bucurie pe vrăjmașii mei ' (Psalmul 117, 6-7). Iar când omul simte că Domnul este ajutorul
său, orice împrejurare din viața sa o trăiește cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Însă,
când Dumnezeu nu-l mai ajută pe om, toate celelalte ajutoare sunt precare, relative și
adesea iluzorii.
În Noul Testament, ajutorul lui Dumnezeu exprimă relația omului cu Dumnezeu
ca relație de cerere a ajutorului și de primire a lui.
Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei (cf. Matei 15, 25), vedem că femeia
cananeancă se roagă Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: 'Doamne, ajută-mă!'. Deși zice:
ajută-mă, de fapt, ea se ruga pentru fiica ei bolnavă, robită de un duh necurat, care nu mai
putea da glas propriei suferințe și nu mai putea articula cererea ei de ajutor. Întrucât suferința
fiicei devenise și suferința mamei, această femeie păgână, străină de neamul și de credința
evreilor, cere lui Iisus să o ajute. La început, Iisus dă impresia că nu răspunde la cererea ei, nu
pentru că este insensibil la suferința fiicei femeii, ci deoarece voia să arate ucenicilor Săi că
Dumnezeu poate găsi credință la o femeie de alt neam decât poporul evreu. Urmează apoi
dialogul cunoscut: 'Nu sunt trimis decât numai pentru oile pierdute ale casei lui
Israel'Â (Matei 15, 24). Ea însă stăruie în rugăciune, nu se descurajează, chiar dacă este
refuzată! Văzând că femeia cananeancă este stăruitoare în cererea ei de ajutor, ucenicii lui
Iisus, oarecum jenați de insistența ei prea multă, intervin pe lângă Iisus, zicând: 'Slobozește-o,
Doamne, că strigă în urma noastră!' (Matei 15, 23). Și de data aceasta, Iisus amână ajutorul
Său găsind un alt pretext, și anume: 'Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor'
(Matei 15, 26). Cuvintele sunt aspre și chiar umilitoare pentru femeie. Totuși, aici, Iisus
folosește metaforic această comparație, doar pentru a da impresia că El, ca evreu, intră,
oarecum, în logica populară a superiorității poporului evreu față de popoarele păgâne. Pentru
evrei, 'copiii casei' erau doar ei înșiși, deoarece aveau credința lui Avraam, Isaac și Iacov, iar
ceilalți oameni care trăiau în lume se aflau pe un plan inferior. De fapt, Hristos Domnul vrea
să arate celor din jur că această femeie, deși este comparată cu un câine, nu se descurajează
și nu încetează a cere ajutorul Lui. Multa sa iubire față de fiica ei suferindă și multa ei
smerenie îi dau femeii cananeence nu numai curaj, ci și înțelepciune, încât ea Îi răspunde
Mântuitorului Iisus Hristos, zicând: 'Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile
care cad de la masa stăpânilor lor' (Matei 15, 27). Cu alte cuvinte, și acestora trebuie arătată
milă, chiar dacă nu li se acordă o importanță sau o atenție egală cu cea a copiilor. Auzind
acest răspuns, Iisus i-a zis cu admirație: 'O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum
voiești!' (Matei 15, 28). Iar Evanghelia spune în concluzie: 'Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul
acela' (Matei 15, 28). Vedem, așadar, că cererea sau rugămintea femeii începe cu aceste
cuvinte: 'Doamne, ajută-mi, căci fiica mea este foarte bolnavă!'. Dar ajutorul nu vine
imediat, ci se lasă așteptat. Deși întâmpină obstacole sau argumente împotriva ajutorării ei,
totuși credința, curajul, smerenia și stăruința acestei femei îi dau îndrăzneală și înțelepciune,
iar Iisus, cu multă înțelepciune, scoate la lumină, în fața ucenicilor Săi, aceste mari virtuți
ale credinței femeii cananeence.
Un caz asemănător, de stăruință în cererea de ajutor, dar totuși diferit, în ceea ce
privește tăria credinței, îl aflăm în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu (cf. Marcu 9,
17-29), în care tatăl unui copil demonizat, care a auzit că Iisus vindecă tot felul de boli, s-a
apropiat de El, zicând: '†¦De poți, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi' (Marcu 9, 22). Tatăl
copilului posedat era un om necăjit, dar cu o credință mai slabă, întrucât el se adresează lui
Iisus: 'Dacă poți, ajută-ne!...'. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îl atenționează pe acesta, pentru
credința sa șovăielnică. Atunci, tatăl copilului, în stare de pocăință, exclamă: 'Cred, Doamne,
ajută necredinței mele!' (Marcu 9, 24). Această rugăciune exprimată printre lacrimi arată că
tatăl copilului recunoaște, de fapt, credința sa firavă, pe care, cu smerenie, el o numește
'necredință'. Tatăl copilului bolnav reprezintă, foarte adesea, pe oamenii care au doar o
credință superficială, nestatornică. Prin urmare, când cerem ajutorul lui Dumnezeu, trebuie
să-l cerem având credință puternică, întărită prin multă rugăciune. Ajutorul lui Dumnezeu
vine foarte adesea ca urmare a întăririi credinței omului. Iar dacă uneori omul nu primește
imediat ajutor, este tocmai pentru că el are încă o credință slabă, firavă.
În Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos ajută pe
cei încercați, 'întrucât prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se
ispitesc să le ajute' (Evrei 2, 18). Deci, încercările și greutățile vieții au uneori un rol
pedagogic, adică prin ele omul poate cunoaște că Dumnezeu dorește să-l apropie mai mult de
El. Părintele Dumitru Stăniloae vorbește în Dogmatica sa despre cunoașterea lui Dumnezeu
nu numai din cărțile sfinte, ci și din ajutorul lui Dumnezeu care vine credinciosului când
acesta se află în încercări sau în necazuri. Această cunoaștere este una fascinantă,
palpitantă, dureroasă și bucuroasă, după cum omul simte lupta sa cu încercările vieții și
răspunsul lui Dumnezeu la strigătul său de ajutor. Încercările și suferințele pot întări
credința omului rugător. Dacă însă omul nu se roagă cerând ajutorul lui Dumnezeu în timpul
încercărilor, acestea pot să-l ducă la slăbirea credinței și a speranței. În timpul suferinței,
omul nu mai rămâne neutru, ci fie se apropie mai mult de Dumnezeu, fie se îndepărtează de
El.