UNIVERSITATEA”CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ EUROPEANA

ISTORIA DEMOCRATIEI
ÎNCEPUT ȘI PROVOCARI

MASTERAND:Grigore-Daniel Papa
COORDONATOR:

Prof. univ. dr. VASILE SORIN PUREC

 ÎNCEPUTURILE DEMOCRAȚIEI

Încă din primele decenii ale apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit nevoia de
organizare. Fie că ne gândim la polis-urile specifice Greciei Antice, fie că ne referim la marile
imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi fără îndoială de forme de
organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat sau conservat de-a lungul istoriei. În
această succintă lucrare mi-am propus să aduc în discuţie conceptul de democraţie, privit din
perspectiva teoriei politice, observând aspectele sale generale, evoluţia, problematicile ce i se
impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul teoretic, dar şi practic.

Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a provocat neîncetat
de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea de modele ideale de democraţie,
istorici, care îi analizează dezvoltarea, ascensiunea sau declinul, sau politologi care încearcă să
ofere răspunsuri şi explicaţii empirice referitoare la fundamentele afirmării, funcţionării,
menţinerii sau răspândirii democraţiei. Pentru a face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei
definirii conceptului de democraţie, este necesar să expunem ideile unor autori referenţiali în
ceea ce priveşte studiul asupra democraţiei, idei la care subscriu şi eu în realizarea acestei lucrări.

DEMOCRAȚIA ÎN GRECIA ANTICĂ

Termenul de democraţie este un concept care a apărut cu aproximativ două mii patru
sute de ani în urmă, în Grecia antică. Acest concept era unul politic, astfel democraţia însăşi era
o democraţie politică. Însa conceptul acesta de democraţie politică a evoluat mult de-a lungul
istoriei, regăsindu-l astăzi într-o formă difuză şi incosistentă ce variază de la stat la stat, funcţie
de nivelul economic, de condiţiile sociale, sau de practicile politice existente. De aceea,
democraţia este greu de definit şi identificat în spectrul politic contemporan. În general, când
vorbesc despre democraţie ca regim politic, cetăţenii obişnuiţi înţeleg acel sistem politic în care
sunt respectate drepturile omului, există alegeri libere universale şi alternanţa la putere. Dar, atât
teoretic cât şi practic, lucrurile diferă în realitate.
Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau la
suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare participativă directă,
sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional, altfel spus la guvernământul
conform legii.1

Sensul etimologic al democraţiei îl putem regăsi în Grecia antică, aşa cum spuneam şi în
rândurile de mai sus, acesta însemnând – foarte simplu – domnia sau puterea poporului:
domnia majorităţii. Bineînţeles, sensul conceptului de democraţie a suferit numeroase
schimbări căpătând diferite forme pe parcursul istoriei, dar esenţa conceptului a rămas
neschimbată. În diferitele sale forme, putem observa democraţia cu aspectele sale teoretice aşa
cum le găsim în modelul clasic atenian, în ideile lui Rousseau, sau ale lui Marx sau putem
observa democraţia aşa cum este ea prezentă în variantele contemporane la Schumpeter, la Dahl,
la Hayek sau Sartori.
De menţionat este faptul că la ultimii autori intervine şi influenţează puternic gândirea
politică de tip liberal, teoria democraţiei căpătând astfel o serie de implicaţii majore. Dar să
1
Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153.
revenim la ceea ce ne interesează şi să explicăm succint aceste forme şi aspecte ale democraţiei
asa cum au fost ele de-a lungul timpului. Trăsătura esenţială a democraţiei ateniene a fost dată de
participarea nemijlocită a cetăţenilor în cadrul procesului decizional necesar gestionării
problemelor existente în comunitate.
Participarea directă la viaţa politică a cetăţenilor atenieni cu drepturi politice era un
element esenţial în viaţa acestora. Atenianul nu lua parte la dezbaterile politice doar ocazional, ci
tot timpul când trebuia să fie luată o decizie. În afară de faptul că participarea directă la viaţa
politică era un drept, era şi o obligaţie. Pericle, un om politic de seamă al Atenei, considera că o
„constituţie [...] este numită democraţie deoarece puterea nu este în mâinile unei minorităţi, ci
aparţine întregului popor”2.
Pe de altă parte, Platon susţinea că poporul trebuie cârmuit de către cei mai înţelepţi,
pentru că, dacă cetăţenii se vor lăsa ghidaţi de propriile idei, aceştia vor putea cădea în anarhie,
distanţându-se de obiectivele firesc propuse. Observăm astfel că democraţia specifică Greciei
antice se baza pe participarea ridicată a cetăţenilor la viaţa politică, puterea fiind în mâinile
poporului. Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de apariţia
dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea guvernarea perfectă obţinută prin
consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Prin aceasta se poate observa
o primă încercare de reprezentativitate a cetăţenilor prin democraţie. Pentru Rousseau conceptul
de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta arătând faptul că ideea de democraţie nu are
nicio legătură cu ideea de reprezentativitate politică pentru că „deputaţii poporului nu sunt şi nici
nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv.
Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu este lege”3
Rousseau vedea ca cel mai potrivit mod de guvernare, acel mod care permite tuturor
cetăţenilor, prin voinţa generală a comunităţii, să se implice în viaţa politică şi publică, la
elaborarea legilor, în adunări periodice cu un caracter general. Bineînţeles, acest lucru era şi este
în continuare unul aproape imposibil, filozoful francez fiind deseori revendicat atât de
teoreticienii regimurilor autoritare, cât şi de cei ai regimurilor liberale. La fel ca Rousseau, Marx,
care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi câştige libertatea, considera că trebuie să
dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la baza folosirii omului ca pe un instrument, sa
dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se aşa-zisa putere de clasă. În genere, acestea erau
mijloacele prin care Marx credea că se poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii.
Sartori a criticat logica propusă de Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca
„democraţie comunistă” atunci putem spune ca Marx dorea o democraţie fără stat, care să
guverneze singură, fără coerciţie şi fără structuri verticale, fără probleme de putere sau conflicte
de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi idilică administrare în comun a
existenţei comunitare”4
Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost puse în aplicare
unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război Mondial şi după prăbuşirea
regimului comunist. Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist, vede în
democraţie un soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se ajunge la anumite
decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin intermediu unei luptei
competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul populaţiei. Un alt teoretician, Robert Dahl,
înlocuieşte termenul de democraţie cu cel de „poliarhie” care, conform parerii aurorului, este

2
David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 30
3
Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996, p.163.
4
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 365
considerată a fi ca „un regim politic şi, în acelaşi timp(dacă este înţeleasă istoric), ca un set de
instituţii ce au rezultat din eforturile de a liberaliza şi a face mai „cuprinzătoare” instituţiile
statului naţiune, [...] de asemenea poliarhia poate fi înţeleasă ca un sistem de drepturi, prin care
anumite drepturi sunt garantate şi protejate, precum şi ca un sistem de control politic asupra
liderilor”5
Dahl identifica, după opinia mea, poliarhia cu o democraţie participativă care tinde spre o
consolidare maximală prin aportul pe care cetăţenii îl aduc prin participarea lor sporită la viaţa
politică, dar şi prin respectarea unor garanţii constituţionale oferite de liderii politici. Hayek
vedea democraţia ca un mijloc legitim de a proteja libertăţile individuale. Această abordare a lui
Hayek este una juridică, accentul căzând pe autoritatea legii, democraţia fiind cea care asigura
„domnia legii”. Sartori susţinea în celebra sa lucrare Teoria democraţiei reinterpretate că, în cele
din urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală despre ceea ce este,
ceea trebuie să fie şi ceea ce poate fi democraţia. Când se susţine faptul că un sistem politic este
mai democratic sau mai puţin democratic decât altul, evaluările indivizilor depind de ceea ce
consideră a fi adevărata democraţie. Mulţi teoreticieni au încercat să definească democraţia exact
după comportamentul lor politic, aşa cum arată Sartori. Tot Sartori ilustrează existenţa
democraţiei printr-o condiţionare: dacă relaţia dintre cei guvernaţi şi cei care guvernează se
supune principiului conform căruia statul este în slujba cetăţenilor, şi nu cetăţenii sunt la
cheremul statului, guvernul există pentru popor, şi nu invers atunci există democraţie. Tot în
continuarea acestei idei, Abraham Lincoln intr-un discurs la Gettysburg din 1863. a oferit o
caracterizare memorabilă a democraţiei spunând că aceasta este „o guvernare a poporului, de
către popor, şi pentru popor”.
Aceste afirmaţii oferă o perspectivă sugestivă asupra democraţiei, chiar dacă în literatura
de specialitate pare simplistă în raport cu mecanismele actuale ale democraţiei. Conceptul de
democraţie a evoluat, după cum am precizat, şi sub aspectul politic aceasta poate îmbrăca mai
multe forme, având în vedere faptul că, la fel ca şi politica în general, şi democraţia se bazează
pe relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Din aceste relaţii putem desprinde cu uşurinţă mai
multe tipuri de democraţie, pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează.

TIPURI DE DEMOCRATIE

Democraţia poate fi privită ca o formă politică ce a demonstrat de-a lungul timpului o

mare capacitate de adaptare la diferite condiţii impuse de istorie, o mare capacitate de învăţare,
precum şi un însemnat potenţial de transformare în timp, funcţie de anumiţi factori. Din ceea ce
am observat în ideile autorilor ce au fost expuse în rândurile de mai sus, putem afirma că în
umbra conceptului de democraţie de alfă ideea de suveranitate a poporului, sua a majorităţii
cetăţenilor: autoritatea supremă în interiorul unei societăţi, trebuie să revină indivizilor ce
formează societatea, şi nu unor elite sau minortăţi oligarhice sau unui singur individ care să
deţină puterea deplină.
Democraţia, aşa cum o vede şi Adrian Paul Iliescu în una din lucrările 6 sale, presupune în
ultimă instanţă ca puterea să aparţină demos-ului. James Madison, precizează Iliescu, unul
dintre creatorii democraţiei americane spunea că „poporul este singura sursă legitimă de putere
5
Robert A. Dahl, Poliarhiile : participare şi opoziţie, Edit. Institutul European, Iasi, 2000, p. 19
6
Adria-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti, 2002, p. 148.
şi în popor îşi are originea carta constituţională în virtutea căreia primesc împuterniciri
diferitele sectoare ale puterii”. Cu toate acestea în democraţiile statelor moderne este evident că
poporul nu poate exercita puterea direct şi nemijlocit, de aceea au luat naştere anumite forme de
organizare politică care presupun o anumită „profesionalizare” a politicii.
Astfel democraţiile moderne au început să se bazeze pe o delegare a puterii şi a
conducerii de la majoritate (de la demos), către o minoritate profesională de politicieni. Cu alte
cuvinte poporul transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni aleşi pe o
perioadă determinată. Aceştia din urmă pot fi consideraţi drept „reprezentanţi” ai celor ce i-au
ales. De aici şi denumirea unei prime forme de democraţie: democraţia reprezentativă sau
democraţia parlamentară (se mai numeşte şi aşa deoarece de obicei puterea este transferată
prin vot unui organ suprem, şi anume legislativul care poartă numele de Parlament, Adunare
Naţională sau Congres).
Unii teoreticieni ai teoriei democraţiei, pun la îndoială caracteristicile democraţiei
reprezentative, văzută din perspectiva modelului democratic în care puterea aparţine direct
poporului, şi nu prin intermediu unor reprezentanţi. Astfel, în gândirea şi practica politică
modernă, nu s-a pierdut niciodată ideea unei democraţii nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să
poată participa direct la preocesul decizional politic. S-a născut astfel o nouă formă a
democraţiei, şi anume democraţia directă.

Forma actuală a democraţiei directe este referendumul, procedură politică prin care toţi
cetăţenii, pri intermediul votului, participă politic, se pronunţă asupra unor probleme sau decizii
necesare de larg interes. Pe de o parte referendumul avantajează o democraţie prin faptul că se
renunţă la veriga intermediară şi anume la acei reprezentanţi (parlamentarii), astfel deciziile nu
se mai iau la nivelul acestor intermediari, ci la nivelul poporului, exprimând clar interesele,
dorinţele şi preferinţele acestuia. Se elimină astfel riscul ca reprezentanţii sa nu fi luat deciziile
care să exprime cel mai fidel voinţa cetăţenilor, ci dimpotrivă, deciziile să fie luate funcţie de
anumite interese personale sau speciale.
Faptul că sunt nenumărate momentele când reprezentanţii aleşi în forurile legislative
„trădează” sau cel puţin neglijează interesele celor ce i-au delegat, constituie una dintre marile
probleme ale democraţiei reprezentative. Pe de altă parte, democraţia directă presupune şi unele
dezavantaje de maximă importanţă pentru o societate modernă, şi anume: lipsa de operativitate
din partea indivizilor (referendumul se bazează pe votul la nivel naţional, astfel necesitând timp
şi eforturi organizatorice foarte mari), şi costurile foarte mari pe care le are această formă de
democraţie. Referendumul este o formă a democraţiei care se poate practica şi se practică pe o
scară foarte restrânsă (doar în anumite state foarte mici şi foarte bogate – vezi exemplul unor
cantoane din Elveţia, acolo unde unele decizii se iau pe baza referendumului).
Mai mult decât atât, putem spune că un alt dezavantaj este reprezentat de faptul că unele
decizii sunt de aşa natură încât cetăţenii nu au competenţa necesară, documentarea sau
informaţiile necesare pentru a lua cea mai sigură şi oportună hotărâre. Tot în aceeaşi lucrare 7 pe
care am citat-o anterior, Adrian Paul Iliescu, surprine o chestiune foarte interesantă la care
subscriu inevitabil. Astfel, atunci când vorbim despre democraţie la modul de voinţă a poporului
care deleagă puterea, se ridică urmatoarea întrebare: care sunt limitele exacte ale puterii
transferate de la alegători la cei aleşi?; ce anume sunt împuterniciţi să facă reprezentanţii aleşi şi
ce anume depăşeşte sfera împuternicirii lor? Aceste două întrebări intervin în mod legitim
7
Idem, p. 150.
deoarece, odată aleşi, „reprezentanţii” ar putea face orice în numele unor idei personale de genul
„ni se pare necesar să...” sau „ consideră că este bine ca...”, puterea lor putând deveni arbitrară şi
necondiţionată. Herbert Spencer spunea că exacerbarea drepturilor puterii alese este o mare
superstiţie: „Marea superstiţie politică a trecutului era dreptul divin al regilor. Marea superstiţie
politică a prezentului este dreptul divin al parlamentelor”. Însă pentru a evita evenimente
neplăcute şi pentru a preveni eventualele abuzuri de putere din partea „reprezentanţilor”, politica
modernă, în procesul ei de dezvoltare şi evoluţie a găsit noi soluţii, consacrând principiile
constituţionale ale puterii, ale separaţiei şi controlului reciproc ale puterilor: legislativă,
executivă şi judecătorească, şi a obligaţiei puterii de a respecta drepturile şi lebertăţile
cetăţeneşti.
Ultimul din aceste principii acţionează şi în sens invers, dacă putem spune aşa, deoarece
el poate să apară ca restricţie împotriva „tiraniei majorităţii”. Democraţia admite principiul
majorităţii şi de cele mai multe ori se bazează aproape în totalitate pe acesta, dar pentru
prevenirea abuzurilor majorităţii pe care aceasta le-ar putea avea asupra unei minorităţi, ea
consacră principiul respectării obligatorii a depturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale fiecărui
individ. Practic privirea democraţiei ca mijloc de manifestare a constituţionalismului, apare odată
cu naşterea gândiri politice moderne liberale. În esenţa ei, democraţia trebuie să fie văzută ca un
mijloc în care funcţionează regula statului de drept, sunt respectate drepturile omului, există o
separare a puterilor în stat, sunt garantate drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi
egalitatea de şanse tuturor indivizilor. Toate acestea trebuie respectate în urma existenţei într-un
stat a unui set de legi, scrise sau nu, cuprinse într-o constituţie. Altfel spus, în cazul de faţă,
democraţia poate fi văzută ca mijloc de manifestare a constituţionalismului prin care se respectă
revendicările morale enumerate mai sus, cu toate mecanismele şi procedurile sale, care diferă de
la stat la stat, de la tradiţie la tradiţie, de la mentalitate la mentalitate, de la cultură la cultură etc.
În continuarea celor amintite aici, subliniem faptul că democraţia nu este ca un „dat”. Ea nu
poate fi considerată ca o ideologie marcantă (ca liberalismul, conservatorismul, socialismul etc.)
cu un trecut clar şi o evoluţie precisă. Consider mai degrabă că este, după cum arătam mai sus,
un mijloc. Astfel ea poate fi diferită şi poate lua diferite forme având implicaţii referitoare la
nivel social, economic, juridic etc. În genere, nu putem considera democraţia ca fiind un regim
politic care poate satisface probleme oricărei societăţi. Drept dovadă, încercările unor state de a
încerca să instaureze regimuri politice democratice, în anii '70, '80, '90, în ţări precum cele din
Asia, au fost sortite eşecului, democraţia neputând satisface unele probleme referitoare la cultură,
mentalitate, tradiţie, sau numeroasele clivaje etno-lingvistice. Arendt Lijphart propunea un model
al democraţiei consociaţionale8 pentru a satisface astfel de probleme existente în unele state.
Modelul teoretizat de Lijphart se pliază perfect pe societăţile puternic divizate acolo unde există
clivaje etno-lingvistice sau culturale, unde există minorităţi cu diferenţe majore între ele. Acest
model vine tocmai pentru a putea satisface reprezentarea tuturor minorităţilor unei astfel de
societăţi.

Practic, caracteristicile acestui model sunt exact opusele celor ce fac parte din modelul
democraţiei majoritariste, bazate pe aşa-zisul model Westminster. Observăm astfel, câte forme
poate lua democraţia şi ce capacitate imensă de adaptare are aceasta atunci când vine vorba de
satisfacerea şi reprezentarea tuturor indivizilor unei societăţi. Democraţia privită ca sistem politic
8
Cf. Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Edit. Institutul European, Iaşi, 2002, pp. 326-328
îndeplineşte cu succes funcţia de reprezentare a tuturor, dar, de cele mai multe ori, democraţia
este dată şi de cultura politică a unei societăţi, de tradiţie, de naţionalismele prezente sau nu într-
o societate etc., dar trebuie să privim democraţia şi ca pe un mijloc de manifestare a
constituţionalismului; ca mijloc prin care se poate respecta şi asigură funcţionarea
constituţionalităţiii legilor, a procedurilor şi mecanismelor constituţionale. Însă ca orice regim
politic, democraţia are şi neajunsuri, de aceea vom prezenta succint în continuare câteva dintre
problemele şi provocările ce i se pot impune democraţiilor, pe care le-am identificat la Domenico
Fisichella , în lucrarea sa Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii.

PROVOCARI

Voi încerca în continuare să aduc în atenţie o parte din provocările ce i se ridică

orizontului democraţiilor, provocări identificate de Domenico Fisichella9 în lucrarea mai sus
citată.

Provocarea gradului de reprezentare politică.

O primă provocare a democraţiei este aceea a gradului de reprezentare politică care se

poate manifesta printr-o multitudine de aspecte cum ar fi: ideea suveranităţii naţionale, periclitată
mereu de ideea suveranităţii populare; ideea independenţei reprezentantului contestată cu
periodicitate de ideea mandatului; întrebarea fundamentală cu privire la reprezentarea politică
care ar dispune de drepturi exclusive, şi lista acestor aspecte rămâne deschisă tocmai prin prisma
faptului că democraţia naşte deseori semne de întrebare cu privire la capacităţile ei de a gestiona
o societate prin soluţiile şi deciziile cele mai adecvate timpurilor noastre.

Provocarea tehnocratiei.

O altă provocare a democraţiei este aceea a tehnocraţiei care poate fi abordată din două
perspective, şi anume: pe de o parte poate fi observată ca o tentativă de a substitui, printr-o sursă
de putere „de competenţă” sursa electivă, inerentă democraţiei, rezervând totodată rolul de
generalist tehnocratului şi nu politicianului, iar pe de altă parte, această provocare poate fi privită
ca o cerinţă de a insera elementele de competenţă în procesele decizionale şi reprezentative ale
democraţiei, prevăzând structuri ad-hoc pe lângă cele guvernamentale sau parlamantare. Cea de-
a doua perspectivă a acestei provocări poate avea un risc, şi anume acela de a complica şi mai
mult procesul democratic, în defavoarea cetăţenilor deoarece deseori pot apărea conflicete de
interese între structurile tehnocratice şi cele cu caracte politic, astfel se pot naşte diferite blocaje
constituţionale (bineînţeles trebuie să ţinem cont şi de regimul politic în care ne plasămm, dar în
această lucrare vorbim despre democraţie în general).

Provocarea oligarhică.

Aceasta are o deosebită importanţă pentru că ne permite să pătrundem în miezul

procesului democratic ca proces competitiv. Punctul de plecare în observarea acestei provocări, îl
9
Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Edit. Polirom, Iaşi, 2007, pp. 333-339.
constituie teoria lui Roberto Michels cu privire la organizarea internă a partidelor de masă. Astfel
conform teoriei autorului mai sus amintit, putem spune că atunci când gradul de organizare
internă a partidelor (sau al sindicatelor) creşte, atunci şi oligarhia creşte în interiorul partidelor,
iar bunăoară şi democraţia, ca sistem politic este diminuată. Michels a enunţat şi celebra lege de
fier a oligarhiei care are la bază aceleaşi presupoziţii pe care tocmai le-am amintit.

Provocarea instituţională.

O ultimă provocare pe care am identificat-o la Fisichella (lucrarea de la care am pornit

pentru a reliefa provocările democraţiei) este cea instituţională, care are în vedere organizarea şi
funcţionarea eficientă şi legală a instituţiilor, controlul politic pe care îl pot efectua şi suporta
acestea, gradul de reprezentativitate pentru cetăţeni, implicaţiile în plan socio-economic,
organitaţional, politic etc. . În linii generale acestea sunt principalele provocări pe care le
identificăm atunci când vorbim de democraţie. Bineînţeles lista acestora rămâne deschisă
deoarece democraţia şi societăţile democratice, sunt supuse deseori schimbărilor pe diferite
paliere (cultural, etno-lingvistic, politic, social, economic etc. ).
Democraţia încearcă să facă faţă tuturor acestor schimbări prin încercări complexe de
adaptare şi dezvoltare. În esenţa ei, democraţia trebuie să fie văzută ca un mijloc în care
funcţionează regula statului de drept, sunt respectate drepturile omului, există o separare a
puterilor în stat, sunt garantate drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi egalitatea de
şanse tuturor indivizilor. Toate acestea trebuie respectate în urma existenţei într-un stat a unui set
de legi, scrise sau nu, cuprinse într-o constituţie. Altfel spus, în cazul de faţă, democraţia poate fi
văzută ca mijloc de manifestare a constituţionalismului prin care se respectă revendicările morale
enumerate mai sus, cu toate mecanismele şi procedurile sale, care diferă de la stat la stat, de la
tradiţie la tradiţie, de la mentalitate la mentalitate, de la cultură la cultură etc. În continuarea
celor amintite aici, subliniez faptul că democraţia nu trebuie considerată ca fiind un „dat”. Ea nu
poate fi considerată ca o ideologie marcantă (ca liberalismul, conservatorismul, socialismul etc.)
cu un trecut clar şi o evoluţie precisă. Consider mai degrabă că este, după cum arătam mai sus,
un mijloc. Astfel ea poate fi diferită şi poate lua diferite forme având implicaţii referitoare la
nivel social, economic, juridic etc.

În genere, nu putem considera democraţia ca fiind un regim politic care poate satisface
probleme oricărei societăţi. Drept dovadă, încercările unor state de a încerca să instaureze
regimuri politice democratice, în anii '70, '80, '90, în ţări precum cele din Asia, au fost sortite
eşecului, democraţia neputând satisface unele probleme referitoare la cultură, mentalitate,
tradiţie, sau numeroasele clivaje etno-lingvistice. Arendt Lijphart propunea un model al
democraţiei consociaţionale pentru a satisface astfel de probleme existente în unele state, dar
acesta are destule neajunsuri, dar acesta poate avea destule neajunsuri aşa cum am încercat să
arăt la începutul lucrării, atunci când prezentam principalele tipuri de democraţii.
Democraţia privită ca sistem politic poate îndeplini funcţia de reprezentare a tuturor
cetăţenilor, dar, de cele mai multe ori, democraţia este dată şi de cultura politică a unei societăţi,
de tradiţie, de naţionalismele prezente sau nu într-o societate etc., dar trebuie să privim
democraţia şi ca pe un mijloc de manifestare a constituţionalismului; ca mijloc prin care se poate
respecta şi asigură funcţionarea constituţionalităţiii legilor, a procedurilor şi mecanismelor
constituţionale.
 Democraţia a fost şi va rămâne ea însăşi o provocare pentru teoria politică. Democraţia
presupune atât avantaje cât şi dezavantaje, dovedindu-se a fi de multe ori eficientă în anumite
cazuri, dar de multe ori a dat semne şi de ineficienţă în situaţii extreme. Cu toate acestea
democraţia naşte probabil la acest moment, cele mai complexe, stabile şi potrivite tipuri de
sisteme politice pentru statele moderne actuale.

BIBLIOGRAFIE
Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti,2000

Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996

Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999

Robert A. Dahl, Poliarhiile : participare şi opoziţie, Edit. Institutul European,

Iasi, 2000

Adria-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti, 2002

,
Cf. Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Edit. Institutul European,
Iaşi, 2002

Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Edit.

Polirom, Iaşi, 2007