I.

Generalităţi despre cultul ortodox

1. Cultul divin al Bisericii, ca loc spiritual al întâlnirii lui Dumnezeu
Evoluţia relaţiei personale dintre om şi Dumnezeu se aseamănă cu evoluţia unei relaţii de prietenie
dintre oameni. Cu alte cuvinte, pe măsură ce cunoaşterea creşte, întâlnirea celuilalt devine bucurie, sărbătoare.
Prin cult divin putem înţelege toate cuvintele, actele, gesturile, atitudinile, rânduielile şi slujbele prin care
se cultivă, se întreţine şi se adânceşte relaţia de comuniune cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi.
2. Fundamentul teologic al cultului
Datorită caracterului personal al omului, doar în comuniune omul îşi descoperă identitatea şi vocaţia sa
de persoană şi numai în comuniune cu Dumnezeu cel întreit în persoane şi cu semenii săi, omul tinde spre
asemănarea cu Creatorul său.
Pe de altă parte, omul poate respinge dragostea lui Dumnezeu. În primele capitole ale Facerii putem
vedea cum, cu toate că Dumnezeu dorea ca prin harul Său şi prin împreună lucrare (sinergie), Adam şi Eva să se
asemene tot mai mult cu Dumnezeu, împlinindu-şi menirea de a fi dumnezei prin har2, ei se rup de Dumnezeu
prin pofta de a fi „ca nişte dumnezei”3 autonomi dar în afara harului şi se află goi, plini de ruşine şi fugind de
Dumnezeu.
„Amăgitu-s-a oarecând Adam şi poftind să fie Dumnezeu, nu a fost ...”.
Ava Dorotei spune, totuşi, că dacă ei şi-ar fi asumat păcatul şi s-ar fi pocăit, ar fi aflat iertare5. Aşadar,
pe lângă călcarea poruncii, ceea ce i-a scos afară din rai a fost lipsa pocăinţei; nu şi-au asumat propriul eşec şi
nu au recurs la iubirea lui Dumnezeu. Fiecare a transferat vina asupra celuilalt.
Dar, ceea ce Adam nu ştia în rai, am învăţat de la Hristos: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia
cerurilor”(Mat.4;17).
„Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această
rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi; miluieşte-ne pe noi”.
Izvorul cultului este iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Cultul divin ortodox se defineşte
prin a iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot
cugetul tău iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
3.Cult şi cultură
Din punct de etimologic aceste două cuvinte au o origine comună: verbul colo-ere – a cultiva, a îngriji, a
adora. Există o relaţie strânsă între cult şi cultură nu numai în privinţa originii,ci şi în privinţa finalităţii.
Teologul Christos Yannaras atunci când defineşte cultura ca “mod de viaţă”.
Singurul câmp spiritual care poate rodi valori spirituale, modul de viaţă, adică atitudinea şi modul de
raportare faţă de toate manifestările vieţii.

1
 Creaţiile de orice fel vin apoi ca o întruchipare a acestei atitudini şi în funcţie de calitatea ei.
4. Scopurile cultului
Atât prin cultură, cât şi prin cult, este urmărită înnobilarea omului. Adevărata cultură este modul de viaţă
care înnobilează sufletul prin cultivarea năzuinţelor spre Frumos şi Bine, năzuinţe sădite, de altfel, în sufletul
omului de însuşi Creatorul său. Cultul este şi el o cultură a relaţiei de iubire dintre om şi Dumnezeu şi între
oameni în general; este o cultură a inefabilei frumuseţi spirituale pe care o iradiază sfântul – omul care s-a
curăţit de carapacea patimilor, dând la iveală chipul slavei celei negrăite.
Prin cult omul poate deveni „părtaş dumnezeieştii firi”8 dobândind suprema înobilare – îndumnezeirea.
Aşadar, dacă scopul ultim al culturii este înnobilarea omului, prin cult se urmăreşte înnobilarea supremă -
îndumnezeirea. Teologul grec Christos Yannaras afirmă într-un mod foarte inspirat: “Cultul ortodox este
expresia cea mai înaltă a culturii.Cultul divin ortodox face parte din moştenirea culturală a umanităţii şi,
totodată, se singularizează în spaţiul cultural prin mijlocirea directă a „unicului necesar” – relaţia dreaptă a
omului cu Dumnezeu.
Din bucuria comuniunii harice divine se naşte atunci în mod firesc o atitudine de uimire doxologică,
omul contemplând delicateţea, puterea şi frumuseţea Dumnezeului treimic.
5. Cult public şi cult particular
Cultul public este cel săvârşit prin mijlocirea preoţilor, în locuri, timpuri şi moduri (rânduieli) bine
determinate iar cultul personal este de fapt rugăciunea personală căreia nu i se pune nici o îngrădire. Totuşi,
rugăciunea personală face şi ea parte din rugăciunea Bisericii. Creştinul foloseşte ceaslovul, psaltirea, cărţi
întrebuinţate în cultul public. Rugăciunea personală devine astfel, cale de integrare în Biserică.
II. Treptele clerului şi rolul lor în cult
Originea şi vechimea clerului creştin
Originea clerului creştin. Preoţia Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli
Mântuitorul este „arhiereu sfânt, fără prihană şi mai presus decât cerurile”. El este liturgul (ο
λειτουργός), săvârşitorul tuturor lucrărilor sfinte oficiate de preoţii care slujesc în numele lui şi al Bisericii.
Aşadar, Apostolii şi toţi purtătorii preoţiei lui Hristos sunt „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu”11. În virtutea harului primit direct de la Mântuitorul Însuşi, Sfinţii Apostoli transmit slujirea şi
puterea lor harică, prin hirotonie sau punerea mâinilor, altor personae vrednice, alese în primul rând dintre cei
70 de ucenici ai Mântuitorului12. Aceştia sunt episcopii (arhiereii), preoţii şi diaconii, cele trei trepte ale
preoţiei creştine.
Cele trei trepte ale preoţiei în Biserica veche (epoca apostolică şi cea postapostolică)

2
 La început, tuturor celor aleşi de Sfinţii Apostoli pentru păstorirea primelor comunităţi creştine, li se
dădea denumirea generală de prezbiteri (πρεσβύτεροι), pentru că aceştia erau aleşi de preferinţă dintre
persoanele mai în vârstă (πρεσβύτερος – mai bătrân, de la πρέσβυς – bătrân); era vorba de persoane care
prezentau garanţia maturităţii, a înţelepciunii şi a experienţei necesare pentru conducerea comunităţilor. Aceşti
presbiteri nu sunt însă nişte simpli bătrâni care ar fi îndeplinit nişte funcţii onorifice. Din Faptele Apostolilor
(14, 23) se vede clar că prezbiterii erau instituiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni. Erau persoane
alese şi consacrate, consfinţite printr-o ceremonie liturgică şi dăruite cu un har special.
Episcop şi prezbiter; clarificarea termenilor în Biserica primară
Alături de denumirea unică şi generală de prezbiter, care se dădea la început tuturor membrilor ierarhiei
Bisericii primare din Ierusalim, apar foarte curând, chiar în cărţile Noului Testament şi celelalte două denumiri
ale clerului bisericesc de azi: cea de episcop si cea de diacon.
Termenul de episcop este de origine grecească (επίσκοπος) şi înseamnă la origine supraveghetor (de la
επι-σκοπέω – a merge să inspecteze, a cerceta, a vizita).
Din epistolele pastorale ale sfântului Apostol Pavel se vede că episcopii aveau drepturi mai mari ca
preoţii: dreptul de a hirotoni preoţi, de a răsplăti pe cei vrednici şi a pedepsi pe cei nevrednici15 de a
supraveghea cultul şi învăţătura (II Tim. 2,2), de a povăţui şi conduce Biserica.
Deosebirea dintre episcopi şi preoţi s-a accentuat şi prin unitatea episcopatului. În această primă epocă
din istoria Bisericii, denumirea de episcop s-a dat mai întâi urmaşilor direcţi ai Sfinţilor Apostoli sau
reprezentanţilor lor la conducerea diferitelor Biserici locale înfiinţate de ei. În fiecare Biserică nu putea fi decât
un singur reprezentant al Sfinţilor Apostoli, pe când prezbiteri puteau fi mai mulţi.
Aşadar, pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei se află episcopul iar pentru treapta a doua a rămas consacrat
termenul πρεσβύτερος care în limba română a dat cuvântul preot.
Diaconul
Apare încă din epoca apostolic care înseamnă la origine slujitor, servitor. Încă din primii ani ai secolului
al II-lea Părinţii Apostolici subliniază că diaconii nu mai sunt simpli servitori ai meselor ci sunt slujitori sau
„chivernisitori” ai Tainelor Bisericii, alături de episcope şi preoţi19
Aşadar, preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască. Începutul şi puterea ei slujitoare şi
sfinţitoare vin, prin Sfinţii Apostoli,de la Mântuitorul însuşi, iar existenţa ei se poate constata neîntrerupt,de la
întemeierea Bisericii creştine, în tot cursul istoriei creştine până astăzi.
Treptele clerului şi funcţiile lor liturgice
a) Treapta cea mai înaltă a clerului slujitor este episcopatul sau arhieria.

3
 Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală,
indiferent de funcţiiile administrative sau onorifice pe care le pot avea, adică fie că sunt simpli arhierei,
arhiepiscopi sau mitropoliţi, patriarhi etc. Ei au moştenit harul preoţiei prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei
de la Sfinţii Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii pot săvârşi toate slujbele şi toate lucrările sfinte ale
cultului,fără nici o excepţie, şi pot transmite, prin hirotonie, această putere. Ca şi în trecut, arhiereul este şi
astăzi, de drept, întâiul stătător sau protosul oricărei adunări de cult la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau
nu.
În timpul slujirii, el reprezintă pe Mântuitorul însuşi, ca mare preot sau arhiereu; de aceea, el slujeşte de
obicei cu fast şi solemnitate, numai în sobor, adică însoţit şi ajutat de preoţi şi diaconi, precum şi de membri ai
clerului inferior.
Tot arhiereilor - individual sau adunaţi în sinoade le aparţine dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă
a cultului şi a lua hotărâri privitoare la rânduiala serviciilor divine în eparhiile respective. Arhiereul este
hirotonit de mai mulţi arhierei (doi sau mai mulţi).
b) Preoţii sau presbiterii erau consideraţi la început ca urmaşi ai celor 70 de ucenici ai Domnului, de
care se vorbeşte în Sfănta Scriptură (Luca X, 1-20) şi ca simpli ajutători ai episcopilor. Dar din sec. II-III
înainte, când numărul comunităţilor înmulţindu-se, nevoile religioase ale credincioşilor n-au mai putut fi
satisfăcute de către episcopii înşişi, preoţii au devenit, cu binecuvântarea episcopilor, înlocuitorii lor
permanenţi, mai întâi în parohiile din lăuntrul oraşelor şi apoi la cele din afara lor, săvârşind cele sfinte în
numele şi locul episcopilor.
Trebuie subliniat că preotul este totdeauna hirotonit pentru o comunitate concretă. Într-un context de
comuniune, hirotonia înseamnă cu necessitate angajamentul faţă de o comunitate.
Preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu : pe de o parte, în virtutea harului sfânt primit de la episcop
prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar
pe de alta este un mijlocitor al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiindcă el se roagă nu
numai în numele său personal, ci şi în numele credincioşilor şi pentru ei. El prezintă lui Dumnezeu închinarea şi
rugăciunile lor, iar ca vas ales al harului, el transmite credincioşilor harul dumnezeiesc. Preotul slujitor este
astfel veriga de legătură între Dumnezeu şi credincios, între cer şi pământ. Ca semn că n-are deplinătatea puterii
sacramentale,preotul binecuvintează cu o singură mână (dreapta).
c) Diaconii au astăzi funcţiuni liturgice mult mai restrânse decât le aveau în primele secole ale Bisericii
creştine. Dispariţia treptată a unora din situaţiile specifice Bisericii primare şi din vechile instituţii bisericeşti.
Nefiind investit cu deplinătatea slujirii celor sfinte, diaconul nu poate sluji niciodată singur, ci totdeauna cu
arhiereul sau cu preotul.

4
 Astăzi, rolul principal al diaconului în slujbă este rostirea ecteniilor, care reprezintă forma clasică a
rugăciunii obşteşti a credincioşilor. Pentru aceasta el vine în mijlocul naosului ca pentru „a încălzi” rugăciunea
obştească. În cadrul slujbelor, diaconii închipuie Puterile cereşti care slujesc necontenit în jurul tronului
dumnezeiesc; de aceea, orarul pe care îl poartă atunci, simbolizează aripile îngerilor slujitori.
IV. Timpul liturgic
Timpul nu este « veşnic », ci are un început, fiind o realitate creată de Dumnezeu deodată cu restul
Creaţiei. Condiţie a relaţiei dinamice a făpturii cu Dumnezeu, timpul este înţeles drept mişcarea de care se
folosesc oamenii pentru a ajunge, prin acte de voinţă, de la simpla existenţă la existenţa fericită în Dumnezeu.
Aşadar, departe de a fi o convenţie, timpul este o realitate orientată. Este nu numai o succesiune ordonată de
momente (trecut, prezent, viitor), ci şi interval. E intervalul în care omul ia o anumită hotărâre în faţa eternităţii
personale a lui Dumnezeu care-l solicită: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de-mi va auzi cineva glasul şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc.3;20). Timpul este intervalul dintre chemarea lui
Dumnezeu şi răspunsul nostru.
„Că Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele. Spre Tine m-am
aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu ”30 .
Când omul îi răspunde lui Dumnezeu printr-o desăvârşită pocăinţă şi dragoste, atinge un plan superior
de existenţă, depăşind fragmentarea timpului şi pregustând veşnicia.
În acest interval omul poate da un răspuns, poate să intre în relaţie personală cu Dumnezeu, relaţie care
înseamnă în primul rând rugăciune şi cult. De aceea, fără ca să excludă timpul ca realitate cosmică, Biserica
propune, spre o efectivă întâlnire cu Dumnezeu, timpul sacru, adică timpul liturgic.
Timpul liturgic nu este un memorial; este o intrare în prezentul însuşi al evenimentului, în însăşi
realitatea comuniunii care este viaţa veşnică. El asumă şi trecutul şi viitorul, devenind „o sinteză a tuturor
timpurilor şi un present absolut” – prezentul neclintit al iubirii lui Dumnezeu pentru om şi al răspunsului omului
în Iisus Hristos. Astfel, noi spunem: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”, deşi, potrivit
timpului cosmic, Naşterea Domnului a avut loc acum două mii de ani. Acest prezent liturgic implică refacerea
împreună cu Hristos a etapelor mântuirii.
„… şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le până ce ne-ai dăruit împărăţia ce va să fie”.
Timpul liturgic şi timpul cosmic nu se exclud, ci, dimpotrivă, timpul cosmic se împlineşte în timpul
liturgic. Acelaşi Hristos stă atât în central timpului liturgic, cât şi în centrul timpului cosmic. Naşterea lui
Hristos a marcat pentru totdeauna timpul cosmic: istoria se măsoară înainte şi înapoi de la această Naştere. Prin
intermediul timpului liturgic, Duhul Sfânt îl actualizează în istorie – în timpul cosmic -, pentru noi, pe Hristos
Cel dincolo de timp.

5
 Ziua liturgică
Ziua liturgică începe seara, aşa cum au început zilele Creaţiei în timpul de dinaintea căderii în păcat.
Începe cu Vecernia, se continuă cu alte slujbe, având ca punct culminant Liturghia – actualizarea în timp şi
dincolo de timp a jertfei lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt. Cele mai importante zile din cursul anului
bisericesc sunt: Vinerea Patimilor, Duminica Sfintelor Paşti şi Duminica Rusaliilor (Duminica Mare),
legate de cele trei mari evenimente din istoria sfântă a mântuirii: Patimile şi moartea Domnului, Învierea Sa şi
Pogorârea Sfântului Duh. După acestea urmează, în ordinea importanţei, celelalte sărbători ale Mântuitorului,
ale Sfintei Fecioare şi ale diferiţilor sfinţi. Din cultul iudaic a moştenit Biserica Creştină şi împărţirea zilelor în
Ceasuri, pe care evreii o adoptaseră şi ei de la asiro-babilonieni. Ziua (adică intervalul de timp de dimineaţă
până seara, aproximativ 12 ore) era împărţită în patru sferturi de câte trei ore fiecare, numite Ceasuri.
Săptămâna liturgică
Diviziunea lucrării dumnezeieşti creatoare a devenit astfel modelul, regula sau unitatea de măsură a
activităţii omeneşti: şase zile de lucru, una de odihnă. Biserica Creştină a moştenit de la Sinagogă tradiţia de a
întrebuinţa săptămâna ca unitate de măsură a timpului, de a socoti duminica drept prima zi din săptămână, iar
sâmbăta ca ultima zi a săptămânii. Săptămâna liturgică începe deci cu duminica (respectiv, cu Vecernia de
sâmbătă seara) şi se sfârşeşte cu sâmbăta (respectiv, cu Ceasul IX). Ea ritmează
succesiunea celor opt glasuri (ehuri sau moduri de cântare) ale Octoihului în tot cursul anului. Fiecare glas
rămâne în uz o săptămână şi revine astfel din opt în opt săptămâni, începând de la Duminica Sfintelor Paşti
(glasul I în Săptămâna Luminată, glasul II în Săptămâna a doua după Paşti sau a lui Toma, glasul III în
săptămâna a treia după Paşti sau a Mironosiţelor ş.a.m.d).
În calendarul creştin, cu excepţia perioadei Triodului şi a Penticostarului, săptămânile sunt numerotate
prin raportare la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, eveniment care conferă sens timpului. Şirul săptămânilor
din cursul anului bisericesc ortodox începe cu Săptămâna Luminată (prima după Paşti) şi se termină cu cea a
Sfintelor Patimi dinaintea Paştelui următor, numită şi Săptămâna Mare. Un an bisericesc complet are 52 de
săptămâni.
Duminica este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului.
Lunea este dedicată cinstirii Sfinţilor Îngeri.
Marţea sunt pomeniţi Sfinţii Prooroci (în special Sfântul Ioan Botezătorul).
Miercurea şi vinerea sunt închinate Sfintei Cruci şi Sfintelor Patimi ale Domnului.
Joia e închinată amintirii Sfinţilor Apostoli şi Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei,
ca reprezentant al Sfinţilor Părinţi (ierarhi), socotiţi urmaşi ai Sfinţilor Apostoli.

6
 Sâmbăta e închinată amintirii tuturor morţilor şi, în primul rând, a Sfinţilor Mărturisitori şi Mucenici,
care şi-au dat viaţa pentru Hristos sau au pătimit pentru biruinţa credinţei creştine în lume. În această zi,
Domnul a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul şi cu dumnezeirea S-a coborât la iad, pentru a dezlega şi a
scoate din el pe toţi drepţii Legii Vechi, cei din veac adormiţi.
Luna ca subdiviziune a anului bisericesc
Ceva mai puţină importanţă are în cadrul anului bisericesc împărţirea timpului în luni.
Împărţirea anului bisericesc ortodox în luni a dat naştere celor 12 Mineie (cărţile de ritual care cuprind
slujbele sfinţilor din fiecare lună).
Anul bisericesc şi cele trei mari perioade ale sale
Anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi
(care era şi începutul anului civil la evrei) a început creaţia lumii.
În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului stă Jertfa Sa, adică
Patimile şi moartea Sa pe cruce, urmate de Învierea Sa din morţi; tot aşa, în centrul anului bisericesc stau Paştile
sau sărbătoarea Învierii, cu Săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei. Anul bisericesc se poate împărţi în trei mari
perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii de strană în fiecare din aceste perioade şi
anume :
- Perioada Triodului (perioadă prepascală );
- Perioada Penticostarului (perioadă pascală);
- Perioada Octoihului (perioada postpascală).
Fiecare din acestea cuprinde un număr de săptămâni.
- Perioada Triodului - între Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul
Postului Paştilor) şi Duminica Paştilor (10 săptămâni).
- Perioada Penticostarului - între Duminica Paştilor şi Duminica I după Rusalii (8 săptămâni).
- Perioada Octoihului îşi întinde durata pe tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei penticostarului
până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei
variază între 40- 26 săptămâni, fiind în funcţie de data Paştilor.
V. Scurte noţiuni despre calendar
Calendarul este un sistem de măsurare a timpului, care indică durata şi subdiviziunile lui. Termenul de
calendar vine de la cuvântul latinesc calendae (de la καλω – a chema, a convoca, lat. calare sau calere), prin
care romanii indicau în genral prima zi a fiecărei luni, când toţi cetăţenii erau chemaţi (convocaţi) în adunarea
publică din forum, pentru a li se aduce la cunoştinţă, prin viu grai, lucruri de interes public-cetăţenesc.

7
 Primele calendare au luat naştere din nevoia pe care au simţit-o oamenii de a-şi fixa în timp sărbătorile
religioase şi de a introduce o regularitate periodică în ocupaţiile lor din viaţa zilnică. Ele se întemeiază pe
mişcarea astrelor pe bolta cerească şi mai ales a Lunii şi a Soarelui, cei doi luminători ai cerului, făcuţi de
Dumnezeu şi puşi de El, „să fie semne, ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii” (Facere 1, 14). În legătură
cu traiul şi ocupaţiile omului, s-a ales ca unitate de măsură a timpului ziua solară medie, adică intervalul de
timp dintre două treceri consecutive ale soarelui la meridian sau perioada unei rotaţii complete a pământului în
jurul axei sale. Ca orice unitate de măsură, ziua solară medie are şi ea multiplii şi submultiplii ei, şi anume:
a) Orele (ceasurile), minutele şi secundele de timp;
b) Săptămâna, adică intervalul de timp dintre două faze consecutiveale lunii de pe cer.
c) Luna lunară (ori sinodică), adică intervalul de timp care îi trebuie Lunii să facă o rotaţie completă în
jurul Pământului şi să revină la aceeaşi fază.
d) Anul tropic, solar sau astronomic, adică intervalul de timp în care
Pământul face o rotaţie completă în jurul Soarelui sau răstimpul dintre două treceri consecutive ale
Soarelui la echinocţiul de primăvară.
Egiptenii au fost cei dintâi care au folosit un calendar solar, adică bazat exclusiv pe mişcarea aparentă a
Soarelui pe bolta cerească, adică, de fapt, pe Mişcarea de Revoluţie a Pământului. El a fost însă perfecţionat de
romani, prin calendarul iulian, care stă la baza cronologiei moderne.
2. Originea calendarului creştin şi structura lui:
Calendarul de care se serveşte astăzi atât toată lumea creştină, cât şi multe din popoarele necreştine
civilizate, este de origine romană (păgână). El e alcătuit, la anul 46 a. Hr., de astronomul alexandrin Sosigene,
pe vremea împăratului roman Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), pentru care a şi fost numit calendar iulian.
La fiecare patru ani, vom avea deci câte un an de 366 de zile, numit an bisect (de la lat. bissextillis). În
felul acesta, coincidenţa anului civil cu anul astronomic trebuia să se restabilească după fiecare 4 ani.
Denumirile lunilor anului şi ale zilelor săptămânii, păstrate în limba noastră, sunt toate de origine latină,
aceleaşi care erau întrebuinţate pe vremea romanilor, cu excepţia sâmbetei, de provenienţă iudaică (sabat), dar
venită la noi tot prin filiera latină (sabbatum).
În calendarul astfel alcătuit de către Sosigene, echinocţiul de primăvară (adică unul din cele două
momente din cursul anului când ziua este egală cu noaptea) cădea atunci pe 24 martie, iar începutul anului era
socotit la 1 martie, fiind apoi mutat, peste puţin timp, la 1 ianuarie.
3. Defectul originar al Calendarului iulian. Îndreptarea lui în Apus
Calendarul iulian astfel întocmit de Sosigene, socotind anul mediu de 365 şi ¼ zile (365 de zile şi 6 ore),
neglija o mică diferenţă (de 11 minute şi 14-15 secunde pe an), cu care anul civil sau calendaristic era de fapt

8
mai lung decât cel tropic sau astronomic şi cu care deci calendarul rămânea în urmă faţă de acesta, în fiecare an.
Această mică diferenţă, imperceptibilă într-o viaţă de om, creşte cu timpul şi devine perceptibilă în perioade mai
mari de timp: în 128 de ani, ea se ridică la o zi, în 384 de ani, la trei zile şi aşa mai departe. Prin urmare, la
fiecare 128 de ani, anul civil al Calendarului iulian rămânea în urma celui astronomic cu o zi, iar la fiecare 384
de ani, cu 3 zile. Această diferenţă, mărindu-se mereu cu timpul, a început să fie observată mai ales datorită
serbării Paştilor, a cărui dată – variabilă de la un an la altul – este legată, pe de o parte de un termen solar fix şi
anume echinocţiul de primăvară, iar pe de alta, de o altă dată variabilă şi anume Luna Plină de primăvară (sau
pascală), adică prima Lună Plină de după echinocţiu.
În secolul XVI, diferenţa dintre echinocţiul real (astronomic) de primăvară şi cel ipotetic (21 martie al
calendarului iulian) ajunsese la 10 zile, ceea ce făcea să se calculeze greşit şi luna pascală, deci şi data Paştilor.
Această greşeală a Calendarului iulian, semnalată încă din secolele XIII şi XIV de către calendariştii apuseni şi
răsăriteni a fost îndreptată în Apus prin „Reforma gregoriană” a calendarului, realizată (din iniţiativa Sinodului
din Trident) sub papa Grigore XIII, la 1582.
Îndreptarea calendarului prin „Reforma gregoriană” a fost aplicată treptat (în cursul secolelor XVI -
XVIII) de toate Bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus, calendarul astfel îndreptat fiind apoi adoptat
chiar de unele state asiatice şi africane necreştine.
4. Îndreptarea calendarului în Răsărit
Bisericile ortodoxe n-au acceptat însă „reforma gregoriană” din secolul XVI pentru motive de ordin
confesional, socotind-o o unealtă disimulată a propagandei şi a tendinţei catlice de prozelitism. Ele au menţinut
mai departe calendarul neîndreptat, care de aici înainte se va numi şi stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel
gregorian, numit şi stil nou sau catolic. De la 1582 înainte, creştinătatea s-a împărţit deci în două mari grupe pe
tema calendarului: Biserica Apuseană, pe de o parte, şi cea Răsăriteană-Ortodoxă, de alta, mărindu-se cu încă
unul numărul de până aici al deosebirilor şi al motivelor de controversă dintre ele. Atât faptul acesta, cât şi
nevoia de uniformizare a calendarului în toate domeniile vieţii publice, au făcut ca şi Bisericile ortodoxe să
reflecteze la îndreptarea calendarului lor (religios sau bisericesc); de aceea, la Congresul Interortodox ţinut la
Constantinopol în anul 1923, s-a hotărât îndreptarea calendarului şi în Bisericile ortodoxe, suprimându-se
diferenţa de 13 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urma celui îndreptat şi asigurându-se coincidenţa
anului civil cu cel astronomic, printr-un sistem de calculare (suprimare) a anilor bisecţi mult mai bun decât cel
gregorian, deoarece el asigură coincidenţa anului calendaristic cu cel solar pe o perioadă de timp mult mai mare
(44.000 de ani).
5 Situaţia actuală a creştinătăţii din punctul de vedere al calendarului bisericesc

9
 Din punctul de vedere al calendarului pe care îl întrebuinţează, lumea creştină se află astăzi împărţită în
trei mari grupe:
a) Bisericile ortodoxe care întrebuinţează încă stilul vechi sau Calendarul iulian neîndreptat, eronat,
rămas în urmă cu 13 zile: Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Belgradului;
b) Bisericile apusene (catolice şi protestante) care întrebuinţează stilul nou sau Calendarul îndreptat,
prin „Reforma gregoriană” aplicată integral (atât pentru sărbătorile cu date fixe cât şi pentru cele cu date
variabile);
c) O situaţie intermediară o au Bisericile Ortodoxe care au adoptat Calendarul îndreptat, după
recomandările Conferinţei Interortodoxe de la Constantinopol 1923 (între care şi Biserica Ortodoxă Română) şi
care folosesc un calendar mixt, adică stilul nou pentru sărbătorile cu date fixe şi Pascalia pe stil vechi pentru
sărbătorile cu date mobile, ca o concesie făcută Bisericilor ortodoxe rămase la stilul vechi.
VI. Despre sărbători, în general
Sfârşitul persecuţiilor şi « pacea constantiniană » vor antrena profunde modificări în modul conceperii
locului credinciosului în lume. Cultul s-a deschis maselor largi, dar şi relaxării şi riscului de a vedea tainele lui
întinate de cei nevrednici.
Datele principale ale vieţii pământeşti a lui Hristos au fost desprinse tot mai mult în momente separate,
astfel încât aceasta să fie rezumată în decursul unui an. După care anul liturgic a fost completat de sărbătorile
Fecioarei Maria şi ale sfinţilor mereu în acelaşi scop fundamental: de a iniţia pe creştin în viaţa dumnzeiască şi
în veşnicie prin comuniunea în trupul tainic al Bisericii cu umanitarea transfigurată a lui Hristos şi a sfinţilor.
În lumea de acum, pacificată de împăratul creştin, unde Crucea apărea triumfal peste tot: în fruntea armatelor
creştine, pe toate clădirile publice şi în toate casele. De aceea « Botezului sângelui » al martirilor i-a luat locul «
Botezul lacrimilor » şi martiriul conştiinţei al asceţilor care vor fugi în pustietăţi pentru a anticipa încă din
această lume Împărăţia veşnică”35.
Ce sunt sărbătorile?
Cuvântul sărbătoare este de origine latină (servatoria, de la servo-are, a păstra, a conserva, a respecta).
În înţeles creştin - ortodox, numim sărbători zilele în care Biserica, prin intermediul cultului, reactualizează
evenimente din istoria mântuirii sau rememorează festiv vieţile sfinţilor ca vieţi întru Hristos.
Împărţirea sărbătorilor Bisericii Ortodoxe
După data la care se serbează, sărbătorile se împart în două grupe:
- Sărbători cu dată fixă sau neschimbătoare (sărbătorile Mineiului sau Sinaxarului), care cad în fiecare
an la aceeaşi dată a lunii (dar nu în aceeaşi zi a săptămânii.

10
 - Sărbători cu dată variabilă sau schimbătoare, a căror dată se schimbă în fiecare an, fiind în legătură cu
data variabilă a Paştilor. Acestea nu sunt sărbătorite la aceeaşi dată a lunii dar cad mereu în aceeaşi zi a
săptămânii. În această categorie intră nu numai sărbătorile împărăteşti dependente de data Paştilor, ca, de
exemplu, Floriile (cu o duminică înaintea Paştilor), Înălţarea Domnului (totdeauna joi, la 40 de zile după Paşti),
ci şi unele dintre sărbătorile Sfinţilor din ciclul Triodului şi al Penticostarului, care şi ele sunt dependente de
data Paştilor .
După obiectul şi importanţa lor, sărbătorile bisericeşti sunt de două feluri:
- Sărbătorile domneşti (praznicele împărăteşti), închinate persoanelor Sfintei Treimi şi mai ales
principalelor evenimente din viaţa pământească şi activitatea Mântuitorului, ori din istoria Bisericii (de
exemplu: Naşterea Domnului).
- Sărbătorile Sfinţilor, care se pot subdiviza şi ele în mai multe categorii, după gradul de importanţă a
sfinţilor sărbătoriţi.
VII. Duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor
Ziua învierii Domnului este ziua de sărbătoare săptămânală a creştinilor. Creştinii au început să serbeze
duminica imediat după Învierea Mântuitorului, considerându-o „ziua Domnului”, (Apocalipsă 1,10). Numele
acestei zile în limba română nu face altceva decât să reproducă sensul ei creştin. „Duminica” provine din
vocabularul creştin latin, în care ziua serbată de primii misionari creştini veniţi la noi se numea, ca în perioada
apostolică, dies Dominica („ ziua Domnului”). Românii au substantivizat adjectivul Dominica, numind ziua în
care a înviat Hristos şi pe care ei au serbat-o în fiecare săptămână Duminică.
Duminica a fost ziua în care apostolii şi ucenicii Mântuitorului se adunau şi săvârşeau euharistia, deci a
fost, încă din secolul I, ziua în care era celebrată Învierea lui Hristos printr-un cult public. De asemenea ea este
prima zi a creaţiei lumii, precum sublinia încă din veacul al doilea Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, sau
„începutul zilelor”, cum o numeşte Sf. Vasile cel Mare. Tot duminica s-a pogorât Duhul Sfânt peste
comunitatea ucenicilor lui Hristos (Fapt.2, 1-4) transformându-o în Biserică – spaţiu în care Duhul Sfânt e prin
excelenţă prezent, până la sfârşitul veacurilor.
Crescând numărul creştinilor, la începutul secolului al IV -lea aproape toată populaţia Imperiului roman
adoptase duminica drept zi de sărbătoare săptămânală, ceea ce l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare
să o proclame oficial ca zi de odihnă pentru toţi cetăţenii imperiului. Şi-a consfinţit hotărârea prin decretul din
321. Constantin cel Mare nu a „ inventat” această sărbătoare, ci a recunoscut-o – ea existând încă din secolul I
în practica Bisericii – printr-un act oficial. Duminica nu este deci impusă ca sărbătoare nimănui, dar este
recomandată în acest sens creştinilor.

11
 Aşadar, duminica e ziua de bucurie, în care prăznuim comoara tuturor harurilor date nouă de Dumnezeu,
adică zidirea lumii de către Dumnezeu – Tatăl, răscumpărarea ei prin Dumnezeu - Fiul şi sfinţirea ei prin
Dumnezeu - Sfântul Duh. Duminica ar putea fi numită şi o sărbătoare a Sfintei Treimi.
Numirile sărbătorii
La evrei, săptămâna gravita în jurul sabatului (al sâmbetei). De aceea, zilele săptămânii erau numite la ei
după raportul lor numeric faţă de sabat: prima (a doua, a treia etc.) a sabatului, adică prima sau a doua zi după
sâmbătă, a şaptea fiind totdeauna sâmbăta însăşi. Aşa se face că primii creştini, recrutaţi dintre iudei, au păstrat
la început denumirea evreiască a zilei săptămânale în care a avut loc Învierea Domnului: „prima a sabatului”,
adică prima zi după sâmbătă sau prima zi a săptămânii. Foarte curând, creştinii au înlocuit nu numai sabatul, ca
zi de sărbătoare săptămânală, dar au schimbat şi denumirea evreiască , întrebuinţată de ei la început pentru ziua
lor de adunare, adoptând denumirea specific creştină şi anume : Ziua Domnului (Dominica Dies), numire pe
care o găsim chiar în Sfânta Scriptură (Apoc. I, 10) şi în cele mai vechi scrieri creştine. Întrucât duminica , din
punct de vedere bisericesc, este în creştinism prima zi a săptămânii, unii dintre Sfinţii Părinţi continuă, de
asemenea, să întrebuinţeze denumirea ebraică (prima zi a săptămânii), chiar după înlocuirea ei cu numirea de
origine creştină, iar alţii întrebuinţează dubla denumire de ziua întâi şi totodată a opta.
Caracterul sărbătorii şi modul sărbătoririi în vechime
Duminica, sărbătoarea săptămânală a învierii, era zi de bucurie, sărbătoarea triumfului vieţii asupra
morţii, a lumii asupra întunericului, a adevărului asupra minciunii şi a răutăţii. „De aceea sărbătorim cu bucurie
ziua a opta (care vine) după sâmbătă, în care şi Hristos a înviat...”. În ceea ce priveşte modul sărbătoririi,
primul lucru pe care-l făceau creştinii era participarea lor la slujba Sfintei Liturghii, de la care nu-i puteau
împiedica , în epoca prigoanelor, nici cruzimea persecutorilor, nici teama de moarte. Canoanele pedepseau pe
clerici cu caterisirea, iar pe laici cu excomunicarea, dacă absentau de la biserică trei duminici de –a rândul.
La început , duminica era sărbătoarea săptămânală a creştinilor numai ca zi de cult (de adunare şi
rugăciune pentru comemorarea Învierii), fără întreruperea ocupaţiilor zilnice. Cu timpul însă, ea devine treptat
şi ziua săptămânală de odihnă a creştinilor, înlocuind şi din acest punct de vedere sabatul iudaic, iar împăratul
Constantin cel Mare o consfinţeşte şi prin lege de stat ca zi de repaus săptămânal pentru întreg imperiul, la 3
martie 321 .

12