Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CONTROLUL CORECȚIILOR
Cursul 1.
Corecţiile compaselor de la bordul navei.
Controlul corecţiilor compaselor:
principiul general şi algoritmul generalizat
al operaţiilor de control al corecţiilor
Probabilitate. Măsurare.
Clasificarea şi definirea erorilor
Probabilitate. Măsurare
• Posibilitatea de apariţie a unui eveniment se numeşte probabilitate. Aceasta are
valori cuprinse între 0 – eveniment imposibil şi 1 – eveniment sigur.
• Operaţiunea de măsurare constă în compararea unei mărimi cu o unitate
de măsură, astfel putem măsura un relevment constatând de câte ori unghiul
respectiv este mai mare decât unitatea, în cazul de faţă gradul sexagesimal.
• Pe lângă unitatea de măsură este necesar şi un instrument de măsură
capabil să înregistreze raportul dintre valoarea măsurată şi unitate. Astfel
niciodată precizia măsurării unei mărimi nu depăşeşte precizia instrumentului de
măsură. Dacă se doreşte măsurarea unui drum cu repetitorul giro, precizia
acestuia fiind de 0˚1, precizia drumului măsurat nu va fi mai mare de 0˚1.
• Eroarea reprezintă diferenţa dintre valoarea reală a unei mărimi şi
valoarea măsurată sau calculată a acesteia.
• În practica navigaţiei, printre cauzele ce duc la apariţia erorilor pot fi
următoarele:
• - Folosirea de aparate, dispozitive şi echipamente neetalonate sau defecte;
• - Neglijarea sau interpretarea greşită a factorilor de mediu;
• - Necorectarea documentelor nautice;
• - Citirea cu eroare grosieră a indicaţiilor echipamentelor de bord
Clasificarea erorilor:
• Sistematice;
• Accidentale;
• Grosiere
Erorile sistematice
• a. Erorile sistematice se propagă cu acelaşi modul şi au acelaşi semn în cadrul unei
sesiuni sau serii de observaţii (măsurători). Legile fizicii ce determină erorile sistematice se
pot deduce, putând conduce în final la reducerea acestor erori sau chiar la eliminarea lor
prin calcul determinând valoarea adevărată a mărimii prin aplicarea unei corecţii constante.
• Acestea se clasifică la rândul lor după următoarele criterii:
• a) După sursă:
• - erori sistematice instrumentale
• Acestea sunt determinate de instrumentul utilizat pentru măsurate. Eroarea se determină
printr-o anumită metodă, apoi pentru corectarea măsurătorilor se aplică corecţia
determinată – eroarea cu semn schimbat. Exemple de erori sistematice instrumentale sunt:
eroarea indexului sextantului şi eroarea constantă a girocompasului.
• - erori sistematice personale
• Sunt erori legate de capacităţile fizice şi experienţa practică a observatorului.
• - erori sistematice teoretice
• Sunt erori cauzate de influenţa factorilor de mediu asupra procesului de măsurare a unui
parametru de navigaţie.
• b) După legea de variaţie:
• - erori sistematice progresive sau cumulative;
• Sunt erori care se acumulează în procesul de măsurare. Un exemplu bun îl constituie
eroarea de măsurare a distanţelor mari cu gheara pe harta de navigaţie.
• - erori sistematice mixte.
• Cumulează atât erori accidentale cât şi erori sistematice.
Erorile accidentale
b. Erorile accidentale sunt erori ce au legi de variaţie, modul şi
frecvenţă de apariţie aleatoare.
Dacă un observator execută o serie de măsurători de relevmente giro
la un reper de pe o nava în staţionare va obţine în final mai multe valori
apropiate între ele dar totuşi diferite. Aceste diferenţe mici între valorile
obţinute reprezintă efectul erorilor accidentale. În practică se urmăreşte
ca din numărul mare de observaţii efectuate să se determine cea mai
probabilă valoare a mărimii care face obiectul măsurării.
Suprafaţa
terestră
Geoid
Hărţile utilizate în navigaţie
• Transpuneri după anumite reguli ale suprafeţei elipsoidale în
suprafaţă plană
• Transpunerea suprafeţei elipsoidale în suprafaţă plană nu se
poate face fără deformaţii
• Pentru fiecare punct de pe elipsoid va corespunde în final un
punct de pe hartă.
• Condiţii ce trebuie sa le îndeplinească hărţile de navigaţie:
– Să fie conformă;
– Loxodroma să fie o linie dreaptă
– Să permită stabilirea rapidă a coordonatelor;
– Să permită măsurarea uşoară a distanţelor;
• Cele mai utilizate:
– Mercator şi Universal Transversal Mercator (UTM)
Hărţile utilizate în navigaţie
• Hărţile utilizate în navigaţie sunt transpuneri după anumite reguli ale
suprafeţei elipsoidale în suprafaţă plană. Transpunerea suprafeţei
elipsoidale în suprafaţă plană nu se poate face fără deformaţii. Pentru
fiecare punct de pe elipsoid va corespunde în final un punct de pe hartă.
• Condiţiile pentru ca o hartă să poată fi utilizată în navigaţie (excepţie fac aici
hărţile gnomonice utilizate în navigaţia ortodromică şi hărţile stereografice
utilizate în navigaţia polară) sunt următoarele:
• Harta să fie conformă: unghiurile măsurate pe elipsoid să fie egale cu
unghiurile corespunzătoare măsurate în proiecţie;
• Loxodroma (curba ce uneşte două puncte de pe elipsoid intersectând
meridianele sub acelaşi unghi) să fie în proiecţie o linie dreaptă;
• Să permită stabilirea rapidă şi cu precizie a coordonatelor unui punct – reţea
cartografică rectangulară dreaptă (meridianele şi paralelele sa apară în
proiecţie ca drepte reciproc perpendiculare);
• Să permită măsurarea precisă şi cu uşurinţă a distanţelor.
• Proiecţiile cele mai cunoscut care îndeplinesc aceste condiţii sunt: Proiecţia
Mercator şi Proieţia Universal Transversal Mercator.
Linii de referinţă
• Nord adevărat pe mare reprezintă direcţia din planul orizontului
adevărat al observatorului înspre Polul Nord geografic;
– Direcţia nord va fi dată de meridianul observatorului;
– Pe hărţile de navigaţie meridianele sunt drepte paralele între ele şi
echidistante pentru aceeaşi diferenţă de longitudine;
• Compasele de la bord sunt de două tipuri: magnetice şi giroscopice:
– Compasele magnetice vor indica nordul compas.
– Compasele giroscopice vor indica nordul giro.
• Unghiul format între nordul adevărat şi nordul compas se numeşte
corecţie totală a compasului magnetic şi se notează cu Δc.
• Unghiul format între nordul adevărat şi nordul giro se numeşte
corecţie totală a compasului giroscopic şi se notează cu Δg.
Linii de referinţă
• Pentru orientarea pe mare se utilizează linii de referinţă. În funcţie de situaţie sau
de instrumentarul de bord utilizat trebuie cunoscute şi utilizate următoarele linii de
referinţă: Nordul adevărat, nordul compas, nordul giro, nordul magnetic şi axul
longitudinal al navei.
• Direcţia nord adevărat pe mare reprezintă direcţia din planul orizontului adevărat
al observatorului înspre Polul Nord geografic. Dacă se aproximează Pământul la un
elipsoid de rotaţie, direcţia nord va fi dată de meridianul observatorului (intersecţia
suprafeţei elipsoidului cu un plan ce trece prin axa polilor geografici şi poziţia
observatorului). Pe hărţile de navigaţie meridianele sunt drepte paralele între ele şi
echidistante pentru aceeaşi diferenţă de longitudine.
• La bordul navelor nu există instrumente care să furnizeze cu exactitate direcţia nord
adevărat. Instrumentele ce determină direcţia nord la bordul navelor se numesc
compase. Compasele de la bord sunt de două tipuri: magnetice şi giroscopice.
Compasele magnetice vor indica nordul compas. Compasele giroscopice vor indica
nordul giro.
• Unghiul format între nordul adevărat şi nordul compas se numeşte corecţie totală a
compasului magnetic şi se notează cu Δc.
• Unghiul format între nordul adevărat şi nordul giro se numeşte corecţie totală a
compasului giroscopic şi se notează cu Δg.
Utilizarea câmpului magnetic în navigaţie
Declinaţia magnetică
Pn
D
d = 180o
d(E ) d(W)
B
A PNm
C o
d =0
Declinaţia magnetică
Într-un anumit punct de pe glob se consideră că se află un ac magnetic liber suspendat în centrul său de
greutate. Asupra acestui ac nu se manifestă alte influenţe decât cea a câmpului magnetic terestru. Planul
vertical care trece prin axa acului magnetic se numeşte planul meridianului magnetic. Prin centrul acului
magnetic în cauză, dar nu prin axa lui, trece meridianul adevărat al locului. Între aceste două planuri se
formează un unghi diedru pe care îl denumim declinaţie magnetică şi pe care îl notăm cu litera „d”.
• Declinaţia magnetică a unui punct de pe glob reprezintă unghiul diedru format între planul meridianului
adevărat şi planul meridianului magnetic al acelui punct.
• Repartiţia neuniformă a magnetismului terestru pe suprafaţa globului şi variaţia permanentă a
elementelor caracteristice câmpului magnetic terestru fac imposibilă trasarea meridianului magnetic sub
forma unei curbe regulate, asemenea meridianului geografic. Din această cauză, atunci când se vorbeşte
despre direcţia meridianului magnetic referinţa se face la direcţia care ia naştere prin proiectarea pe
planul orizontului adevărat al observatorului a axei acului magnetic.
• Declinaţia magnetică se măsoară de la partea nordică a meridianului adevărat, spre est şi spre vest,
luând valori de la 0o la 180o şi se notează cu d având ca indice ultimele două cifre ale anului pentru care
este calculată.
• Declinaţia este estică şi are semnul plus (+) dacă nordul magnetic este la dreapta (adică spre est) de
meridianul adevărat.
• Declinaţia este vestică şi are semnul (-) dacă nordul acului magnetic este la stânga (adică spre vest) de
meridianul adevărat.
• Aşa cum se poate observa, punctul A are o declinaţie estică deoarece nordul acului magnetic este
orientat la dreapta meridianului adevărat. În opoziţie cu punctul A, punctul B are o declinaţie vestică.
Variaţiile declinaţiei magnetice
Dm = Dc + δ sau Dc = Dm - δ
Da = Dc + d + δ sau Da = Dc + Δc
Dc = Da - d - δ
Ra = Rm + d sau Rm = Ra - d
Rm = Rc + δ sau Rc = Rm - δ
Ra = Rc + d + δ sau Ra = Rc + Δc
Rc = Ra - d - δ sau Rc = Ra - Δc
- Relaţiile de convertire se deduc foarte uşor dacă mai întâi se desenează figura de mai sus;
-Declinaţia magnetică, deviaţia compasului magnetic şi corecţia totală a acestuia se introduc
cu semnul lor (operaţiile algebrice);
-În tabla de deviaţii a compasului magnetic se intră numai cu drumul compas sau drumul
magnetic, niciodată cu drum adevărat;
-Pentru convertirea relevmentelor se utilizează corecţia totală, deviaţia sau declinaţia scoase
în funcţie de drum şi nu de relevment.
Tabla de deviaţii a compasului magnetic
Rpv
F
Drumurile şi relevmentele care au ca
referinţă direcţia nord adevărat sunt
drumuri şi relevmente adevărate iar cele
care au ca referinţă nordul giro sunt
drumuri şi relevmente giro
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 1:
Se navigă după girocompas fără corector în Da 176 . Latitudinea locului este
2817 ' N , viteza navei V 16Nd . Se determină punctul navei prin metode
independente de girocompas şi se stabileşte pe hartă relevmentul adevărat la farul F de
valoare Ra 278 . Se măsoară Rg 279 la acelaşi far. Să se determine: Δg, δg şi A.
Rezolvare:
Ra 0278
- Rg 279
g 0 0 1
- g 0012
A 0002
EXEMPLE DE CALCUL
Exemplul 2:
Se navigă după girocompas fără corector şi urmează să se adopte Da 137 .
Cunoscând că se navigă la latitudinea de 1229 ' N , că viteza navei este V 15Nd
şi că eroarea constantă a girocompasului este A 0014 , să se determine drumul giro
Dg care va fi ordonat timonierului.
Rezolvare:
A 0014 Da 0137
+ g 0007 - g 0021
g 0021 Dg 01349
Controlul corecţiilor compaselor la bord