LEGENDA ALBINEI

,
Cică odinioară trăia prin părţile Vasluiului o femeie vrednică şi frumoasă nevoie
mare. Nu era de neam bogat, dar se trăgea din oameni gospodari şi asta iute se vedea, după
temeinicia lucrului ieşit din mâinile ei. Şi ce să vezi... poate din pizma răilor, ori poate că
aşa îi sorociseră ei ursitoarele, dar norocul o părăsi la puţin timp după ce se însoţi, la casa ei,
cu un om pe seamă. Îi muri bărbatul. Rămase doar c-un ghindoc de fată şi cu bătătura
vraişte, fără gospodar. De zdruncin şi durere, mult nu trecu şi se îmbolnăvi şi femeia. Nici
nu ştia ce are.S-a dus pe la doftoroaie, da´ vezi că nu-i dădeau de leac şi cum bani de doctori
mari nu avea, numai ce căzu într-o noapte la pat. Tot greul trecu pe umerii năpârstocului de
fată ce de-abia ajungea cu nasul la clanţa uşii, dar bună la suflet şi inimoasă de să nu dai alte
zece mai răsărite pe ea. Cât era ziulica de mare, făcea ce făcea şi le rostuia pe toate câte
trebuiau rostuite. Căra apă, da la vite, făcea focul, câte şi mai câte, aşa, ca la o gospodărie
cuprinsă, Nu-şi uita niciodată mama. Cum învăţase, nici ea nu ştia, dar mereu îi pregătea
bucate minunate, doar-doar s-o scula din boală. Cât despre femeie... numai dragul de copilă
o mai ţinea în viaţă, căci tare ar mai fi vrut s-o vadă ridicată şi pornită spre casa şi rostul ei.
În fiecare zi o binecuvânta, asemuind-o în vorbele ei cu o gâză neobosită, o albiniţă.
- Da ce gâzuliţă o mai fi şi asta, mămucă, că pe aici pe la noi nu prea am văzut aşa
ceva, întreba fata, cu credinţa că astea-s doar aşa, doar gânduri iscate din fierbinţeala
bolii...
- Oh, fata mea, eu nu ştiu, căci nu am văzut-o aievea, dar am auzit din bătrâni, de la
unii şi alţii ce s-au drumeţit pe la noi că tot atât de harnică-i ca tine. Toată lumea are nevoie
de ea, căci ceea ce dăruie oamenilor este mai dulce ca laptele şi mai dihai, fără ea nici că se
face nuntă ori înmormântare.
- Of, mămucă, mămucă... clătina copila capul a îndoială. Mai sta apoi o clipă cuprinsă
de visare. Oare cum s-o fi înfăţişân o astfel de gâză; aripi aurii o fi având ? Tare i-ar mai fi
plăcut s-o vadă săgetând auriu în soarele dimineţii.
Trecură zile, trecură nopţi. Femeia tot mai rău bolea şi copila asta prididea cu
treburile prin bătătură. Alerga din zori şi până-n seară. Când şi când se mai oprea cu gândul
la gâza cea minunată care musai că avea aripi aurii. Parc-o şi vedea aievea. Dar parcă chiar
ea era gâza, aşa i se părea de la un timp. Apoi într-o noapte, după ce-şi binecuvântă copila,
femeia se stinse.. În urmă, tare o mai plânse fata. Zorile o găsiră tot cu lacrimi în ochi,
rânduind cele cuvenite. Deodată, prinse a se simţi aşa, nu ştiu cum, mai uşoară, parcă se
înalţa, şi dori cu putere să iasă în întâmpinarea primelor raze de soare. Printr-un ochi de
geam îşi luă zborul o gâză mică, cu aripi aurii. Era o albină.

,,,,,