ASAMBLAREA PRIN LIPIRE A MATERIALELOR PLASTICE

Generalităţi
Lipirea materialelor plastice ocupă un loc important în tehnologia asamblărilor, procedeul
fiind sigur, ieftin, necesitând utilaje dintre cele mai simple şi consumuri foarte reduse de energie
şi de materiale.
Lipirea materialelor plastice prezintă aspecte deosebite:
- asamblarea pieselor de aceeaşi natură;
- asamblarea pieselor de natură diferită (materiale plastice pe metale, lemn etc.);
- adezivii din materiale plastice destinaţi utilizării la asamblarea unor materiale complet
diferite ca structură: lemn cu sticlă, aluminiu cu lemn etc.
Schematic, tipurile posibile de lipire sunt prezentate în fig. 67.
Caracteristicile construcţiilor lipite depind de numeroşi factori dintre care, cei mai importanţi,
sunt următorii:
1. Factori care provoacă adeziunea:
— legăturile de valenţă primară;
— legăturile de valenţă secundară.
2. Factori care influenţează lipirea;
— starea fizică a adezivului;
— curăţenia pieselor ce trebuie lipite;
— cantitatea de adeziv.
3. Factori care acţionează asupra rezistenţei propriu- zise a lipiturii:
— variaţia temperaturii;
— variaţia umidităţii;
— variaţia compoziţiei pieselor asamblate ;
— natura suprafeţelor lipite;
— aplicaţia forţelor exterioare,
4. Factori care determină valoarea tensiunilor în lipitură:
- modulul de elasticitate al materialelor lipite;
- modulul de elasticitate al adezivului;
Fig. 67
- caracteristicile de fluaj al materialelor lipite
- caracteristicile de fluaj al adezivului ;
- geometria lipiturii;
 - grosimea stratului de adeziv
- raportul dintre coeficienţii de dilatare termică ai materialelor din construcţia lipită

Fenomenele de adeziune pot îi explicate prin două teorii:

1. Adezivitatea mecanică explică fenomenele prin legăturile pur mecanice ale adezivilor
cu porii suprafeţelor lipite; această teorie nu explică însă suficient fenomenele care au loc la
asamblarea prin lipire a suprafeţelor foarte lustruite.
2. Adezivitatea chimică explică fenomenele prin legături chimice, valenţe secundare,
dintre adezivi şi suprafeţele pieselor,
În realitate, ambele teorii trebuie luate în consideraţie, deoarece în ansamblele lipite
intervin toate fenomenele.
Materialele poroase şi cele cu un raport mare între suprafata reala şi cea aparentă
(ţesăturile textile, hârtia, lemnul) pot fi asamblate cu ajutorul unui număr relativ mare de
adezivi.
Lipiturile la cald, indiferent de adeziv, sunt mai rezistente decât cele la rece.
Adezivii obţinuţi din răşini termoreactive sunt, în general, superiori celor din răşini
termoplastice, din punctul de vedere al rezistenţei mecanice, al sensibilităţii la umiditate, al
stabilităţii chimice, cât şi datorită faptului că suportă temperaturi mai ridicate.
Materialele foarte rezistente din punct de vedere chimic sunt foarte greu de asamblat prin
lipire. Astfel, până în prezent nu se cunosc adezivi buni pentru polietenă şi politetrafluor-etenă.
Adezivii care conţin dizolvanţi organici nu aderă pe sticla; în schimb, cei care conţin un
agent alcalin apos, de exemplu silicat de sodiu, aderă foarte bine.
La alegerea adezivului trebuie să se ţină seama de influenţa lui asupra materialului lipit.
Suprafeţele materialelor care urmează a fi lipite trebuie foarte bine curăţate în prealabil.
Pentru îndepărtarea grăsimilor şi cerurilor se pot întrebuinţa dizolvanţi organici şi alte
produse chimice (soluţii de sodă caustică, carbonat de sodiu etc.). Straturile de oxizi metalici
trebuie îndepărtate cu multă atenţie fie cu ajutorul hârtiei sau pânzei abrazive, fie prin polizare
sau sablare.
Suprafeţele perfect lustruite se lipesc mai greu decât cele rugoase.
Una din principalele cauze ale deteriorării ansamblelor sudate este concepţia greşită a
asamblării, pentru o asamblare bună trebuie respectate unele condiţii şi anume:
- lipitura trebuie astfel concepută încât să ofere o suprafaţă suficientă;
- lipiturile trebuie să suporte forţa de forfecare mai uşor decât forţa de tracţiune.
Rezistenţa lipiturilor descreşte în următoarea ordine: forfecare >tracţiune >spintecare (clivaj).
 In fig. 68 se arată modul corect de lipire prin suprapunerea a două şi trei piese;
- trebuie să se evite, pe cât posibil, ca lipitura să fie supusă la eforturi de clivaj ridicate
(fig. 69); unghiul a trebuie să fie cât mai mare posibil;
- stratul de adeziv trebuie să fie cât mai uniform ca grosime, diferenţele provocând
tensiuni în lipiţură;

Lipirea materialelor termoplastice

Pentru lipirea materialelor plastice se foloseşte însuşi materialul sau monomerul său.
Materialele termoplastice se asamblează de obicei prin lipirea aceloraşi materiale, mai rar
a materialelor diferite.
Regula de lipire este aproape totdeauna aceeaşi: se tratează suprafeţele de lipire cu un
dizolvant corespunzător, se lasă ca materialul să gonfleze (să se îmbibe cu dizolvantul) şi apoi
se presează prin suprapunere.
Uneori, îndepărtarea dizolvantului necesită încălzirea pieselor lipite, utilizându-se, în unele
cazuri, aparatură specială.
Lipiturile de calitate superioară nu se obţin însă cu un singur dizolvant al materialului
termoplastic, ci cu o soluţie a acestuia într-un anumit amestec de dizolvanţi.
Parte din materialele termoplastice pot fi lipite cu adezivi de alte tipuri, aceştia servind şi la
asamblarea materialelor termoplastice diferite.Unele materiale termoplastice sunt greu de lipit
din cauza lipsei unui dizolvant bun. Altele sunt foarte greu de lipit din cauza inerţiei chimice
deosebite, cum este cazul poliolefinelor (polietenă, polipropenă) sau al derivaţilor fluo-ruraţi
(politri- şi tetrafluor-etena).
Răşini acrilice. Răşinile acrilice se lipesc cu deosebită atenţie, deoarece lipitura trebuie
să fie aproape totdeauna transparentă.
După aplicarea soluţiei de lipire, materialul se lasă circa 15 min pentru ca să se gonfleze.
Stratul gonflat, în afară de adeziv, mai are rolul de a prelua micile neregularităţi ale suprafeţelor
şi a permite eliminarea bulelor de aer din spaţiul de lipire.
Prin presarea suprafeţelor gonflate, o parte din material iese în afară şi se îndepărtează după
întărirea piesei.
Ca dizolvant pentru lipirile de răşini acrilice se utilizează acidul acetic (100%). Piesele
lipite cu acest dizolvant pot fi manipulate după 3—5 ore de la lipire şi se pot prelucra mecanic
numai după 16—24 ore.
Derivaţii celulozei,Se pot utiliza fie dizolvanţi grei, fie dizolvanţi ai derivaţilor
 celulozici (circa 10%).
Pentru acetat si acetobutirat de celuloza se folosesc urmatorii dizolvanti ( in ordinea punctelor
de fierbere)

Dizolvantul Punctul de fierbere, °C

Clorura de metilen 40,5
Acetona 56,1
Acetat de metil 59,9
Acetat de etil 77,1
Metil-etil-cetona 79,6
Nitro-metan 101,5
Dioxan 101,5
Nitro-etan 115,0
Acetat de metil 145,0
Cicloliexanonă 156,0

Poliumidele se lipesc destul de greu, deoarece dizolvanţii obişnuiţi nu le dizolvă. Adezivii

pentru poliamide se obţin din soluţiile acestora în acid formic sau în bisfenoli (de exemplu
rezorcină).
Mai frecvent se utilizează adezivi pe bază de răşini fenol-formaldehidice sau pe bază de
amestecuri de cauciuc şi răşini sintetice.
Polistirenul este solubil în mulţi dizolvanţi organici, lipirea lui fiind, relativ simplă. Totuşi,
polistirenul este foarte sensibil la tensiunile apărute în asamblarea lipită, tensiuni care
provoacă fisurarea pieselor.
S-a observat că dizolvanţii uşori (cu punctul de fierbere scăzut) dau lipituri rezistente ;
dizolvantul se îndepărtează uşor, dar se produc numeroase fisurări datorită fenomenelor
amintite.
Dacă se folosesc dizolvanţi grei, uscarea devine greoaie, rezistenţele mecanice sunt mai
slabe, însă efectul de fisurare scade apreciabil.
Dizolvanţii uşori se utilizează pentru asamblarea pieselor de serie, ieftine şi a căror durată
de utilizare nu este mare.
Dizolvanţii grei, cu puncte de fierbere ridicate, necesită un timp îndelungat pentru uscarea
pieselor. De asemenea, timpul de gonflare este îndelungat ajungând până la 1—2 ore.
 Gonflarea, ca şi uscarea, pot fi accelerate prin încălzire.
În tabelul xxx sunt daţi dizolvanţii recomandaţi pentru lipirea polistirenului, rezistenţele la
tracţiune a lipiturilor şi timpul mediu după care pot apărea fisuri în piesele lipite.
Polietena este foarte greu de lipit prin procedeele generale, deoarece pentru acest
material nu se cunoaşte nici un dizolvant bun. Pentru lipirea polietenei, suprafeţele se
tratează în mod special (de exemplu, prin sulfoclorurare), astfel încât să permită folosirea
unor cleiuri speciale (de exemplu, polibutadienă parţial hidrogenată cu un grad de nesaturare
de 3—30%), lipirea efectuându-se la 120—125°C.

Lipirea materialelor termoreactive

Lipirea pieselor semifabricate din materiale termoreactive se practică pe o scară mult

mai redusă, deoarece această operaţie este mai greu de realizat decît la materialele termo-
plastice; iar asamblarea prezintă o rezistenţă mult mai redusă decît, restul pieşei. Din această
cauză se preferă fie să se formeze piesele dintr-o singură bucată, fie să se fetcă o asamblare
mecanică.
In anumite cazuri însă, lipirea materialelor termoreactive j cu ele înşile, este absolut
necesară.
Răşinile fenol-formaldehidice sînt folosite pentru fabricarea unei game foarte largi de
obiecte. In compoziţia acestora, în afară de răşina fenol-formaldehidică, se introduce un
material de umplutură celulozic (făină de lemn, rumeguş, fibre de bumbac, ţesături de
bumbac, hîrtie etc). în cazuri rare, pentru scopuri decorative, se folosesc răşini fenol-
formaldehidice de turnare, fără materiale de umplutură
Aminoplastele (răşini de uree-formaldehidă, melamină formaldehidă, cazeină formaldehidă)
se pot lipi cu adezivi de tipul răşinilor epoxi sau adezivi pe bază de cauciuc.
Posibilităţile de asamblare prin lipire sînt mai mari în cazul materialelor fabricate eu o
umplutură celulozică. Astfel, sînt indicaţi adezivii pe bază de policloropren (Neo- pren)
modificat cu fenoli.
Poliesterii sînt răşini obţinute prin policondensarea acizilor bibazici saturaţi sau nesaturaţi cu
polialcooli. De obicei, se folosesc acizi nesaturaţi (mai frecvent acid maleic) şi un poli- alcool
(propilen-glicol, glicol). Răşina obţinută se întăreşte prin adăugarea unui produs vinilic (acetat
de vinii , stiren) cu ajutorul unui iniţiator de reacţie (peroxid de benzoil).