Sunteți pe pagina 1din 179

CRISTIAN EDUARD ŞTEFAN LIGIA TEODORA PINTILIE

COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ
JUDICIARĂ ŞI POLIŢIENEASCĂ
ACADEMIA DE POLIŢIE “AL. I. CUZA”

CRISTIAN EDUARD ŞTEFAN LIGIA TEODORA PINTILIE

COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ
JUDICIARĂ ŞI POLIŢIENEASCĂ

2
CUPRINS

CAPITOLUL I................................................................................................................................8
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ......................8
Secţiunea I........................................................................................................................................8
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională ..............................................8
în materie penală..............................................................................................................................8
Secţiunea a II-a...............................................................................................................................13
Extrădarea......................................................................................................................................13
Secţiunea a III-a.............................................................................................................................29
Mandatul european de arestare, instrument modern în cadrul cooperării judiciare internaţionale
în materie penală............................................................................................................................29
Secţiunea a IV-a..............................................................................................................................39
Transferul de proceduri în materie penală.....................................................................................39
Secţiunea a V-a...............................................................................................................................42
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie penală..........................................................42
Secţiunea a VI-a.............................................................................................................................45
Transferarea persoanelor condamnate..........................................................................................45
Secţiunea a VII-a............................................................................................................................52
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală.....................................................................52
Secţiunea a VIII-a...........................................................................................................................70
Organismele internaţionale de cooperare judiciară în materie penală.........................................70
CAPITOLUL II............................................................................................................................75
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ INTERNAŢIONALĂ....................................................75
Secţiunea I......................................................................................................................................75
Conceptul de cooperare poliţienească internaţională...................................................................75
Secţiunea a II-a...............................................................................................................................78
Schimbul internaţional de date şi informaţii în cadrul cooperării poliţieneşti..............................78
Secţiunea a III-a.............................................................................................................................81
Organizarea şi atribuţiile principalelor organisme internaţionale de cooperare poliţienească. . .81
Secţiunea a IV-a..............................................................................................................................97
Structurile de cooperare poliţienească internaţională din România.............................................97
Secţiunea a V-a.............................................................................................................................109
Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen............................................................................109
CAPITOLUL III.........................................................................................................................117
INSTRUMENTELE JURIDICE ALE COOPERĂRII INTERNAŢIONALE PENTRU
PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE...........................117
Secţiunea I....................................................................................................................................117
Conceptul de criminalitate organizată în dreptul internaţional...................................................117
Secţiunea a II-a.............................................................................................................................126

3
Cooperarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea terorismului..................................126
Secţiunea a III-a...........................................................................................................................132
Cadrul juridic al cooperării internaţionale pentru prevenirea şi combaterea.............................132
traficului ilicit de droguri.............................................................................................................132
Secţiunea a IV-a............................................................................................................................141
Instrumente legislative în cadrul cooperării internaţionale pentru prevenirea şi combaterea
traficului de persoane...................................................................................................................141
Secţiunea a V-a.............................................................................................................................145
Cadrul juridic al cooperării internaţionale pentru prevenirea şi combaterea.............................145
traficului de arme.........................................................................................................................145
Secţiunea a VI-a...........................................................................................................................147
Cooperarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice.............147
şi a fraudelor cu cărţi de credit....................................................................................................147
Secţiunea a VII-a..........................................................................................................................152
Legislaţia internaţională în domeniul cooperării pentru prevenirea şi combaterea spălării
banilor..........................................................................................................................................152
ANEXE........................................................................................................................................156
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................176

4
CUVÂNT ÎNAINTE

Creşterea îngrijorătoare a criminalităţii în lume după primul război mondial şi proliferarea


formelor de criminalitate organizată pe teritoriul mai multor state, înlesnite şi de dezvoltarea
mijloacelor rapide de transport ca şi a turismului internaţional au determinat o reacţie de solidaritate
din partea statelor pentru combaterea criminalităţii.
Dezvoltarea rapidă a tehnologiei a condus la apariţia a noi forme de criminalitate, necunoscute
anterior, a căror prevenire şi contracarare a reprezentat pentru instituţiile abilitate acţiuni dificile,
uneori chiar imposibil de a fi întreprinse.
În acest context era necesară găsirea unor mijloace juridice de cooperare internaţională pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, care prin ramificaţiile sale devenea internaţional.
Recrudescenţa criminalităţii internaţionale şi în special a celei organizate cunoaşte o
expansiune continuă, manifestându-se ca un flagel care afectează aproape toate statele. Fenomenul a
căpătat proporţii îngrijorătoare şi este unanim recunoscut că, în prezent, reţelele de crimă organizată se
extind dincolo de frontierele naţionale, exploatând legăturile etnice, culturale şi istorice pe tot globul.
Grupurile criminale organizate au început să devină tot mai sofisticate, folosindu-şi profitul, puterea şi
influenţa pentru a-şi izola şi proteja ierarhia de orice tentativă de descoperire şi tragere la răspundere
penală.
În ultima perioadă de timp, România a cunoscut mutaţii de fond în structura şi dinamica
fenomenului infracţional sub toate aspectele, inclusiv prin dezvoltarea crimei organizate şi a marii
corupţii. Dimensiunile criminalităţii organizate fac din aceasta o ameninţare la adresa siguranţei
naţionale a României prin afectarea majorităţii domeniilor de manifestare ale mediului economic şi
social, fapt ce a determinat elaborarea unei strategii adecvate, fundamentată pe analiza de stare a
criminalităţii organizate şi a tendinţelor de manifestare a fenomenului.
Principalele forme ale criminalităţii organizate se manifestă în special prin infracţiuni de
terorism, trafic de droguri, trafic de persoane, criminalitate informatică, trafic cu obiecte de
patrimoniu, cu arme şi explozivi, prin spălarea banilor proveniţi din infracţiuni, taxele de protecţie şi
alte infracţiuni de tip mafiot.
Statele lumii pot şi trebuie să ajungă la o colaborare mai strânsă în vederea prevenirii şi
combaterii formelor de criminalitate organizată, în conformitate cu legislaţia lor internă şi folosind
mecanismele internaţionale pentru culegerea de informaţii şi date necesare instituţiilor abilitate şi
guvernelor de a preveni şi elimina aceste infracţiuni, de a urmări şi extrăda pe autorii lor.
În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit, odată cu deschiderea
frontierelor, o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea judiciară internaţională în materie penală
constituie, alături de cooperarea poliţienească, singurul mijloc eficient de a răspunde acestui fenomen.
De altfel, cooperarea judiciară internaţională în materie penală a reprezentat o componentă
importantă a capitolului 24 al negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană –
„Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI)”. De aceea, în cadrul procesului de
integrare a României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene s-a impus ca o
premisă obligatorie pentru finalizarea negocierilor şi asimilarea normelor europene în materia
cooperării judiciare.
România a ratificat cele mai importante instrumente multilaterale în domeniul asistenţei
judiciare internaţionale în materie penală sau conţinând dispoziţii în această materie, adoptate sub

5
egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei. De asemenea, ţara noastră a încheiat, de-a
lungul timpului, numeroase înţelegeri bilaterale privind asistenţa judiciară internaţională în materie
penală.
Acquis-ul în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală se află într-o
continuă evoluţie, dată fiind necesitatea de „a ţine pasul” cu formele noi ale criminalităţii
transnaţionale.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru
care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie
penală a reprezentat, la momentul adoptării, un pas important spre integrarea României în spaţiul de
libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene. La elaborarea acesteia a fost avută în vedere
legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu
care fac parte din acquis-ul comunitar.
Cooperarea poliţienească este o activitate ce se desfăşoară într-un cadru bine stabilit, cu
respectarea normelor de drept intern şi internaţional, existenţa ei fiind rezultatul unor tratate, convenţii
sau acorduri încheiate între două sau mai multe state în vederea executării unor activităţi de natură
poliţienească.
Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea,
conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de
securitate naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea poliţienească internaţională a cunoscut o
dezvoltare spectaculoasă îndeosebi în ultimii ani, adăugându-se la structurile existente şi alte noi
forme organizatorice.
În ceea ce priveşte cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene, aceasta este
reglementată prin Acordul Schengen din 14 iunie 1985 şi Convenţia de punere în aplicare a Acordului
Schengen din 19 iunie 1990.
Prin întregul ei conţinut, lucrarea este concepută şi realizată după criterii ştiinţifice, autorii
abordând complexa problematică a cooperării internaţionale din trei puncte de vedere: cooperarea
judiciară, cooperarea poliţienească şi instrumentele juridice internaţionale folosite în cadrul cooperării
pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.
Prin problemele teoretice şi practice tratate, sistematizate într-o viziune unitară, lucrarea se
adresează magistraţilor, poliţiştilor şi celorlalte instituţii ale statului implicate în cooperarea
internaţională judiciară şi poliţienească.
Concluzionând, consider că lucrarea de faţă reprezintă un veritabil ghid teoretic şi practic de
cooperare internaţională judiciară şi poliţienească, cu certe valenţe aplicative.

Procuror şef DINU IULIAN


Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism- Serviciul Teritorial Bucureşti

6
CAPITOLUL I
COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Secţiunea I
Consideraţii generale privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală

De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam1, unul din obiectivele esenţiale ale Uniunii


Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei.
Spaţiul libertăţii presupune asigurarea liberei circulaţii a persoanelor peste frontierele interne
ale statelor membre, precum şi libertatea pentru cetăţeni de a trăi într-un mediu al respectului faţă de
lege.
Spaţiul securităţii este creat prin dezvoltarea cadrului instituţional pentru acţiuni comune în
domeniul cooperării judiciare şi poliţieneşti, în special pentru a preveni şi combate criminalitatea
organizată şi terorismul.
Spaţiul justiţiei are ca fundament, în fiecare stat al Uniunii Europene, existenţa unei puteri
judecătoreşti independente şi magistraţi bine pregătiţi. Pe lângă aceasta, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie penală, precum şi asigurarea aceloraşi garanţii în cadrul procedurilor vor trebui
să asigure acelaşi sens al justiţiei pentru toţi cetăţenii statelor membre.
În prezent, în Uniunea Europeană există o varietate de sisteme juridice, ceea ce determină o
serie de dificultăţi atunci când în procedurile legale sunt implicate mai multe state membre. De
asemenea, procesul într-un stat membru, altul decât cel al cărui cetăţean este justiţiabilul, poate crea
dificultăţi pentru persoanele fizice şi juridice.
Pentru a se remedia această situaţie s-a început introducerea unor măsuri de natură să ducă la
creşterea armonizării şi cooperării între sistemele juridice ale statelor membre. În acest scop, România
se află într-un proces de reformare a legislaţiei interne, cu profunde implicaţii asupra întregii societăţi,
contribuind la dezvoltarea unei economii de piaţă viabile, la stabilitatea şi securitatea vieţii sociale şi
la consolidarea statului de drept.
În materia dreptului penal, Tratatul Uniunii Europene2 stipulează faptul că trebuie să existe o
cooperare, care să se desfăşoare rapid, că trebuie evitat conflictul dintre jurisdicţii şi că este necesară
adoptarea de măsuri pentru facilitarea extrădării inculpaţilor.
Pentru a coordona investigarea şi urmărirea infracţiunilor transfrontaliere în domeniul
criminalităţii organizate, statele membre au hotărât crearea unei echipe speciale de experţi, denumită
Eurojust, care împreună cu Reţeaua Judiciară Europeană, asigură analiza şi investigarea rapidă a
infracţiunilor transfrontaliere, prin soluţionarea de urgenţă a cererilor de extrădare şi de asistenţă
mutuală în materie penală.
În vederea participării la aceste structuri europene a fost creată reţeaua de corespondenţi
naţionali pentru cooperare judiciară internaţională, formată din judecători şi procurori responsabili
pentru aplicarea eficientă şi unitară a convenţiilor internaţionale.
1
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la data de 2 octombrie 1997;
2
Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la l noiembrie 1993 şi modificat
de Tratatul de la Amsterdam.

7
Acţiunile principale în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate în Uniunea Europeană
constau în prevenirea, urmărirea, pedepsirea şi privarea infractorilor de produsele infracţiunilor
săvârşite.
În domeniul prevenirii, România îşi va armoniza eforturile cu cele ale Uniunii Europene,
pentru îmbunătăţirea mecanismului colectării datelor necesare pentru analizarea informaţiilor privind
criminalitatea organizată, ce vor conduce la adoptarea celor mai adecvate măsuri pentru combaterea
criminalităţii organizate.
Detectarea din timp a activităţilor grupurilor de infractori organizate şi planificarea unui
răspuns adecvat al societăţii, presupun cunoaşterea profilului, motivelor şi a modului de operare al
infractorilor. Întrucât aceste grupuri îşi extind activitatea şi dincolo de graniţele Uniunii Europene, se
impune ca analizele efectuate să fie comunicate între organismele ce le efectuează.
Prin armonizarea procedurilor diferitelor sisteme juridice, va fi mai uşor să se obţină
recunoaşterea hotărârilor emise într-un stat şi aplicabile în altul. Principiul recunoaşterii este un factor
cheie în dezvoltarea unei zone a libertăţii, securităţii şi justiţiei, dar şi pentru creşterea protecţiei
drepturilor fundamentale. Prin realizarea faptului că o hotărâre adoptată într-un stat nu va fi atacată în
altul, recunoaşterea hotărârilor va contribui la asigurarea certitudinii juridice în cadrul Uniunii
Europene.
Implementarea principiului recunoaşterii hotărârilor presupune încrederea în sistemele de drept
penal, încredere fundamentată pe angajamentul respectării principiului libertăţii, democraţiei şi
drepturilor fundamentale.
Cooperarea judiciară în materie penală este reglementată şi în secţiunea a 4-a (articolele III-
270-274) a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa 3, reglementare care extinde
dispoziţiile anterioare ale articolului 31 din Tratatul Uniunii Europene, introducând unele elemente noi.

Astfel, conform art. III-270, prin intermediul legilor europene sau legilor-cadru europene 4 se
vor stabili măsurile care vor avea drept scop:
 să instituie reguli şi proceduri care să asigure recunoaşterea în cadrul Uniunii
Europene a tuturor formelor de hotărâri şi sentinţe judecătoreşti;
 să prevină şi să soluţioneze conflictele de jurisdicţie dintre statele membre;
 să încurajeze pregătirea profesională a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
 să faciliteze cooperarea dintre autorităţile judecătoreşti sau autorităţile echivalente ale
statelor membre în materie de urmărire penală şi executare a hotărârilor;
 să încurajeze şi să sprijine acţiunile statelor membre în domeniul prevenirii
criminalităţii.
Totodată, pentru a facilita recunoaşterea reciprocă a hotărârilor şi sentinţelor judecătoreşti,
precum şi cooperarea judiciară şi poliţienească în cauze penale cu dimensiune transfrontalieră, aceste
acte juridice noi vor stabili reguli minime cu privire la:
• admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
• drepturile persoanelor în procedura penală;
• drepturile victimelor criminalităţii;

3
Consiliul European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004, unde conducătorii Uniunii Europene au ajuns la un acord privind
textul final al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa;
4
Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatele care
trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa alegerii formei şi a mijloacelor.

8
• definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor în domenii cu criminalitate 5 deosebit de gravă care au
dimensiuni transfrontaliere, ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni sau din nevoia
specială de a le combate pornind de la o bază comună;
• alte elemente specifice ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat a priori printr-o
decizie europeană.
Textul Constituţiei prevede şi înfiinţarea unei noi structuri instituţionale, cea a Oficiului
Procurorului European din cadrul Eurojust. Acesta va avea competenţa de a cerceta, urmări şi trimite
în judecată persoane vinovate de comiterea unor infracţiuni care afectează mai multe state membre sau
interesele financiare ale Uniunii Europene.
Între elementele de noutate cu importanţă deosebită, introduse în cadrul Conferinţei
Interguvernamentale6, în raport cu proiectul iniţial al Convenţiei amintite, se situează prevederile
numite „frâna de urgenţă”7, prevederi care au facilitat acordul statelor membre pentru menţinerea
votului cu majoritate calificată în chestiuni de justiţie şi afaceri interne. Este vorba de o procedură
nouă şi anume: când un stat consideră că o lege europeană sau lege cadru europeană în domeniul
cooperării judiciare în materie penală sau al stabilirii de standarde minime privind unele infracţiuni şi
pedepse încalcă unele principii fundamentale ale sistemului său de justiţie penală, acesta poate supune
problema Consiliului European.
De asemenea, în domeniul cooperării judiciare un aport deosebit îl are şi Consiliul Europei,
care este implicat în armonizarea sistemelor juridice europene din toate domeniile dreptului. În acest
demers, el ajută statele membre şi candidate să îşi modernizeze instituţiile şi să configureze legea
astfel încât aceasta să slujească democraţia, să facă justiţia mai eficientă şi capabilă să se confrunte cu
noile probleme juridice.
Pentru atingerea acestor obiective, Consiliul Europei se poate baza pe:
- programul de activităţi interguvernamentale, care redactează instrumente juridice, inclusiv
convenţii (obligatorii pentru statele membre şi ne-membre care le ratifică) şi recomandări (directive
ne-obligatorii);
- programul de cooperare pentru întărirea supremaţiei legii, care sprijină statele membre şi
candidate (în special ţările din Europa centrală şi de est) în reformele lor instituţionale, legislative şi
administrative şi în pregătirea profesiunilor juridice, în conformitate cu normele şi standardele
europene.
Consiliul Europei vizează, totodată, crearea unui cadru de cooperare internaţională într-un
climat politic care să încurajeze interdependenţa între state, consolidarea şi influenţarea dreptului
internaţional public. Astfel, au fost adoptate mai multe instrumente juridice esenţiale, inclusiv
convenţii privind extrădarea, corupţia, criminalitatea în spaţiul cibernetic sau suprimarea terorismului.
Crearea unui sistem juridic independent eficient reprezintă una din priorităţile majore ale
Consiliului Europei, iar Comitetul Miniştrilor a adoptat multe instrumente spre a-l face corect şi
eficient. Politica sa include măsuri pentru a întări independenţa şi imparţialitatea juridică, proceduri de

5
Potrivit art. III-271 alin.1 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, “ Domeniile criminalităţii sunt
următoarele: terorismul, traficul de persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul
ilicit de arme, spălarea banilor, corupţia, falsificarea mijloacelor de plată, infracţiunea informatică şi criminalitatea
organizată.
În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul poate adopta o decizie europeană care să identifice alte domenii ale
criminalităţii care îndeplinesc criteriile menţionate în acest alineat”.
6
Pe baza lucrărilor Convenţiei privind viitorul Europei, în toamna anului 2003 au demarat lucrǎrile Conferinţei
Interguvernamentale;
7
Art. III-270 alin. 3 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.

9
apel îmbunătăţite, mecanisme mai bune pentru executarea hotărârilor judecătoreşti, reducând
aglomerarea tribunalelor şi oferind asistenţă juridică.
În planul relaţiilor bilaterale, Ministerul Justiţiei din România a acordat o atenţie deosebită
strângerii legăturilor de colaborare şi asigurarea unei cooperări juridice efective, mai ales cu statele
vecine.
Concomitent, în planul relaţiilor bilaterale cu alte state a fost continuată negocierea de
convenţii în domeniul asistenţei judiciare, precum şi îndeplinirea formalităţilor necesare pentru
semnarea şi ratificarea celor deja adoptate. Prin astfel de convenţii s-a urmărit crearea sau lărgirea
cadrului juridic bilateral existent, astfel încât să existe premisele pentru buna desfăşurare a asistenţei
judiciare internaţionale în materie penală (înmânări de acte, comisii rogatorii, transferul şi preluarea
persoanelor condamnate, extrădarea în faza urmăririi penale sau în cursul soluţionării dosarului,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi alte proceduri).
Totodată, Ministerul român al Justiţiei a dorit să intensifice practica negocierii şi adoptării de
acorduri de cooperare cu instituţiile similare din alte state. Prin punerea în aplicare a prevederilor
unor astfel de acorduri se realizează, printre altele, primirea de documentaţie şi consultanţă pentru
armonizarea legislaţiei române cu cea comunitară, efectuarea unor schimburi de experienţă pentru
eficientizarea activităţilor de combatere a corupţiei şi crimei organizate, primirea de asistenţă pentru
informatizarea sistemului judiciar, specializarea unor magistraţi şi grefieri români în cadrul unor forme
de perfecţionare profesională organizate de instituţiile din diferite state, realizarea unor forme de
asistenţă pentru Institutul Naţional al Magistraturii, schimbul de date statistice şi alte forme de
cooperare.
Cooperarea judiciară internaţională şi armonizarea reglementărilor interne cu normele
europene sunt privite de Ministerul Justiţiei nu ca un scop în sine, ci ca un instrument pentru
participarea României la realizarea unui spaţiu juridic european armonios, simplificat şi coerent, în
care se reduc posibilităţile de apariţie a conflictelor de legi şi durata desfăşurării diferitelor proceduri,
creându-se totodată facilităţi pentru cetăţenii români şi străini, inclusiv pentru investiţiile străine.
Participarea Ministerului Justiţiei nu numai la negocierea, semnarea şi ratificarea convenţiilor
specifice domeniului său de activitate, ci şi la punerea lor efectivă în aplicare, inclusiv prin
modificarea dreptului intern român, precum şi modificarea legislaţiei interne pentru preluarea acquis-
ului făurit de statele membre ale Uniunii Europene urmăresc creşterea încrederii în sistemul judiciar
românesc, ca urmare a sporirii eficienţei acestuia şi a funcţionării sale într-un mod previzibil şi
coerent.
Pe plan intern, la data de 28 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează
unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală.
Această lege organică reprezintă un pas important spre integrarea României în spaţiul de
libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene, fiind apreciată ca un progres pe plan legislativ
în domeniu şi în Raportul Comisiei Europene din octombrie 2004 privind progresele României pe
calea aderării.
La elaborarea legii a fost avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum
şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu, care fac parte din acquis-ul comunitar. Astfel, legea
este armonizată cu dispoziţiile Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind asistenţa
judiciară în materie penală şi transpune Decizia – Cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13
iunie 2002 privind echipele comune de anchetă. În acelaşi spirit al recunoaşterii reciproce a
hotărârilor, prin Titlul III al legii s-a asigurat transpunerea în dreptul intern a Deciziei – Cadru a

10
Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, legea privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală nu se aplică aplică modalităţilor specifice de cooperare poliţienească internaţională,
dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control judiciar. Per a contrario, Legea nr. 302/2004 se aplică
şi cooperării poliţieneşti dacă aceasta se desfăşoară sub control judiciar8.
Diferenţa dintre cooperarea poliţienească şi cea judiciară rezidă în absenţa unei proceduri
legale de remediere pentru persoana în cauză. În unele cazuri, ambele forme de cooperare pot fi
folosite alternativ în scopul obţinerii unui anume rezultat. Cooperarea prin autorităţile poliţieneşti sau
judiciare nu înseamnă neapărat că un anume caz este fie de asistenţă judiciară, fie de cooperare
poliţienească.
Legea nr. 302/2004 se aplică următoarelor forme de cooperare judiciară internaţională în
materie penală9:
• extrădarea;
• predarea în baza unui mandat european de arestare;
• transferul de proceduri în materie penală;
• recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie penală;
• transferarea persoanelor condamnate;
• comisiile rogatorii;
• asistenţa judiciară în materie penală;
• alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Trebuie reţinută preeminenţa dreptului internaţional, în sensul că Legea nr. 302/2004 se aplică
în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în
instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile
nereglementate.
În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate efectua şi în virtutea
curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu
asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. Mai mult decât atât, lipsa
reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie
penală, dacă aceasta10:
• se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme
grave ale criminalităţii;
• poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa
socială;
• poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.
Titlul I din Legea nr. 302/2004 - Dispoziţii generale, reglementează domeniul de aplicare şi
principiile care guvernează cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
8
În sensul Codului de procedură penală, după începerea urmăririi penale.
9
Art. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006. Legea aduce ca elemente de noutate în aplicarea procedurilor de cooperare judiciară în materie
penală asistenţa judiciară în materie penală şi alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Pentru
fiecare formă de cooperare judiciară a fost avută în vedere armonizarea legii cu prevederile noilor instrumente ale Uniunii
Europene, între care menţionăm Convenţia privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii
Europene din 10 martie 1995 şi Convenţia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie
1996, Convenţia Uniunii Europene privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală din 29 mai 2000 şi Decizia-
Cadru din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă.
10
Art. 5 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

11
Acordarea asistenţei judiciare internaţionale în materie penală este subordonată principiilor
constituţionale, principiilor fundamentale de drept şi ordinii publice ale statului român.
Bineînţeles, cea mai importantă măsură menită a asigura integrarea deplină a României în
spaţiul judiciar comun european, o constituie transpunerea în dreptul intern, prin dispoziţiile Titlului
III, care a intrat în vigoare odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a Deciziei-Cadru
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, reglementează pentru
prima dată audierile prin videoconferinţă (art. 165), ca alternativă la cererea obişnuită de comisie
rogatorie internaţională. Astfel, în cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie
să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun
sau imposibil pentru acea persoană să compară personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate
solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă.
Completând prevederile Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, noua lege privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală reglementează
constituirea echipelor comune de anchetă şi procedura de funcţionare a acestora (art. 169).
Textul transpune în dreptul intern Decizia-Cadru a Consiliului UE din 13 iunie 2002 privind
echipele comune de anchetă, un instrument important de luptă împotriva criminalităţii organizate,
precum şi dispoziţiile pertinente ale Convenţiei UE din 29 mai 2000. În cadrul Consiliului European
de la Tampere s-a decis că echipe comune de anchetă trebuie înfiinţate neîntârziat. În condiţiile în care
Convenţia UE din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în materie penală, care, între altele,
reglementează şi înfiinţarea echipelor comune de anchetă, nu a intrat în vigoare, pentru că a fost
ratificată, până în prezent, doar de 5 state membre, condiţia intrării în vigoare fiind existenţa a 8
ratificări, a fost aleasă soluţia adoptării unei decizii-cadru speciale privind echipele comune de
anchetă. La data intrării în vigoare a Convenţiei pentru toate statele membre UE, decizia-cadru îşi va
înceta efectele (art. 5).

Secţiunea a II-a
Extrădarea

Din punct de vedere istoric, instituţia extrădării a cunoscut o continuă evoluţie, de la extrădarea
ca act discreţionar al suveranului (secolul XII) la o procedură aproape exclusiv judiciară, aşa cum este
reglementată de Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare
şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională. Extrădarea a fost, la
începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea
monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Convenţiile care
reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul
statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare
măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală
decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată
în calcul decât într-o mică măsură11.
Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu, având în vedere
izolarea pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu dreptul de azil.

11
Florin Răzvan Radu- „De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică”,
Revista „Dreptul” nr. 2/2006.

12
Şi în perioada următoare, extrădarea a rămas la discreţia suveranului, căruia fiecare individ îi
era supus.
După căderea dinastiei Stuart în Anglia şi instaurarea monarhiei constituţionale şi
parlamentare, au început să apară conceptele de „stat” şi „individ”. Statul începe să se detaşeze de
suveran, iar individul devine subiect al statului, iar nu obiect.
Declaraţia de la Philadelphia din anul 1776, precum şi Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului adoptată în Franţa la 26 august 1789, au consacrat noi principii, pornind de la acela că
oamenii se nasc liberi şi egali, până la principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau
deţinut, în afara cazurilor determinate prin lege şi după formele prescrise de aceasta.
La sfârşitul „secolului luminilor”, s-a extins din ce în ce mai mult practica încheierii unor
convenţii de extrădare bazate pe anumite principii cadru.
În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe asemenea acorduri. Unul dintre
acestea este şi Convenţia de extrădare dintre România şi Marea Britanie, încheiată în anul 1893.
Cele două războaie mondiale au arătat faptul că este absolut necesar ca statele suverane să
coopereze între ele, astfel încât au fost create organizaţiile internaţionale: Organizaţia Naţiunilor
Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană, etc.
În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult
înlocuite de cele multilaterale.
Cele mai elocvente izvoare despre instituţia extrădării sunt cele de la începutul secolului XX,
respectiv Constituţia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se prevedea faptul că
„extradărea refugiaţilor politici este oprită”.
La 20 aprilie 1929 se semnează un Protocol privind considerarea infracţiunilor de falsificare de
monedă ca infracţiuni de drept comun, în ceea ce priveşte extrădarea, iar la 3 mai 1930 Regele
semnează Decretul 1460 de promulgare a legii privind ratificarea Protocolului.
Codul penal român din 1968, în articolele 6 şi 9 are reglementări privitoare la extrădare. Astfel,
potrivit art. 6 alin. 2, „pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra
unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui”. În art. 9
denumit „Extrădarea” se prevede că aceasta se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.
Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală,
putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea
unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal
sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în
statul solicitant.
Extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia se află
infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi altul care este
interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop cererea de extrădare (statul
solicitant). Prin finalitatea sa, extrădarea este deci un act de asistenţă judiciară internaţională în
materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru a fi tras la răspundere
pentru infracţiunea săvârşită12.
Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest Tratat prin
Rezoluţia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990, invitând statele membre să colaboreze, în cadrul unor

12
Rodica Mihaela Stănoiu- Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, pag.
99;

13
aranjamente bilaterale şi multilaterale, în vederea întăririi măsurilor de prevenire a criminalităţii şi de
întărire a procesului de justiţie penală13.
În România, extrădarea este reglementată în Constituţie – art. 19, Codul penal – art. 9 şi
Titlul II – „Extrădarea” din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 224/2006 .
Legea nr. 302/2004 conţine reglementări moderne, armonizate cu dispoziţiile Convenţiei
privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie
1995 şi ale Convenţiei de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie
1996.

1. Extrădarea din România (extrădarea pasivă)


1.1. Condiţii privitoare la persoanele supuse extrădării şi la faptele ce dau loc unei
extrădări
Având la bază art. 114 din Convenţia europeană de extrădare, semnată la Paris la 13
decembrie 195715, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a
stabilit faptul că pot face obiectul procedurii de extrădare din România, la cererea unui stat străin,
persoanele aflate pe teritoriul ţării noastre care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru
săvârşirea unei infracţiuni, ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de
siguranţă în statul solicitant, cu următoarele excepţii:
• cetăţenii români16;
• persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
• persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în
limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
• persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa
unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie
internaţională.
Referitor la extrădarea cetăţenilor români, aspect ce reprezintă o noutate în materie juridică, se
impun a fi făcute o serie de precizări şi anume:
• apărută ca o necesitate în cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană,
extrădarea propriilor cetăţeni către ţări care împărtăşesc aceleaşi valori democratice şi respectă
drepturile fundamentale ale omului, a fost reglementată ca excepţie, în legea de revizuire a
Constituţiei. Astfel, art. 19 alin.1 din Constituţia României republicată stabileşte regula că „cetăţenii
români nu pot fi extrădaţi din România”, iar art. 19 alin. 2 excepţia: „prin derogare de la prevederile
alin. 1, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte,
în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”;
• în acest sens, s-a impus reglementarea printr-o lege specială a condiţiilor în care cetăţenii
români pot fi extrădaţi din România, având ca model soluţiile în materie adoptate şi de alte state; prin
Legea nr. 302/2004 s-au stabilit o serie de condiţii stricte şi limitative care să asigure resortisanţilor 17
o protecţie adecvată.
13
Alexandru Boroi- Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 59.
14
Părţile contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub condiţii determinate prin articolele
următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante;
15
România a ratificat Convenţia europeană privind extrădarea şi cele două Protocoale Adiţionale prin Legea nr. 80/1997;
16
Cetăţenii români pot fi extrădaţi dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24 din Legea 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
17
Resortisant al unui stat de condamnare sau de executare, în cazul României, este cetăţeanul român.

14
Conform prevederilor art. 24 din Legea 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din
România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
● persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de
extrădare;
● persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
● persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat
membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii
definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii
definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în
cauză.
Concluzionând, pentru a se putea aproba extrădarea unui cetăţean român, trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
 extrădarea propriilor cetăţeni să fie permisă de convenţia aplicabilă în relaţia cu statul
solicitant;
 statul solicitant să acorde, la rândul lui, extrădarea propriilor cetăţeni;
 să fie îndeplinită cel puţin una din condiţiile enumerate de art. 24 din Legea 302/ 2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Extrădarea poate fi refuzată pe baza unor motive obligatorii sau opţionale prevăzute de lege.
Motivele obligatorii de refuz a extrădării se referă la următoarele aspecte18:
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie
1950, sau ale oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de
România;
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau
pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice
sau ideologice sau de apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele enunţate la lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât
cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei
pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni
politice;
f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.
Opţional, extrădarea poate fi refuzată atunci când19:
- fapta care motivează cererea face obiectul unei proces penal în curs sau atunci când această faptă
poate face obiectul unui proces penal în România;
- extrădarea unei persoane este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în
special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.
În caz de refuz a extrădării, se impune transferul procedurii penale ce obligă statul român ca la
cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se
poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să

18
Art. 241 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
19
Art. 242 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

15
transmită, gratuit, Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind
infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.
În situaţia în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin,
învinuit sau condamnat în alt stat pentru una din infracţiunile prevăzute la art. 85 alin. (1) 20 din Legea
302/2004 sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa
închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea,
dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. În aceleaşi condiţii,
autorităţile române solicitate hotărăsc şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi
pedepsită de legea română.
În afară de motivele de refuz analizate, mai sunt şi alte situaţii21 reglementate juridic, în care
se poate acorda sau nu extrădarea:
- în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată potrivit
dispoziţiilor înţelegerii internaţionale aplicabile, pentru fapte cărora le corespund, conform legii
statului român, infracţiuni de aceeaşi natură; extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legea
română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în
materie de taxe şi impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant;
- dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului
solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări
considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să
fie comutată;
- persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a
executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de
executat răspunde exigenţelor de gravitate menţionate şi nu există alte impedimente legale la
extrădare;
- în cazul infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate
fi acordată atunci când legea română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare
române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara teritoriului statului român, sau atunci când
statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu va cere
extrădarea pentru fapta respectivă;
- extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei
statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar această persoană se opune extrădării;
- în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu
asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal

20
Participare la un grup criminal organizat; terorism; trafic de persoane; exploatare sexuală a copiilor şi pornografie
infantilă; trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive; corupţie;
fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale comunităţilor europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie
1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; spălare a produselor infracţiunii; contrafacere
de monedă, inclusiv a monedei euro; fapte legate de criminalitatea informatică; fapte privind mediul înconjurător,
inclusiv traficul cu specii de animale şi vegetale pe cale de dispariţie; facilitarea intrării şi şederii ilegale; omor şi
vătămare corporală gravă; trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane; lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de
ostatici; rasism şi xenofobie; furt organizat sau armat; trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
înşelăciune; deturnare de fonduri; contrafacere şi piraterie de bunuri; falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale
falsificate; falsificare de mijloace de plată; trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere; trafic ilicit de
materiale nucleare sau radioactive; trafic de vehicule furate; viol; incendiere cu intenţie; crime aflate în jurisdicţia Curţii
Penale Internaţionale; sechestrare ilegală de nave şi aeronave; sabotaj.
21
Art. 27, 29 – 37 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

16
naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării
unei pedepse pronunţate de acel tribunal;
- în cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse
pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest
scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei
persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant
dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o
nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare
îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă
acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar; când statul român comunică
persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va
considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat;
- extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia
executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului
solicitant; depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior;
- extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România,
dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale;
- actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă
celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite.
Referitor la faptele care dau loc unei extrădări, Convenţia europeană de extrădare încheiată la
Paris la 13 decembrie 195722 stabileşte că acestea trebuie să fie pedepsite de legile părţii solicitante şi
ale părţii solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de
libertate de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă, iar când pe teritoriul părţii solicitante a
intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranţă, sancţiunea
pronunţată va trebui să fie de o durată de cel puţin 4 luni.
Din textul menţionat reiese faptul că, pentru a avea loc o extrădare, trebuie îndeplinită condiţia
dublei incriminări a faptei săvârşite. Noua perspectivă asupra dublei incriminări ţine seama de evoluţia
criminalităţii şi răspunde necesităţii de a înlătura posibilitatea ca neîndeplinirea acestei condiţii să fie
un obstacol împotriva extrădării unor persoane urmărite sau condamnate pentru fapte grave. Astfel,
dacă în vechea reglementare neîndeplinirea condiţiei dublei incriminări reprezenta întotdeauna un
motiv de respingere a cererii de extrădare, art. 26 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 permite acordarea
extrădării şi dacă fapta nu este prevăzută ca infracţiune de legea română, „dacă pentru fapta respectivă
este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte”.
Nici diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile
celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin
declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.

1.2. Reguli procedurale privind extrădarea din România (procedura extrădării


pasive)
a) Etapele procedurii de extrădare din România

22
România a ratificat această Convenţie şi cele două Protocoalele adiţionale ale sale, prin Legea nr. 80/09.05.1997 dar cu
unele rezerve în ceea ce priveşte acest aspect, în sensul că „extrădarea va fi cerută şi, respectiv, acordată de România, în
vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei părţii solicitante şi a părţii
solicitate, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai severă, iar în vederea executării
pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă.“.

17
Conform legii, extrădarea din România se hotărăşte de justiţie, are un caracter urgent şi se
desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti23.
Rolul Ministerului Justiţiei constă în îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt conferite, în calitate
de autoritate centrală, prin lege şi tratatele internaţionale aplicabile.
Cererea de extrădare se formulează în scris de autoritatea competentă a statului solicitant şi se
adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite
neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul
solicitant şi statul român solicitat.
Procedura de extrădare pasivă cuprinde o etapă administrativă şi una judiciară.
Etapa administrativă se referă, în esenţă, la îndeplinirea de către Ministerul Justiţiei, prin
compartimentul de specialitate, a următoarelor activităţi:
a) primirea cererii de extrădare
În sprijinul cererii se vor prezenta24:
- în funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de
condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării
căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile
autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitorului sau ale altor acte având putere egală
(autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz);
- o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea; data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor
juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact
posibil;
- o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie
asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice
alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia;
- date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane
condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.
b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al
regularităţii internaţionale
Examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de
extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu
declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii multilaterale25.
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la
data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională, spre a constata dacă:
- între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru
extrădare;
- la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;
- cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri;
- există una din limitele acordării cooperării judiciare prevăzute de lege.
De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională Ministerul Justiţiei verifică
existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea
unui cetăţean român.
În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate
internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii.

23
Art. 39 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
24
Art. 38 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
25
Art. 40 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

18
c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general
competent
Dacă nu există un caz de restituire, cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de
Ministerul Justiţiei, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de
apel în a cărei circumscripţie domiciliază ori a fost semnalată prezenţa persoanei extrădabile sau, în
cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Bucureşti26.
d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia
În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională menţionate
precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei de limitare a cooperării judiciare, Ministerul
Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele. În situaţia în care cererea de extrădare şi
documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să
ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente.
e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, a
hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea
f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de
extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea
judiciară competentă.
Etapa judiciară este cuprinsă între momentul primirii cererii de extrădare sau a cererii de
arestare provizorie în vederea extrădării de către procurorul general competent şi momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti asupra cererii de extrădare.
Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite,
statul român hotărăşte, ţinând seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de
locul săvârşirii infracţiunilor, de datele depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei
extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei
extrădări ulterioare către alt stat solicitant.
În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de
Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot
participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.
Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a căreia
domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta, iar cererea
de extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în complet format din doi
judecători. De precizat faptul că, normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea
în executare sunt aplicabile şi în procedura de extrădare.
b) Procedura privind dispunerea arestării provizorii şi reţinerea persoanei în vederea
extrădării
Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta procedează, în 48 de ore de la
primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi
înmânează mandatul de arestare, precum şi celelalte acte transmise de autorităţile statului solicitant.
După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru
a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării persoanei extrădabile şi
continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare.
Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet
învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu. Încheierea
poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dosarul va fi înaintat
26
Art. 42 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

19
instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 24 de ore. Recursul declarat
împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare27.
De asemenea, legea română include norme care înlătură echivocul vechii reglementări cu
privire la luarea şi menţinerea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării. Astfel, în cursul
soluţionării cauzei, instanţa, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menţinerii
măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsura
obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura
arestării provizorii va fi depusă în arestul poliţiei. Fiecare prelungire nu va putea depăşi 30 de zile, iar
durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăşi 180 de zile.
În caz de admitere a cererii de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării se
prelungeşte, la fiecare 30 de zile, până la predarea extrădatului.
Arestarea provizorie încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile
competente ale statului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare, potrivit
dispoziţiilor legale28.
Cu excepţia cazurilor de forţă majoră care împiedică predarea sau primirea persoanelor supuse
extrădării, instanţa, din oficiu, la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei
extrădabile, poate dispune încetarea stării de arest în vederea extrădării dacă persoana extrădată nu va
fi preluată de autorităţile competente ale statului solicitant, în termen de 15 zile de la data convenită
pentru predare.
În cazul în care împotriva persoanei extrădabile, autorităţile judiciare române competente au
emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte
săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv
de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau
de executare a pedepsei închisorii.
În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere arestarea provizorie a
persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare.
Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să conţină următoarele menţiuni:
• indicarea existenţei unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei
pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei urmărite;
• expunerea sumară a faptelor, care trebuie să precizeze data şi locul unde au fost comise şi să
menţioneze dispoziţiile legale aplicabile;
• datele disponibile asupra identităţii, cetăţeniei şi localizării acestei persoane.
Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite Ministerului Justiţiei, în
vederea efectuării examenului de regularitate internaţională, care se aplică în mod corespunzător. Ca
modalitate de transmitere se poate utiliza orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate
poate fi verificată.
Instanţa, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile,
poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de
la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele
necesare. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest
interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care
printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare
provizorie.
27
Art. 45 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
28
Art. 59 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală :
„În caz de forţă majoră care împiedică predarea sau primirea persoanei supuse extrădării, statul interesat va informa
despre aceasta celălalt stat, urmând ca ambele state să se pună de acord asupra unei noi date de predare”.

20
Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta poate dispune, prin ordonanţă
motivată, reţinerea pentru cel mult 24 de ore, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, a
unei persoane urmărite prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), a cărei arestare
provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale statului solicitant29.
c) Procedura la curtea de apel
La primul termen, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei extrădabile, care va fi
asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa
procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se
opune, orală şi contradictorie.
Persoana extrădabilă sau procurorul de şedinţă poate cere instanţei un termen suplimentar de
încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este obligat să contribuie la procurarea datelor
şi actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile extrădării şi să dispună ridicarea
şi depunerea la instanţă a obiectelor indispensabile dovedirii unei fapte penale.
După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie
pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.
Extrădarea voluntară
Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le
poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie
extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant. Tot acum, persoana extrădabilă
poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-
verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, persoana extrădabilă, avocatul ei şi de
interpret.
După ce instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele
opţiunii sale, instanţa, luând şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment
care exclude extrădarea.
Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre aceasta prin
sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei
extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie
legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda conform legii.
În cazul extrădării simplificate, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a celorlalte acte
nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul
solicitant sau în cazul în care, legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de
extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.
Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile
Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula apărările
oral şi în scris; totodată va putea propune probe. În urma audierii persoanei extrădabile, dosarul cauzei
este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile,
opoziţia motivată30 la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de probă admise de legea română.
O dată prezentată opoziţia sau expirat termenul de prezentare a acesteia, procurorul poate
solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau a administra probe.
Mijloacele de probă încuviinţate de instanţă vor fi administrate în termen de maximum 15 zile,
în prezenţa persoanei extrădabile, asistată de apărător şi, dacă este nevoie, de interpret, precum şi a
procurorului.
29
Art. 47 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
30
Art. 51 alin.3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „Opoziţia nu poate
fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
extrădare”.

21
Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite
statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanţa competentă va solicita
complinirea informaţiilor necesare, fixând în acest scop un termen de 2 luni.
După examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a concluziilor prezentate de
partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate:
 să dispună, în cazul concursului de cereri, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte
diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel
cea dintâi sesizată;
 să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant,
amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii,
şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni;
 să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării.
Curtea de apel nu este competentă să se pronunţe asupra temeiniciei urmăririi sau condamnării
pentru care autoritatea străină cere extrădarea, nici asupra oportunităţii extrădării ci doar să constate
dacă sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, să hotărască asupra admiterii cererii de extrădare,
dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea
persoanei extrădate. Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la
data pronunţării.
În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în dispozitivul sentinţei
condiţiile prevăzute în acele articole, iar dacă se remit şi obiecte, se va face menţiune despre acestea,
anexându-se eventual un inventar.
Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi
dispune punerea în libertate a persoanei extrădabile printr-o hotărâre ce se motivează în 24 de ore şi
este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată,
compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei.
Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul general competent şi de
persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului
justiţiei.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv
de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de
executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării31.
După motivarea sentinţei curţii de apel, dosarul cauzei se înaintează, de îndată, Secţiei penale a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar preşedintele acesteia fixează termen de judecată, independent de
înscrierea pe rol a altor cauze, cu prioritate.
Judecarea recursului se face într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3
judecători, preşedintele completului putând desemna pe unul din judecători sau pe un magistrat
asistent să facă un raport scris. Dosarul cauzei se restituie curţii de apel în cel mult trei zile de la
soluţionarea recursului.
Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de specialitate din Ministerul
Justiţiei.
Aceleaşi reguli se aplică în mod corespunzător şi în cazurile în care instanţa se pronunţă cu
privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiţie a extrădării, consimţământul extinderii
obiectului extrădării şi reextrădarea către un stat terţ.
31
Art. 54 alin. 9 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

22
De menţionat faptul că, extrădatul care, după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de
soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se
întoarce sau este identificat pe teritoriul României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui mandat
emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a
încălcat condiţiile în care extrădarea a fost acordată.

d) Efectele extrădării din România


Pentru predarea extrădatului este considerată bază legală necesară şi suficientă un extras al
hotărârii judecătoreşti rămase definitive, prin care se dispune extrădarea. Despre această hotărâre
Ministerul Justiţiei va informa de îndată Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, căruia îi
revin următoarele sarcini:
• stabileşte locul32 şi data predării33;
• asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate.
Ministerul Justiţiei va face cunoscută de urgenţă autorităţii competente a statului solicitant
soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe hotărârea definitivă. Dacă
soluţia este de respingere totală sau parţială a cererii de extrădare, aceasta va trebui să fie în mod
obligatoriu motivată.
În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat despre locul şi data predării,
precum şi asupra duratei arestului în vederea extrădării, executat de persoana extrădabilă.
Dacă persoana extrădabilă nu va fi preluată la data stabilită, din cauza unui caz de forţă majoră,
ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest
termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile, perioadă în care ambele state se vor
pune de acord asupra unei noi date de predare.
Existenţa unui proces penal în faţa autorităţilor judiciare române împotriva persoanei
extrădabile sau faptul că persoana extrădabilă se află în executarea unei pedepse privative de libertate
nu împiedică extrădarea, ci doar o amânare a predării.
În caz de amânare, extrădarea poate deveni efectivă numai atunci când:
• procesul penal a luat sfârşit;
• în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta a fost executată sau
considerată ca executată;
• se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea
pune viaţa în pericol.
În cazul amânării predării persoanei a cărei extrădare a fost aprobată, instanţa emite un mandat
de arestare provizorie în vederea extrădării. Dacă persoana extrădată se află, la momentul admiterii
cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei
închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării
intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea.
Chiar dacă există un proces penal în faţa autorităţilor judiciare române împotriva persoanei
extrădabile sau aceasta se află în executarea unei pedepse privative de libertate, persoana extrădată
poate fi predată temporar, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca
un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripţiei.
Predarea temporară se aprobă cu condiţia ca:
32
Art. 59 alin. 4 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „Locul predării va
fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administraţiei şi Internelor al României va asigura
predarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiţiei”.
33
Art. 58 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „Data predării este
fixată în termen de 15 zile începând de la data la care hotărârea de extrădare a devenit definitivă”.

23
• aceasta să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în România;
• statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost
acordată extrădarea, va retrimite extrădatul.
Predarea temporară se aprobă prin încheiere dată în camera de consiliu, de către preşedintele
secţiei penale a curţii de apel care a judecat, în primă instanţă, cererea de extrădare. În vederea
soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege, solicitând şi avizul
autorităţii judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al instanţei de executare.
În cazul în care persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri
de siguranţă, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost predată
autorităţilor competente ale statului solicitant şi până la data când este retrimisă autorităţilor române.
Referitor la cetăţenia persoanei care face obiectul unei extrădări, facem menţiunea că tranzitul
pe teritoriul României al unei persoane care nu este cetăţean român poate fi acordat cu condiţia să nu
existe motive care să încalce ordinea publică şi să fie vorba despre o infracţiune care permite
extrădarea, conform legii române. Dacă persoana extrădată are cetăţenia română, tranzitul nu este
acordat decât în situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor români.
În ceea ce priveşte procedura, tranzitul este acordat la cererea statului interesat, formulată şi
transmisă în scris, la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de
executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării.
Hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei, pe care o comunică de îndată
autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
În cazul tranzitului aerian, atunci când nu este prevăzută o aterizare pe teritoriul statului român,
este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a statului solicitant Ministerului
Justiţiei al României. În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele cererii de
arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant va adresa de îndată o cerere formală de
tranzit; extrădatul în tranzit rămâne în stare de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe teritoriul
român.
Dacă se solicită reextrădarea către un stat terţ, este necesar consimţământul statului român
pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi
căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. De precizat faptul că, statul român va
putea cere, în sprijinul cererii, prezentarea actelor prevăzute de lege, iar seva soluţiona la fel ca orice
cerere de extrădare.

2. Solicitarea extrădării de către România (extrădarea activă)


2.1. Condiţii pentru solicitarea extrădării
Dispoziţiile analizate în secţiunea anterioară sunt aplicabile şi în situaţia în care România are
calitatea de stat solicitant, dar cu îndeplinirea unei condiţii suplimentare şi anume ca împotriva
persoanei ce face obiectul unei cereri de extrădare, să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile
prevăzute în Codul de procedură penală34.
Astfel, extrădarea unei persoane împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au
emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a
aplicat o măsură de siguranţă va fi solicitată statului străin pe teritoriul căreia aceasta a fost localizată
în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile legale.
În ceea ce priveşte competenţa de a formula cererile de extrădare, legea prevede faptul că
Ministerul Justiţiei are competenţă în a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului
român.

34
Art. 9 - 13 Codul de procedură penală al României.

24
2.2. Procedura de solicitare a extrădării
În cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la
îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a
emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului
sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în
vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, în vederea difuzării prin canalele specifice35.
Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării conţine toate elementele necesare
identificării persoanei urmărite, o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea
juridică a faptelor.
Mandatul de urmărire internaţională poate conţine şi cererea de arestare provizorie în vederea
extrădării. Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat de
urmărire internaţională în vederea extrădării.
De îndată ce este informată, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate
poate fi verificată, de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative, prin structura specializată, sau de Ministerul Justiţiei, despre
localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internaţională sau căutate de
autorităţile judiciare române pentru ducerea la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei
închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa de executare sau instanţa care a emis
mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea36.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia de a
informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă de îndată ce
Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul
mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei.
Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu
participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică şi se
consemnează într-un registru special. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 24
de ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore.
Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs
va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.
Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea
extrădării, însoţită de actele prevăzute de lege, se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea
definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se
comunică Ministerului Justiţiei în cel mult 3 zile de la pronunţare.
În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt întrunite
condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de
specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională, în condiţiile prevăzute de lege, care
se aplică în mod corespunzător.
În funcţie de concluziile examenului de regularitate internaţională, direcţia de specialitate a
Ministerului Justiţiei fie întocmeşte cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele anexe,
autorităţii competente a statului solicitat, fie întocmeşte un act prin care propune ministrului justiţiei,
35
Art. 661 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006;
36
Art. 67 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006.

25
motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării,
informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative. În cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a
întocmi şi de a transmite cererea de extrădare, direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei poate
solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit
tratatului internaţional aplicabil.
În cazul în care consideră că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a
se solicita extrădarea, ministrul justiţiei sesizează, motivat, procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii
definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării. Ministrul justiţiei nu poate solicita iniţierea
procedurii revizuirii pentru alte motive decât cele legate de concluziile examenului de regularitate
internaţională.
Cererea de revizuire se face în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii definitive
Ministerului Justiţiei şi se soluţionează în termen de 24 de ore.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată.
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea
atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la
pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Cererea de extrădare şi actele anexate acesteia însoţită de actele prevăzute de lege şi de
traduceri certificate în limba statului solicitat sau în limba engleză ori franceză, se transmit autorităţii
competente a statului solicitat.
În cazul în care persoana urmărită nu este arestată provizoriu în vederea extrădării, procedura
are caracter confidenţial, până în momentul în care statul solicitat este învestit cu cererea de extrădare.
În cazul în care persoana extrădabilă nu se mai află sub puterea mandatului de arestare
preventivă sau a mandatului de executare, instanţa competentă, din oficiu sau la cererea procurorului,
stabileşte, prin încheiere motivată, că nu mai subzistă condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita
extrădarea şi dispune de îndată retragerea cererii de extrădare. Hotărârea se transmite Ministerului
Justiţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare. Ministerul Justiţiei retrage neîntârziat cererea de
extrădare, informând despre aceasta Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
În cazul în care, în vederea soluţionării cererii de extrădare, autorităţile statului străin solicită
transmiterea unor informaţii suplimentare, acestea vor fi comunicate, în termenul stabilit de
autorităţile statului solicitat, prin Ministerul Justiţiei sau direct, de către instanţa competentă.
Traducerea documentelor se efectuează de către Ministerul Justiţiei sau instanţa competentă, după caz.
În caz de urgenţă, cum ar fi iminenţa părăsirii teritoriului statului solicitat de către persoanele
care fac obiectul unui mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa competentă
poate solicita, înainte de formularea unei cereri formale de extrădare, arestarea provizorie în vederea
extrădării acestor persoane.
În cazul în care cererea de arestare provizorie în vederea extrădării este formulată ulterior
transmiterii mandatului de urmărire internaţională, acesta se trimite Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi
Ministerului Justiţiei.

26
2.3. Efectele extrădării în România
Referitor la preluarea persoanei extrădate, trebuie menţionat faptul că dispoziţiile referitoare la
predare-preluare analizate în secţiunea anterioară sunt aplicabile şi în cazul persoanelor extrădate din
străinătate în România.
Persoana extrădată adusă în România, va fi de urgenţă predată, după caz, administraţiei
penitenciarelor sau autorităţii judiciare competente.
Dacă extrădatul a fost condamnat în lipsă, el va fi rejudecat, la cerere, cu respectarea dreptului
la apărare, recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.. Asigurarea rejudecării
cauzei în prezenţa persoanei extrădate, în condiţiile asigurării acesteia a dreptului la apărare este dată
de Ministerul Justiţiei.
Ministerul Justiţiei are obligaţia de a informa autoritatea judiciară română competentă despre
modul de soluţionare a cererii de extrădare de către statul solicitat şi, după caz, despre durata arestării
provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit legii.
Şi în cazul extrădării active regula specialităţii este operabilă, astfel că, persoana care va fi
predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării
unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior
predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când:
a) statul român care a predat-o consimte; statul solicitant va prezenta în acest scop o cerere,
însoţită de actele prevăzute de lege şi de un proces-verbal judiciar în care se consemnează declaraţiile
extrădatului; acest consimţământ va putea fi dat atunci când infracţiunea pentru care este cerut atrage
ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit prezentei legi;
b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la
liberarea sa definitivă, teritoriul statului căruia i-a fost predată, ori dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a
părăsit.
Statul solicitant va putea lua totuşi măsurile necesare în vederea, pe de o parte, a unei
eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, a întreruperii prescripţiei
potrivit legislaţiei sale, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana
extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii
recalificate ar îngădui extrădarea.
În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia
măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens.
În cazul în care condiţia impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului
solicitant, instanţa dispune însoţirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile
competente ale statului solicitant.
Cheltuielile privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul României se suportă de statul
român, prin bugetele autorităţilor şi instituţiilor implicate, în funcţie de atribuţiile conferite fiecăreia
dintre acestea prin lege.

Secţiunea a III-a
Mandatul european de arestare, instrument modern
în cadrul cooperării judiciare internaţionale în materie penală

Cooperarea europeană în materie de securitate a început în anii 1970, într-o manieră informală.
În anul 1975, miniştrii de interne din cadrul ţărilor membre ale Comunităţii Europene au creat Grupul
Trevi, în vederea unificării poliţiilor tuturor statelor membre. După semnarea Actului unic European,

27
negocierile au fost purtate între statele membre pe probleme de securitate şi justiţie în cadrul
cooperării politice europene, cadru informal distinct de cadrul instituţional comunitar. În anul 1985,
semnarea Acordului Schengen între cinci state membre ale Comunităţii Europene a pus bazele
cooperării în domeniul securităţii frontierelor. Acordul Schengen a fost integrat acquis-ului comunitar
în urma semnării Tratatului de la Amsterdam.
Tratatul privind Uniunea Europeană, numit şi Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie
1992, a marcat instituţionalizarea problemelor referitoare la justiţie şi afaceri interne. Acest text, în
special Titlul VI, enumeră problemele prezentate ca fiind de interes comun pentru statele membre,
printre care lupta împotriva toxicomaniei, a fraudelor internaţionale, cooperarea judiciară în materie
civilă şi penală, cooperarea vamală şi cooperarea poliţienească în vederea prevenirii şi combaterii
terorismului, traficului ilicit de droguri şi altor forme grave de criminalitate internaţională. Având la
bază acest tratat, numeroase acţiuni au fost întreprinse, fără a se obţine însă progrese semnificative.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, stipulează că Uniunea Europeană
trebuie să menţină şi să dezvolte un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Libertatea presupune
existenţa unui spaţiu judiciar comun, în care cetăţenii europeni să poată să se adreseze justiţiei în unul
din statele membre ca şi în propria ţară. În acelaşi timp, trebuie eliminată posibilitatea ca infractorii să
exploateze diferenţele dintre sistemele juridice ale statelor, de aceea se impune ca hotărârile
judecătoreşti să fie recunoscute şi executate în străinătate fără formalităţile prevăzute de convenţiile
clasice privind asistenţa judiciară internaţională.
În zilele de 15 şi 16 octombrie 1999, întrunirea Consiliului European de la Tampere a
consacrat pentru prima dată importanţa realizării unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
În domeniul luptei împotriva criminalităţii, Consiliul European a dorit o intensificare a
cooperării în acest domeniu, manifestată prin crearea Europol, dorind totodată înfiinţarea echipelor
mixte de anchetă prevăzute de Tratatul Uniunii Europene, în special pentru combaterea traficului de
droguri, traficului de persoane şi terorismului.
După atentatele teroriste care au avut loc în Statele Unite ale Americii la 11 septembrie 2001,
au fost întreprinse multiple iniţiative în cadrul Uniunii Europene în vederea accelerării creării spaţiului
judiciar european. La data de 21 septembrie 2001, şefii de stat şi de guvern au adoptat un plan de
acţiune ce prevedea în special întărirea cooperării judiciare şi poliţieneşti, implementând conceptul
mandatului european de arestare şi adoptând o definiţie comună a terorismului. În acest context
nesigur la nivel internaţional a fost adoptată Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare37.
37
Transpunerea Deciziei-Cadru privind mandatul european de arestare în legislaţiile naţionale ale unor ţări din cadrul
Uniunii Europene a întâmpinat unele probleme. Deşi mandatul european de arestare a fost introdus încă din ianuarie
2004, se pare că acesta, din diferite motive, nu este folosit la potenţialul său maxim. O problemă importantă o reprezintă
practica în domeniul penal a diferitelor state europene. Germania, Polonia şi Cipru au mai întâmpinat şi un alt gen de
problemă, aceea a contradicţiei dintre mandatul european de arestare şi propriile Constituţii. Traducerea acestui mandat în
diferitele limbi oficiale ale Uniunii Europene a provocat şi ea numeroase dificultăţi. În urma acestor greutăţi întâmpinate,
oficialii europeni au propus câteva soluţii printre care se numără: o mai bună cooperare între parlamentele naţionale şi
Parlamentul European; asigurarea faptului că nici un aspect politic nu va interveni în aplicarea acestui mandat;
neafectarea drepturilor fundamentale ale omului. S-a sugerat şi ca oficialii europeni să se inspire în reforma modului de
aplicare a acestui mandat din caracteristicile mandatului de arestare înfiinţat de ţările nordice, care se bucură de un mult
mai mare succes.
La 27 aprilie 2005, Tribunalul Constituţional din Polonia a fost solicitat să se pronunţe în conformitate cu prevederile
Codului de Procedură Penală, în vederea transpunerii în dreptul intern a Deciziei-Cadru privind mandatul european de
arestare. În acest sens, s-a făcut referire la art. 55 din Constituţie privind extrădarea cetăţenilor polonezi. Tribunalul nu a
fost convins cu argumente în favoarea distincţiei între predare şi extrădare, întrucât prevederile constituţionale nu
definesc predarea, astfel încât acesta a concluzionat că predarea poate fi echivalentă cu extrădarea, ambele proceduri
presupunând transferul unei persoane dintr-o ţară în alta, în vederea efectuării urmăririi penale sau executării unei
pedepse.

28
Mandatul european de arestare înlocuieşte instrumentele anterioare de cooperare judiciară
internaţională în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, în special cele prevăzute
de Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 şi Convenţia de aplicare a
Acordului Schengen din 19 iunie 1990. Originalitatea şi noutatea mandatului european de arestare
constă în faptul că el este aplicabil pe întreg spaţiul Uniunii Europene.
Legiuitorul european a simţit nevoia să înlocuiască, exclusiv în relaţia dintre statele membre
ale Uniunii Europene, procedurile clasice de extrădare cu procedurile de predare în baza unui mandat
european de arestare tocmai din cauza faptului că în toate statele membre ale Uniunii Europene, ca şi
în alte state (inclusiv Statele Unite ale Americii), extrădarea este reglementată în primul rând ca un act
de suveranitate al statului, decizia finală aparţinând executivului (Consiliul de Miniştri în Franţa şi
Spania, Departamentul de Stat în SUA, ministerele de justiţie, eventual împreună cu ministerele de
externe, în marea majoritate a statelor europene).
În contextul spaţiului judiciar european comun şi al evoluţiei criminalităţii transnaţionale în
condiţiile libertăţii de circulaţie, înlocuirea procedurilor formale de extrădare cu mandatul european de
arestare se justifică pe deplin. Pe de altă parte, în context global, procedurile de extrădare rămân în
vigoare, inclusiv în relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene şi state terţe.
Se impune precizarea că, cel puţin la momentul actual, nu se poate vorbi, în cadrul Uniunii
Europene de armonizarea dreptului penal material şi procedural, ci doar de recunoaştere reciprocă, pe
baza valorilor comune ale statelor membre. Aşadar, nu există un drept penal european unic, ci doar un
drept european (comunitar) penal, format din ansamblul normelor comunitare care reglementează
acest domeniu.
Aplicându-se tuturor formelor de criminalitate, mandatul european de arestare contribuie la
îmbunătăţirea cooperării judiciare internaţionale şi la reducerea barierelor legate de suveranitatea
naţională, pe baza sa predarea suspecţilor sau condamnaţilor către un alt stat membru constituind o
decizie pur judiciară38.
În spaţiul judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul
unor instrumente comunitare care au la bază principiile încrederii reciproce şi a recunoaşterii
deciziilor judiciare39.
Mandatul european de arestare reprezintă un progres către o unificare reală a diferitelor
sisteme legislative europene şi se poate aplica cu succes în lupta împotriva terorismului şi a
criminalităţii organizate transfrontaliere.
Crearea conceptului de „mandat european de arestare”40 prin Decizia-Cadru a Consiliului
Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a reprezentat soluţia preconizată pentru o
cooperare mult mai rapidă şi eficientă, fiind conceput ca instrument juridic apt să înlocuiască
mecanismele anterioare de extrădare, fiind implementate de către legiuitorul român în cuprinsul Legii
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală 41. Mandatul european de
38
Sébastien Combeaud- “Première réussite pour le principe de reconnaissance mutuelle: le mandat d’arrêt européen“,
Revue internationale de droit pénal 2006/1-2, 77, pag. 131-142;
39
L. Benoit- “Le mandat d’arrêt européen“, Revue du marché commun de l’Union Européenne nr.465/2003, pag. 106;
40
Ioana Cristina Morar- “Mandatul european de arestare. Context european şi intern”, Revista “Curierul judiciar” nr.
4/2005;
41
La data de 28 iunie 2005, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară
internaţională în materie penală. Această lege organică reprezintă un pas important spre integrarea României în spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene, fiind apreciat ca un progres pe plan legislativ în domeniu în Raportul
Comisiei Europene din octombrie 2004 privind progresele României pe calea aderării. La elaborarea legii a fost avută în
vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu care fac
parte din acquis-ul comunitar. Astfel, legea este armonizată cu dispoziţiile Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000

29
arestare este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care implementează principiul
recunoaşterii reciproce la care Consiliul Europei s-a referit ca la “cheia de boltă“ a cooperării
judiciare.
Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare oferă un cadru general comun de acţiune
tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi introduce o serie de dispoziţii cu caracter de noutate
în raport cu dreptul de extrădare, reprezentând un pas uriaş făcut de ţările membre în construirea
spaţiului penal european.
Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre ale Uniunii Europene a fost transpusă integral în legislaţia română în Titlul III al Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. În ceea ce o priveşte, România
nu a făcut nici o declaraţie privind infracţiunile comise înainte de intrarea în vigoare a Deciziei-Cadru
şi astfel a acceptat mandatul european de arestare fără a ţine cont de data comiterii infracţiunii 42.
Totuşi, în conformitate cu prevederile legii române, numai mandatul european de arestare emis după
01.01.2007 este acceptat, aceasta fiind data când Decizia Cadru a intrat în vigoare în România.
Art. 77 din Legea nr. 302/200443 defineşte mandatul european de arestare ca fiind decizia
judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în
vederea arestării şi predării de către un alt stat membru, a unei persoane solicitate în vederea
efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri
privative de libertate44. Pct. 2 al art. 77 prevede că mandatul european de arestare se execută în baza
principiului recunoaşterii şi a increderii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-Cadru a
Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
Mandatul european de arestare presupune prin definiţie o relaţie de colaborare între cel puţin
două state membre ale Uniunii Europene- statul emitent şi statul de executare.
Abordarea problemelor privind mandatul european de arestare poate fi făcută sub două aspecte
principale: prima situaţie, atunci când România este stat de executare, iar cea de-a doua, atunci când
ţara noastră este stat emitent.

privind asistenţa judiciară în materie penală şi transpune decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie
2002 privind echipele comune de anchetă. În acelaşi spirit al recunoaşterii reciproce a hotărârilor, prin titlul III al legii –
care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană - s-a asigurat transpunerea în
dreptul intern a deciziei – cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare
şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene;
42
Art. 32 din Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 prevede faptul că cererile
de extrădare primite înainte de 1 ianuarie 2004 vor continua să fie guvernate de instrumentele existente referitoare la
extrădare;
43
Modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006. Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală a fost modificat şi completat avându-se în vedere experienţa statelor membre ale Uniunii
Europene în aplicarea deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre
ale Uniunii Europene. În esenţă, completările aduse reglementează expres drepturile şi garanţiile procedurale de care se
bucură persoana care face obiectul unui mandat european de arestare. De asemenea, prin modificarea art. 77 şi a art. 85
alin.1 din lege s-a urmărit îndreptarea unor erori existente în textul iniţial al legii, din cauza traducerii deficitare, iar
modificarea şi completarea art. 81 acoperă o lacună a textului iniţial al legii- absenţa reglementării procedurii de emitere
a unui mandat european de arestare de către instanţele române competente.
44
Art.1 din Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 defineşte mandatul
european de arestare ca fiind o hotărâre judecătorească emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de către
un alt Stat Membru a persoanei solicitate, în scopul efectuării urmăririi penale sau executării unei sentinţe privative de
libertate sau a unei dispoziţii de detenţie.

30
În situaţia în care ţara noastră este stat de executare a unui mandat european de arestare,
legea prevede faptul că autorităţile judiciare române de executare sunt curţile de apel45.
Potrivit dispoziţiilor legale, mandatul transmis spre executare autorităţilor române trebuie
tradus în limba română sau în una din limbile engleză şi franceză. Autoritatea judiciară de executare
română verifică în prealabil dacă mandatul european de arestare este însoţit de traduceri. În cazul în
care mandatul nu este tradus, autoritatea judiciară de executare română poate comunica acest lucru
autorităţii judiciare emitente, cu scopul de a remite traducerea în cel mai scurt timp posibil, sau poate
dispune efectuarea traducerii, dacă este posibil. Procedura se va suspenda până la primirea traducerii.
Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de
arestare revin României. Celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului emitent.
Executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare
române poate fi supusă următoarelor condiţii:
a) în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei pedepse
aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire
la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară
emitentă va da o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul
mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru
emitent, în prezenţa sa;
b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este
sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe
viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii
pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a cel puţin 20
de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă.
Transpunând în dreptul intern art. 16 din Decizia-Cadru privind mandatul european de arestare,
Legea nr. 302/2004 prevede faptul că în cazul în care două sau mai multe state membre au emis un
mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană, autoritatea judiciară de executare română
va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul
săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul
a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul,
avizul Eurojust cu privire la această hotărâre.
Cetăţenii români pot fi predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă
privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.
Procedurile prealabile şi condiţiile speciale cărora le poate fi supusă executarea unui mandat
european de arestare sunt arătate în cuprinsul art. 87 şi 88 din Legea nr. 302/2004. Refuzul executării
mandatului are o ipoteză imperativă şi una facultativă.
Astfel, autoritatea judiciară română de executare are dreptul să refuze cu caracter obligatoriu
executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri46:

45
În România există 15 curţi de apel, executarea unui mandat european de arestare fiind dată în competenţa curţii de apel
în circumscripţia căreia este localizată persoana urmărită. Pentru a identifica autoritatea judiciară română de executare
competentă în fiecare caz în parte, autoritatea judiciară străină emitentă sau autoritatea centrală străină poate consulta
site-ul www.portal.just.ro, până la momentul în care informaţii complete despre România vor fi disponibile pe site-ul
Reţelei Judiciare Europene (European Judicial Network), în cadrul Atlasului privind mandatul european de arestare.
46
Art. 88 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

31
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv
pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul
condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi
intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în
România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită
vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.
Totodată, autoritatea judiciară română de executare poate refuza opţional executarea
mandatului european de arestare în următoarele situaţii47:
a) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri
penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare;
b) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt stat
membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;
c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă persoana
solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune executarea pedepsei în România,
potrivit legii române;
d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi
fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de
condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit
legii statului de condamnare;
e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt
comise pe teritoriul României;
f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului
emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului
român;
g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază
mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de
competenţa autorităţilor române;
h) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să înceteze
urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează mandatul de arestare european.
Procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare transmis autorităţilor
judiciare române se derulează sub directa coordonare a curţii de apel competente, după cum urmează:
a) verificarea de către instanţă a condiţiilor de formă şi fond pe care trebuie să le
îndeplinească mandatul
De îndată ce curtea de apel primeşte un mandat european de arestare sau o semnalare în
Sistemul Informatic Schengen, preşedintele secţiei penale repartizează cauza unui complet format din
doi judecători.
Instanţa verifică dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile prevăzute de lege, iar
atunci când constată faptul că informaţiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente, va solicita de
urgenţă autorităţii judiciare emitente informaţiile suplimentare necesare, fixând totodată un termen
limită pentru primirea acestora.

47
Art. 88 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

32
Mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare ale unui stat membru al Uniunii
Europene se supune verificării condiţiilor de formă şi de fond prevăzute atât de normele comunitare,
cât şi de cele impuse de dreptul intern.
Sub aspectul condiţiilor de formă, este obligatorie pentru autoritatea judiciară solicitată
verificarea cerinţelor legale relative la48: individualizarea autorităţii judiciare solicitante, competentă
potrivit legii statului emitent; forma mandatului, potrivit Deciziei-cadru şi legii române; emiterea
mandatului într-o limbă oficială desemnată de norma comunitară sau, după caz, în limba română;
corecta identificare a persoanelor solicitate la predare; conţinutul minim de informaţii privind motivele
care au determinat emiterea mandatului european de arestare, printre care prezentarea pe scurt a stării
de fapt şi a încadrării juridice; menţiunile impuse conţinutului mandatului european de arestare de
norma comunitară şi dreptul intern.
La capitolul condiţii de fond, autoritatea judiciară solicitată verifică incidenţa, respectiv
absenţa cauzelor de nepredare a persoanei solicitate la extrădare, potrivit dreptului intern şi dreptului
comunitar.
Atunci când o autoritate judiciară română primeşte un mandat european de arestare, dar nu este
competentă să îl soluţioneze, transmite mandatul autorităţii judiciare de executare competente şi
informează despre acesta autoritatea judiciară emitentă.
Mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă.
b) solicitarea adresată procurorului general de pe lângă curtea de apel de către instanţă, în
scopul de a lua măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea
acesteia în faţa instanţei
Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi este tradus, instanţa
solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea
persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.
Este de reţinut faptul că textul de lege nu face referire directă la aportul unităţilor de poliţie în
vederea identificării persoanei solicitate, acesta fiind subînţeles. Astfel, activitatea de urmărire,
depistare şi identificare a acestor categorii de persoane este desfăşurată de către organele de poliţie
care au primit solicitarea de la parchetul de pe lângă curtea de apel competentă teritorial.
În situaţia în care persoanele împotriva cărora au fost emise mandate europene de arestare de
către autorităţile judiciare ale altor state, se sustrag punerii în executare a acestora, ascunzându-se pe
teritoriul României, potrivit legislaţiei naţionale se poate dispune măsura dării în urmărire la nivel
naţional în baza solicitării parchetului de pe lângă curtea de apel competentă teritorial.
Dacă nu se cunoaşte cu exactitate locul de pe teritoriul României unde se află persoana
urmărită, este necesar ca organele de poliţie să execute sub supravegherea şi îndrumarea procurorului
activităţi preliminare (verificări, investigaţii, supravegheri operative etc.) care să conducă la
localizarea, prinderea şi arestarea persoanei.
Arestarea unei persoane în baza unui mandat european de arestare se execută în condiţiile şi cu
respectarea garanţiilor prevăzute de Codul de Procedură Penală. Odată cu modificările aduse Codului
de Procedură Penală prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60 din 06.09.2006 s-a reglementat şi
prevăzut dreptul organelor de poliţie care pun în executare un mandat de arestare sau de executare a
unei hotărâri definitive de condamnare, de a pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al
acesteia. Având în vedere faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, organele de poliţie din ţara
noastră primesc în vederea punerii în executare şi mandate europene de arestare emise de autorităţile
judiciare ale altor state, suntem de părere că prevederile referitoare la pătrunderea în domiciliul sau
48
Sentinţa penală nr. 13/PI din 02.02.2007 a Secţiei Penale din cadrul Curţii de Apel Timişoara.

33
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia, sunt aplicabile şi în cazul executării mandatelor europene de
arestare. Aceasta este o propunere de lege ferenda pe care o facem în vederea modificării Legii nr.
302/2004 şi a Codului de Procedură Penală.
c) prezentarea persoanei la instanţă în termen de cel mult 24 ore de la reţinere şi încarcerarea
acesteia în arestul poliţiei, după decizia instanţei
În termen de cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este prezentată instanţei
competente. Judecătorul informează persoana urmărită asupra existenţei mandatului european de
arestare împotriva sa, asupra conţinutului acestuia, asupra posibilităţii de a consimţi la predarea către
statul membru emitent, precum şi cu privire la drepturile sale procesuale.
Instanţa dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată, persoana urmând să fie
depusă în arestul poliţiei. Din interpretarea acestor dispoziţii se desprinde faptul că persoanele
urmărite în temeiul unor mandate europene de arestare sunt introduse în aresturile unităţilor de poliţie
în baza mandatelor emise de instanţele române.
Arestarea persoanei se comunică autorităţii judiciare emitente de către autoritatea judiciară de
executare.
Instanţa procedează la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48 de ore de la
arestarea acesteia. Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimţământului la predare.
Instanţa se asigură că persoana arestată a consimţit voluntar la predare şi în deplină cunoştinţă
de cauză, cunoscând consecinţele juridice ale consimţământului, în special asupra caracterului
irevocabil.
Dacă persoana arestată consimte la predarea sa, se întocmeşte un proces-verbal care va fi
semnat de către persoana arestată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului
Public şi grefier şi în care se consemnează, dacă este cazul, şi renunţarea la drepturile conferite de
regula specialităţii.
Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanţa procedează la audierea acesteia.
Opoziţia persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existenţa unei erori cu privire la
identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare.
Instanţa poate fixa, în condiţiile legii, un termen pentru administrarea probelor propuse de
persoana arestată şi de procuror ori pentru transmiterea unor informaţii suplimentare de către
autoritatea judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării.
Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de arestare în
cel mult 5 zile de la data la care a avut loc audierea persoanei solicitate.
Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de 10 zile de la
termenul de judecată la care persoana urmărită şi-a exprimat consimţământul la predare şi este
definitivă şi executorie.
În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunţă în termen de
60 de zile de la arestare.
Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, după o informare prealabilă a
autorităţii desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului şi datei fixate,
în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare.
Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele emitente sau de executare,
predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în
contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de
la noua dată convenită.

34
În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare serioase,
cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident,
viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Executarea mandatului european de arestare va avea loc
imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară de executare va
informa de îndată autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor conveni o nouă dată de predare. În
acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.
În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să
fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca
acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat
pe aceleaşi fapte.
În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la
cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care
se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de
siguranţă care se va aplica.
În situaţia în care mandatul european de arestare este emis de o instanţă judecătorească 49
din România, legea prevede faptul că mandatul poate fi emis în următoarele situaţii:
a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală
română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;
b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
Când persoana solicitată a fost dată în urmărire internaţională în vederea extrădării, instanţa
informează neîntârziat Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative despre emiterea mandatului european de arestare.
Mandatul european de arestare poate fi emis în cazul faptelor care sunt incriminate şi
sancţionate în statul emitent al mandatului cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă de
libertate pe o perioadă de minimum 3 ani, predarea persoanei acordându-se chiar dacă nu este
îndeplinită condiţia dublei incriminări a faptei.
Infracţiunile care pot conduce la emiterea mandatului european de arestare şi la predarea
persoanei urmărite sunt următoarele 50: participarea la un grup criminal organizat, terorismul, traficul
de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi
substanţe psihotrope, traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive, corupţia, frauda, incluzând
cea împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, spălarea produselor infracţiunii,
contrafacerea de monedă, inclusiv a monedei euro, faptele legate de criminalitatea informatică, faptele
privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale protejate şi vegetale pe cale de
dispariţie, facilitarea intrării şi şederii ilegale, omorul şi vătămarea corporală gravă, traficul ilicit de
ţesuturi sau organe umane, lipsirea de libertate în mod ilegal, răpirea şi luarea de ostatici, rasismul şi
xenofobia, furtul organizat sau armat, traficul ilegal de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi
operele de artă, înşelăciunea, deturnarea de fonduri, contrafacerea şi pirateria de bunuri, falsificarea de
acte oficiale şi uzul de acte oficiale falsificate, falsificarea de mijloace de plată, traficul ilegal de
substanţe hormonale şi alţi factori de creştere, traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive,
49
În cuprinsul declaraţiilor notificate de ţara noastră Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene în contextul
aplicării mandatului european de arestare în referire la Decizia-Cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002, se precizează faptul
că România desemnează instanţele sale judecătoreşti ca autorităţi competente să emită un mandat european de arestare,
atât în vederea urmăririi penale, cât şi în vederea judecării sau a executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Instanţa competentă să emită un mandat european de arestare este cea căreia ii revine competenţa de a dispune arestarea
preventivă a persoanei urmărite sau cea care a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii, după caz.
50
Art. 85 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat
prin art. I pct. 53 din Legea nr. 224/2006.

35
traficul de vehicule furate, violul, incendierea cu intenţie, crimele aflate în jurisdicţia Curţii Penale
Internaţionale, sechestrarea ilegală de nave şi aeronave, sabotajul.
Cu privire la forma şi conţinutul mandatului european de arestare, acesta trebuie să conţină
următoarele informaţii: identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate, denumirea, adresa, numerele de
telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente, indicarea existenţei unei
hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri
judecătoreşti executorii având acelaşi efect, natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, o descriere a
circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a
persoanei solicitate, pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută
de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită, dacă este posibil, alte consecinţe ale
infracţiunii.
Aceste condiţii formale ale mandatului european de arestare trebuie îndeplinite în toate
împrejurările, fie că statul membru este stat emitent, fie că este stat de executare.
În ceea ce priveşte transmiterea mandatului european de arestare, aceasta este reglementată de
art. 82 din Legea nr. 302/2004. Astfel, în cazul în care se cunoaşte locul unde se află persoana
solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct
autorităţii judiciare de executare.
Autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de
transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată
verifica autenticitatea acestuia.
În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut,
transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen,
prin intermediul sistemului de telecomunicaţii securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va
fi disponibil, prin Ministerul Justiţiei, pe calea Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală-
INTERPOL sau prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de
executare să poată verifica autenticitatea acestuia.
Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauză
în Sistemul de Informaţii Schengen prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de Semnalări51.
Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare, se va efectua
cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene sau prin direcţia
de specialitate a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru de
executare.
Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui mandat european de arestare
se va soluţiona prin contact direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de
executare sau cu sprijinul Ministerului Justiţiei.
Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă
poate transmite orice informaţii suplimentare necesare pentru executarea mandatului.
Autorităţile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare
Ministerului Justiţiei.
Din analiza şi interpretarea dispoziţiilor legale rezultă o serie de aspecte care nu au fost
abordate de legislaţia română în vigoare referitoare la mandatul european de arestare şi care au o
influenţă hotărâtoare asupra valabilităţii sale.
O primă problemă care apare în ceea ce priveşte funcţionarea acestui instrument judiciar
priveşte calificarea mandatului european de arestare, în sensul că reprezintă o decizie, respectiv o

51
Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat european de arestare;

36
hotărâre judecătorească prin prisma dispoziţiilor art. 311 Cod procedură penală care reglementează
felul hotărârilor judecătoreşti.
Pentru a se circumscrie noţiunii de hotărâre judecătorească sau decizie judiciară cum este
definită prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare ar trebui să aibă o dublă
funcţionalitate:
- act procesual, ceea ce implică procedura expresă de emitere;
- act procedural, prin care se aduce la îndeplinire dispoziţia cuprinsă în actul procesual al
hotărârii - de a solicita arestarea şi predarea persoanei solicitate.
De asemenea, legiuitorul a omis şi un alt aspect relevant şi anume stabilirea unui termen de
emitere a mandatului european de arestare de către instanţele judecătoreşti. În ceea ce priveşte ideea că
nu ar fi necesară preexistenţa unui mandat de arestare naţional, raţionamentul este eronat deoarece art.
8 pct.1 lit. c din Decizia-Cadru şi art. 79 pct. 1 lit. c din Legea nr. 302/2004 impune indicarea
mandatului de arestare sau a hotărârii judecătoreşti definitive, menţiuni care sunt prevăzute şi în
formularul tip anexă al mandatului european de arestare.
Mai mult decât atât, numai completarea formularului tip fără pronunţarea unei hotărâri prin
care să se dispună emiterea mandatului european de arestare ca urmare a verificării îndeplinirii
condiţiilor în acest sens, ar eluda conceptul de hotărâre penală pentru a fi în concordanţă cu definiţia
consacrată atât de art. 1 pct. 1 din Decizia-Cadru, cât şi de art. 77 din Legea nr. 302/2004.
Deşi în literatura juridică s-au făcut aprecieri cu privire la conţinutul mandatului european
de arestare în sensul că acesta nu diferă prea mult de cel al mandatului de arestare, sunt de precizat
câteva deosebiri fundamentale52:
• prin emiterea mandatului european de arestare se solicită arestarea şi predarea unei persoane
- inculpat sau condamnat - aflată pe teritoriul statului membru, în vederea urmăririi penale sau al
judecăţii, ori a executării unor pedepse sau măsuri de siguranţă privative de liberate, iar mandatul de
arestare preventivă se emite pentru arestarea unei persoane aflate pe teritoriul României;
• emiterea mandatului european de arestare se bazează deja pe un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei în vigoare, pe când mandatul de arestare preventivă se dispune
în baza condiţiilor şi cazurilor exprese reglementate de Codul de procedură penală;
• conţinutul mandatului european de arestare este mai amplu şi constituie un rezumat al cauzei
penale care se reflectă în conţinutul mandatului tip, în timp ce mandatul de arestare preventivă este
mai restrictiv şi are conţinutul reglementat de art. 151 Cod procedură penală;
• nu se prevede o durată în care se emite mandatul european de arestare, art. 95 prevăzând că
acesta se soluţionează şi se execută în regim de urgenţă, în timp ce mandatul de arestare preventivă se
emite de îndată conform art.151 alin.1 Cod procedură penală;
• mandatul european de arestare în mod firesc nu prevede o durată de arestare, însă mandatul
de arestare preventivă se emite pe o durată de maxim 30 zile;
• mandatul european de arestare se traduce în limba pe care o înţelege persoana solicitată, iar
mandatul de arestare preventivă se emite în limba română;
• mandatul european de arestare preventivă se poate referi şi la remiterea obiectelor care pot
constitui mijloace materiale de probă, în timp ce mandatul de arestare preventivă nu include o
asemenea menţiune.
În spaţiul Uniunii Europene, primul mandat european de arestare a fost pus în executare în
ianuarie 2004 împotriva unui cetăţean suedez, care a fost arestat în baza mandatului în Spania şi
extrădat autorităţilor din Suedia. Cazurile cele mai importante în care au fost aplicate cu succes

52
Olivian Mastacan- “Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Mandatul european de arestare“, Analele
Facultăţii de Ştiinţe Juridice, Universitatea “Valahia“- Târgovişte, anul IV, nr. 1(8)- martie 2007, pag. 138.

37
mandatele europene de arestare au fost cele privind atentatele teroriste de la Madrid din 11 martie
2004, instanţele de judecată din Spania emiţând pe numele unor suspecţi mandate europene de
arestare. În anul 2005, autorităţile judiciare din cadrul ţărilor Uniunii Europene au emis peste 6500 de
mandate europene de arestare, iar statisticile arată faptul că în acelaşi an 1700 persoane urmărite au
fost localizate şi arestate pe baza mandatelor.
Potrivit unor date ale Ministerului Justiţiei din ţara noastră, autorităţile judiciare române au
emis 32 de mandate europene de arestare şi au primit 22 în perioada 1-31 ianuarie 2007. Într-un
termen foarte scurt, comparativ cu procedurile de extrădare care pot dura câţiva ani, au fost executate
de autorităţile judiciare portugheze 2 mandate europene de arestare emise de autorităţile judiciare
române. La rândul lor, în acelaşi interval de timp, autorităţile române au executat 4 mandate europene
de arestare emise de autorităţile germane, franceze şi ungare.

Secţiunea a IV-a
Transferul de proceduri în materie penală

Spre deosebire de Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie
penală53 care reglementa „cererea de urmărire” în spiritul Convenţiei europene de asistenţă judiciară în
materie penală, adoptată la Strasbourg la 20.04.1959, actuala reglementare a transferului de proceduri
în materie penală vine în aplicarea Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie
penală, adoptată la Strasbourg la 15.05.197254. Astfel, este reglementată atât solicitarea transferului
procedurii de către autorităţile române, cât şi preluarea acesteia de către România.
În ceea ce priveşte transmiterea actelor procedurale între autorităţile judiciare române şi cele
ale statelor membre ale Uniunii Europene, prin Legea nr. 224/2006 au fost introduse dispoziţii noi
menite să transpună dispoziţiile Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului de la
Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, precum
şi cele ale Protocolului adiţional la Convenţia de asistenţă reciprocă între statele membre în materie
penală, semnat la Luxembourg, la data de 16 octombrie 2001.
Potrivit Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 15.05.1972, un stat contractant poate solicita altui stat contractant să înceapă urmărirea
în următoarele cazuri55:
- dacă acuzatul are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
- dacă acuzatul este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul său de origine;
- dacă acuzatul execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate în statul
solicitat;
- când acuzatul face obiectul, în statul solicitat, a unei urmăriri judiciare pentru aceeaşi
infracţiune sau pentru alte infracţiuni;
- dacă se consideră că transferul urmăririi este justificat prin interesul de a descoperi adevărul
şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai importante se găsesc în statul solicitat;
- dacă se consideră că executarea unei eventuale condamnări în statul solicitat este susceptibilă
să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a condamnatului;
- dacă se consideră că prezenţa condamnatului la audieri nu poate fi asigurată în statul solicitat;
- dacă statul solicitant consideră că nu este în măsură să execute o eventuală condamnare, chiar
atunci când are calea extrădării, şi că statul solicitat este în măsură să o facă.

53
Abrogată prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
54
Ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr.77/1999, aprobată prin Legea nr. 34/2000;
55
Art. 8 din Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la 15.05.1972;

38
1. Cererea de transfer al procedurii penale
Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de autorităţile
judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracţiune conform legii române 56, poate
fi transferată unui stat străin, în următoarele condiţii:
 numai dacă statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu poate fi
solicitată;
 în cazul în care s-a solicitat extrădarea, cererea a fost respinsă.
Legea nr. 224/2006 face distincţie în ceea ce priveşte autorităţile competente pentru solicitarea
cererii de transfer, în funcţie de faza57 la care se referă procedura, astfel:
 dacă procedura se referă la activitatea de urmărire penală, transferul procedurii penale se
solicită de organul de urmărire penală competent;
 dacă procedura se referă la activitatea de judecată, transferul procedurii penale se solicită
de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în primă instanţă.
Această cerere este transmisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
Ministerului Justiţiei, potrivit legii, însoţită de copii autentice ale tuturor actelor de procedură
întocmite în cauză.
Cererea de transfer al procedurii penale este formulată în baza încheierii 58 prin care instanţa
competentă dispune motivat transferul. În acest sens, la cererea Ministerului Public ori din oficiu,
după caz, instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă sau instanţa pe rolul căreia se află
cauza, după caz, verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune
transferul procedurii penale.
Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz,
asigură transmiterea cererii de transfer a procedurii penale. În baza acordului între statul solicitant şi
statul solicitat se permite, pentru transmiterea cererilor, folosirea mijloacelor electronice, în special a
faxului (nefiind exclusă nici folosirea altor mijloace electronice, precum e-mail-ul), dacă autenticitatea
şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitate datelor transmise sunt garantate.
În privinţa efectelor, trebuie precizat că, după ce transferul procedurii penale a fost aprobat de
statul solicitat, nici o altă procedură pentru aceeaşi faptă nu mai poate fi începută de autorităţile
judiciare române.
Totuşi, statul român redobândeşte dreptul de a începe sau, după caz, de a relua urmărirea
penală pentru acea faptă dacă:
 statul solicitat îl informează că nu poate finaliza urmărirea penală ce i-a fost transferată;
 ulterior, ia cunoştinţă de existenţa unui motiv care, potrivit dispoziţiilor legale, ar împiedica
cererea de transfer al procedurii penale.
Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se menţine până la soluţionarea cauzei de
către autorităţile competente ale statului solicitat, iar în caz de condamnare, hotărârea pronunţată în
procedura iniţiată sau continuată în statul solicitat, rămasă definitivă, se înscrie în cazierul judiciar şi
produce aceleaşi efecte ca şi când ar fi fost pronunţată de o instanţă română.

2. Preluarea urmăririi sau a procedurii penale

56
Art. 109 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006.
57
Art. 111 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006;
58
Art. 111 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

39
În ceea ce priveşte cererile de preluare a procedurii penale adresate de un stat străin parchetelor
sau instanţelor de judecată, acestea se vor înainta, după caz, Ministerului Justiţiei sau Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se vor soluţiona după cum urmează:
 cererea de preluare a urmăririi penale se soluţionează de parchetul de pe lângă curtea de
apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită;
 cererea de preluare a judecăţii se soluţionează de secţia penală a curţii de apel în
circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită.
Statul român are obligaţia de a face cunoscut statului solicitant, prin Ministerul Justiţiei sau,
după caz, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, modul de soluţionare a cererii
de transfer al procedurii penale şi va transmite autorităţii străine competente o copie a hotărârii
definitive pronunţate în cauză.
Ca element de noutate, prin intermediul Legii nr. 224/2006, pentru punerea în practică a
Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen, a fost consacrat principiul
non bis in idem59, conform căruia o persoană în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe
teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen, nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceleaşi
fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai
poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea.
Există şi unele excepţii care duc la inoperabilitatea acestui principiu şi anume:
 faptele vizate de hotărârea străină s-au săvârşit în tot sau în parte pe teritoriul României; în
acest caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au săvârşit în parte pe teritoriul statului membru unde s-
a pronunţat hotărârea;
 faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra siguranţei statului sau
împotriva altor interese esenţiale ale României;
 faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar român prin încălcarea
obligaţiilor sale de serviciu.
Dar, excepţiile enumerate nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, statul membru
interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea persoanei în cauză.

Secţiunea a V-a
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie penală

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală


reglementează procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor penale, facilitând aplicarea Convenţiei
europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai
197060.

1. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine

59
Art.114' din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006;
60
Ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999, aprobată prin Legea nr. 35/2000;

40
Conform Legii nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 recunoaşterea
pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine61 sau unui act judiciar străin62 emis de o autoritate
judiciară străină competentă63, poate avea loc dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte;
 a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 664 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950,
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994;
 nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu
este o infracţiune de drept comun;
 respectă ordinea publică a statului român;
 hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale
române;
 nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane în
România;
 nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane într-un alt
stat care a fost recunoscută în România.
Independent de verificarea acestor condiţii, executarea unei hotărârii străine este posibilă
atunci când se referă la un cetăţean român a cărui extrădare a fost, în prealabil, acordată de România
statului străin în care s-a pronunţat hotărârea.
În legătură cu prima condiţie se impune a fi făcută precizarea conform căreia, pe bază de
reciprocitate, hotărârile penale străine pot fi recunoscute în România şi dacă aceasta nu este întrunită;

61
Art.115 alin.1din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „prin hotărâre
penală străină se înţelege o hotărâre pronunţată de instanţa competentă a unui alt stat.”;
62
Art.115 alin.2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „prin act judiciar
străin se înţelege un act judiciar care emană de la o autoritate judiciară străină competentă.”;
63
Art.115 alin.3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „Competenţa
instanţei sau autorităţii judiciare străine se verifică prin intermediul Ministerului Justiţiei.”.
64
Art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4
noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994:
„Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de
către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie
să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura
considerată absolut necesară de către instanţă, atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul :
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei
acuzaţiei aduse împotriva sa ;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;
c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un
apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii ca şi martorii acuzării ;
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.”

41
în acest sens, instanţa competentă solicită Ministerului Justiţiei verificarea îndeplinirii condiţiei
reciprocităţii;
În privinţa procedurii de recunoaştere a unei hotărâri penale străine, legea prevede, pe lângă
procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin, alte două forme şi anume procedura specială de
recunoaştere pe cale principală şi procedura de recunoaştere pe cale incidentală.
a) procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin65
Cererea de recunoaştere a unei hotărâri penale străine, formulată de autoritatea competentă a
statului străin solicitant, este transmisă de Ministerul Justiţiei procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul.
Condamnatul trebuie citat, iar o dată cu citaţia i se va comunica hotărârea străină împreună cu actele
ce o însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege. Acesta are dreptul la un avocat ales sau desemnat din
oficiu şi, după caz, la interpret.
După ce ascultă concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, instanţa dacă constată
că sunt întrunite condiţiile legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în
cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în
parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare
potrivit legii penale române.
În cazul în care, hotărârea penală străină se referă la un bun imobil, cererea se transmite
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia se află imobilul.
Curtea de Apel decide prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu, care poate fi atacată cu recurs.
Hotărârea pronunţată trebuie comunicată parchetului şi Ministerului Justiţiei.
b) procedura specială de recunoaştere pe cale principală66
Recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate sau a
altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în
acest scop de către condamnat sau de către procuror.
În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află
condamnatul, care va urma aceeaşi procedură ca cea prezentată anterior.
c) procedura de recunoaştere pe cale incidentală67
În cadrul unui proces penal în curs, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele
judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face pe cale incidentală, de către
procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte.
În ceea ce priveşte executarea hotărârilor pronunţate în proceduri administrative, pentru fapte
asimilate infracţiunilor, astfel cum sunt acestea definite 68 de Convenţia europeană privind valoarea
internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, aceasta este posibilă numai
65
Art.117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006;
66
Art.118 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006;
67
Art.119 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006;
68
Art.1 punctul b) din Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28
mai 1970: „infracţiune cuprinde, în afară de faptele constituind infracţiuni penale, pe cele care sunt vizate de dispoziţiile
legale menţionate în anexa nr. 2, cu condiţia ca, dacă aceste dispoziţii dau competenţă unei autorităţi administrative, cel
interesat să aibă posibilitatea de a aduce cauza în faţa unei instanţe jurisdicţionale.”
Anexa nr. 2 Lista cuprinzând infracţiuni, altele decât infracţiunile penale
Se asimilează infracţiunilor reprimate prin legea penală următoarele:
- în Franţa - orice comportament ilegal sancţionat printr-o „contravention de grande voirie”;

42
dacă persoana în cauză a avut posibilitatea de a exercita o cale de atac în faţa unei instanţe
judecătoreşti.
Indiferent de procedura urmată, înainte de luarea unei decizii privind recunoaşterea unei
hotărâri penale străine, instanţa competentă poate, la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul
Justiţiei, sau din oficiu, să dispună arestarea preventivă a persoanei care face obiectul hotărârii a cărei
recunoaştere se solicită sau o altă măsură preventivă pentru a evita fuga acesteia de pe teritoriul
României.
Referitor la efecte, trebuie menţionat faptul că hotărârile penale străine recunoscute şi
executate69 în România produc aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţele române.
Astfel, executarea unei hotărâri penale străine în România produce următoarele efecte:
 începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la
executarea pe teritoriul acestuia, exceptând situaţia în care condamnatul se sustrage de la executarea
pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare;
 în cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din
momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse.
Asupra unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de executat, singurul competent să
decidă este statul străin, căruia îi revine şi obligaţia de a anunţa statul român în situaţia în care
intervine o cauză care determină încetarea executării (amnistia sau graţierea70).

2. Executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare române în străinătate


În unul din următoarele cazuri, instanţele române pot solicita recunoaşterea şi executarea de
către un stat străin a unei hotărâri judecătoreşti71:
 condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este apatrid şi are
domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat, extrădarea condamnatului în
România în vederea executării pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde
extrădarea;
 condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau are şi
cetăţenia statului solicitat, iar statul străin refuză să acorde extrădarea acestuia.
Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, dacă împrejurările cauzei o cer, în baza unui tratat încheiat
cu statul străin, atunci când se aplică măsura de siguranţă a expulzării.
În afară de aceste condiţii, referitor la formularea unei cereri de recunoaştere şi executare,
trebuie să se ţină cont şi de următoarele aspecte:
 formularea unei cereri de recunoaştere şi executare este, de asemenea, admisibilă dacă
condamnatul se află în executarea unei pedepse în statul solicitat pentru o altă faptă decât cea care a
determinat condamnarea în România;
 în cazul formulării unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri penale prin care s-a aplicat o
pedeapsă, durata acesteia trebuie să fie mai mare de un an;

- în Republica Federală Germania - orice comportament ilegal pentru care este prevăzută procedura instituită prin legea
asupra violării dispoziţiilor privind ordinea (Gesetz uber Ordnungswidrigkeiten) din 24 mai 1968 (BGBL 1968 I, 481);
- în Italia - orice comportament ilegal căruia îi este aplicabilă Legea nr. 317 din 3 martie 1967.
69
Art. 122 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006: „Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române”;
70
Art. 122 alin. 4 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006: „Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de statul străin, cât şi de statul român.”;
71
Art. 123 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

43
 recunoaşterea se solicită sub condiţia neagravării, în statul străin, a pedepsei aplicate prin
hotărârea pronunţată în România;
 recunoaşterea în străinătate a actelor judiciare emise de autorităţile române competente are
loc în condiţiile tratatului internaţional aplicabil.
Ori de câte ori sunt îndeplinite aceste condiţii, instanţa de executare, din oficiu, sau la cererea
procurorului competent ori a condamnatului, poate formula o astfel de cerere, la care se anexează
actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil, sau, în lipsa unui tratat, hotărârea definitivă şi
mandatul de executare a pedepsei.
Dacă este necesar consimţământul condamnatului, acesta va fi dat în camera de consiliu a
instanţei de executare, exceptând cazul în care condamnatul se află în străinătate; în acestă sistuaţie,
consimţământul poate fi dat în faţa unui funcţionar consular român sau în faţa autorităţii judiciare
străine competente.
În cazul în care condamnatul se află în România şi nu a formulat el însuşi cererea, procurorul
competent procedează la notificarea acestuia. Lipsa unui răspuns al condamnatului echivalează cu
consimţământul la formularea cererii, fapt asupra căruia este informat prin notificare.
Recunoaşterea şi executarea de către statul străin a cererii de recunoaştere formulată de
instanţele române are ca efect renunţarea de către statul român la executarea hotărârii pe teritoriul
României, statul român redobândind dreptul la executarea hotărârii în cazul în care condamnatul se
sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în care a fost informat de neexecutarea
totală sau parţială a acestei pedepse.

Secţiunea a VI-a
Transferarea persoanelor condamnate

Transferarea persoanelor condamnate reprezintă o altă formă de cooperare reglementată de


Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Prin intermediul
acestei legi au fost abrogate Legea nr. 704/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în
străinătate şi Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor internaţionale
în materie de transfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, aprobată prin Legea nr.
113/2000.
La nivel european, sub egida Consiliului Europei au fost adoptate, în materia transferării
persoanelor condamnate, următoarele instrumente juridice: Convenţia europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21.03.198372 şi Protocolul său adiţional,
adoptat la Strasbourg la 18.12.199773.
De asemenea, în acest domeniu, România este semnatară a 15 instrumente juridice
internaţionale bilaterale, dar prevederile Convenţiilor Consiliului Europei prevalează faţă de acestea.
Reglementările în domeniul transferării persoanelor condamnate, cuprinse în Legea 302/2004
se aplică în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar
în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate, precum şi, în completare, situaţiilor nereglementate prin
aceste tratate.
Din aceste motive, în cuprinsul cererii de transferare a condamnatului, statul român va trebui
să indice instrumentul internaţional în temeiul căruia cererea este formulată.

72
Ratificată de România prin Legea nr. 76/1999;
73
Ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001.

44
De menţionat faptul că aceste reglementări nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care
decurg din normele internaţionale privitoare la transferul în străinătate a deţinuţilor, în scopul audierii
acestora în calitate de martori sau al confruntării.
Potrivit dispoziţiilor legale, o persoană condamnată definitiv pe teritoriul României poate fi
transferată, în vederea executării pedepsei, pe teritoriul statului al cărui resortisant este, dispoziţii care,
în temeiul reciprocităţii convenţionale, se vor aplica în mod corespunzător şi în cazul în care un
cetăţean român a fost condamnat în alt stat. Astfel, persoana condamnată se poate adresa statului de
condamnare ori statului de executare, pentru a fi transferată în vederea executării pedepsei74.
Transferarea în vederea executării pedepsei poate fi cerută, fie de către statul de condamnare,
fie de către statul de executare numai în următoarele condiţii:
• condamnatul este resortisant al statului de executare;
• hotărârea este definitivă;
• la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din
durata pedepsei; în cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate
avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
• transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu
starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către
reprezentantul persoanei; consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de
executare al cărui resortisant este;
• faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
• statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei
transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
Cererea de transferare trebuie formulată în scris şi se adresează de către autorităţile competente
a statului solicitant autorităţii competente a statului solicitat; autoritatea competentă în cazul statului
român este Ministerul Justiţiei, iar în cazul statului străin, este de asemenea autoritatea centrală.
Dacă statul român are calitate de stat solicitat, acesta va informa, în scris, în cel mai scurt
termen statul străin solicitant, asupra hotărârii sale privind acceptarea sau refuzul transferării solicitate.
Procedura de transfer a persoanelor condamnate este diferită, în funcţie de calitatea pe care o
are statul român şi anume:
• ca stat de condamnare;
• ca stat de executare.
1. Statul român ca stat de condamnare
În cazul în care condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare, în vederea
transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta autoritatea centrală competentă a
statului de executare, în cel mai scurt termen, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare75.
Orice informare trebuie să cuprindă:
• numele, data şi locul naşterii condamnatului;
• dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare;
• expunere a faptelor care au atras condamnarea;
• natura, durata şi data începerii executării pedepsei.
În situaţia în care condamnatul s-a adresat statului de executare în vederea transferării sale,
statul român va comunica acestui stat, la cerere, aceleaşi informaţii.
Persoana condamnată de către o instanţă română, care face sau poate face obiectul unui
transfer, trebuie să fie informată în scris, despre:

74
Art. 128 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
75
Art. 133 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;

45
• conţinutul exact al convenţiei internaţionale incidente;
• orice demers întreprins de către oricare dintre cele două state pe parcursul procedurii;
• orice hotărâre luată de unul dintre aceste state cu privire la cererea de transferare.
Statul român solicită statului de executare, în scopul soluţionării cererii de transferare, transmiterea
următoarele înscrisuri ajutătoare:
 un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este resortisant al
statului de executare;
 copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că faptele care
au determinat pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracţiuni, potrivit legii statului
de executare;
 declaraţie conţinând informaţiile privitoare la procedura pentru care se va opta, în vederea
punerii în executare a condamnării.
Cu excepţia cazului în care unul dintre cele două state nu îşi dă acordul la transferare, statul
român comunică statului de executare următoarele:
 copia autentică a hotărârii de condamnare definitive, precum şi o copie a dispoziţiilor legale
aplicabile;
 un document menţionând durata condamnării deja executate, inclusiv informaţii asupra
oricărei detenţii provizorii, asupra reducerii pedepsei, sau un alt act privind stadiul executării
condamnării;
 declaraţia privind consimţământul76 la transferare;
 dacă este cazul, orice raport sau constatare medico-legală ori alte acte medicale care atestă
starea fizică şi mintală a condamnatului, tratamentul urmat de acesta pe teritoriul statului român şi
eventualele recomandări pentru continuarea tratamentului în statul de executare, precum şi, în cazul
condamnatului minor, copia referatului de anchetă socială efectuată în cauză.
Aceste informaţii pot fi solicitate de statul român înainte de a se formula cererea de transferare
sau de pronunţare a hotărârii de acceptare ori de refuzare a transferării.
Cererea de transferare, formulată de un resortisant străin condamnat de o instanţă română, se
transmite Ministerului Justiţiei, care va solicita să îi fie transmise, în regim de urgenţă, de către
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, actele şi informaţiile prevăzute de lege. După primirea
acestora, Ministerul Justiţiei le va traduce şi apoi le va transmite, împreună cu cererea de transferare,
autorităţii centrale din statul de executare, de la care va solicita, totodată, transmiterea documentelor 77
necesare, precum şi hotărârea privind acceptarea cererii de transferare.
Această procedura prealabilă nu se parcurge dacă autorităţile române deţin informaţii sau
documente care atrag în mod necesar refuzul transferării. O asemenea soluţie poate fi dată de către

76
Art.135 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală:
“Consimţământul condamnatului
(1) Statul român va proceda în aşa fel încât persoana care ar urma să îşi dea consimţământul la transferare, în temeiul
art. 129 lit. d), să o facă de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din aceasta.
(2) Statul român trebuie să dea statului de executare posibilitatea să verifice, prin intermediul unui consul sau al altui
funcţionar desemnat de acord cu statul de executare, că acest consimţământ a fost dat în condiţiile alin. (1).”
77
Art. 134 alin. 1 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „În scopul
soluţionării cererii de transferare, statul român solicită statului de executare transmiterea următoarelor acte:
a) un document sau o declaraţie care să ateste că persoana condamnată este resortisant al statului de executare;
b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de executare, din care să rezulte că faptele care au determinat
pronunţarea hotărârii în statul de condamnare constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
c) o declaraţie conţinând informaţiile privitoare la procedura pentru care se va opta, în vederea punerii în executare a
condamnării’’.

46
curtea de apel competentă, sesizată de procurorul general al curţii, din oficiu sau la cererea ministrului
justiţiei, sentinţă care se motivează şi este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare.
Dacă soluţia de refuz al transferării rămâne definitivă, Ministerul Justiţiei va informa despre
aceasta, în cel mai scut timp, autoritatea centrală a statului de executare, iar Administraţia Naţională a
Penitenciarelor va informa condamnatul.
În cazul în care procedura de soluţionare a cererii de transferare continuă, toate documentele,
inclusiv cele furnizate de statul de executare, sunt supuse mai întâi examenului de regularitate
internaţională la Ministerul Justiţiei. După observarea îndeplinirii condiţiilor, ministerul transmite
cererea şi actele ajutătoare, însoţite de traduceri, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea
de apel competentă.
La dosar se vor ataşa şi înscrisurile depuse în legătură cu cererea de transferare de către oficiul
consular78 străin care a verificat dacă consimţământul persoanei condamnate a fost dat de bunăvoie şi
în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din aceasta.
Procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă, în vederea
soluţionării cererii de transferare, îi revin următoarele atribuţii:
 primind cererea şi actele menţionate, procedează la luarea unei declaraţii condamnatului,
pentru a se asigura că acesta şi-a dat consimţământul la transferare, personal sau prin reprezentant,
declaraţie pe care o semnează alături de persoana condamnată şi o consemnează într-un proces-verbal;
 înainte de sesizarea curţii de apel, va verifica dacă persoana condamnată face obiectul unui
dosar penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, informând în mod corespunzător instanţa;
 sesizează, curtea de apel în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori, în cazul în
care condamnatul nu a început executarea pedepsei, domiciliul acestuia;
 în cazul în care obţinerea informaţiilor ar conduce la întârzierea procedurii de transfer, va
dispune sesizarea curţii de apel, urmând ca acestea să fie obţinute cel mai târziu până la primul termen
de judecată.
Cererea se judecă în camera de consiliu, cu participarea procurorului, cu citarea persoanei
condamnate79, precum şi, dacă este cazul, cu participarea unui interpret. Judecarea cererii se face de
urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea se motivează în cel mult 5 zile de la pronunţare şi se comunică
Ministerului Justiţiei. Împotriva sentinţei pot declara recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare:
procurorul general al curţii de apel, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi
condamnatul.
Ministerul Justiţiei va informa, în cel mai scurt timp, autoritatea centrală a statului de
executare, cu privire la soluţia definitivă pronunţată de către instanţele române asupra cererii de
transferare, iar dacă transferarea condamnatului a fost acceptată, va informa despre aceasta Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative, care asigură predarea sub escortă.
Ca efect, preluarea condamnatului de către autorităţile statului de executare suspendă
executarea pedepsei în România. De asemenea, statul român nu mai poate să asigure executarea ori să
continue executarea condamnării atunci când statul de executare consideră, potrivit legii, ca terminată
executarea condamnării.
Dreptul de a exercita căile extraordinare de atac în vederea desfiinţării sau modificării hotărârii
definitive de condamnare aparţine statului român, ca stat de condamnare, iar în ceea ce priveşte
condamnatul, acesta poate să exercite sau, după caz, să solicite exercitarea unei căi extraordinare de
atac, chiar după transferare.
78
Art. 135 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
79
Art. 139 alin.4 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006: „Condamnatul poate fi asistat, la cerere, de un apărător ales ori, în lipsă, numit din
oficiu.”;

47
În cazul unei persoane, care după de a fost condamnată printr-o hotărâre penală definitivă
pronunţată de o instanţă română, evadează, în cazul începerii executării pedepsei ori, în cazul în care
nu a început executarea pedepsei, se sustrage de la executarea pedepsei, refugiindu-se pe teritoriul
statului al cărui resortisant este, statul roman va putea adresa acestui stat o cerere de preluare a
executării pedepsei aplicate.
Cererea se formulează de către instanţa de executare, în cazul în care persoana condamnată se
sustrage de la executarea pedepsei, sau de către instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere, în cazul în care persoana condamnată a început executarea pedepsei. Cererea poate include
şi solicitarea ca statul pe teritoriul căruia s-a refugiat persoana condamnată să ia măsura arestării sau
orice altă măsură pentru a garanta că persoana condamnată va rămâne pe teritoriul său până la
comunicarea hotărârii asupra cererii de preluare a executării. La cerere se vor anexa documentele
justificative, iar după traducere acestea se transmit la Ministerul Justiţiei spre a fi comunicate
autorităţii centrale din statul solicitat.
O cerere de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal, pentru
următoarele motive80:
 persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund
defavorabil în opinia publică din România;
 pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în
raport cu cea stabilită prin hotărârea instanţei române;
 există indicii suficiente că, o dată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate
imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii
române;
 persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit
cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata
despăgubirilor;
 dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.

2. Statul român ca stat de executare


În această calitate statul român are următoarele obligaţii:
 să furnizeze, la cererea statului de condamnare, informaţiile şi înscrisurile 81 analizate
anterior, necesare pentru transferul unei persoane condamnate în România;
 să solicite oficiului consular român competent, prin intermediul Ministerului Afacerilor
Externe, să obţină de la condamnat sau de la reprezentantul acestuia o declaraţie în care să se
consemneze consimţământul la transfer, exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra
consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România;
 să solicite oficiului consular român întocmirea un înscris asupra situaţiei sociale şi
familiale a condamnatului, ţinând seama de afirmaţiile acestuia şi indicând posibilităţile sale de
readaptare în România;
 să ceară autorităţii centrale din statul de condamnare să îi furnizeze o copie de pe cazierul
judiciar al condamnatului, precum şi informaţii privitoare la eventualele relaţii întreţinute de acesta cu
medii sociale criminogene.
Referitor la procedura de soluţionare a cererii, este de precizat că, în cazul în care Ministerul
Justiţiei din România primeşte o cerere de transferare din partea unui resortisant român condamnat
într-un alt stat, înştiinţează despre această cerere autoritatea centrală din statul de condamnare, căreia
80
Art. 140 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
81
Art. 134 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;

48
îi solicită totodată informaţiile şi documentele prevăzute de lege 82, precum şi o declaraţie precizând
dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer.
În situaţia în care cererea de transferare este refuzată, Ministerul Justiţiei îl înştiinţează despre
aceasta pe condamnat, iar dacă este aprobată, va transmite autorităţii centrale din statul de condamnare
documentele83 necesare.
Îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare,
transmite documentele procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă, care,
la rândul său, sesizează curtea de apel pentru ca aceasta să recunoască hotărârea străină şi să o pună în
executare. Hotărârea se motivează în termen de 3 zile şi este supusă recursului în termen de 10 zile de
la comunicare. Comunicarea hotărârii către condamnat se face prin fax sau prin alt mijloc de
transmitere, la autoritatea centrală din statul de condamnare, de către Ministerul Justiţiei, în cel mai
scurt timp posibil.
Curtea de apel emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul Justiţiei îl
transmite autorităţii centrale competente din statul de condamnare, în vederea transferării persoanei
condamnate.
Referitor la predarea condamnatului, aceasta va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de
condamnare, iar preluarea acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, cu înştiinţarea Ministerului Justiţiei.
Ca efecte ale transferării persoanei condamnate, autorităţilor competente ale statului român le
revin o serie de obligaţii:
 fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti;
În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul
de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
 fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa
aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi
infracţiune.
În această situaţie, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu
legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la
aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea, cu condiţia ca această
pedeapsă să corespundă, atât cât este posibil, cu felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de
condamnare şi, în nici un caz, să nu agraveze situaţia condamnatului.
În acest context, aplicând procedura prevăzută de legislaţia română, instanţa română va trebui
să respecte următoarele condiţii în ceea ce priveşte întinderea conversiunii pedepsei:
 va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează, în mod explicit sau
implicit, în hotărârea pronunţată în statul de condamnare;
 nu va putea schimba o pedeapsă privativă de libertate printr-o pedeapsă pecuniară;
 va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de
condamnat;
 nu va agrava situaţia penală a condamnatului, nici nu va fi ţinută de limita inferioară a
pedepsei eventual prevăzute de legislaţia statului de condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile
săvârşite.
Când această procedură de schimbare a condamnării are loc după transferarea persoanei
condamnate, statul român va menţine acea persoană în detenţie sau va lua alte măsuri în scopul de a
asigura prezenţa ei pe teritoriul statului român până la finalizarea acestei proceduri.
82
Art. 133 alin. 3 şi art. 134 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
83
Art. 134 alin. 1 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

49
De precizat este faptul că, la cererea statului de condamnare, statul român este obligat să indice
acestuia, înainte de transferarea persoanei condamnate, care dintre cele două proceduri va fi urmată.
În legătură cu executarea pedepsei, se impun a fi făcute următoarele precizări:
• executarea pedepsei este guvernată de legea statului român;
• executarea pedepsei încetează de îndată ce statul român a fost informat de către statul de
condamnare despre orice hotărâre sau măsură care atrage imposibilitatea continuării executării.
• statul român are obligaţia de a furniza informaţii statului de condamnare în ceea ce priveşte
executarea pedepsei în următoarele situaţii:
a) când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată;
b) în cazul în care condamnatul a evadat;
c) dacă statul de condamnare solicită un raport special.
Cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată opţional, în principal, din
următoarele motive84:
 procesul în care s-a pronunţat condamnarea nu s-a desfăşurat în conformitate cu dispoziţiile
pertinente din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
 împotriva condamnatului s-a pronunţat în România o hotărâre de condamnare pentru
aceeaşi faptă ori este în curs o procedură penală având ca obiect aceeaşi faptă pentru care acesta a fost
condamnat în străinătate;
 persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar
legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative;
 persoana condamnată a comis o infracţiune gravă, de natură să alarmeze societatea, sau a
întreţinut relaţii strânse cu membri ai unor organizaţii criminale, de natură să facă îndoielnică
reinserţia sa socială în România.
În altă ordine de idei, trebuie specificat faptul că, statul român poate admite şi o cerere de
tranzit85 pe teritoriul său, al unui condamnat, formulată de către un stat terţ, dacă acesta din urmă a
convenit cu un alt stat asupra transferării spre sau dinspre teritoriul său.
Cu toate acestea, statul român poate refuza acordarea tranzitului, în următoarele două situaţii:
• persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România;
• fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune, potrivit legii penale române.
Cererile de tranzit şi răspunsurile se comunică în scris, iar asupra acordării tranzitului decide
Ministerul Justiţiei, care comunică de îndată hotărârea luată autorităţii competente a statului solicitant
şi Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.
Ministerul Justiţiei, în cazul solicitării tranzitului, dă asigurări cu privire la:
 menţinerea condamnatului în detenţie pe perioada strict necesară tranzitării teritoriului său;
 persoana condamnată, în sensul că, aceasta nu va fi nici urmărită, nici deţinută, nici supusă
vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii pe teritoriul statului român, pentru fapte sau condamnări
anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare.

84
Art. 152 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;
85
Art. 154 alin. 6 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală: „Cererea de
tranzit nu este necesară dacă se foloseşte spaţiul aerian românesc şi nu este prevăzută nici o aterizare pe teritoriul
României”.

50
Secţiunea a VII-a
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală

Prin asistenţă judiciară penală, în sens restrâns, se înţelege asistenţa pe care organele
judiciare dintr-un stat o acordă în cursul procesului penal organelor judiciare din statul în care are loc
activitatea judiciară şi care constă în efectuarea, predarea sau comunicarea de acte procedurale
necesare soluţionării acelei cauze86.
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală se solicită de către autorităţile judiciare
competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat, în baza
tratatelor internaţionale sau, în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate.
Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida
Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de
tratate bilaterale.
Cea mai cunoscută convenţie multilaterală în domeniul asistenţei judiciare în materie penală
este Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20
aprilie 195987. Convenţia este aplicată de România în relaţia cu celelalte 45 de state membre ale
Consiliului Europei, dar şi cu statele nemembre care au ratificat-o. Ea este completată de Protocolul
adiţional din 17 martie 1978 şi de al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001.
Potrivit acesteia, părţile contractante se angajează să-şi acorde reciproc asistenţa judiciară cea
mai amplă cu putinţă în orice procedură privitoare la infracţiuni a cără reprimare este, în momentul
solicitării asistenţei, de competenţa autorităţilor judiciare ale părţii solicitante88.
Cererile de asistenţă judiciară adresate statelor care nu sunt parte la instrumentele Consiliului
Europei vor fi formulate în baza tratatelor bilaterale, în baza convenţiilor O.N.U. aplicabile sau, în
lipsa oricărui instrument juridic multilateral sau bilateral, pe bază de reciprocitate.
În cadrul Consiliului European de la Tampere, Finlanda, din 15 şi 16 octombrie 1999, s-a
statuat că recunoaşterea reciprocă a hotărârilor este piatra unghiulară a cooperării judiciare între statele
membre ale Uniunii Europene.
În timpul Preşedinţiei olandeze a Consiliului Uniunii Europene, a fost adoptat Programul
Haga, care îşi propune accelerarea măsurilor menite a da viaţă unui spaţiu judiciar comun.
Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene se desfăşoară în baza unor
instrumente comunitare care, în ultima perioadă, în contextul deciziilor luate la Tampere şi la Haga, au
din ce în ce mai mult la bază principiul recunoaşterii reciproce. Dacă iniţial preponderente erau
convenţiile, în ultimii ani s-a optat pentru soluţia adoptării unor decizii-cadru şi decizii ale Consiliului,
care prezintă avantajul că nu mai este necesară ratificarea de către statele membre. (de exemplu,
Convenţia Uniunii Europene de asistenţă judiciară în materie penală din 29 mai 2000 a intrat în
vigoare abia în august 2005, întrucât abia atunci s-a îndeplinit condiţia celor 8 ratificări) şi facilitează
armonizarea legislaţiei.
Convenţia Uniunii Europene de asistenţă judiciară în materie penală din 29 mai
2000 reprezintă principalul instrument juridic în domeniu între statele membre ale Uniunii Europene.
Dispoziţiile acestei noi convenţii de asistenţă judiciară în materie penală au drept obiectiv ajungerea la

86
Nicolae Volonciu- Tratat de procedură penală. Parte specială. Vol. II, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, pag. 484;
87
România a ratificat Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală prin Legea nr. 236 din 9 decembrie
1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 21 decembrie 1998, modificată prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 90 din 11 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 11 iunie
1999;
88
Art. 1 pct. 1 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.

51
o asistenţă judiciară cât se poate de rapidă, eficientă şi completă între statele Uniunii Europene pentru
a lupta cât mai bine împotriva criminalităţii.
Această convenţie a fost adoptată de Consiliul Uniunii Europene în vederea facilitării
Convenţiei Consiliului Europei din 20 aprilie 1959, pe care o completează. Instrumentul juridic
comunitar permite comunicarea actelor de procedură prin poştă şi reglementează forme moderne de
asistenţă: audierile prin videoconferinţă şi prin telefon, livrările controlate, supravegherea
transfrontalieră, transmiterea spontană de informaţii, etc. Convenţia UE de asistenţă judiciară este
transpusă integral în Titlul VII89 al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 224/2006. Ceea ce este
important este că, în cele mai multe dintre situaţii, convenţia permite contactul direct între autorităţile
judiciare solicitante şi solicitate.
În spaţiul Schengen sunt aplicabile dispoziţiile privind cooperarea judiciară ale Convenţiei de
punere în aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a
controalelor la frontierele comune, Schengen, 19 iunie 1990. Dispoziţiile Convenţiei Schengen au fost
introduse în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prin
Legea nr. 224/2006 şi vor fi aplicabile de la data la care România va face parte din spaţiul Schengen.
Asistenţa judiciară poate fi solicitată (acordată) în baza unui tratat, bi sau multilateral, aplicabil
între România şi statul solicitat, ori în lipsa unui astfel de instrument, pe bază de reciprocitate. Potrivit
art. 6 din Legea nr. 302/2004, în cazul în care statul român formulează o cerere de asistenţă judiciară,
în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru
fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente.
Asigurarea de reciprocitate se dă în principiu numai dacă statul solicitant solicită o astfel de
garanţie, în sensul că România poate şi că îşi exprimă disponibilitatea de a executa o cerere similară
formulată de către Statul solicitant. O astfel de asigurare se solicită şi în cazul în care România este
stat solicitant. Aceasta depinde însă, în ambele cazuri, de practica care există în relaţia dintre România
şi statul solicitat/solicitant. Este posibil ca executarea unei cereri să se facă şi în lipsa unei astfel de
asigurări atunci când, potrivit practicii şi în virtutea relaţiilor bilaterale dintre cele două state, există
certitudinea că cererea va fi executată.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 302/2004, lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei
cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară
datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate
contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c)
poate servi la clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.
În general cererile de asistenţă sunt formulate de către autorităţile judiciare: procuror,
judecător, judecător de instrucţie (acolo unde este cazul), existând însă şi posibilitatea ca cererile de
asistenţă să fie formulate de către autorităţile administrative, în cadrul procedurilor desfăşurate pentru
fapte a căror sancţionare incumbă acestora şi numai dacă decizia luată, indiferent de denumirea pe
care o poartă, este supusă unei căi de atac în faţa unei instanţe competente. În acest sens, art. 184 4 din
Legea nr. 302/2004 prevede că asistenţa judiciară se acordă şi în proceduri privind fapte pedepsibile
conform legii române sau legii statului membru solicitant ca fiind încălcări ale normelor juridice,
constatate de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată inclusiv în faţa unei instanţe
penale (ceea ce înseamnă că nu este obligatoriu ca instanţa respectivă să aibă competenţă exclusiv în
materie penală). Dispoziţii în acest sens se regăsesc şi în Convenţia de asistenţă UE din 2000,
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen şi Protocolul adiţional la Convenţia europeană
de asistenţă.

89
Titlul VII „Asistenţa judiciară în materie penală”.

52
În cazul în care autorităţile române sunt cele care solicită asistenţă este necesar ca cererile să
fie întocmite cât mai clar, şi în măsura în care nu se recurge la formulare, să aibă în vedere atât
elementele obligatorii ale oricărei cereri de asistenţă, cât şi cele specifice, în funcţie de activitatea care
se solicită să fie efectuată. De asemenea atunci când legea română obligă la anumite formalităţi sau
proceduri (ex: modul de ascultare, explicaţii prealabile, jurământul martorului), în lipsa cărora actul
îndeplinit de către autorităţile străine nu ar putea fi folosit în cadrul procedurii penale române, este
recomandabil să se facă referire în cererea de asistenţă sau să se întocmească o notă separată care să
cuprindă dispoziţiile din Codul de procedură penală care obligă la astfel de formalităţi sau proceduri.
Desigur că, autorităţile solicitate vor da curs acestor cerinţe în măsura în care acestea nu contravin
propriilor principii de drept. În general însă, asistenţa este acordată într-o manieră cât mai largă cu
putinţă, fără ca astfel de cerinţe să constituie motive de refuz.
În cazul în care autorităţile române sunt cele solicitate, acestea trebuie să verifice pe lângă
forma cererii şi conţinutul acesteia pentru a se constata dacă cererea se încadrează în principiile de
drept fundamentale şi poate fi executată. În situaţia în care se constată existenţa unor motive de refuz,
de genul asistenţa judiciară a fost solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive
de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice sau de apartenenţă la un anumit
grup social sau situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul din motivele enunţate; cererea se
referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice sau la o
infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.
În principiu, asistenţa judiciară poate fi acordată în cea mai largă manieră posibilă chiar dacă
faptele descrise în cererea de asistenţă nu sunt sancţionate în România. Totuşi, art. 163 din Legea nr.
302/2004 prevede că în cazul cererilor având ca obiect percheziţiile, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi
sechestrul, acordarea asistenţei este supusă următoarelor condiţii:
a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la
extrădare în România, ca stat solicitat, prin urmare trebuie să existe dubla incriminare şi
b) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea statului român.
Dubla incriminare nu înseamnă că România şi statul solicitant trebuie să aibă prevederi penale
identice sau ca obiectul infracţiunii să fie acelaşi (aceleaşi bunuri sau valori), fiind suficient ca faptele
descrise în cererea de asistenţă să intre sub incidenţa (să corespundă) uneia din prevederile legii
române. Sub aspectul aplicării legii penale în timp, are relevanţă data la care se dispune una din
măsurile solicitate.
Dispoziţiile art. 163 nu se aplică în relaţia cu statele parte la Convenţia de punere în aplicare a
Acordului Schengen, din 19 iunie 1990. În relaţia cu aceste state pentru executarea cererilor de comisii
rogatorii având ca obiect percheziţii sau sechestre pot fi impuse, totuşi, următoarele condiţii:
a) legislaţia română şi cea a statului solicitat/solicitant să prevadă pentru fapta care a
determinat cererea de comisie rogatorie o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă cu
caracter restrictiv de libertate, al cărei maxim este de cel puţin 6 luni, sau legislaţia unuia dintre state
să prevadă o sancţiune echivalentă, iar în legislaţia celuilalt stat fapta să fie pedepsită ca fiind o
încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată
cu recurs în faţa unei instanţe competente, inclusiv a unei instanţe penale;
b) efectuarea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română.
Potrivit principiului specialităţii, autorităţile statului solicitant nu au dreptul să folosească
actele obţinute ca urmare a executării cererii în alte scopuri decât cele pentru care a fost solicitată
asistenţa (spre exemplu, în vederea cercetării unei persoane, folosirea ca mijloace de probă într-o altă
cauză privind o infracţiune pentru care asistenţa nu este admisibilă).
În ceea ce priveşte acordarea asistenţei, este greşit să se aprecieze că statul solicitant trebuie să
solicite asistenţa doar după ce a epuizat mijloacele sale interne pentru cercetarea penală a infracţiunii

53
care face obiectul cauzei. Ceea ce este important este ca asistenţa acordată să răspundă solicitărilor
autorităţilor străine, aceasta în măsura în care nu aduce atingere unor interese fundamentale ale
României (limitele cooperării judiciare) sau nu încalcă principiile de drept fundamentale. În accelaşi
timp, autorităţile române trebuie să se limiteze la ceea ce s-a solicitat, iar în măsura în care, pentru
acordarea asistenţei, sunt necesare informaţii suplimentare, să solicite transmiterea acestora.
Răspunsul la cererea de asistenţă trebuie să cuprindă numai acele acte solicitate de către
autorităţile străine sau cele care ar putea avea relevanţă pentru acestea (în niciun caz nu se va
transmite întreg dosarul).
Asistenţa judiciară poate fi solicitată în baza:
▪ tratatelor bilaterale, în măsura în care acestea nu au fost abrogate prin tratatele multilaterale
la care România şi statul solicitant sunt parte;
▪ convenţiile multilaterale adoptate la nivelul Consiliului Europei şi al Organizaţiei Naţiunilor
Unite la care atât România cât şi statul solicitant/solicitat sunt parte, care reglementează asistenţa
judiciară în materie penală sau care conţin prevederi în acest sens, adoptate pentru anumite categorii
de infracţiuni;
▪ reciprocităţii.
În relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene se vor aplica convenţiile adoptate la nivelul
Consiliului Europei care reglementează asistenţa judiciară în materie penală şi cele adoptate în cadrul
Uniunii Europene90, precum şi Deciziile-Cadru91 adoptate pentru anumite domenii.
În legislaţia internă, asistenţa judiciară în materie penală este reglementată prin Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Dispoziţii cu privire la
asistenţa judiciară se regăsesc şi în alte legi care reglementează anumite categorii de infracţiuni, însă
aceste dispoziţii se raportează la legea specială.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 302/2004, aceasta se aplică în baza şi pentru executarea normelor
interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la
care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate.
Totodată, potrivit art. 5, lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate
efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul
solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. În acest
caz, Legea nr. 302/2004 constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare române.
În principiu există trei căi de transmitere a cererilor de asistenţă judiciară: directă, prin
intermediul autorităţilor centrale şi pe cale diplomatică.
a. Cazurile de transmitere directă între autorităţile judiciare a cererilor de asistenţă
judiciară
- în caz de urgenţă, dar numai dacă o astfel de transmitere este prevăzută în tratatul aplicabil
între România şi statul solicitat/solicitant (acceptată de statul respectiv). În caz de urgenţă, cererea de
asistenţă judiciară poate fi transmisă şi prin canalele Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală.
Chiar şi în asemenea caz, o copie trebuie transmisă simultan la Ministerul Justiţiei sau la Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

90
Convenţia de asistenţă reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la Bruxelles, la
29 mai 2000 (OJ C 197 din 12 iulie 2000); Protocolul la Convenţia asistenţă reciprocă în materie penală între Statele
Membre, ale Uniunii Europene, din 16 octombrie 2001 (OJ C326 din 21 noiembrie 2001), Convenţia de aplicare a
Acordului Schengen încheiat la 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierelor comune, semnată
la 19 iunie 1990;
91
Decizia-Cadru din 22 iulie 2003 privind executarea în cadrul Uniunii Europene a mandatelor de indisponibilizare a
mijloacelor de probă şi a bunurilor ( OJ L 196 din 2 august 2003; Decizia cadru din 13 iunie 2002 privind echipele
comune de anchetă (OJ L 162 din 20 iunie 2002);

54
- în toate cazurile (indiferent dacă cererea are sau nu caracter urgent), dacă instrumentul juridic
internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de
transmitere.
În acest sens, art. 14 din Legea nr. 302/2004 prevede că cererile de asistenţă judiciară în
materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor judiciare
solicitate92, în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia dintre statul solicitant
şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere. În afara acestor cazuri cererile de asistenţă
judiciară în materie penală pot fi transmise direct de autorităţile judiciare solicitante autorităţilor
judiciare solicitate în caz de urgenţă, însă o copie a acestora va fi transmisă simultan la Ministerul
Justiţiei sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz. Aceeaşi procedură va
fi urmată şi pentru transmiterea răspunsului la cererile urgente de asistenţă judiciară în materie penală.
b. Prin intermediul autorităţilor centrale
Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 302/2004, cererile de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală vor fi transmise prin intermediul următoarelor autorităţi centrale:
a) Ministerul Justiţiei, dacă se referă la activitatea de judecată ori la faza executării hotărârilor
penale;
b) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă se referă la activităţi din faza de
cercetare şi urmărire penală;
c) Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, dacă se referă la cazierul judiciar.
c. Pe cale diplomatică
Indiferent de faza procesuală, în cazul în care asistenţa este solicitată unor state cu care
România nu are încheiate tratate bilaterale ori nu sunt parte la tratate multilaterale, cererile de asistenţă
se transmit Ministerului Justiţiei, pentru a fi remise ulterior, pe cale diplomatică, statului solicitat.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 302/2004, competenţa autorităţilor române pentru a
formula o cerere în domeniul cooperării judiciare sau de a executa o asemenea cerere este stabilită de
dispoziţiile titlurilor legii speciale, precum şi de alte acte normative pertinente.
Cererea de asistenţă judiciară trebuie să cuprindă următoarele informaţii93:
▪ denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare solicitate;
▪ obiectul şi motivele cererii;
▪ calificarea juridică a faptelor;
▪ datele de identificare a învinuitului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau
expertului, după caz;
▪ încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor.
La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcţie de natura şi obiectul
cererii. Actele anexate cererii de asistenţă judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară
solicitantă (ştampila şi semnătura organului judiciar), fiind scutite de orice alte formalităţi de
supralegalizare.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 302/2004, cererile de asistenţă adresate României şi actele anexe
trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză. În cazul în care
documentele menţionate sunt traduse într-o altă limbă decât limba română, autoritatea centrală
competentă potrivit dispoziţiilor art. 13 din aceeaşi lege sau autoritatea judiciară competentă, în cazul
transmiterii directe, ia măsuri pentru traducerea acestora în regim de urgenţă. Pe cale de consecinţă, în
cazul în care o autoritate judiciară română primeşte direct o cerere de asistenţă traducerea se
92
Convenţia de asistenţă judiciară din 29 mai 2000 impune ca principiu transmiterea directă a cererilor de asistenţă de la
o autoritate judiciară la o altă autoritate judiciară.
93
Art. 159 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006.

55
efectuează de către autoritatea română respectivă. De regulă însă, în astfel de cazuri cererile sunt
traduse în limba română. Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română,
traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză
fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune
altfel.
Potrivit aceluiaşi articol cererile formulate de autorităţile române, şi actele anexe vor fi însoţite
de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul
solicitat. Se va ţine cont de declaraţiile statelor.
În cazul în care răspunsul la cererile formulate de autorităţile române nu este redactat în limba
română sau însoţit de o traducere în limba română, autoritatea centrală competentă potrivit
dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 302/2004 sau autoritatea judiciară competentă, în cazul transmiterii
directe, ia măsuri pentru traducerea acestuia.
Cererile adresate autorităţilor române în domeniul cooperării judiciare, se îndeplinesc potrivit
normelor române de drept procesual penal, dacă prin legea sus menţionată nu se prevede altfel.
Potrivit art. 162 din Legea nr. 302/2004, dacă autorităţile străine solicită în mod expres,
autorităţile române solicitate le vor informa despre data şi locul îndeplinirii cererii de asistenţă.
Autorităţile şi persoanele desemnate vor putea să asiste şi să colaboreze la executarea cererii, în
limitele permise de legea română. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române.
În ceea ce priveşte categoria persoanelor care pot asista la executarea cererii de asistenţă
aceasta este destul de largă, fiind însă obligatoriu ca o astfel de participare să fie conformă cu legea
statului solicitant: organele de poliţie, procurorii, judecătorii, avocaţii, inculpaţii, persoanele vătămate.
Potrivit dispoziţiilor legale94, asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi
următoarele activităţi:
• comisiile rogatorii internaţionale;
• audierile prin videoconferinţă;
• înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;
• notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;
• cazierul judiciar;
• alte forme de asistenţă judiciară.

Formele de asistenţă judiciară internaţională în materie penală

1. Comisia rogatorie internaţională


Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară
care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi
din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare
privitoare la un anumit proces penal.
Obiectul unei cereri de comisie rogatorie îl constituie, în principal, următoarele activităţi
judiciare95:
 localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea părţii
vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea;
94
Art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006;
95
Art. 161 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

56
expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii
necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor
de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;
 transmiterea mijloacelor materiale de probă;
 comunicarea de documente sau dosare.
Referitor la documentele sau dosarele solicitate96 în baza unei comisii rogatorii, acestea vor fi
transmise de statul român numai în copii sau fotocopii certificate, dar în situaţia în care statul
solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, în măsura în care se poate, se va da
curs acestei cereri. Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor comunicate vor fi restituite
cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, cu excepţia cazului în care statul român
renunţă la ele. Totodată, statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a
documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală
în curs.
Despre data şi locul constituirii comisiei rogatorii părţile sunt obligate să se informeze
reciproc, iar autorităţile şi persoanele menţionate de partea contractantă solicitantă vor putea să asiste
şi să colaboreze la efectuarea activităţilor comisiei rogatorii, în limitele permise de legea părţii
contractante solicitate.
Cu privire la îndeplinirea comisiilor rogatorii ce au ca obiect percheziţiile, ridicarea de obiecte
şi înscrisuri şi sechestrul97, Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959, oferă posibilitatea fiecărei părţi contractante ca printr-o declaraţie
adresată secretarului general al Consiliului Europei, să-şi rezerve dreptul de a supune îndeplinirea
acestora uneia sau mai multora dintre următoarele condiţii98:
 infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancţionabilă potrivit legii
părţii solicitante şi a părţii solicitate;
 infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la
extrădare în ţara solicitată;
 îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea părţii solicitate.
Având această posibilitate, România a optat, prin Legea nr. 236/1998 pentru ratificarea
Convenţiei europene de asistenţă judiciară, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 în materie penală,
pentru ultimele două condiţii, care au fost ulterior transpuse şi în Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară în materie penală.

2. Audierile prin videoconferinţă


Această formă de asistenţă judiciară, concepută ca o alternativă la cererea obişnuită de comisie
rogatorie internaţională, reprezintă o noutate în legislaţia românească, în sensul că a fost reglementată
pentru prima dată prin Legea 302/2004 privind cooperare judiciară internaţională în materie penală.
Aceste reglementări au la bază prevederile în materie cuprinse în acquis-ul recent şi anume Convenţia
Uniunii Europene din 29 mai 2000 si cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de
asistenţă judiciară în materie penală adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001.
96
Art. 173 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006: „Statul român solicitant nu va folosi documentele şi informaţiile primite de la statul solicitat
decât în scopul îndeplinirii obiectului comisiei rogatorii”;
97
Art. 172 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006: „Bunurile provenite din săvârşirea infracţiunii care face obiectul cererii de comisie rogatorie vor
fi confiscate potrivit prevederilor legislaţiei în vigoare”;
98
Art. 5 din Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959.

57
Conform reglementărilor legale99, în cazul în care o persoană care se află pe teritoriul
României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat
străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul
acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă.
Statul român poate accepta o astfel de solicitare dacă:
• cererea nu contravine principiilor sale fundamentale de drept;
• statul român dispune de mijloacele tehnice necesare 100 care să permită efectuarea audierii prin
videoconferinţă.
De menţionat că, în cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze motivul
pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la
audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.
Autorităţile judiciare române competente în cazul acestei forme de cooperare sunt următoarele:
 în cursul urmăririi penale, competenţa revine Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie;
 în cursul judecăţii, competenţa aparţine curţilor de apel.
Ori de câte ori are loc o audiere prin videoconferinţă, trebuie să se ţină cont de următoarele
reguli:
 audierea se desfăşoară în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent, după
caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să
asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt
încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată
măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română;
 autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant trebuie să convină,
după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului;
 audierea se va efectua direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant
sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;
 martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;
 persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care
îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.
În situaţia în care statul român are calitatea de stat solicitat, autoritatea judiciară română va
întocmi un proces-verbal în care se va consemna data şi locul audierii, datele privind identitatea
persoanei audiate, informaţiile referitoare la depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în care s-a
desfăşurat audierea şi îl va transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant.
De menţionat că, prin intermediul videoconferinţei poate fi audiat şi învinuitul (inculpatul), dar
numai dacă acesta consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi
cele ale statului solicitant.

99
Art. 165 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006;
100
Art. 10 alin. 2 din Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală adoptat
la Strasbourg, 8 noiembrie 2001 „Dacă partea solicitată nu dispune de mijloacele tehnice care să permită videoconferinţa,
partea solicitantă poate pune la dispoziţie părţii solicitate aceste mijloace, cu acordul acesteia din urmă”.

58
În final, trebuie reliefat că în baza art. 5101 al celui de-al al doilea Protocol adiţional la
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie
2001, prin Legea nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 se prevede la art.
165, alin. 10 că „cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziţie a
acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreţilor şi indemnizaţiile plătite martorilor şi
experţilor, precum şi cheltuielile de deplasare în statul solicitat, vor fi rambursate de statul străin
solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunţat expres la rambursarea acestor cheltuieli în
totalitate sau parţial”.
3. Transmiterea spontană de informaţii
Reglementată ca o noutate în Legea nr. 302/2004, aceasta formă de asistenţă judiciară
reprezintă o posibilitate prin care autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să
transmită autorităţilor competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul unei anchete,
atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau
când informaţiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară.
Transmiterea acestor informaţii este condiţionată însă, de următoarele aspecte:
 partea care furnizează informaţia poate, conform dreptului său naţional, să supună
anumitor condiţii utilizarea sa de către partea destinatară;
 partea destinatară este obligată să respecte aceste condiţii.
Prevederile art. 11 al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, oferă posibilitatea oricărui stat
contractant ca, în orice moment, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului
Europei, să declare că îşi rezervă dreptul de a nu se supune condiţiilor impuse de partea care
furnizează informaţia, cu excepţia cazului în care a fost înştiinţată în prealabil despre natura
informaţiei ce va fi furnizată şi a acceptat ca aceasta din urmă să îi fie transmisă.

4. Livrări supravegheate
Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001, cuprinde la art.18, condiţiile generale în baza cărora statele
semnatare pot da curs acestei forme de asistenţă judiciară internaţională si anume:
 fiecare parte se obligă ca, la cererea unei alte părţi, să autorizeze livrările supravegheate pe
teritoriul său, în cadrul anchetelor penale referitoare la infracţiuni care pot da loc la extrădare;
 decizia de a recurge la livrările supravegheate este luată în fiecare caz de către autorităţile
competente ale părţii solicitate, cu respectarea dreptului naţional al acestei părţi;
 livrările supravegheate se desfăşoară potrivit procedurilor prevăzute de partea solicitată;
 dreptul de a acţiona, de a conduce şi de a controla operaţiunea aparţine autorităţilor
competente102 ale părţii solicitate.
101
„Părţile nu îşi cer reciproc rambursarea cheltuielilor ce decurg din aplicarea prezentei convenţii sau a protocoalelor
sale, cu excepţia cheltuielilor ocazionate de intervenţia experţilor pe teritoriul părţii solicitate; cheltuielilor importante
sau extraordinare.
Totuşi, costul stabilirii legăturii video sau telefonice, costurile legate de punerea la dispoziţie a legăturii video sau
telefonice pe teritoriul părţi solicitate, plata interpreţilor pe care îi pune la dispoziţie şi indemnizaţiile plătite martorilor,
precum şi cheltuielile lor de deplasare în partea solicitată sunt rambursate de către partea solicitantă părţii solicitate, cu
excepţia cazului în care părţile convin altfel.”
102
Art. 18 alin.4 din Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală adoptat
la Strasbourg la 8 noiembrie 2001: „Orice parte, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de
ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, prin declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, va
indica autorităţile pe care le desemnează ca fiind competente pentru aplicarea prezentului articol. Ulterior, orice parte

59
Preluând aceste dispoziţii, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală precizează ca autorităţile judiciare române competente 103 autorizează livrarea
supravegheată prin ordonanţă motivată, care trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile din Codul de
procedură penală104, următoarele105:
 indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
 detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate şi, după caz, la
bunurile care urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile care urmează a le înlocui pe
acestea;
 timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea
efectuării livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
 datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.
Trebuie menţionat faptul că, în nici o situaţie, nu se poate autoriza efectuarea livrărilor
supravegheate în cazul în care prin acestea s-ar pune în pericol siguranţa naţională, ordinea sau
sănătatea publică.
Logic fiind, toate aceste reglementari se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
asistenţa sub aceasta formă este solicitată de autorităţile judiciare române.

5. Anchetele sub acoperire


Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
reglementează şi procedura de realizare a anchetelor sub acoperire având la bază, în special,
prevederile Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în materie
penală, precum şi prevederile celui de-al doilea Protocol adiţional al acesteia adoptat la 8 noiembrie
2001. Conform acestor prevederi, partea solicitantă şi partea solicitată îşi pot acorda asistenţă
reciprocă pentru desfăşurarea de anchete penale de către agenţi sub acoperire sau sub o identitate
fictivă convenind, potrivit legilor şi procedurilor lor naţionale, asupra:
• duratei anchetei sub acoperire;
• modalităţilor concrete de desfăşurare;
• statutului juridic al agenţilor implicaţi.
De reţinut că, anchetele sub acoperire sunt efectuate, întotdeauna, conform legii şi procedurilor
naţionale ale părţii pe teritoriul căreia se desfăşoară, iar părţile implicate vor coopera pentru a asigura
pregătirea şi conducerea, precum şi pentru a stabili măsuri privind securitatea agenţilor sub acoperire.
Legea nr. 368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001,
stabileşte la art. 2 alin 6 că „autoritatea competentă pentru aplicarea acestei forme de asistenţă
judiciară este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” şi că „efectuarea de acte de
cercetare penală sub acoperire, pe baza unei cereri de asistenţă judiciară internaţională adresate
României, trebuie autorizată de procurorul competent, potrivit legii române." În acest sens, Legea nr.
poate, în orice moment şi în acelaşi mod, să schimbe elementele declaraţiei sale”.
103
Art. 2 alin.5 din Legea nr. 368/2004 pentru ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de
asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001: „Autoritatea competentă pentru aplicarea
art. 18 este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Livrările supravegheate care fac obiectul unei cereri
de asistenţă judiciară internaţională adresate României trebuie autorizate de procurorul competent, potrivit legii române.”
104
Art. 203 CPP - În desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale
prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta. Ordonanţa trebuie şi fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi locul
întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii
procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa va cuprinde de asemenea menţiunile
speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.
105
Art. 16 alin.2 din Legea nr.39/21.01.2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.

60
39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalităţii organizate precizează că, autorizarea pentru
folosirea poliţiştilor sub acoperire se dă de către procurorul desemnat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, prin ordonanţă motivată, care trebuie să cuprindă următoarele
informaţii:
 indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
 identitatea sub care poliţistul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;
 numele lucrătorului din structura specializată, desemnat ca persoană de legătură a
poliţistului sub acoperire;
 activităţile pe care le poate desfăşura poliţistul sub acoperire;
 perioada desfăşurării activităţilor autorizate.
Folosirea agenţilor sub acoperire106 poate fi aprobată, în vederea strângerii datelor privind
săvârşirea de infracţiuni şi identificarea făptuitorilor, atunci când există indicii temeinice că s-a
săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni grave de către unul sau mai mulţi membri ai
unui grup infracţional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi
prin alte mijloace.
Fără a intra în amănuntele privitoare la acţiunile agenţilor sub acoperire, trebuie făcută
menţiunea că, aceştia lucrează sub coordonarea directă a procurorului care a autorizat activitatea.

6. Echipele comune de anchetă


Completând prevederile Legii nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, Legea nr. 302/2004 reglementează constituirea echipelor comune de anchetă şi procedura
de funcţionare a acestora. Textul transpune în dreptul intern Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii
Europene din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă, ce reprezintă un instrument
important de luptă împotriva crimei organizate, precum şi dispoziţiile pertinente ale Convenţiei
Uniunii Europene din 29 mai 2000 şi ale celui de-al doilea Protocol adiţional al acesteia din 8
noiembrie 2001.
În cadrul Consiliului European de la Tampere din 13 iunie 2002, s-a optat pentru adoptarea
unei decizii-cadru speciale privind echipele comune de anchetă, deoarece Convenţia Uniunii Europene
din 29 mai 2000, care printre altele reglementează şi înfiinţarea acestor echipe, nu a intrat încă în
vigoare, nefiind încă ratificată de toate statele. Totuşi, această decizie-cadru îşi va înceta efectele în
momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru toate statele membre ale Uniuni Europene.
Potrivit art. 1 al acestei decizii-cadru, „prin acord, autorităţile competente din două sau mai
multe state membre pot înfiinţa echipe comune de anchetă pentru un scop precis, pe o perioadă
determinată, care poate fi prelungită prin acordul părţilor, în vederea efectuării unei anchete penale în
unul sau mai multe dintre statele membre care au înfiinţat echipa.”.
În aplicarea acestor norme europene, legea română prevede că „în vederea facilitării
soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv
precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate”.
Componenţa echipei de anchetă este decisă de comun acord şi poate fi creată, în special, când:
 în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete
dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state;
 mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în
statele în cauză.
106
Agenţi sub acoperire sunt poliţiştii din cadrul structurilor specializate ale Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative.

61
Referitor la cererea de formare a unei echipe comune de anchetă, aceasta poate fi formulată de
orice stat implicat şi trebuie să cuprindă propuneri referitoare la componenţa echipei107.
Activitatea desfăşurată de echipa comună de anchetă, pe teritoriul statului român, este supusă
următoarelor reguli generale:
 conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţii judiciare române competente
(procuror);
 acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române; membrii echipei şi membrii detaşaţi
ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea conducătorului echipei.
Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
adoptat la Strasbourg, la 8 noiembrie 2001 mai prevede la art. 20, pct.3, lit c) şi o a treia regulă şi
anume că „partea pe teritoriul căreia intervine echipa creează condiţiile organizatorice necesare pentru
a-i permite să acţioneze”.
Cu privire la membrii detaşaţi pe lângă echipa comună de anchetă, se impun a fi făcute o serie
de precizări şi anume:
 aceştia sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepţia
cazului când conducătorul echipei decide contrariul;
 atunci când echipa comună de anchetă urmează să efectueze acte de procedură pe teritoriul
statului solicitant, membrii detaşaţi pot cere autorităţilor lor competente să efectueze actele respective;
 un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său
naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei informaţiile care sunt la dispoziţia
statului care l-a detaşat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă.
În măsura în care dreptul părţilor implicate sau dispoziţiile oricărui instrument juridic aplicabil
între ele o permit, pot fi încheiate acorduri pentru ca alte persoane decât reprezentanţii autorităţilor
competente ale părţilor care formează echipa comună de anchetă să ia parte la activităţile echipei.
Drepturile conferite membrilor şi membrilor detaşaţi pe lângă echipă în temeiul prezentului articol nu
se aplică acestor persoane, cu excepţia dispoziţiilor contrare prevăzute explicit în acord.
Toate informaţiile obţinute în mod obişnuit, de un membru sau un membru detaşat în cadrul
participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile
competente ale statelor implicate, pot fi utilizate în scopurile următoare:
• în scopul pentru care a fost creată echipa;
• pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu consimţământul statului pe
teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile;
• pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică;
• în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format
echipa.

7. Supravegherea transfrontalieră
Această formă de asistenţă judiciară este reglementată în Convenţia de punere în aplicare a
Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele
comune, semnată la Schengen la data de 19 iunie 1990, ale cărei prevederi au fost transpuse în dreptul
intern român prin Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Conform acestor reglementări, agenţii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete
judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la

107
Art. 169 alin.5 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006: „Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de
"membri", în timp ce cei desemnaţi de un stat străin au calitatea de "membri detaşaţi".

62
săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive
serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus,
sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de
asistenţă judiciară prezentată în prealabil. De menţionat că, supravegherea poate fi exercitată de
autorităţile române competente, la cererea expresă a statului străin.
Cererea de asistenţă judiciară va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi va cuprinde toate informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenţiei
aplicabile. Prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea stabili
anumite condiţii.
Totuşi, dacă din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi
solicitată, agenţii străini ce acţionează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală
sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una
din următoarele fapte108:
a) omor, omor calificat şi omor deosebit de grav;
b) infracţiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul şi abuzul sexual asupra minorilor;
c) distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice asemenea
mijloc;
d) contrafacerea şi falsificarea mijloacelor de plată;
e) furt şi tâlhărie în formă calificată, precum şi primirea de bunuri furate;
f) delapidare;
g) lipsire de libertate în mod ilegal;
h) infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane;
i) infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;
j) infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive,
materialelor nucleare şi al altor materii radioactive;
k) transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare;
l) trafic de migranţi;
m) şantaj.
Continuarea supravegherii pe teritoriul României, fără obţinerea unei autorizaţii prealabile, de
către agenţii unui stat străin, este posibilă cu respectarea următoarelor condiţii:
 în timpul supravegherii, trecerea frontierei va fi comunicată imediat, Ministerului Justiţiei,
precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituită în cadrul punctului de trecere a frontierei;
 să transmită fără întârziere, o cerere de asistenţă judiciară în care să expună motivele ce
justifică trecerea frontierei, fără autorizaţie prealabilă.
În această situaţie, dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5 ore de la trecerea
frontierei de stat supravegherea va înceta.
Conform prevederilor legale109, supravegherea transfrontalieră nu se poate desfăşura fără
respectarea următoarelor aspecte:
• agenţii observatori trebuie să respecte dispoziţiile legii române;
• în afara situaţilor în care nu s-a obţinut o autorizaţie prealabilă, agenţii au asupra lor, pe
timpul supravegherii, un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea;
108
Art. 170 alin.5 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006;
109
Art. 40 pct.3 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la data de 19 iunie 1990; art. 170 alin.4 din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală; art. 17, alin.3 din Al doilea Protocol adiţional la
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2000.

63
• agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială;
• agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepţia
cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut altfel;
utilizarea ei este interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;
• pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă;
• agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;
• despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au
efectuat supravegherea;
• autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea, la cererea
autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile
judiciare.

8. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor


Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
reglementează în art. 171 interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor alături de
celelalte forme de asistenţă.
Articolul menţionat prevede că, în vederea soluţionării unei cauze penale, autorităţile judiciare
ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel desemnate de către statul solicitant, pot adresa
autorităţilor române o cerere de asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi
transmiterea lor imediată către statul solicitant sau interceptarea înregistrării şi a transmiterii ulterioare
a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
 se află pe teritoriul statului român, dacă statul străin are nevoie de asistenţă tehnică
pentru a putea intercepta comunicaţiile de la ţintă;
 se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi
interceptate în statul român110;
 se află pe teritoriul unui stat terţ care a fost informat şi dacă statul solicitant are
nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la ţintă.
O astfel de cerere trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi
înregistrare, în cadrul unui proces penal;
 să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării;
 să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
 să menţioneze durata interceptării;
 dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare
la reţea, pentru a permite prelucrarea cererii.

9. Înfăţişarea martorilor sau experţilor


Reglementată în titlul III al Convenţiei Europene de asistenţă judiciară în materie penală
(Strasbourg, 20 aprilie 1959), această formă de asistenţă este preluată de Legea nr. 302/2004 în
articolul 175, intitulat „Înfăţişarea martorilor sau experţilor”.

110
Dacă cererea se formulează în această situaţie, ea va trebui să conţină şi o descriere a faptelor. Autorităţile judiciare
române pot solicita orice alte informaţii suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura
solicitată ar fi luată şi într-o cauză naţională similară.

64
Conform acestui articol, în cazul în care înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa
autorităţilor judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face menţiune în acest
sens, prin cererea de înmânare a citaţiei, în care se menţionează şi cuantumul aproximativ al
indemnizaţiilor, precum şi al cheltuielilor de călătorie şi de şedere rambursabile.
Totodată, autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului
solicitant, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie
efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Dacă i se prezintă o cerere în acest sens,
statul solicitat poate acorda un avans martorului sau expertului, avans ce se va menţiona în citaţie şi va
fi rambursat de către statul român solicitant.
În acelaşi mod, înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa autorităţilor judiciare
române, poate fi solicitată de un stat străin prin intermediul unei cereri. În baza acesteia, autoritatea
judiciară română va dispune ascultarea persoanei a cărei înfăţişare este solicitată şi va consemna, prin
declaraţie scrisă, răspunsul martorului sau expertului. În cazul în care martorul sau expertul declară că
se va înfăţişa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor de
călătorie şi şedere. În această situaţie, instanţa va indica prin încheiere suma de bani solicitată de
martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind
făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii judiciare române competente.
Astfel, atât încheierea instanţei cât şi declaraţia scrisă a martorului sau expertului se va comunica
statului solicitant, pe una din căile prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte cheltuielile, trebuie menţionat faptul că indemnizaţiile cuvenite şi
cheltuielile de transport şi de şedere, rambursabile martorului sau expertului de către statul român
solicitant, vor fi calculate de la locul de reşedinţă al acestuia şi vor fi acordate la niveluri cel puţin
egale cu cele prevăzute de tarifele şi reglementările în vigoare în statul în care audierea trebuie să aibă
loc.
Neprezentarea martorului sau expertului în urma primirii citaţiei de înfăţişare a cărei
comunicare a fost cerută nu va putea atrage, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric,
aplicarea nici unei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară de cazul în care el va reveni din
proprie iniţiativă pe teritoriul statului român solicitant şi dacă va fi din nou citat aici, în mod legal.
Nici refuzul, în totalitate sau în parte, al martorului care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa
unei autorităţii judiciare române pentru a depune mărturie, nu poate fi supus vreunei măsuri de
restrângere a libertăţii sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii
române, un asemenea refuz ar constitui o infracţiune sau ar putea atrage măsuri coercitive.
Fiecare martor sau expert, citat de autorităţile judiciare ale statului român, beneficiază conform
111
legii de o serie de imunităţi, după cum urmează :
• „nici un martor sau expert, oricare ar fi cetăţenia sa, care, în urma primirii unei citaţii, va
consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, nu va putea fi nici
urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul României
pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat;
• dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a
săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa autorităţilor judiciare ale statului român
solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele
justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin
solicitat ;

111
Art. 179 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006.

65
• nici o persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale statului
român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, nu va putea fi nici
urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii în România pentru
fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt
menţionate în citaţie.”
Totuşi aceste imunităţi încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având
posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce
prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul României
sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.

10. Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitant


Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală
(Strasbourg, 8 noiembrie 2001) aduce o serie de modificări ale acestei forme de asistenţă judiciară,
care au fost preluate, sub o formă asemănătoare, de legislaţia română în materie.
Astfel, conform legii române112, o persoană deţinută, a cărei prezenţă în vederea audierii ca
martor sau a confruntării este cerută de către autorităţile judiciare solicitante, va fi transferată temporar
pe teritoriul acelui stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară
solicitată.
În cazul cererilor adresate autorităţilor judiciare române, competenţa de soluţionare a cererii
aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. În acest sens, instanţa va dispune
ascultarea persoanei deţinute, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a unui
interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului.
Persoanei deţinute trebuie să i se facă cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă
este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor,
declaraţie care va fi consemnată într-un proces verbal semnat de preşedintele completului de judecată,
grefier şi interpret.
Din declaraţia persoanei deţinute poate să reiasă faptul că:
 persoana deţinută nu consimte la transfer, situaţie în care instanţa va dispune prin încheiere
respingerea cererii; încheierea este definitivă şi se comunică în termen de 48 de ore de la pronunţare
Ministerului Justiţiei;
 persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară, situaţie în care instanţa va verifica
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, urmând a dispune, prin încheiere, după caz,
admiterea sau respingerea cererii; încheierea poate fi atacată cu recurs, în termen de 24 de ore de la
pronunţare, de către procurorul competent, recurs care se va soluţiona în termen de 3 zile.
Indiferent de situaţie, încheierea se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de
la data rămânerii definitive, care, la rândul său, va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu
privire la decizia autorităţii judiciare române. Totodată, încheierea prin care instanţa a dispus
transferarea temporară a persoanei deţinute se comunică şi Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, care asigură predarea sub escortă a persoanei deţinute.
Autorităţile judiciare române pot refuza transferarea în următoarele situaţii113:
112
Art. 180 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.
113
Art. 3 din cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală
(Strasbourg, 8 noiembrie 2001): „Transferarea va putea fi refuzată:
a) dacă persoana deţinută nu consimte;

66
 dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul
României;
 dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă să îi prelungească detenţia;
 dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.
De precizat că persoana transferată rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitant 114 şi, dacă
este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, cu excepţia situaţiei în care autoritatea judiciară
română competentă nu cere punerea acesteia în libertate, în condiţiile Codului de procedură penală.
În privinţa locului predării deţinutului către statul solicitant, precum şi a locului preluării sale,
acesta va fi întotdeauna un punct de frontieră al statului român. Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative va asigura predarea şi preluarea deţinutului sub escortă, informând despre acest lucru
Ministerul Justiţiei.
În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare române, sub rezerva dispoziţiilor legale 115,
tranzitul pe teritoriul unui stat terţ, al persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către
Ministerul Justiţiei, autorităţii centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate documentele
necesare.

11. Transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitat


Dacă obiectul cererii de asistenţă judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor
acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane deţinute în România,
autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului
unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi autorităţile statului solicitat există un
acord, care să prevadă modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până la care trebuie
să fie trimisă pe teritoriul României.
Cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare române au cerut punerea sa în libertate,
persoana transferată va rămâne în detenţie116 pe teritoriul statului solicitat şi, eventual, pe teritoriul
statului de tranzit.

12. Înfăţişarea personală a persoanelor condamnate şi transferate


În această situaţie, dispoziţiile legale referitoare la imunităţile acordate martorilor şi experţilor,
precum şi cele privitoare la transferul temporar al persoanelor deţinute, pe teritoriul statului solicitant
se aplică prin analogie şi persoanelor deţinute pe teritoriul României, în urma transferării lor în
vederea executării unei pedepse pronunţate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când
înfăţişarea personală în scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de condamnare.
În final, trebuie precizat că indiferent de calitatea martorilor audiaţi aceştia beneficiază, după
caz, de protecţie, potrivit legislaţiei în vigoare.

13. Comunicarea actelor de procedură


b) dacă prezenţa sa este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul părţii solicitate;
c) dacă transferarea sa este susceptibilă să îi prelungească detenţia; sau
d) dacă alte consideraţii imperioase se opun transferării sale pe teritoriul părţii solicitante.
114
Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul în care statul român este stat solicitant.
115
Art.154 alin.2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
“Statul român poate refuza acordarea tranzitului:
a) dacă persoana condamnată este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România;
b) dacă fapta care a atras condamnarea nu constituie infracţiune, potrivit legii penale române”
116
Art. 181 alin.3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006: „Perioada de detenţie pe teritoriul statului solicitat se deduce din durata detenţiei pe
care trebuie sau va trebui să o efectueze persoana respectivă pe teritoriul României.”.
În sensul legii117, prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau
martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru
exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori
plata cheltuielilor de procedură.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin una din următoarele modalităţi:
• prin simpla lor transmitere către destinatar;
• prin poştă.
Indiferent de modalitatea uzitată, comunicarea actelor de procedură se efectuează în condiţiile
analizate mai jos şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor internaţionale pertinente.
a) comunicarea actelor de procedură prin simpla lor transmitere către destinatar
La cererea expresă a statului solicitant, statul român va efectua comunicarea actelor de
procedură în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o
formă specială compatibilă cu această legislaţie.
Dovada comunicării acestor acte se va face:
• fie printr-un document datat şi semnat de destinatar;
• fie printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării,
forma şi data efectuării comunicării.
Actul sau declaraţia se transmite de îndată statului solicitant, iar la cererea acestuia din urmă,
statul român va trebui să precizeze dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În
cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înştiinţează de îndată statul solicitant despre
motivul necomunicării.
Legea nr. 302/2004 prevede, la art. 186, un termen minim necesar comunicării unei citaţii
pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României. O astfel de
citaţie se transmite autorităţilor române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată
pentru înfăţişare.
b) comunicarea prin poştă a actelor de procedură
Autorităţile judiciare române pot transmite direct, prin poştă, actele de procedură şi hotărârile
judecătoreşti persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic
internaţional aplicabil în relaţia cu acel stat se prevede o astfel de posibilitate.
În acest caz, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă care indică
faptul că destinatarul poate obţine de la autoritatea judiciară emitentă informaţii asupra drepturilor şi
obligaţiilor sale.

Secţiunea a VIII-a
Organismele internaţionale de cooperare judiciară în materie penală

1. Eurojust şi instituţia magistratului de legătură


Pentru   a   consolida   lupta   împotriva   formelor   grave   de   criminalitate   organizată,   Consiliul
European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a decis crearea unei unităţi Eurojust formată din
procurori, magistraţi sau ofiţeri de poliţie cu competenţe echivalente.
Înfiinţat prin Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie 2002,
Eurojust este organismul european care are rolul de a intensifica cooperarea şi coordonarea judiciară
între statele membre prin adoptarea de măsuri structurale la nivelul Uniunii Europene pentru

117
Art. 184 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006.

68
facilitarea coordonării optimale a acţiunilor în investigarea şi punerea sub acuzare a suspecţilor pe
teritoriile statelor membre, respectând pe deplin drepturile şi libertăţile fundamentale.
Principalele obiective ale Eurojust sunt următoarele:
- să stimuleze coordonarea între autorităţile competente ale statelor membre în investigarea şi
punerea sub acuzare în statele membre;
- să îmbunătăţească coordonarea între autorităţile competente din statele membre, în special în
facilitarea asistenţei legale recriproce şi implementarea cererilor de extrădare;
- să sprijine autorităţile competente din statele membre pentru a eficientiza investigaţiile şi
punerea sub acuzare.
Eurojust  este   compus   din   câte   un   membru   naţional,   detaşat   de   fiecare   stat   membru,   în
conformitate cu sistemul său juridic, având calitatea de procuror, judecător sau de ofiţer de poliţie cu
competenţe echivalente. 
Domeniul competenţei generale a Eurojust cuprinde118: 
­ tipurile  de criminalitate  şi infracţiunile  pentru care Europol are oricând competenţa de a
acţiona, în temeiul articolului 2 al Convenţiei Europol din 26 iulie 1995; 
­ următoarele tipuri de criminalitate: criminalitatea informatică, frauda şi corupţia, precum şi
orice infracţiune penală care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene, spălarea
produselor   infracţiunii,   infracţiuni   impotriva   mediului,   participarea   la   o   organizaţie   criminală,   în
sensul   Acţiunii   comune   98/733/JAI   a   Consiliului   din   21   decembrie   1998   privind   incriminarea
participării la o organizaţie criminală în statele membre ale Uniunii Europene.
Autorităţile competente ale statelor membre pot schimba cu Eurojust orice informaţie necesară
îndeplinirii funcţiilor acestuia. În măsura în care acest lucru este necesar pentru realizarea obiectivelor
sale,  Eurojust  poate,   în   cadrul   competenţelor   sale   şi   pentru   buna   îndeplinire   a   funcţiilor   sale,   să
prelucreze datele cu caracter personal, pe cale automată sau în fişiere manuale structurate. 
Eurojust   adoptă   măsurile   necesare   pentru   garantarea   unui   nivel   de   protecţie   a   datelor   cu
caracter personal care să corespundă cel puţin nivelului rezultat din aplicarea principiilor Convenţiei
Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 şi din modificările ulterioare în vigoare între statele membre.
Datele cu caracter personal prelucrate de Eurojust sunt adecvate, pertinente şi nu 
trebuie să depăşească scopurile pentru care sunt prelucrate şi, ţinând cont de informaţiile furnizate de
autorităţile competente ale statelor membre sau de alţi parteneri, sunt exacte şi actualizate. Eurojust
prelucrează datele cu caracter personal în mod loial şi licit. 
Atunci când îşi îndeplineşte sarcinile, Eurojust indică dacă acţionează prin intermediul unuia
sau al mai multor membri naţionali sau în calitate de colegiu.
În cazul în care Eurojust acţionează prin intermediul membrilor săi naţionali interesaţi, acesta: 
a) poate să solicite autorităţilor competente ale statelor membre interesate să aibă în vedere: 
▪ să întreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete; 
▪  să accepte că una dintre autorităţi poate fi mai bine plasată pentru a desfăşura o anchetă sau
urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete; 
118
Art. 4 din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în
scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate. 

69
▪ să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale statelor membre interesate; 
▪  să  formeze   o  echipă   de   anchetă   comună,   în   conformitate   cu   instrumentele   de  cooperare
relevante; 
▪  să îi furnizeze orice informaţie necesară pentru a­şi îndeplini funcţiile; 
b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre interesate cu
privire la anchetele şi urmăririle penale despre care are cunoştinţă; 
c) asistă, la cererea acestora, autorităţile competente ale statelor membre, pentru a asigura cea
mai bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor penale; 
d)   oferă   asistenţă   pentru   îmbunătăţirea   cooperării   între   autorităţile   competente   ale   statelor
membre;
e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza documentară a
acesteia şi contribuind la îmbunătăţirea ei; 
f)   cu   acordul   colegiului,   asistă   anchetele   şi   urmăririle   penale   cu   privire   la   autorităţile
competente ale unui singur stat membru; 
g) poate să transmită cereri de asistenţă judiciară, în conformitate cu obiectivele sale, pentru a
îmbunătăţi cooperarea şi coordonarea între autorităţile competente ale statelor membre, atunci când
acestea: 
▪ provin de la o autoritate competentă a unui stat membru, 
▪ privesc o anchetă sau o urmărire penală conduse de această autoritate într­o anumită cauză şi,
▪ necesită intervenţia sa, în vederea unei executări coordonate.
Atunci când Eurojust acţionează în calitate de colegiu, aceasta: 
a) poate119 să solicite autorităţilor competente ale statelor interesate, motivându­şi cererea: 
▪ să întreprindă o anchetă sau urmăriri penale întemeiate pe fapte concrete; 
▪  să accepte că una dintre autorităţile competente poate fi mai bine plasată pentru a începe o
anchetă sau o urmărire penală întemeiate pe fapte concrete; 
▪ să realizeze o coordonare între autorităţile competente ale statelor membre interesate; 
▪  să  formeze   o  echipă   de   anchetă   comună,   în   conformitate   cu   instrumentele   de  cooperare
pertinente; 
▪  să­i furnizeze orice informaţie necesară pentru a­şi îndeplini funcţiile; 
b) asigură informarea reciprocă a autorităţilor competente ale statelor membre cu privire la
anchetele şi urmăririle penale despre care are cunoştinţă şi care au incidenţă la nivelul Uniunii sau care
ar putea să intereseze alte state membre decât cele direct interesate; 
c) asistă, la solicitarea acestora, autorităţile competente ale statelor membre, pentru a asigura
cea mai bună coordonare posibilă a anchetelor şi urmăririlor penale; 
d) ofertă   asistenţă  pentru   îmbunătăţirea  cooperării   între   autorităţile  competente   ale  statelor
membre, în special pe baza analizei făcute de Europol; 

119
Art. 7 din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în
scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate. 

70
e) cooperează şi se consultă cu Reţeaua Judiciară Europeană, utilizând baza documentară a
acesteia şi contribuind la îmbunătăţirea ei; 
f) poate asista Europol, în special furnizându­i avize, pe baza analizelor efectuate de Europol. 
Membrii naţionali se supun legislaţiei  naţionale  a statului lor membru, în ceea ce priveşte
statutul lor. Durata mandatului membrilor naţionali este determinată de statul membru de origine.
Aceasta trebuie să permită o bună funcţionare a Eurojust. 
Toate informaţiile schimbate între Eurojust şi statele membre sunt transmise prin intermediul
membrului naţional. 
Fiecare stat membru defineşte natura şi întinderea competenţelor judiciare pe care le conferă
membrului naţional pe propriul teritoriu. El defineşte, de asemenea, dreptul pe care îl are un membru
naţional să acţioneze, în comparaţie cu autorităţile judiciare străine, în conformitate cu angajamentele
internaţionale pe care şi le­a asumat. În momentul desemnării membrului naţional, şi, după caz, în
orice alt moment, statul membru notifică unităţii Eurojust şi Secretariatului General al Consiliului
decizia sa, pentru ca acesta să informeze celelalte state membre. Acestea din urmă se angajează să
accepte  şi să recunoască  prerogativele  conferite   în acest  fel,  în  măsura  în care  sunt conforme  cu
angajamentele internaţionale. 
Pentru îndeplinirea obiectivelor Eurojust, membrul naţional are acces la informaţiile conţinute
de cazierul judiciar naţional sau din orice alt registru al propriului stat membru, în acelaşi fel în care
legislaţia   sa   naţională   prevede   acest   lucru   pentru   un   procuror,   judecător   sau   ofiţer   de   poliţie   cu
competenţe echivalente. 
Membrul naţional poate contacta direct autorităţile competente ale statului său 
membru. În exercitarea funcţiilor sale, membrul naţional indică, după caz, dacă acţionează în temeiul
competenţelor judiciare care îi sunt conferite.
Colegiul este compus din totalitatea membrilor naţionali. Fiecare membru naţional dispune de
un vot. 
După  consultarea  organului  de control  comun  cu privire  la dispoziţiile  privind prelucrarea
datelor cu caracter personal, Consiliul aprobă regulamentul de procedură al Eurojust, la propunerea
colegiului, pe care acesta a adoptat­o în prealabil în unanimitate.
Dispoziţiile regulamentului de procedură care privesc prelucrarea datelor cu 
caracter personal pot face obiectul unei aprobări separate a Consiliului. 
                       Eurojust stabileşte şi menţine o cooperare strânsă cu Europol, în măsura necesară pentru
îndeplinirea sarcinilor Eurojust şi pentru realizarea obiectivelor sale şi ţinând cont de necesitatea de a
evita suprapunerile inutile. Elementele esenţiale ale acestei cooperări sunt determinate de un acord
care trebuie aprobat de Consiliu, după consultarea organului de control comun cu privire la dispoziţiile
referitoare la protecţia datelor. 
Eurojust întreţine relaţii privilegiate cu Reţeaua Judiciară Europeană, bazate pe 
consultare şi complementaritate, în special între membrul naţional, punctele de contact ale aceluiaşi
stat membru şi corespondentul naţional, atunci când acesta există. 

71
Eurojust schimbă orice informaţii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale cu organismele
competente   în   temeiul   dispoziţiilor   adoptate   în   cadrul   tratatelor,   organizaţiile   sau   organismele
internaţionale şi cu autorităţile statelor terţe competente în cazul anchetelor şi urmăririlor penale. 
Înaintea   oricărui   schimb   de   informaţii   între   Eurojust   şi   entităţile   susmenţionate,   membrul
naţional al statului membru care a prezentat  informaţiile îşi dă acordul pentru transferul acestora.
După caz, membrul naţional consultă autorităţile competente ale statelor membre. 
Personalul Eurojust se supune regulamentelor  şi reglementărilor  aplicabile  funcţionarilor  şi
celorlalţi agenţi ai Comunităţilor Europene, în special în ceea ce priveşte recrutarea şi statutul său. 
La nivel naţional,  prin Legea nr. 58 din 28 martie  2006120  a fost ratificat  Acordul  privind
cooperarea dintre România şi Eurojust, semnat la Bruxelles la 2 decembrie 2005, acord care şi-a
încetat aplicabilitatea începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007. De
la această, în relaţia dintre România şi Eurojust este aplicabilă Decizia Consiliului Uniunii Europene
nr. 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei
împotriva formelor grave de criminalitate.
Magistratul de legătură la Eurojust este numit de Preşedintele României, la propunerea
ministrului justiţiei. Magistratul de legătură la Eurojust este selectat de ministrul justiţiei dintre
procurorii cu experienţă în combaterea formelor grave ale criminalităţii transnaţionale organizate, a
corupţiei sau terorismului.
Mandatul membrului naţional în Eurojust este de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură
dată. Procurorul desemnat ca magistrat de legătură la Eurojust şi, respectiv, procurorul desemnat ca
membru naţional în Eurojust au competenţă teritorială, materială şi personală pe întreg teritoriul
României, pentru toate infracţiunile prevăzute în Decizia Eurojust, şi cooperează neîngrădit în
procedurile care intră în obiectul de activitate al Eurojust cu autorităţile române şi străine competente.
Magistratul de legătură la Eurojust şi membrul naţional în Eurojust au acces la informaţiile
conţinute în cazierul judiciar, în Sistemul informatic naţional de semnalări şi în orice baze de date care
facilitează îndeplinirea obiectivelor Eurojust.

2. Reţeaua Judiciară Europeană


Începând cu anul 1998, în Uniunea Europeană funcţionează o reţea de puncte naţionale de
contact pentru facilitarea cooperării judiciare în materie penală. Aceasta a fost înfiinţată prin Decizia
Comună nr. 98/428/JHA din 29 iunie 1998, pentru a îndeplini Recomandarea nr. 21 din Planul de
Acţiune pentru combaterea Criminalităţii Organizate, adoptat de Consiliu în anul 1997.
Reţeaua Judiciară Europeană este constituită luând în considerare regulile constituţionale,
tradiţiile juridice şi structura internă a fiecărui stat membru, din autorităţile centrale responsabile de
cooperarea judiciară internaţională şi din autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente cu
responsabilităţi specifice în contextul cooperării internaţionale, atât în general cât şi pentru anumite
forme de delicte grave, ca, de exemplu crima organizată, corupţia, traficul de droguri sau terorismul.
Fiecare stat membru a desemnat unul sau mai multe puncte de contact în Reţeaua Judiciară
Europeană EJN care provin din rândurile autorităţilor centrale responsabile cu cooperarea judiciară
internaţională, precum şi din cadrul autorităţilor judiciare care lucrează în acest domeniu. Aceste
puncte de contact au rol de intermediere în lanţul de cooperare judiciară, şi nu reprezintă un alt nivel
birocratic. Activitatea lor se bazează pe schimbul de informaţii şi contacte informale.

120
Publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 4 aprilie 2006.

72
Obiectivul Reţelei Judiciare Europene constă în îmbunătăţirea cooperării judiciare între statele
membre ale Uniunii Europene, în special în privinţa combaterii formelor grave ale criminalităţii, prin
intermediul:
• facilitării şi accelerării cooperării judiciare;
• furnizării de informaţii juridice şi practice autorităţilor locale;
• sprijinirii soluţionării cererilor de asistenţă.
Reţeaua Judiciară Europeană funcţionează în special în următoarele trei moduri:
• facilitează stabilirea de contacte adecvate între punctele de contact din diverse state membre;
• organizează şedinţe periodice ale reprezentanţilor statelor membre;
• pune la dispoziţie în mod constant o anumită cantitate de informaţii cadru actualizate, în
special prin intermediul unei reţele corespunzătoare de telecomunicaţii.
Punctele de contact sunt intermediari activi având sarcina de a facilita cooperarea judiciară
dintre statele membre, în special în acţiunea de a combate formele de delicte grave. Ele sunt
disponibile pentru a permite autorităţilor judiciare locale şi altor autorităţi competente din propria lor
ţară, să aibă puncte de contact în alte ţări şi autorităţilor judiciare locale sau altor autorităţi
competente din alte ţări să stabilească cele mai adecvate contacte directe121.
Dacă este necesar, ei se pot deplasa pentru a întâlni puncte de contact din alte ţări membre, în
baza unui acord între administraţiile implicate.
Punctele de contact vor pune la dispoziţie informaţiile juridice şi practice necesare
autorităţilor judiciare locale din propria lor ţară, punctelor de contact din alte ţări şi autorităţilor
judiciare locale din alte ţări pentru a le permite să întocmească o cerere efectivă pentru cooperare
judiciară sau pentru a îmbunătăţi cooperarea judiciară în general.
La nivel naţional, prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 948/C/31.03.2004 a fost creată Reţeaua
Judiciară Română în domeniul cooperării judiciare în materie penală, prin reorganizarea Reţelei de
corespondenţi locali în domeniul asistenţei judiciare internaţionale înfiinţată în anul 2001.
Totodată, prin Hotărârea nr. 178 din 18 mai 2005 a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii au fost desemnaţi judecătorii şi procurorii membri ai Reţelei, iar prin Ordinul ministrului
justiţiei nr. 889/C/2005 au fost numite punctele naţionale de contact pentru Reţeaua Judiciară
Europeană similară. La lucrările reţelei participă şi punctele de contact la Reţeaua Judiciară
Europeană.

121
Art. 4 din Decizia Comună nr. 98/428/JHA din 29 iunie 1998 adoptată de Consiliul Uniunii Europene în baza
Articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene, pentru crearea unei Reţele Judiciare Europene.

73
CAPITOLUL II
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ INTERNAŢIONALĂ

Secţiunea I
Conceptul de cooperare poliţienească internaţională

Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe state, organizaţii sau instituţii îşi
organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun. Cooperarea se impune ca o
necesitate obiectivă în activitatea autorităţilor poliţieneşti din întreaga lume, prin intermediul său
realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a capacităţilor instituţiilor chemate să prevină şi să
combată fenomenul infracţional.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează în vederea schimbului de date şi
informaţii operative de interes poliţienesc între autorităţile statelor, în scopul prevenirii, descoperirii şi

74
combaterii faptelor penale din competenţa acestora, activităţilor de urmărire sau supraveghere
transfrontalieră, precum şi oricăror alte activităţi de asistenţă mutuală din domeniul de referinţă.
Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea, conlucrarea şi
colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de securitate
naţională şi, implicit, internaţională.
Cooperarea poliţienească internaţională este un proces aflat în strânsă legătură cu securitatea
internă a fiecărui stat, tinzând a deveni mult mai complex, atât la nivel intern cât şi internaţional, odată
cu constituirea viitorului spaţiu european.
Cooperarea poliţienească internaţională se desfăşoară în baza unor principii indispensabile,
după cum urmează:
a) principiul legalităţii- este principiul conform căruia schimbul de date şi informaţii
operative de interes poliţienesc se realizează numai la cererea autorităţilor competente, cu respectarea
legislaţiei în domeniul informaţiilor clasificate şi a celei din domeniul prelucrării datelor cu caracter
personal.
b) principiul universalităţii, care presupune ca fiecare ţară să poată coopera cu orice stat
din lume, indiferent de poziţia geografică, particularităţile lingvistice sau consideraţiile de ordin
politic.
c) principiul reprimării infracţiunilor de drept comun, consensul internaţional privind
necesitatea prevenirii şi eradicării acestora fiind o condiţie de bază a cooperării. Din această
perspectivă, cooperarea poliţienească internaţională exclude cauzele având caracter politic,
militar, religios sau rasial.
d) principiul reciprocităţii - schimbul de date şi informaţii de interes operativ în cadrul
cooperării poliţieneşti se realizează în condiţii de reciprocitate.
e) principiul confidenţialităţii122 - autorităţile competente au obligaţia de a asigura, pe cât
posibil, la cererea autorităţii solicitante, confidenţialitatea cererilor de asistenţă formulate şi a actelor
anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar putea fi asigurată,
autoritatea competentă înştiinţează autoritatea solicitantă, care decide cu privire la transmiterea cererii
de asistenţă.
e) caracterul extensiv al cooperării, în baza căruia oricare din instituţiile care îşi aduc
aportul la aplicarea legii penale sau la derularea acţiunii penale sunt îndreptăţite să beneficieze
de cooperarea poliţienească internaţională.
f) funcţionarea suplă a cooperării, care asigură înlăturarea standardizării excesive şi
obiectivizarea diversităţii de situaţii internaţionale, prin evitarea formulărilor de texte rigide, care
ar reglementa în mod exagerat aspectele de amănunt ale cooperării poliţieneşti.
g) principiul oportunităţii- este principiul potrivit căruia schimbul de date şi informaţii
operative de interes poliţienesc se desfăşoară în condiţiile în care nu afectează derularea unor activităţi
specifice de prevenire şi combatere a criminalităţii ori îngreunează cercetarea sau judecarea unei
cauze.
h) principiul specialităţii – potrivit acestui principiu autorităţile competente nu vor folosi
datele şi informaţiile primite de la autorităţile solicitate decât în scopul îndeplinirii obiectului cererii
de asistenţă.
Cooperarea, conducerea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care agenţiile de
aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective comune.

122
Art. 3 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007.

75
Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se
realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative.
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza
unor programe sau planuri de măsuri, de către structurile de schimb de date şi informaţii, în raport de
competenţe a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi
produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi
participanţii.
Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare de către personalul
sau compartimentele specializate, în raport de competenţe, în beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni
specifice limitate în timp şi spaţiu care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi
produselor informaţionale cu relevanţă operativă.
Colaborarea se întreprinde pentru necesităţile de angajare a competenţelor altor autorităţi sau
instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţiile de aplicare a legii şi structurile departamentale,
în vederea iniţierii şi dezvoltării de proiecte de colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii.
Cooperarea poliţienească internaţională în domeniul combaterii criminalităţii internaţionale
are ca obiective, după caz: asistenţa judiciară internaţională în materie penală123; extrădarea;
identificarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi instrumentelor infracţiunii;
desfăşurarea anchetelor comune; asistenţa tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza
informaţiilor; formarea personalului de specialitate; schimburile reciproce de date operative şi
informaţii în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a fiecăreia dintre părţi; schimburi de
experienţă şi metode de lucru124; acordarea reciprocă de consultanţă; pregătirea în comun;
schimburi de documentaţie de specialitate; schimburi de experţi.
Din această perspectivă, cooperarea poliţienească vizează nu doar infracţiunile prevăzute în
tratatele şi convenţiile internaţionale 125, ci şi infracţiunile internaţionale comise în circumstanţe
speciale 126, cum ar fi efectuarea actelor preparatorii în alt stat decât cel în care s- a comis
infracţiunea, succesiuni de infracţiuni de acelaşi tip comise în mai multe state 127 sau transportul pe
teritoriul altui stat a bunurilor obţinute prin comiterea de infracţiuni ori a mijloacelor cu care acestea
au fost comise.
În oricare din aceste situaţii, cooperarea poliţienească internaţională are la bază
stabilirea, prevenirea, combaterea şi descoperirea infracţiunilor, identificarea persoanelor care
pregătesc, săvârşesc sau au săvârşit infracţiuni, activităţile de căutare a persoanelor care se
ascund de organele poliţieneşti de constatare, de cercetare, ori de instanţele judecătoreşti, care se
sustrag executării sancţiunilor penale, precum şi culegerea de informaţii despre evenimente sau
acţiuni care creează pericol pentru siguranţa statului, economică sau ecologică128.

123
Elliott, Kimberly A.- Corruption as a Global Policy Problem: Overview and Recommendations, in
Kimberly A. Elliott, ed., Corruption and the Global Economy. Washington, DC: Institute for International Economics,
2003;
124
Rauch, James- Bureaucracy, Infrastructure, and Economic Growth: Evidence from US Cities During the Progressive
Era, American Economic Review 85(4), 2004, pag. 968-979.
125
Alam, M.- Some Economic Costs of Corruption in LDCs, Journal of Development Studies 27, 2003, pag. 89-
97; Alatas, S.- Corruption: Its Nature, Causes and Functions, Aldershot, 1990;
126
Alesina Alberto, Roberto Peroti- The Political Economy of Growth: A Critical Survey of
the Recent Literature, World Bank Economic Review 8:3, 2002, pag. 351-371;
127
Brautigam, Deborah- Governance, Economy, and Foreign Aid, Studies in Comparative International Development
27(3), 2002, pag. 3-25;
128
Building a Global Coalition Against Corruption: Transparency International Report
2003, Berlin: Transparency International, 2003.

76
În concluzie, se poate afirma că noţiunea de „cooperare poliţienească internaţională”
presupune:
• studii internaţionale de identificare corectă a ameninţărilor;
• coordonarea acţiunilor instituţiilor implicate;
• potenţarea şi creşterea eficienţei schimbului de informaţii;
• armonizarea legislaţiei penale şi procedurale a statelor;
• asigurarea flexibilităţii şi interoperabilităţii instituţiilor;
• asistenţă juridică internaţională;
• derularea şi executarea unor acte solicitate prin comisii rogatorii;
• schimbul de date şi informaţii operative cu caracter poliţienesc;
• cooperarea directă între poliţiile diferitelor state.
Cooperarea poliţienească internaţională în scopul prevenirii şi combaterii infracţiunilor
transnaţionale săvârşite de grupuri organizate poate fi clasificată în funcţie de numărul părţilor
contractante (bilaterală sau multilaterală), de interesele zonale şi poziţionarea geografică a statelor
(regională, continentală sau internaţională), de numărul obiectivelor vizate (simplă sau multiplă).
Activităţile de cooperare se stabilesc prin programe de aplicare încheiate anual între părţi, în
care acestea se informează reciproc despre domeniile concrete ale cooperării, schimburi de
informaţii prin solicitări adresate în scris, formele şi metodele cooperării, schimburile de delegaţii şi
specialişti şi datele prevăzute pentru acestea, numărul participanţilor, precum şi despre
funcţionarii responsabili şi persoanele de contact din cadrul structurilor desemnate în acest
scop. Proiectul programului de aplicare se stabileşte de comun acord de către părţi, cu cel puţin trei
luni înainte de începutul anului în care programul respectiv va deveni operaţional.
Analiza stadiului realizării programelor de aplicare a protocoalelor de cooperare se face
pe baza rapoartelor prezentate de funcţionarii responsabili după încheierea fiecărei acţiuni, care
se centralizează, la interval de 2 ani, de către structurile desemnate în acest scop de părţi.

Secţiunea a II-a
Schimbul internaţional de date şi informaţii în cadrul cooperării poliţieneşti

Prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele


măsuri pentru facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale a fost constituit cadrul juridic
unitar necesar completării legislaţiei în domeniul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii
transfrontaliere, mai ales pe segmentul schimbului operativ de date şi informaţii de interes
poliţienesc realizat între autorităţile române şi străine competente în etapa desfăşurării primelor
investigaţii.
Schimbul de date şi informaţii operative cu caracter poliţienesc are ca obiect în
principal prima fază a procesului penal, în vederea identificării reţelelor de infractori, precum
şi a mijloacelor de probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară între unităţile de poliţie din
diferite state, prin intermediul unor organisme internaţionale. Datele şi informaţii operative de
interes poliţienesc reprezintă orice informaţii, documente, evidenţe, activităţi sau rapoarte,
indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulaţie, care sunt destinate
utilizării de către autorităţile competente în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

77
Schimbul de date şi informaţii operative reprezintă transferul efectiv al acestora de la
autoritatea solicitată la cea solicitantă, cu respectarea condiţiilor convenite între autorităţile
respective şi a prevederilor legale aplicabile în materie129.
Cererea de asistenţă poliţienească reprezintă solicitarea de date şi informaţii operative sau
o altă solicitare care corespunde scopului cooperării poliţieneşti, astfel cum rezultă acesta din
tratatele internaţionale şi din instrumentele juridice relevante ale Uniunii Europene.
În cadrul cooperării poliţieneşti internaţionale, schimbul de date şi informaţii operative se
realizează între autorităţile române competente sau străine, prin intermediul Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională, în baza cererii de asistenţă.
Autorităţile române competente pot, fără cerere de asistenţă prealabilă, să transmită
autorităţilor competente străine date şi informaţii de interes operativ, atunci când se consideră că
acestea ar putea ajuta la prevenirea, descoperirea sau combaterea criminalităţii.
Cererea de asistenţă se întocmeşte în scris şi trebuie să cuprindă următoarele elemente130:
• autoritatea de la care emană cererea şi destinatarul cererii;
• data şi numărul de înregistrare al lucrării;
• obiectul şi scopul cererii, precum şi modul de utilizare a informaţiei;
• datele persoanelor implicate, menţionate în conformitate cu documentele lor de identitate
naţionale sau internaţionale, dacă sunt cunoscute;
• caracterul de urgenţă şi nivelul de clasificare;
• descrierea faptelor săvârşite, încadrarea juridică a acestora, conform legislaţiei în vigoare,
şi/sau prezentarea faptelor de natură penală despre care există date şi informaţii că sunt pregătite sau
comise;
• ofiţerul de caz şi coordonatele acestuia.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională trebuie să întreprindă demersurile necesare
soluţionării cererii de asistenţă numai dacă aceasta cuprinde elementele susmenţionate. În situaţia în
care cererea nu cuprinde aceste elemente, se restituie autorităţii solicitante pentru completare.
În caz de urgenţă, cererea de asistenţă poate fi transmisă verbal, urmând ca, în termen de cel
mult 24 de ore, autoritatea solicitantă să o confirme şi în scris.
Modalităţile de transmitere a cererilor de asistenţă trebuie să asigure respectarea dispoziţiilor
legale privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi a celor referitoare la protecţia datelor cu
caracter personal.
În situaţii deosebite, determinate de necesitatea asigurării rapidităţii schimbului de date şi
informaţii sau a păstrării confidenţialităţii acţiunilor desfăşurate, solicitarea poate fi adresată direct
autorităţii competente, române sau străine, după caz, situaţie în care autoritatea română competentă va
informa Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională în termen de 24 de ore de la primirea,
respectiv transmiterea cererii de asistenţă.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională va transmite cererea de asistenţă formulată
de autorităţile competente străine către autoritatea română competentă, în funcţie de obiectul acesteia.
În cazul în care autoritatea căreia i s-a transmis cererea de asistenţă constată că nu este
competentă să o soluţioneze, aceasta se transmite de îndată autorităţii române competente să o
soluţioneze, concomitent cu informarea Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională.

129
Art. 2 lit. g din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea
cooperării poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007;
130
Art. 8 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007.

78
Obligaţia autorităţilor române de soluţionare a cererii de asistenţă operează de la momentul
primirii acesteia.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională transmite cererea de asistenţă formulată de
autorităţile române competente către structurile străine corespondente acestuia ori, după caz, ataşaţilor
de afaceri interne sau ofiţerilor de legătură români acreditaţi în strainatate ori străini acreditaţi în
România, în cel mai scurt timp posibil.
Informaţiile scrise primite de autorităţile române competente în cadrul cooperării poliţieneşti
internaţionale nu pot fi utilizate ca probe în procesul penal decât cu acordul scris al autorităţilor
judiciare competente din statul care a furnizat informaţiile respective.
Potrivit acordurilor de cooperare semnate de statul român, cooperarea poliţienească
internaţională prin intermediul schimbului de date şi informaţii are ca obiect:
▪ schimbul de informaţii privind prevenirea şi combaterea oricărei forme de criminalitate
transnaţională, în special a tuturor actelor de terorism, crimă organizată, a traficului ilegal de
stupefiante şi substanţe psihotrope, de arme şi materiale radioactive, a infracţiunilor privind
migraţia, inclusiv schimburi de informaţii despre acele persoane şi reţele ilegale implicate în
infracţiunile transnaţionale;
▪ căutarea şi identificarea în comun a persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau
de la executarea pedepsei, precum şi a celor dispărute în împrejurări suspecte, a persoanelor şi
cadavrelor cu identitate necunoscută;
▪ schimbul de informaţii referitoare la noile tipuri de criminalitate, metode şi forme ale
prevenirii, combaterii, descoperirii şi investigării acestora;
▪ sprijin în descoperirea tranzacţiilor economice şi bancare suspecte, inclusiv a celor care
urmăresc legalizarea veniturilor obţinute în urma activităţilor ilicite;
▪ schimbul de experienţă privind folosirea metodelor şi a mijloacelor ştiinţifice şi
tehnologice pentru cercetarea criminologică şi criminalistică, în special în domeniile investigării,
descoperirii şi controlului stupefiantelor, substanţelor psihotrope şi precursorilor, în concordanţă cu
legislaţia internaţională;
▪ schimbul de informaţii referitoare la locurile, metodele şi mijloacele de producere,
depozitare, transport, ascundere şi distribuire a stupefiantelor şi substanţelor psihotrope;
▪ transmiterea reciprocă de informaţii cu privire la rutele utilizate pentru traficul ilicit cu
stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori;
▪ schimbul de informaţii privind reglementările şi experienţa referitoare la supravegherea
circulaţiei şi utilizarea legală a stupefiantelor, substanţelor psihotrope şi precursorilor;
▪ luarea măsurilor legale, administrative şi de securitate la graniţe, pentru a preveni în
special contrabanda de stupefiante şi substanţe psihotrope;
▪ schimbul de informaţii privind cazurile de legătură a traficului ilegal de stupefiante şi
substanţe psihotrope cu terorismul şi crima organizată;
▪ schimbul de informaţii şi date cu privire la actele de terorism pregătite sau comise, la
persoanele care participă la astfel de activităţi, la metodele de comitere, precum şi la echipamentul
tehnic utilizat;
▪ schimbul de informaţii şi date cu privire la grupurile teroriste şi la membrii acestora care
pregătesc, comit sau au comis acte pe teritoriul propriu şi în dezavantajul celeilalte părţi, precum şi
informaţii şi date necesare în combaterea terorismului şi în prevenirea infracţiunilor care ameninţă
siguranţa publică;
▪ schimbul de informaţii, cunoştinţe şi experienţă în domeniul controlului de frontieră şi al
materialului şi sprijinului tehnic al serviciilor competente de control, în scopul descoperirii
documentelor de călătorie falsificate şi pentru prevenirea intrării ilegale a persoanelor

79
suspecte, implicate în acte ilicite şi, în special, în acte teroriste, precum şi în activităţile ilicite legate
de migraţie;
▪ căutarea, urmărirea şi restituirea, în conformitate cu legislaţia naţională, a obiectelor
furate care prezintă caracteristici de identificare, inclusiv a celor care fac parte din patrimoniul
cultural-naţional, a vehiculelor şi armelor de foc, precum şi a hârtiilor de valoare cu elemente de
siguranţă şi a paşapoartelor (documente de identitate);
▪ schimbul, la cerere, de înscrisuri, specimene de documente oficiale şi obiecte utilizate
pentru săvârşirea infracţiunilor ori rezultate din acestea;
▪ schimbul de informaţii referitoare la contrafacerea documentelor de călătorie,
falsificarea şi contrafacerea de monedă, cărţi de credit şi cecuri de călătorie, traficul cu acestea,
spălarea banilor, precum şi la infracţiunile din sfera criminalităţii informatice;
▪ schimbul de informaţii în legătură cu cetăţenii statelor celorlalte părţi care au fost
condamnaţi pentru infracţiuni comise pe teritoriile lor, precum şi în legătură cu persoanele aflate în
curs de cercetare;
▪ în conformitate cu legislaţia internă, comunicarea reciprocă de date personale ale celor
implicaţi în comiterea de fapte penale având caracteristicile crimei organizate, precum şi de
informaţii despre: legăturile dintre infractori, structurile grupurilor de infractori şi ale organizaţiilor
criminale, comportamentul tipic al infractorilor şi al grupurilor, modul de operare, timpul şi locul
faptei, obiectivele atacate, normele penale încălcate şi măsurile luate, dacă acestea sunt
necesare pentru clarificarea şi urmărirea faptelor penale ale crimei organizate sau pentru
prevenirea, în cazuri concrete, a unui pericol considerabil pentru siguranţa publică;
▪ întreprinderea, la cerere, de măsuri admise de legislaţia părţilor contractante solicitate;
▪ participarea la desfăşurarea anumitor activităţi de investigare, cu respectarea legislaţiei
statului partener;
▪ cooperarea şi schimbul de informaţii în vederea realizării măsurilor care decurg din
programele de protecţie a martorilor.

Secţiunea a III-a
Organizarea şi atribuţiile principalelor organisme internaţionale
de cooperare poliţienească

1. Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală INTERPOL


Odată cu beneficiile revoluţiei industriale a secolului al XIX-lea, au apărut la începutul
secolului al XX-lea şi mari probleme legate de internaţionalizarea activităţilor infracţionale. Schimbul
intens de bunuri, uşurinţa din ce în ce mai mare de a călători în afara graniţelor, apariţia unor mijloace
rapide de comunicaţie şi transport au dus la o dezvoltare fără precedent a relaţiilor interumane.
Posibilităţile îmbunătăţite de comunicare şi transport nu au fost utilizate numai în scopuri
paşnice, ci au constituit şi o şansă în plus pentru desfăşurarea unor activităţi infracţionale
internaţionale, cu posibilitatea de a dispărea rapid de la locul faptei, căutând refugiu în alte state.
Internaţionalitatea actelor infracţionale este dată şi de circumstanţele în care se produce
respectiva faptă: actele pregătitoare sunt comise într-o ţară, fapta se consumă în alta; infractorul străin
comite fapte infracţionale în altă ţară; infracţiuni de acelaşi gen comise succesiv în ţări diferite; autorul

80
unei infracţiuni se refugiază în altă ţară, produsul infracţional este valorificat în altă ţară; o întreagă
serie de posibilităţi care reclamă întotdeauna o cooperare poliţienească internaţională.
În acest context a apărut evidentă necesitatea cooperării poliţieneşti internaţionale şi, prin
organizarea acesteia, obligativitatea constituirii unei structuri eficiente în plan internaţional de
combatere a criminalităţii internaţionale.
Ideea unei cooperări poliţieneşti internaţionale a preocupat mulţi specialişti în domeniu, atât
poliţişti, cât şi magistraţi, preocupări susţinute şi prezentate cu ocazia unor forumuri mondiale ale
autorităţilor judiciare. Ei au susţinut dorinţa lor profesională de a dispune de mijloace internaţionale
eficiente pentru urmărirea şi arestarea infractorilor internaţionali în vederea aducerii lor în faţa
justiţiei.
Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală a fost creată pentru a contribui eficient la
prevenirea şi combaterea infracţiunilor internaţionale.
Cea dintâi formă de cooperare internaţională în lupta împotriva criminalităţii a constituit-o
organizarea unor reuniuni ale specialiştilor în materie de poliţie, cu caracter privat, ce cuprindea
relaţiile personale între şefi de poliţie, angajamente de colaborare cu titlu individual, ca de exemplu
Congresul de poliţie de la Buenos Aires din 1905, conferinţele internaţionale de la Madrid (1909),
Sao Paolo (1912) sau crearea în anul 1901 a Asociaţiei Internaţionale a Şefilor de Poliţie (IACP).
La 7 septembrie 1923, poliţiştii se eliberează, în sfârşit, de sub tutela statelor şi mai ales de
diplomaţia din sarcina lor, adoptând statutul Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (CIPC)-
prima versiune a Interpolului.
Aşadar, în cadrul acestui congres s-a născut ceea ce numim astăzi INTERPOL, Comisia
Internaţională a Poliţiei Criminale, cu această ocazie Viena devenind oraşul sediu al Comisiei.
Din anul 1956 se schimbă numele Comisiei în Organizaţia Internaţională de Poliţie
Criminală INTERPOL şi se adoptă noul statut, iar în anul 1958 este adoptat noul regulament
general. Deja, la acea dată, Interpolul număra 50 de membri.
Prin statutul organizaţiei s-au stabilit clar obiectivele principale de activitate. În art. 2 al acestui
statut este prevăzută asigurarea şi dezvoltarea celei mai largi asistenţe şi cooperări reciproce a
autorităţilor de poliţie criminală, în cadrul legilor existente în fiecare ţară şi în spiritul Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului. Un al doilea obiect principal îl constituie stabilirea şi dezvoltarea
instituţiilor capabile de a contribui cu eficacitate la prevenirea şi represiunea infracţiunilor de drept
comun.
Art. 3 al statutului prevede însă şi limitele la care se reduc activităţile OIPC – Interpol, şi
anume „este interzis organizaţiei să desfăşoare orice activitate sau intervenţie în procesele sau cazurile
care prezintă un caracter politic, militar, religios sau rasial”, prin acestea făcându-se distincţie şi
delimitare clară de zonele tulburi care în trecutul organizaţiei au dus, în preajma celui de-al doilea
război mondial, practic la încetarea activităţilor de cooperare internaţională. Potrivit interpretării date
de art. 3 sunt considerate ca infracţiuni politice, faptele penale care în funcţie de circumstanţe, au acest
caracter, chiar dacă legislaţia ţării respective le prevede ca fiind de drept comun. Acest principiu
predominant a fost stabilit printr-o rezoluţie interpretativă adoptată de Adunarea Generală a OIPC-
Interpol.
Statutul131 stabileşte şi modul în care se dobândeşte calitatea de membru. Fiecare ţară care
doreşte aderarea la această organizaţie desemnează un organism oficial de poliţie din ţara respectivă,
ale cărui atribuţii intră în sfera de activitate a organizaţiei.

131
Art. 4 din Statutul Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală- INTERPOL, adoptat în cadrul celei de-a 25-a
sesiuni de Adunarea Generală a Organizaţiei la Viena, în anul 1956.

81
Cererea va fi depusă la Secretariatul General, care cu prilejul reuniunii, o va prezenta Adunării
Generale. Pentru a fi acceptată, cererea de adeziune trebuie înaintată de autoritatea guvernamentală
competentă (pentru România în 1972, Ministerul de Externe – ca reprezentant al Guvernului
României), iar în urma analizei cererii în Adunarea Generală, adeziunea devine definitivă doar în
momentul notării favorabile de către două treimi din delegaţii Adunării.
INTERPOL este un intermediar în colaborarea practică a poliţiei criminale din diferite ţări şi
activează ca un centru mondial unic de elaborare a unei strategii şi tactici poliţieneşti comune de
combatere a criminalităţii internaţionale.
INTERPOL-ul reuneşte în prezent 186 de state membre (ultimele state care au aderat la
Organizaţie fiind San Marino şi Muntenegru în septembrie 2006) şi o echipă de poliţişti din toată
lumea lucrează în sediul lui.
Activitatea în cadrul OIPC – Interpol se desfăşoară având la bază respectarea unor principii
unanim recunoscute de toţi membrii organizaţiei. Acestea sunt următoarele:
• respectarea suveranităţii naţionale a fiecărui stat în parte, cooperarea fiind fondată pe
acţiunea forţelor de poliţie din fiecare stat membru, în conformitate cu legislaţia proprie naţională;
• prevenirea şi represiunea doar a infracţiunilor de drept comun, nu şi a celor care pot avea
datorită circumstanţelor, caracter politic, militar, religios sau rasial, potrivit art. 2 şi 3 ale statutului.
Aşadar, organizaţia limitează aria de activitate în domeniul infracţiunilor de drept comun, practic
singurul domeniu în care se reuşeşte întrunirea acordului tuturor statelor membre, interesate în
păstrarea ordinii de drept periclitată de săvârşirea acestor infracţiuni;
• universalitatea cooperării se referă la posibilitatea oricărui stat de a avea relaţii de cooperare
poliţienească fără alte limite decât cele menţionate anterior, indiferent de zona geografică sau
lingvistică în care se află;
• tratamentul egal de care se bucură fiecare stat membru în interiorul organizaţiei. Serviciile
sunt identice, drepturile de care se bucură sunt aceleaşi, indiferent de contribuţia financiară sau de
dimensiunea fizică a teritoriilor.
Funcţionarea permanentă a organizaţiei este asigurată de două tipuri de structuri: două
organisme deliberative (Adunarea Generală şi Comitetul Executiv) şi serviciile permanente
(Secretariatul General). Tot componente ale Interpol sunt considerate şi Birourile Centrale Naţionale,
care însă au statut de organism naţional însărcinat cu menţinerea legăturii între autoritatea
poliţienească, în cadrul căreia a luat fiinţă şi Secretariatul General al Interpol sau alte Birouri Centrale
Naţionale.
Adunarea Generală este o structură compusă din delegaţii statelor membre, desemnaţi de
guvernele respective. Aceasta se întruneşte anual, iar în cadrul reuniunilor se stabilesc liniile
directoare ale activităţii Interpol, metode de lucru, finanţarea şi mijloacele de cooperare, programe de
muncă, de prevenire şi combatere a infracţionalităţii internaţionale. Ca organ suprem are atribuţii de
decizie, supraveghere şi control, precum şi elective, desemnând personalităţile conducătoare ale
celorlalte structuri.
Deciziile şi recomandările se iau prin vot, aplicându-se principiul că fiecare stat membru are
dreptul la un singur vot.
Comitetul Executiv este un organism format din treisprezece personalităţi alese de Adunarea
Generală dintre reprezentanţii statelor membre. El este structurat astfel încât fiecare continent să fie
echitabil reprezentat. Preşedintele organizaţiei este ales pe o perioadă de 4 ani, prezidând atât
Adunarea Generală cât şi Comitetul Executiv. El este cel care supraveghează aplicarea deciziilor
organelor deliberative şi păstrează un contact permanent cu Secretariatul General. Tot din Comitetul
Executiv mai fac parte trei vicepreşedinţi şi două delegaţii, aleşi pe o perioadă de trei ani. De regulă
Comitetul Executiv se reuneşte de trei ori pe an. El are sarcina de a veghea la punerea în aplicare a

82
deciziilor Adunării Generale, pregăteşte ordinea de zi a Adunării Generale, aprobă programul de
muncă şi proiectul de buget înainte ca acestea să fie supuse aprobării Adunării Generale. În acelaşi
timp are şi sarcini de control asupra gestiunii financiare a Secretariatului General.
Secretariatul General este organul administrativ şi tehnic al OIPC – INTERPOL. Prin acest
organism se asigură funcţionarea permanentă a legăturilor pe care le are organizaţia, precum şi
administrarea acestui aparat. Secretariatul General pune în aplicare deciziile Comitetului Executiv şi al
Adunării Generale, duce şi coordonează lupta împotriva infracţiunilor internaţionale, culege,
selectează, păstrează şi valorifică informaţii privitoare la infractori, infracţiuni, moduri de operare etc.
În acelaşi timp constituie principala legătură între autorităţile naţionale (Birourile Centrale Naţionale)
şi cele internaţionale.
La conducerea Secretariatului General se află secretarul general, numit pe o perioadă de 5 ani
de Adunarea Generală. El este cel care îndrumă şi coordonează serviciile permanente, răspunde în faţa
Comitetului Executiv şi a Adunării Generale cu privire la executarea sarcinilor şi modul de efectuare a
cheltuielilor financiare.
În subordinea Secretarului General se află două tipuri de personal: personalul tehnic şi
personalul administrativ.
Pentru desfăşurarea eficientă a activităţii, Secretariatul General a fost structurat pe patru
diviziuni: Administraţia generală, Cauze criminale – penale, Studii şi cercetări şi Baza tehnică.
În atribuţiile primei diviziuni – Administraţia generală – intră asigurarea gestiunii financiare a
organizaţiei, administrarea şi gestionarea personalului, a dotării logistice şi al serviciilor tehnice
(telecomunicaţii, traduceri, imprimerie etc.). De asemenea Administraţia generală este cea care asigură
pregătirea în condiţii optime a Adunării Generale, sau a oricăror alte reuniuni organizate sub egida
OIPC – Interpol.
Această primă diviziune este structurată pe patru subdiviziuni: întocmirea documentelor,
financiar, securitate (paza obiectivelor) şi servicii generale, probleme de personal şi sociale.
Cea de-a doua diviziune, Cauze criminale – penale sau diviziunea Poliţie este structura
însărcinată cu centralizarea informaţiilor poliţieneşti şi cu studiul cauzelor penale internaţionale. Ea
asigură prelucrarea informaţiilor de poliţie, difuzarea lor la un nivel internaţional şi efectuarea unor
sinteze asupra unor cauze internaţionale. De asemenea, are rol organizatoric în domeniul colocviilor
internaţionale sau reuniunilor pe probleme specifice.
La rândul ei şi această diviziune este structurată pe trei subdiviziuni, în funcţie de tipul de
infracţiuni care constituie obiectul de activitate.
Diviziunea a treia, Studii şi cercetări, cuprinde Serviciul Juridic al organizaţiei. Printre
atribuţiile şi sarcinile acestei diviziuni enumerăm:
• cercetarea, analiza şi difuzarea documentaţiei generale (criminologie, prevenirea
infracţiunilor, drept penal, drept de procedură penală, tehnici utilizate în activitatea poliţienească etc.);
• pregătirea unor colocvii sau reuniuni internaţionale;
• elaborarea unor studii şi lucrări de documentare;
• avizarea juridică în probleme activităţii organizaţiei, interpretarea juridică a anumitor
chestiuni legate de cooperarea poliţienească internaţională (de exemplu momentul aplicării art. 3 din
Statut);
• pregătirea unor controale internaţionale şi elaborarea unor statute sau regulamente;
• reprezentarea OIPC – Interpol la conferinţe şi reuniuni internaţionale în care se abordează
probleme juridice sau criminologice, precum şi aspecte teoretice ale muncii de poliţie.
De asemenea tot în cadrul Diviziunii a treia se asigură Evidenţa Operativă prin secretariatul
Comisiei de Control Intern al fişelor şi se publică Revista internaţională de poliţie criminală.

83
Diviziunea a treia este structurată pe trei subdiviziuni, studii juridice şi tehnice, documentaţia
generală şi Revista internaţională de poliţie criminală.
Cea de-a patra diviziune, Baza tehnică, a fost creată ulterior pentru a putea răspunde
necesităţilor de informatizare a activităţii Secretariatului general. Această diviziune are în structura ei
trei subdiviziuni: telecomunicaţii, informaţii în cauze penale şi informatică. Subdiviziunea de
informaţii este împărţită în trei compartimente şi anume: amprente digitale şi fotografii, date şi
informaţii referitoare la activitatea infracţională internaţională şi compartimentul de cercetare.
Această diviziune are rolul unui furnizor de date şi informaţii pentru activitatea poliţienească
desfăşurată de diviziunea a doua, şi pentru Birourile Centrale Naţionale. Asigură în acelaşi timp şi
asistenţa tehnică în domeniul comunicării şi a protejării telecomunicaţiilor. De asemenea, contribuie la
informatizarea în materia stocării şi valorificării de date şi informaţii în domeniul poliţienesc.
Pentru a putea evita abuzurile în folosirea datelor şi informaţiilor culese, păstrate şi valorificate
prin intermediul Secretariatului General, Adunarea Generală, reunită în 1982, a decis crearea unui
organism de control şi supraveghere a activităţilor de cooperare.
Comisia de Control Intern al Fişierelor este compusă din cinci membri de naţionalităţi diferite,
aleşi din cadrul Adunării Generale.
Principala sarcină a Comisiei este de a verifica dacă datele cu caracter personal culese în
cadrul organizaţiei sunt folosite doar în scopurile declarate prin statutul organizaţiei. De asemenea, ele
trebuie culese şi tratate în anumite condiţii, înregistrate doar în scopuri bine determinate, să fie
verificată exactitatea acestor date, oportunitatea deţinerii lor, precum şi durata temporară pentru care
aceste date sunt stocate.
Birourile Centrale Naţionale constituie punctul de interferenţă în activitatea de cooperare
poliţienească internaţională între OIPC – INTERPOL şi structurile poliţieneşti naţionale.
Există trei mari impedimente în desfăşurarea eficientă a cooperării internaţionale: diferenţele
de structură poliţienească, diferenţele lingvistice şi culturale şi diversitatea sistemelor juridice ale
ţărilor membre. Pentru a putea trece peste aceste inconveniente s-a ajuns la concluzia că este necesară
crearea la nivel naţional, sub autoritatea guvernelor naţionale, a unei structuri profesioniste la un înalt
nivel, capabile pe de o parte să susţină dialogul necesar cu OIPC – INTERPOL şi celelalte structuri
similare, iar pe de altă parte să aibă posibilitatea de a oferi informaţii relevante, de a îndruma structuri
poliţieneşti subordonate, de a putea angaja şi alte servicii naţionale pentru realizarea unor acţiuni
poliţieneşti de anvergură.
Printre atribuţiile Biroului Central Naţional enumerăm: centralizarea informaţiilor referitoare
la infracţiuni internaţionale şi asigurarea documentaţiei interne cu privire la relevanţa acestor
infracţiuni la nivel naţional, pe care le transmite Secretariatul General al OIPC sau altor Birouri
Centrale Naţionale.
Tot prin intermediul Biroului Central Naţional sunt declanşate acţiuni poliţieneşti, la solicitarea
altor state, se primesc cereri de informaţii, de verificări, de reţineri şi arestări ale unor persoane
împotriva cărora în alte state a fost începută urmărirea penală pentru comiterea unor infracţiuni;
adresează răspunsuri la solicitările altor structuri similare, transmite solicitări de verificări, informări
ale autorităţilor naţionale către structuri similare.
Printre alte atribuţii, şeful unui Birou Naţional Interpol are şi funcţii reprezentative,
reprezentând statul său la Adunarea Generală a INTERPOL, veghind în acelaşi timp la aplicarea în
ţară a rezoluţiilor votate de Adunarea Generală a OIPC – INTERPOL.
Există o cooperare strânsă între Birourile Centrale Naţionale şi Secretariatul General, numai
astfel se creează premisele necesare îndeplinirii rolului de centralizator şi puncte de legătură
informaţională a Secretariatului General. Nu este exclusă nici varianta cooperării directe între
Birourile Centrale Naţionale, în vederea creşterii operativităţii în acţiunile desfăşurate.

84
Finanţarea organizaţiei se realizează prin contribuţiile anuale vărsate de statele membre la
bugetul OIPC – INTERPOL. Bugetul este girat de secretarul general, răspunzător în faţa Comitetului
Executiv şi a Adunării Generale asupra gestionării sumelor de bani.
Cooperarea prin Interpol se realizează pentru prevenirea şi combaterea tuturor faptelor
infracţionale care se comit şi conţin elemente de extraneitate.
Pentru atingerea scopurilor prevăzute în statut, Interpolul are la dispoziţie următoarele
instrumente de cooperare:
a. Reţeaua de comunicaţii I-24/7 asigură schimbul de mesaje poliţieneşti între Birourile
Centrale Naţionale şi între acestea şi Secretariatul General Interpol. Este o reţea ce are ca suport fizic
Internetul şi, din această cauză, foloseşte cele mai noi tehnologii de securitate (Virtual Private
Network, IPSec, etc.). Majoritatea Birourilor Centrale Naţionale dispun de servere de e-mail care se
conectează la serverul central situat la Secretariatul General Interpol.
Introducerea acestor noi tehnologii, începând cu anul 2002, a făcut posibilă dezvoltarea unor
instrumente noi şi eficace, cum ar fi portalul INSYST, prin care, folosind un simplu browser de
Internet, toate Birourile Centrale Naţionale pot accesa resurse de interes comun puse la dispoziţie de
Secretariatul General Interpol sau chiar de Birourile Centrale Naţionale.
Tot prin intermediul acestui portal, în 2004, au fost puse la dispoziţie bazele de date eASF ale
Interpolului referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de
călătorie/administrative furate/pierdute. Acest lucru permite, în premieră, prin intermediul
echipamentelor Biroului Central Naţional respectiv, accesul la aceste baze de date a tuturor unităţilor
naţionale de poliţie cu atribuţiuni în combaterea criminalităţii de orice fel.
b. Sistemele informatice referitoare la:
• bazele de date EASF referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de
călătorie/administrative furate/pierdute;
• numele şi alias-urile indivizilor implicaţi în infracţiuni în context internaţional;
• infracţiuni, clasate după gen, loc de comitere şi mod de operare;
• confiscările de droguri;
• confiscările de monedă falsă;
• furturile de opere de artă;
• amprentele digitale ale infractorilor internaţionali;
• fotografiile infractorilor cu moduri de operare deosebite, recidivişti şi ale persoanelor
dispărute;
• baza de date cu cărţi de credit furate/pierdute;
• statistici criminale.
Toate aceste resurse pot fi consultate de către Birourile Centrale Naţionale.
c. Notiţele internaţionale referitoare la persoane, grupate la rândul lor în cinci categorii:
• notiţe prin care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării (cu
colţ roşu şi cu litera de control A). Aceste notiţe conţin toate indicaţiile privind identitatea persoanei
urmărite, mandatul de arestare şi infracţiunea care l-a motivat;
• notiţe pentru obţinerea de informaţii asupra unei persoane (cu colţ albastru
şi litera de control B). Acestea sunt utilizate pentru identificarea certă a unui infractor, obţinerea de
informaţii asupra trecutului său criminal sau a locului unde se află;
• notiţe preventive (cu colţ verde şi litera de control C) care semnalează
tuturor poliţiilor membre existenţa unui infractor profesionist ce operează la scară internaţională;
• notiţe privind persoane dispărute (cu colţ galben şi litera de control F) în
vederea găsirii unei persoane;
• notiţe privind cadavrele neidentificate (cu colţ negru şi litera de control

85
D).

2. Oficiul European de Poliţie - EUROPOL


Începuturile colaborării europene se pot distinge cu mai mult de 20 de ani în urmă, când statele
membre şi-au unificat forţele în vederea combaterii unor fenomene infracţionale care le depăşeau
frontierele în domenii precum combaterea traficului ilicit de substanţe stupefiante, a terorismului şi a
migraţiei ilegale. Când, în anul 1986, a fost consacrat termenul de libertate de mişcare ca element de
bază în crearea unei pieţe comune, colaborarea neformalizată instituită la nivelul guvernelor statelor
membre nu a mai fost suficientă pentru a combate internaţionalizarea reţelelor infracţionale.
De aceea s-a ajuns la concluzia necesităţii introducerii, în Tratatul de la Maastricht, a unor
prevederi speciale, privind cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, pentru a dezvolta o
politică unitară a Uniunii Europene.
Pilonul comunitar a fost completat cu un alt pilon al cooperării interstatale, creându-se ulterior
instrumente juridice cu totul noi pentru rezolvarea problemelor apărute. În orice caz, această
colaborare, introdusă o dată cu intrarea în vigoare a tratatului Uniunii Europene în 1993, s-a dovedit a
fi insuficientă şi nesatisfăcătoare, atât prin prisma metodelor utilizate cât mai ales prin rezultatelor
obţinute. De aceea, o dată cu reelaborarea Tratatului Uniunii Europene au apărut şi modificări în
cadrul procesului decizional.
Pentru a crea un spaţiu al libertăţii, securităţii şi dreptului, este introdus un nou titlu „Vize,
azil, migraţiune şi alte probleme legate de libera circulaţie a persoanelor” în Tratatul privind Uniunea
Europeană. Controlul frontierei externe, dreptul avizului, migraţia şi cooperarea juridică în cauze
civile vor aparţine pe viitor primului pilon şi vor fi tratate conform metodei comunitare. Această
trecere se va realiza însă treptat, o dată cu adoptarea măsurilor necesare de Consiliul Uniunii
Europene, într-un interval de cel mult 5 ani de la intrarea în vigoare a tratatului. Doar cooperarea
poliţienească şi juridică în cauze penale rămân în domeniul celui de-al treilea pilon, pe care tratatul îl
completează cu prevederi privind prevenirea şi combaterea rasismului şi şovinismului.
Această dezvoltare instituţională aduce cu sine şi necesitatea adoptării unor măsuri mai
eficiente care să implice o dezvoltare strânsă şi efectivă între statele membre.
Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene şi care
operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi
eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce priveşte prevenirea şi
combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol-ul are misiunea
de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva
crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi atenţia asupra organizaţiilor criminale.
Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a început să-şi desfăşoare
activitatea la data de 3 ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea Droguri Europol (EDU), acţiunile
sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat şi alte domenii importante de
criminalitate. Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre şi a intrat în vigoare la 1
octombrie 1998. În urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic, Europol-ul a început să-şi
desfăşoare toate activităţile începând cu data de 1 iulie 1999.
Obiectivul comun al statelor semnatare ale Convenţiei Europol îl constituie îmbunătăţirea
cooperării poliţieneşti în domeniul combaterii terorismului, al traficului ilegal de droguri şi al altor
forme infracţionale grave, ale crimei organizate transfrontaliere, pe baza unui schimb permanent şi

86
intens de informaţii, ţinând însă cont de drepturile şi libertăţile omului, aşa cum sunt ele prevăzute în
tratate şi convenţii internaţionale, dar şi în legislaţia internă a fiecărui stat semnatar132.
Europol va interveni doar în măsura în care, în cauzele aflate în lucru, este implicată o
structură a crimei organizate ori două sau mai multe state sunt afectate de acea formă de criminalitate,
în asemenea măsură încât să fie necesară adoptarea unei atitudini comune pentru a reuşi stăpânirea
fenomenului şi combaterea infracţionalităţii. Această necesitate de cooperare va fi dată de gravitatea
actelor infracţionale, de dimensiunile acestora, precum şi de urmările negative asupra desfăşurării
normale a activităţilor legale în Uniunea Europeană.

Structura Europol
Europol este concepută ca o organizaţie cu personalitate juridică, capabilă să încheie orice tip
de contract în ţările membre ale Uniunii Europene, bucurându-se de toate drepturile şi având toate
obligaţiile ce revin unei persoane juridice, din ţările respective. Pentru sediul în care activează,
Europol a încheiat un acord cadru cu Regatul Olandei, iar pentru respectarea confidenţialităţii
informaţiilor (respectarea drepturilor privind datele personale stocate de Interpol) cu celelalte state
membre.
Odată cu înfiinţarea Europol, pentru realizarea legăturilor operative cu autorităţile naţionale
competente, trebuie să fie create structuri naţionale corespunzătoare. Ele constituie singurul organ de
legătură între autorităţile naţionale de poliţie şi Europol. Cadrul juridic în care se va desfăşura
activitatea acestor unităţi naţionale îl constituie legislaţia internă a statului membru. Statele membre
sunt responsabile pentru asigurarea necesităţilor tehnice, logistice şi informaţionale ale unităţilor
naţionale pentru ca acestea să-şi desfăşoare activitatea în mod util şi eficient.
Sarcinile unităţilor naţionale de poliţie se desfăşoară în două direcţii:
• de furnizare a informaţiilor referitoare la domeniile respective către Europol;
• primirea informaţiilor cu valoare operativă din oficiu sau la cerere.
În acest sens, primeşte solicitări şi răspunde la acestea, în măsura în care deţine informaţiile
respective, fără a fi obligate la răspuns dacă este vorba de informaţii care, conform art. 4 pct.5 din
Convenţie, lezează interese esenţiale ale securităţii statului, periclitează desfăşurarea unei anchete în
curs ori securitatea persoanelor, sau implică informaţii referitoare la activitatea serviciilor de
informaţii (intră în competenţa acestora sau ţin de domeniul siguranţei naţionale).
Pe de altă parte, din iniţiativă proprie, unităţile naţionale vor trimite informaţii şi date, care
prezintă interes operativ, către Europol, menţine actualizată propria bază de date, transmite informaţii
şi date de interes autorităţilor naţionale competente şi emite solicitări pentru obţinerea unor date şi
informaţii de interes operativ de la Europol. De asemenea, pune la dispoziţia Europol informaţii în
vederea stocării acestora în baza de date a Europol. O sarcină extrem de importantă a unei unităţi
naţionale o constituie însă obligaţia de control a legalităţii schimburilor de informaţii, culegerii,
verificării, valorificării şi stocării acestora.
Ofiţerii de legătură sunt reprezentanţii unităţilor naţionale trimişi să activeze în cadrul
Europol. Consiliul de administraţie al Europol stabileşte numărul de ofiţeri de legătură ce urmează a fi
detaşaţi în cadrul Europol, numărul acestora putând fi modificat printr-o decizie unanimă a consiliului.
Legislaţia aplicabilă activităţii ofiţerului de legătură este cea a statului membru a cărui
autoritate naţională l-a trimis. Pregătirea ofiţerilor de legătură se face în cadrul unităţilor naţionale de
poliţie în conformitate cu legea proprie şi cu reglementările privind administraţia Europol.

132
Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească internaţională în România, Bucureşti,
2006, pag. 88.

87
Sarcinile concrete ale ofiţerilor de legătură se referă strict la activităţi informative, de
cooperare şi consultanţă. Ofiţerii de legătură nu desfăşoară activităţi de cercetare penală, nu sunt
implicaţi direct în documentarea unor cauze, decât prin prisma colaborării în plan informativ. În acest
sens, ei pun la dispoziţia Europol informaţiile oferite de unităţile naţionale pe care le reprezintă, trimit
informaţii de interes de la Europol unităţilor reprezentate, cooperează cu alţi experţi ai Europol în
vederea analizării informaţiilor existente, culese din şi despre ţara care i-a trimis.
Ofiţerii de legătură au însă şi posibilitatea de a consulta documentaţia existentă în baza de date
a Europol, respectând anumite prevederi referitoare la sistemul informaţional al Europol.
Europol va suporta cheltuielile de desfăşurare a activităţii ofiţerilor de legătură, punând la
dispoziţie spaţiile în mod gratuit, statelor membre le revin însă toate celelalte cheltuieli, inclusiv costul
echipamentelor şi tehnicii necesare, cu excepţia cazurilor în care Consiliul Miniştrilor cu atribuţii în
domeniul afacerilor interne nu prevede altfel.
Consiliul de administraţie constituie organul suprem de coordonare şi control al activităţii
Europol, fiind format din reprezentanţi ai tuturor statelor membre. Acest consiliu se reuneşte de cel
puţin două ori pe an pentru dezbaterea unor probleme legate de activitatea Europol. Reprezentanţii în
consiliu pot fi înlocuiţi, înlocuitorul beneficiind tot de un singur vot pentru adoptarea deciziilor. În
cadrul lucrărilor consiliului, reprezentanţii statelor membre (care pot fi şefii unităţilor naţionale sau
înlocuitori ai acestora) au posibilitatea de a fi însoţiţi şi consiliaţi de experţi pe anumite probleme ce
constituie obiectul dezbaterilor.
Statul care deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europei va asigura prin reprezentantul său şi
prezidarea activităţilor Consiliului de administraţie al Europol.
Sarcinile Consiliului de administraţie sunt prevăzute în art. 28 al Convenţiei Europol.
Extinderea obiectivelor Europol va implica nemijlocit şi Consiliul de administraţie. De asemenea,
stabilirea statutului ofiţerilor de legătură, drepturile şi obligaţiile acestora, sarcinile concrete de
îndeplinit, precum şi numărul lor intră tot în aria de competenţă a Consiliului.
În vederea reglementării activităţii Europol cu statele şi organismele terţe Consiliul va fi
însărcinat cu elaborarea unor reguli de lucru. Pentru organizarea fişierului de date, Consiliul va pregăti
reguli de implementare şi exploatare, iar în baza ordinelor a două treimi va aproba deschiderea acestor
fişiere.
Consiliul de administraţie îşi poate exprima opiniile în legătură cu rezultatele activităţii
organelor de control, poate examina comentariile şi rapoartele acestora, precum şi problemele ridicate
de aceste organe. În acelaşi timp, îndeplineşte atribuţiile de control atât a activităţii directorului şi
directorilor adjuncţi dar şi a controlorului financiar.
Totodată, Consiliul de administraţie verifică respectarea reglementărilor privind utilizarea
corectă a datelor şi informaţiilor, modul de implementare în fişiere, stocarea şi valorificarea acestora.
Consiliul miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne ai Uniunii Europene poate să
completeze sarcinile Consiliului de administraţie al Europol cu orice alte sarcini necesare.
Anual, Consiliul de administraţie al Europol adoptă un raport general cu activităţile Europol
desfăşurate în anul anterior, un raport de planificare cu activităţile de viitor, ţinând cont de situaţia
operativă din statele membre, de implicaţiile bugetare şi de personal pe care le solicită rezolvarea
problemelor ridicate de situaţia operativă. Rapoartele sunt prezentate Consiliului Uniunii Europene
pentru supervizare.
Consiliul Miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne numeşte prin vot unanim
directorul şi directorii adjuncţi, precum şi controlorul financiar, adoptă în unanimitate planul de
finanţare cincinal, contribuie la stabilirea bugetului anual şi ia parte la întocmirea regulamentelor
financiare.

88
Directorul Europol este numit pe o perioadă de 4 ani, mandat care poate fi reînnoit cu alţi 4
ani. Acesta este asistat de doi directori adjuncţi. Directorul decide repartizarea sarcinilor directorilor
adjuncţi, el fiind răspunzător în faţa Consiliului de administraţie.
În ce priveşte relaţiile cu Consiliul de administraţie, directorul face parte din Consiliu,
participă la reuniunilor acestuia, pregăteşte ordinea de zi a dezbaterilor, aplică prevederilor deciziilor
consiliului şi răspunde în acelaşi timp de desfăşurarea activităţii Europol, de îndeplinirea sarcinilor de
către personalul subordonat şi orice alte sarcini încredinţate de Consiliul de administraţie.
Directorul are în atribuţii, de asemenea, şi problema pregătirii proiectului de buget, a
proiectului de finanţare cincinal şi implementarea bugetului Europol, după aprobarea acestora de către
Consiliul de administraţie.
Numirea şi eliberarea din funcţie a directorului şi directorilor adjuncţi se face prin decizie a
Consiliului miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne, pe baza majorităţii de două treimi
din voturile întrunite.
Personalul Europol constituie elementul permanent care asigură continuitatea desfăşurării
activităţii şi este format din director, doi directori adjuncţi şi angajaţii Europol. Personalul angajat nu
urmează decât strict ordinele şi dispoziţiile directorului, acestea fiind singurul în măsură să traseze
sarcini, bineînţeles în limitele legale şi regulamentare, cu respectarea prevederilor Convenţiei şi
regulamentelor de personal.
Controlorul financiar şi comitetul de audit constituie organele de control financiar al modului
de aplicare a măsurilor dispuse de Consiliul de Conducere în plan financiar contabil.
Controlorul financiar îndeplineşte funcţia de monitorizare a angajamentului de efectuare a
plăţilor, strângerea veniturilor. Consiliul miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne
desemnează organul de audit al unui stat membru, care va numi controlorul financiar. Comitetul
financiar este organul responsabil cu pregătirea aspectelor privind bugetul şi finanţele Europol în
vederea discutării acestora de Consiliul miniştrilor cu atribuţii în domeniul afacerilor interne, fiind
format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru.
În ce priveşte reprezentarea, directorul este reprezentantul legal al Europol. În alegerea
personalului său, dincolo de criteriile de selectare bazate pe cunoştinţele profesionale, directorul va
ţine cont, în măsura posibilităţilor şi de reprezentarea cât mai corectă a statelor membre.
Directorul Europol, adjuncţii săi, precum şi personalul angajat îşi desfăşoară activitatea în baza
obiectivelor şi sarcinilor Europol şi nu pot primi sau solicita ordine din partea nici unui guvern,
autorităţi, organizaţii sau persoane din afara Europol.

Informaţia – elementul de bază al activităţii Europol


Europol a fost creat pentru a uşura munca operativă a autorităţilor naţionale cu atribuţii în
domeniul poliţienesc, prin schimbul de informaţii relevante în lupta împotriva traficului de droguri,
terorismului şi a altor forme de criminalitate organizată, infracţiuni pentru a căror combatere este
necesară implicarea a două sau mai multe state.
Pentru a putea realiza acest deziderat, organizaţia Europol a fost desemnată să realizeze două
tipuri de sarcini. În prima categorie, sunt cele principale, adică: facilitarea schimbului de informaţii
între statele membre; obţinerea, analiza şi stocarea informaţiilor secrete; notificarea neîntârziată a
statelor membre prin ofiţerii lor de legătură, cu privire la informaţiile ce prezintă interes operativ
imediat, sau care duc la corelarea acestora cu comiterea altor infracţiuni; sprijinirea cercetărilor
efectuate în statele membre prin trimiterea către unităţile naţionale a tuturor informaţiilor relevante,
menţinerea unui sistem informatizat ce conţine informaţii cu valoare operativă.

89
Adiacent, pentru îmbunătăţirea cooperării şi eficientizării activităţii autorităţilor poliţieneşti din
statele membre, Europol mai are şi sarcini în domeniul dezvoltării şi îmbunătăţirii cunoştinţelor de
specialitate privind procedurile de cercetare penală şi oferirea de consultanţă în investigaţiile
întreprinse de autorităţile competente, acordă asistenţă în cadrul folosirii eficiente a resurselor de orice
tip la nivel naţional pentru activităţile operative, precum şi sarcini de analiză, sinteză, de întocmire a
unor rapoarte generale privind situaţia operativă locală şi regională.
În atribuţiile Europol intră însă şi măsurile privind sprijinul acordat autorităţilor naţionale prin
instruirea cadrelor, organizarea şi echiparea eficientă, îmbunătăţirea măsurilor de prevenire a
criminalităţii, precum şi în instruirea asupra unor metode şi tehnici criminalistice moderne sau
însuşirea procedurilor noi de anchetă.
În vederea îndeplinirii sarcinilor sale, Europol a înfiinţat un sistem informaţional computerizat,
în care sunt introduse direct date de către unităţile naţionale şi ofiţerii de legătură. Aceste date pot fi
consultate în mod nemijlocit de unităţile naţionale, de ofiţerii de legătură, de director şi directorii
adjuncţi, precum şi de împuterniciţii Europol. În ce priveşte introducerea datelor, aceasta se face de
către unităţile naţionale în conformitate cu procedurile lor proprii, iar organizaţia Europol poate
introduce şi date primite de la state terţe.
Unităţile naţionale au acces la datele privind persoanele bănuite că vor comite infracţiuni în
aria de competenţă a Europol, însă numai la informaţii privind numele de familie, alte nume purtate
anterior, prenume, pseudonime, data şi locul naşterii, naţionalitatea, sexul şi unde este cazul, la alte
date în măsură să contribuie la identificarea acestora.
Dacă se impune efectuarea unor investigaţii speciale, informaţiile pot fi obţinute prin
intermediul ofiţerilor de legătură.
Sistemul informaţional Europol cuprinde informaţii necesare îndeplinirii sarcinilor sale, aceste
informaţii putând fi stocate, analizate, valorificate şi şterse în funcţie de necesităţi. Datele stocate se
referă la două categorii de persoane: persoanele care, în conformitate cu legislaţia naţională a statelor
implicate, sunt suspectate că au comis sau au contribuit la comiterea unor infracţiuni ce intră în
competenţa Europol sau au fost condamnate pentru comiterea acestora şi persoane susceptibile de a
comite infracţiuni ce intră în competenţa Europol, existând motive temeinice în susţinerea acestei
bănuieli.
În afara informaţiilor susmenţionate, referitoare la persoane, sistemul informaţional mai
conţine date referitoare la anumite infracţiuni: data şi locul comiterii acestora; metode şi mijloace
infracţionale utilizate sau care pot fi utilizate la comiterea unor infracţiuni; unităţile care s-au ocupat
de caz precum şi alte informaţii care pot fi obţinute prin analiza dosarelor respective; apartenenţa
autorilor la anumite grupări criminale; condamnări pentru infracţiuni din aria de competenţă a
Europol.
Pentru a uşura activitatea de analiză şi valorificare, în cazul infracţiunilor corelate, există
posibilitatea schimbului de informaţii mai eficient prin marcarea acestor informaţii astfel încât să fie
mai uşor accesibile celor interesaţi din unităţile naţionale sau ofiţerilor de legătură ai acestora.
Eliminarea unor informaţii este posibilă în cazul în care o anumită persoană nu mai este în atenţia
organelor abilitate iar urmărirea penală a acesteia este sistată, conform dispoziţiilor prevăzute în
legislaţia naţională a statelor în cauză.
Dreptul de a introduce date în sistemul de informaţii revine doar unităţilor naţionale, ofiţerilor
de legătură, directorului, directorilor adjuncţi şi împuterniciţilor Europol. Dacă datele vor fi
valorificate din sistemul informaţional pentru îndeplinirea sarcinilor Europol într-un anumit caz,
această valorificare se va face în conformitate cu legile, reglementările, prevederile administrative şi
procedurile unităţii care se ocupă de cazul respectiv, fiind obligatorie şi respectarea prevederilor
Convenţiei Europol.

90
Doar unitatea care a introdus informaţiile în banca de date le poate modifica, şterge sau anula.
Atunci când o altă unitate accesează informaţiile respective şi are motive să considere că acestea sunt
incorecte sau incomplete, va informa unitatea care a introdus datele şi, în urma analizei comune, dacă
este cazul, datelor respective vor fi completate, suplimentate sau şterse.
Când datele cuprinse în sistem referitoare la activitatea unei persoane sunt incomplete, orice
altă unitate poate suplimenta aceste date cu noi informaţii, notificând unitatea care a introdus prima
oară informaţii de acest gen. În cazul existenţei unor contradicţii evidente, unităţile se vor consulta
pentru a ajunge la un consens.
În momentul în care o unitate consideră necesar să fie şterse datele individuale ale unei
persoane dar există în sistem şi informaţii introduse de alte unităţi referitoare la aceeaşi persoană,
responsabilitatea privind protecţia datelor şi dreptul de a modifica, suplimenta, corecta sau şterge
aceste date revine următoarei unităţi care introduce date referitoare la persoana menţionată. Unitatea
care intenţionează să şteargă date, informează unitatea care este responsabilă cu protecţia acestora.
Permisiunea de a accesa informaţii în vederea valorificării, completării sau modificării unor
date este acordată de unitatea care a introdus prima aceste informaţii şi este singura în drept să
producă modificări. Trebuie să existe posibilitatea identificării acestei unităţi. Transmiterea
informaţiilor între unităţile naţionale, autorităţile competente şi ofiţerii de legătură se face în
conformitate cu legislaţia lor naţională.
În scopul realizării sarcinilor sale, Europol mai poate crea fişiere de stocare a unor informaţii
ce vor fi utilizate în scop de analiză şi evaluare. Acestea fac referire la persoane care pot depune
mărturie în anchete aflate în curs de desfăşurare legate de infracţiuni ce intră în competenţa Europol
sau sunt infracţiuni corelate, la persoane care au fost victime ale acestor infracţiuni sau care, din
motive temeinice, se consideră a fi potenţiale victime sau persoane care pot oferi informaţii despre
infracţiunile cercetate, despre contacte, asociaţii, grupuri criminale etc.
Asemenea fişiere vor fi deschise în scopul desfăşurării unor analize sau prelucrării şi utilizării
datelor pentru sprijinirea unor anchete penale. Fiecare proiect de analiză va beneficia de un grup de
analiză format din analişti oficiali din cadrul Europol, desemnaţi de conducere, numai aceştia fiind
autorizaţi să introducă sau să recupereze date de pe fişierul în cauză, ofiţerii de legătură şi experţii
statelor membre care furnizează informaţii sau sunt interesaţi de efectuarea analizei.
Informaţiile culese pentru efectuarea analizelor sunt obţinute la cerere sau din proprie iniţiativă
de la unităţile naţionale, cu respectarea prevederilor legislaţiilor naţionale. De asemenea, Europol
poate solicita, dacă se consideră necesar acest lucru pentru realizarea sarcinilor care-i revin, informaţii
şi de la organismele comunitare, state şi autorităţi terţe, organizaţii internaţionale de profil, organisme
comune între două sau mai multe state, OIPC – Interpol. Nu este necesară o cerere formală,
informaţiile din partea acestora fiind oferite în interesul ambelor părţi şi la iniţiativa lor.
Rezultatele analizelor sunt cuprinse în rapoartele întocmite la nivelul Europol. Cele cu caracter
general, care interesează toate statele membre, vor fi prezentate acestor state. Pentru cele care vizează
cazuri speciale, cu implicaţii operative deosebite, la întocmirea analizei vor fi implicate statele
membre ce constituie surse de informare şi statele pentru care analiza ar putea avea implicaţii,
conform sistemului INDEX. Acest sistem este creat pentru toate informaţiile existente şi stocate la
nivelul Europol. Acest sistem poate fi consultat de director, directorii adjuncţi, împuterniciţii Europol
şi ofiţerii de legătură, care pot verifica existenţa unor informaţii şi datele de identificare a unităţii care
le-a introdus, pentru a putea solicita permisiunea acesteia de a deschide fişierele cu informaţiile
căutate. Accesul ofiţerilor de legătură este stabilit în aşa fel încât să fie posibilă verificarea informaţiei,
fără a putea stabili conexiuni sau concluzii cu privire la conţinutul efectiv al fişierelor.
Pentru deschiderea unui fişier din sistemul informaţional, Europol emite un ordin de
deschidere, aprobat de Consiliul de administraţie, care cuprinde numele fişierului, scopul acestuia,

91
grupul de persoane în legătură cu care există date în fişier, natura datelor (în conformitate cu
Convenţia Consiliului Europei din 1981 privind protecţia datelor personale şi prelucrarea automată a
acestora), grupuri de date personale folosite la deschiderea fişierului, furnizarea sau introducerea
datelor care urmează a fi stocate, condiţiile în care informaţiile conţinute în fişier pot fi comunicate,
cui şi în conformitate cu procedură, termenele de examinare şi durata stocării, precum şi metoda
stabilirii jurnalului de audit.
În cazuri urgente şi în baza unei decizii motivate temeinic, directorul poate dispune din proprie
iniţiativă sau la cererea statelor membre deschiderea unui fişier fără aprobarea expresă a Consiliului de
administraţie, având însă obligaţia de informare a Consiliului şi întocmirea procedurii amintite fără
întârziere.
Responsabilitatea pentru datele introduse şi stocate în sistemul informativ Europol revine
statelor membre pentru informaţiile furnizate de unităţile lor naţionale şi Europol pentru informaţiile
furnizate de state terţe sau organizaţii terţe. În momentul introducerii, acţiunea se va desfăşura astfel
încât să se poată stabili cu exactitate care unitate naţională a furnizat informaţiile de la care parte terţă
a introdus Europol informaţiile, sau dacă aceste date sunt rezultate ale analizelor efectuate de Europol.
Datele personale preluate din sistemul informaţional Europol pot fi transmise sau utilizate doar
de autorităţile competente ale statelor membre în scopul prevenirii şi combaterii infracţiunilor care
intră în competenţa Europol şi pentru combaterea celorlalte forme de gravă infracţionalitate. Aceste
date se utilizează în conformitate cu legislaţia naţională a statelor membre ale căror autorităţi folosesc
respectivele date. Folosirea în alte scopuri este posibilă doar după consultarea în prealabil a statului
membru furnizor de date, dacă legislaţia naţională permite.
Comunicarea datelor către state şi organizaţii terţe este posibilă cu îndeplinirea anumitor
condiţii care se referă la necesitatea efectuării comunicării pentru un caz determinat, în vederea
prevenirii şi combaterii infracţionalităţii, în sensul obiectivelor generale ale Europol, şi o condiţie
referitoare la existenţa posibilităţilor de asigurare a protecţiei datelor transmise în statul terţ.
Transmiterea de date se aprobă de către Consiliul de Administraţie în urma consultării organului
comun de supervizare. Pentru a determina care este nivelul corespunzător de protecţie a datelor se ia
în considerare natura acestor date, scopul pentru care au fost culese şi păstrare, durata prelucrării lor
precum şi alte prevederi legale generale care şi-ar găsi aplicarea în anumite cazuri.
Dacă informaţiile solicitate de statul terţ provin de la un stat membru, Europol nu poate
transmite aceste date fără aprobarea generală sau particulară de a transmite datele, de la statul furnizor
de informaţii. Dacă datele aparţin Europol, ele vor fi transmise doar dacă nu se aduc impedimente
modului de realizare a sarcinilor specifice în statul membru, dacă nu se periclitează securitatea internă
şi ordine publică a statului respectiv şi dacă nu se aduc prejudicii bunăstării sale generale. Autorizarea
transmiterii se dă de Europol care răspunde de legalitatea acesteia, în cazul în care statul beneficiar terţ
se angajează că datele respective vor fi folosite numai în scopul în care au fost solicitate. Dacă
informaţiile au caracter confidenţial, transmiterea lor se face numai atunci când există un acord de
confidenţialitate încheiat între Europol şi destinatar.
Dreptul persoanelor de a cunoaşte informaţiile deţinute de Europol cu privire la ele este
îngrădit în trei situaţii: când îndeplinirea sarcinilor Europol determină un refuz; în vederea protejării
securităţii în statele membre şi pentru prevenirea criminalităţii, precum şi în cazul protejării drepturilor
şi libertăţilor unei terţe părţi. Pentru aflarea informaţiilor, persoana în cauză depune o solicitare unităţii
naţionale care comunică Europol solicitarea, urmând ca aceasta, în termen de trei luni, să comunice
fără intermediari persoanei în cauză un răspuns la solicitarea acesteia. În cazul în care persoana nu este
satisfăcută de răspunsul primit, ea are posibilitatea de a se adresa organului comun de supervizare.
Dacă informaţiile deţinute de Europol sunt incorecte sau modul lor de introducere contravine
procedurilor legale, aceste date vor fi corectate sau şterse.

92
Statele membre sau terţe care au primit informaţii din aceste fişiere vor fi notificate pentru a
proceda la rândul lor la modificarea sau ştergerea acestor informaţii.
Durata de stocare a datelor este variabilă. Informaţiile sunt păstrate atât timp cât este necesar
pentru îndeplinirea sarcinilor. Necesitatea de a păstra aceste informaţii este verificată la fiecare trei
ani. Unitatea care introduce datele în fişiere are şi obligaţia de verificare periodică a oportunităţii
păstrării acestora. Europol are obligaţia de a anunţa statele membre cu trei luni înainte de expirarea
termenelor limită de verificare a datelor. Unităţile respective pot decide păstrarea în continuare a
datelor, dacă acest lucru este necesar realizării sarcinilor Europol. Vor fi şterse aceste date după
trecerea termenului de un an de zile pentru informaţii referitoare la date personale, cu posibilitatea
reînnoirii, pe încă un an, dar nu mai mult de trei ani consecutivi.

Organele de supervizare
Organul naţional de supervizare este un organ alcătuit la nivel naţional în fiecare stat membru
care are ca sarcină principală monitorizarea independentă a activităţii legate de culegerea, stocarea şi
transmiterea de date personale de către Europol, în vederea respectării prevederilor legislaţiilor
naţionale ale statelor membre.
Pentru desfăşurarea activităţii sale, organul naţional de supervizare are dreptul de acces la
datele oferite şi primite de unităţile naţionale Europol şi de ofiţerii de legătură precum şi la spaţiile
alocate acestora pentru desfăşurarea activităţii lor.
Orice persoană are dreptul să solicite organului naţional de supervizare verificarea modului în
care se respectă legalitatea introducerii şi comunicării datelor referitoare la ea, în orice formă, către
Europol şi consultării acestor date de statele membre. Acest drept se exercită conform legislaţiei
naţionale a statului membru al cărui organ de supervizare a primit solicitarea.
Organul comun de supervizare, independent de cel naţional, de orice altă organizaţie sau
autoritate statală, are sarcina supravegherii activităţii Europol în vederea garantării drepturilor
persoanelor pentru a nu fi încălcate prin stocarea, prelucrarea şi utilizarea datelor personale deţinute de
Europol. În plus, este verificată şi legalitatea transmiterii datelor personale de la şi către Europol.
Fiecare organ naţional de supervizare numeşte cel mult doi reprezentanţi ce întrunesc condiţiile
necesare îndeplinirii acestei activităţi pe o perioadă de cinci ani. Autoritatea astfel alcătuită va numi un
preşedinte din rândul reprezentanţilor pentru coordonarea activităţilor sale.
În îndeplinirea sarcinilor, organul comun de supervizare nu primeşte ordine de la nici o altă
organizaţie. Europol este obligat să sprijine activitatea acestui organism independent prin furnizarea de
informaţii, accesul la toate documentele şi dosarele solicitate, la date stocate în sistem, prin accesul în
toate încăperile şi spaţiile unde îşi desfăşoară activitatea Europol. În urma acestor verificări efectuate
la solicitarea unor persoane care consideră că le-au fost încălcate drepturile, organul de supervizare,
dacă se constată nereguli în activitatea de stocare, prelucrare şi valorificare a datelor şi informaţiilor
deţinute de Europol, sesizează directorul Europol care este obligat să dispună măsuri pentru
soluţionarea aspectelor semnalate. În acelaşi timp directorul va informa în mod regulat Consiliul de
Administraţie al Europol asupra acestei proceduri, având obligaţia ca într-un interval de timp
determinat să rezolve situaţiile sesizate.
În caz contrar, organul comun de supervizare poate decide informarea Consiliului de
Administraţie, care poate stabili sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor Convenţiei Europol,
conform normelor legale stabilite de comun acord, putând duce chiar până la demiterea directorului
Europol.
Organul comun de supervizare întocmeşte regulat rapoarte de activitate care sunt prezentate
Consiliului de miniştri ai Uniunii Europene, după ce, în prealabil, şi Consiliul de Administraţie al
Europol şi-a exprimat un punct de vedere, anexat la raport. Activitatea organului comun de

93
supervizare poate fi desfăşurată pe comisii în care participă câte un reprezentant al statelor membre,
fiecare beneficiind de un vot pentru rezolvarea apelurilor ridicate de persoanele care consideră că
Europol a soluţionat nefavorabil cererea lor de a cunoaşte modul de utilizare a datelor lor personale
deţinute de Europol. Decizia luată în cadrul comisiei rămâne definitivă.

3. Colegiul European de Poliţie- CEPOL


La data de 22 decembrie 2000 Consiliul European a adoptat o decizie prin care s-a înfiinţat
Colegiul European de Poliţie, cunoscut ca CEPOL, abrevierea sa din limba franceză.
Articolul 6, paragraful 1 din decizia Consiliului din data de 22.12.2000 prevede că „scopul
CEPOL va fi de a ajuta la pregătirea ofiţerilor de poliţie din statele membre şi să sprijine şi să
dezvolte o abordare comună a problemelor cu care se confruntă statele membre în lupta împotriva
criminalităţii, pentru prevenirea criminalităţii şi menţinerea legii şi ordinii şi securităţii publice, în
particular dimensiunea trans-frontalieră a acestor probleme.”.
Colegiul European de Poliţie (CEPOL) este o Academie pentru pregătirea ofiţerilor de poliţie
superiori şi de rang mediu din Uniunea Europeană. Misiunea sa este de a ajuta forţele de poliţie
naţionale în lupta lor împotriva criminalităţii, în special împotriva criminalităţii transfrontaliere.
Această instituţie desfăşoară cursuri de pregătire în domeniul politicilor europene începând cu anul
2001133.
Obiectivul principal al CEPOL este de a ajuta ofiţerii de poliţie din diferite ţări ale Uniunii
Europene să înveţe cât mai mult despre sistemul poliţienesc din ţara fiecăruia, şi despre cooperarea
poliţienească transfrontalieră în Europa.
Colegiul de Poliţie poate coopera cu instituţiile naţionale de pregătire din ţările din afara
Uniunii Europene. În particular, îşi oferă serviciile şi ofiţerilor de poliţie din ţările candidate şi din
Islanda şi Norvegia. CEPOL are sediul permanent la Bramshill, Regatul Unit al Marii Britanii.
Pregătirea comună pe anumite subiecte cheie pentru ofiţerii superiori din statele membre ale
UE aduce o valoare sporită pregătirii naţionale, contribuind la eficientizarea eforturilor forţelor de
poliţie în lupta împotriva criminalităţii, în special împotriva criminalităţii transfrontaliere, în cadrul
Uniunii Europene. Începând cu anul 2001, Colegiul European de Poliţie (CEPOL), care uneşte
instituţiile naţionale de pregătire poliţienească ale statelor membre, a oferit cursuri ofiţerilor superiori
din cadrul statelor membre cu scopul de a creşte cunoştinţele acestora în domeniul sistemelor
naţionale de poliţie, referitor la instrumentele şi mecanismele de cooperare ale UE, cât şi referitor la o
largă categorie de subiecte specifice, cum ar fi combaterea terorismului, migraţia ilegală şi controlul
frontierelor sau traficul cu fiinţe umane.
Principalele obiective şi sarcini ale CEPOL sunt:
 creşterea cunoştinţelor referitoare la sistemele poliţieneşti naţionale şi structurile
organizatorice ale acestora din statele membre la Europol şi la cooperarea poliţienească
transfrontalieră în interiorul Uniunii Europene;
 întărirea cunoştinţelor referitoare la instrumentele internaţionale, în particular acelea care
deja există la nivelul Uniunii Europene în domeniul cooperării în domeniul combaterii criminalităţii;
 asigurarea unei pregătiri potrivite ţinând cont de respectarea drepturilor democratice,
respectiv dreptul la apărare;
 încurajarea cooperării cu alte instituţii de pregătire;
Pentru a putea atinge aceste obiective, CEPOL întreprinde următoarele activităţi:
 asigurarea de stagii de pregătire pentru ofiţerii superiori, bazate pe standardele comune;

133
Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti, 2006, pag. 51.

94
 contribuţia la pregătirea unor programe unitare şi sprijin pentru stabilirea unor
programe potrivite de pregătire la nivel avansat;
 acordarea de pregătire specializată;
 dezvoltarea şi asigurarea pregătirii instructorilor;
 diseminarea celor mai bune practici a rezultatelor cercetărilor;
 dezvoltă şi asigură pregătirea forţelor de poliţie din Uniunea Europeană pentru a
participa în misiuni non-militare şi pentru autorităţile de poliţie din Statele candidate;
 facilitează schimbările şi schimburile de ofiţeri în contextul instruirii.

4. Southeast European Cooperative Initiative - SECI134


Transformările fundamentale ale scenei politice sud-est europene au determinat o serie de
mutaţii majore în sistemele economice şi sociale ale statelor din această arie. Dezvoltarea acestei zone
este însă ameninţată de creşterea îngrijorătoare a infracţionalităţii la nivel naţional şi transnaţional, în
contextul unei largi deschideri a frontierelor şi al tranziţiei de la economia centralizată la economia de
piaţă. Criminalitatea transfrontalieră a devenit în ultimii ani, mai mult decât oricând, un factor de risc
la adresa statului de drept, a democraţiei şi drepturilor omului, a reformelor economice şi nu în ultimul
rând la adresa securităţii în regiune. Analizele efectuate au evidenţiat că slăbiciunea instituţiilor
publice, dificultăţile în cercetarea şi punerea sub acuzare a infractorilor, lipsa resurselor umane,
lacunele legislative, alături de coordonarea restrânsă la nivelul agenţiilor de poliţie, vamă, justiţie
constituie factori care favorizează criminalitatea şi în special formele ei organizate.
Conştientizând aceste pericole şi necesitatea intensificării cooperării regionale, România a
propus în anul 1998, cu ocazia unei reuniuni la Iniţiativa SECI, încheierea unui acord multinaţional
pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere.
Propunerea a fost acceptată de toate statele şi susţinută de SUA, Uniunea Europeană şi
organizaţiile internaţionale de profil OIPC-INTERPOL şi Organizaţia Mondială a Vămilor.
România a ratificat Acordul SECI prin Legea nr. 208/1999, iar Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 201/2000 a creat cadrul instituţional necesar în vederea funcţionării Centrului Regional
al Iniţiativei şi Cooperării Sud-Est Europene pentru Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere.
Prin Acordul SECI s-a creat cadrul juridic necesar cooperării între statele membre prin
acordarea de asistenţă reciprocă în desfăşurarea investigaţiilor penale sau vamale transfrontaliere.
Apreciindu-se contribuţia şi iniţiativa României, prin Acordul SECI s-a stabilit că ţara noastră
va găzdui la Bucureşti sediul instituţiei de aplicare a acestuia, respectiv Centrul Regional al Iniţiativei
şi Cooperării Sud-Est Europene pentru Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere (Centrul SECI).
România a pus la dispoziţia Centrului SECI, pentru sediul acestuia, spaţiile din corpul
principal al Palatului Parlamentului, respectiv etajele 10 şi 9 (parţial). Pentru amenajarea şi dotarea
acestora (proiectare, construcţie, dotare cu mobilier, echipamente de calcul, comunicaţii şi securitate)
ţara noastră a cheltuit până în prezent peste 2 milioane dolari (în lei şi valută).
Centrul SECI se constituie într-o instituţie internaţională de referinţă pentru sprijinul statelor
din regiune în procesul lor de aderare, de integrare europeană în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
Astfel, fără a aduce atingere angajamentelor statelor candidate la Uniunea Europeană, Acordul SECI
reprezintă un mod de activitate în comun pentru cooperarea inter-agenţii (poliţie-vamă), cu respectarea
convenţiilor şi a acordurilor internaţionale relevante.
De asemenea, prin participarea mai multor state membre UE la activităţile Centrului SECI, se
realizează un permanent schimb de experienţă şi sunt preluate unele proceduri specifice acestora.

134
Centrul regional al iniţiativei şi cooperării sud-est europene pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere.

95
Acordul SECI are drept scop întărirea capacităţii de acţiune împotriva infracţionalităţii
transfrontaliere din Europa de Sud-Est, în conformitate cu standardele europene şi cu alte reglementări
internaţionale relevante.
Se urmăresc în principal următoarele:
• eliminarea obstacolelor care stau în faţa unei cooperări internaţionale eficiente;
• intensificarea cooperării la nivel operaţional în domeniul poliţienesc şi vamal, prin crearea
unui cadru adecvat schimbului de date şi informaţii, ţinând seama de regulile de confidenţialitate şi de
protecţie a datelor personale;
• facilitarea cercetării faptelor ilicite din domeniul vamal prin care se comit mari evaziuni
fiscale şi se alimentează economia subterană;
• asistenţă tehnică între state, schimb de experienţă, pregătirea în comun a specialiştilor;
• intensificarea cooperării dintre state prin înfiinţarea unor grupuri comune de lucru (task
force) cu caracter operativ, menite să anihileze principalele reţele de infractori care acţionează în zonă
pe linia traficului de droguri, de persoane etc.;
• stabilirea unor legături operative directe între agenţiile de aplicare a legii din statele
participante la Centrul SECI, cu concursul Organizaţiei Mondiale a Vămilor (OMV) şi al OIPC –
Interpol pentru transmiterea operativă a datelor şi a informaţiilor;
• armonizarea legislativă;
• evaluarea permanentă a situaţiei infracţionalităţii din zonă, a riscurilor şi a posibilităţilor
de facilitare a crimei organizate transfrontaliere, a celor mai bune practici, metode şi tehnologii
folosite pentru reprimarea infracţionalităţii transfrontaliere.
Conducerea Centrului SECI este asigurată de:
• Comitetul Comun de Cooperare, care este organul instituţional suprem. Acesta este format
din reprezentanţii statelor care au semnat şi ratificat Acordul SECI. Fiecare stat are dreptul la un
singur vot. Comitetul răspunde în principal de: aplicarea corectă a Acordului SECI, examinarea tuturor
problemelor ce decurg din aplicarea acestuia; aprobă bugetul şi supervizează cheltuielile ş.a.
• Conducerea executivă, cu atribuţii de execuţie şi de conducere efectivă a activităţii Centrului
SECI. Este compusă dintr-un director general şi 2 directori adjuncţi.
• Structura administrativă, care este formată din: departamentul operativ, departamentul
juridic, departamentul administrativ, secretariat şi personal tehnico-administrativ.
Conform hotărârii Comitetului, unul dintre directorii celor 3 departamente, prin rotaţie,
îndeplineşte şi funcţia de director general.
La Centrul SECI îşi desfăşoară activitatea:

96
• ofiţerii de legătură135, desemnaţi de fiecare stat semnatar al Acordului SECI, trimişi de
principalele instituţii naţionale chemate să combată infracţionalitatea transfrontalieră (poliţie şi vamă),
care le asigură şi salarizarea;
• observatorii permanenţi, respectiv reprezentanţii unor state din Europa şi SUA, care nu sunt
semnatare ale Acordului SECI, dar doresc să coopereze cu Centrul SECI în combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere;
• reprezentanţi ai OIPC – Interpol şi ai Organizaţiei Mondiale a Vămilor, ca organizaţii
internaţionale de profil, cu rol de sprijin şi consiliere a activităţii Centrului SECI.
Până în prezent, Comitetul Comun de Cooperare a aprobat principalele documente de lucru ale
Centrului SECI, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
• Regulamentul propriu (Regulile de Procedură ale Comitetului Comun de Cooperare);
• Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Centrului SECI;
• Standardele generale şi proceduri de prelucrare a informaţiilor.
Centrul SECI este primul organism internaţional cu sediul în România, alegerea semnificând o
recunoaştere a rolului pe care acest stat îl are în regiunea de sud-est a Europei.
Asumarea rolului de lider reprezintă o provocare la adresa României în a-şi dovedi capacitatea
organizatorică şi de susţinere a unui proiect de mare anvergură.
Această abordare are la bază faptul că Centrul SECI va asigura în viitor o corelare a mai
multor iniţiative zonale menite să combată infracţionalitatea transfrontalieră şi în special crima
organizată transfrontalieră, susţinute într-o formă sau alta de România.

Secţiunea a IV-a
Structurile de cooperare poliţienească internaţională din România

1. Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, componentă modernă în lupta


împotriva criminalităţii transfrontaliere
În conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 306/14.04.2005 pentru aprobarea
Strategiei actualizate privind reforma instituţională a Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin
Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. S/I/0552 din 30.05.2005 a fost constituit Centrul
de Cooperare Poliţienească Internaţională, care include în structura organizatorică Punctul
Naţional Focal (Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională Europol, Serviciul SIRENE) şi Biroul
Naţional Interpol (Serviciul Urmărire Internaţională şi Extrădări, Serviciul Documentare Operativă şi
Serviciul Identificare Judiciară).

135
Ministrul internelor şi reformei administrative şi ministrul finanţelor numesc câte un ofiţer de legătură la propunerea
Inspectorului General al Poliţiei Române şi directorului general al Autorităţii Naţionale a Vămilor. Numirea celor doi
ofiţeri de legătură se face pentru o perioadă de minimum doi ani, fiind notificată Secretariatului Centrului SECI prin
Ministerul Afacerilor Externe din România. În desfăşurarea activităţii lor specifice la Centrul SECI ofiţerii de legătură
reprezintă Guvernul României, păstrându-şi atribuţiile şi calităţile de poliţist şi expert vamal.
Prin intermediul ofiţerilor de legătură, în Centrul SECI se vor desfăşura şi facilita următoarele activităţi:
• schimbul de informaţii de interes operativ;
• menţinerea unor canale eficiente de comunicare;
• asistenţa tehnică prin schimb de cunoştinţe profesionale, ştiinţifice şi tehnice;
• asistenţă judiciară;
• livrări controlate de droguri;
• grupuri comune de acţiune (task-force) ş.a.

97
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională reprezintă singura structură din România
specializată în schimbul de date operative în domeniul luptei împotriva criminalităţii transfrontaliere,
care asigură legături operative:
• între autorităţile române competente şi ataşaţii români de afaceri interne/ofiţerii de legătură ai
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi în străinătate;
• între ataşaţii de afaceri interne/ofiţerii de legătură străini acreditaţi la Bucureşti şi autorităţile
române competente.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională a fost creat ca o platformă unică de
cooperare poliţienească pentru asigurarea gestionării informaţiilor operative referitoare la cooperarea
poliţienească internaţională, conform principiului „o singură cale de intrare, o singură cale de
ieşire”.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru
facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale prevede faptul că pentru activităţile specifice de
cooperare şi asistenţă poliţienească internaţională este desemnată ca autoritate centrală transmiţătoare
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, structură subordonată Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative, fără personalitate juridică.
În activitatea sa, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională îndeplineşte următoarele
atribuţii principale136:
a) primirea si transmiterea cererilor de asistenţă, care privesc:
- organizarea şi realizarea schimbului de date şi informaţii operative de interes poliţienesc
desfăşurat între structurile Ministerului Internelor şi Reformei Administrative ori ale autorităţilor
române de aplicare a legii şi structurile similare din străinătate şi/sau cu organisme ori instituţii
internaţionale;
- realizarea cooperării la nivel operaţional în domeniul poliţienesc pe segmentul schimbului de
date şi informaţii, cu respectarea regulilor de confidenţialitate şi de protecţie a datelor cu caracter
personal, precum şi a legislaţiei în domeniu;
- informarea autorităţilor de aplicare a legii române şi străine, competente în domeniu, cu
privire la traficul de droguri, falsificarea de monedă şi alte titluri de valoare române sau străine,
furturile de obiecte de artă şi autovehicule, activitatea infractorilor străini sau români urmăriţi
internaţional, conţinutul unor documente de identitate străine în vederea prevenirii intrării sau ieşirii
ilegale a unor persoane precum şi despre orice alte fapte penale pentru luarea măsurilor operative ce se
impun în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii cu caracter transfrontalier;
- alte forme de cooperare şi asistenţă poliţienească ce derivă din tratatele la care România este
parte sau din instrumentele juridice comunitare.
b) dezvoltarea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii şi coordonarea
permanentă a activităţii ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură români acreditaţi în
străinătate, în domeniul schimbului de date şi informaţii operative;
c) coordonarea schimbului de date şi informaţii între autorităţile competente române şi străine,
în scopul desfăşurării unor acţiuni comune care necesită realizarea de operaţiuni pe teritoriul mai
multor state;
d) sprijinirea activităţii ofiţerilor de legătură români la Centrul SECI;
e) asigurarea schimbului de experienţă cu structurile similare din străinătate.
În desfăşurarea activităţilor specifice, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională are
constituită o bază de date proprie în care implementează, stochează şi prelucrează cererile de asistenţă,

136
Art. 6 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007.

98
în condiţiile legii.
Pentru a veni în întâmpinarea cererilor de asistenţă din ce în ce mai numeroase, atât la nivel
naţional, cât şi internaţional în domeniul cooperării poliţieneşti, în anul 2005, după modelul majorităţii
statelor europene, a fost înfiinţat Dispeceratul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională,
funcţional 24/7 zile, care asigură primirea cererilor de asistenţă pentru toate canalele de cooperare
(INTERPOL, EUROPOL, SECI, ataşaţi de afaceri interne şi ofiţerii de legătură, autorităţile
naţionale)137.
Principalele competenţe ale dispeceratului comun constau în:
• primeşte şi transmite cereri de asistenţă, în regim permanent, 24 de ore zilnic, 7 zile pe
săptămână, care privesc toate atribuţiile şi competenţele Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională, pentru toate canalele de cooperare, iar în cazul unor solicitări urgente efectuează
verificări în bazele de date sau la unităţile teritoriale şi comunică răspunsul, cu aprobarea prealabilă a
superiorilor;
• asigură primirea şi înregistrarea tuturor informaţiilor transmise de la unităţile centrale şi
teritoriale;
• asigură telefonic legătura cu persoanele solicitate pentru soluţionarea problemelor de interes
operativ, precum şi transmiterea documentelor şi mesajelor prin respectarea prevederilor legale privind
multiplicarea, difuzarea, retragerea şi distrugerea documentelor folosite pentru informare;
• primeşte, înregistrează şi transmite cererile de asistenţă internaţională adresate ataşaţilor de
afaceri interne şi ofiţerilor de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi
în alte state sau organizaţii internaţionale de către autorităţile române;
• asigură menţinerea legăturii permanente cu staţiile Secretariatului General al O.I.P.C. –
INTERPOL şi ale Birourilor Centrale Naţionale din ţările membre ale organizaţiei, precum şi cu
celelalte organisme de cooperare poliţienească operative.
Prin practica exercitată şi dezvoltată, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională a pus
bazele structurilor naţionale specializate în schimbul de informaţii operative în domeniul combaterii
criminalităţii transfrontaliere constituindu-se ca o structură modernă şi flexibilă, adaptată la standarde
legale şi tehnice avansate.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională poate asigura sprijin real structurilor
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi interoperabilitatea acestora în procesul de
cooperare operativă internaţională şi implicit în cadrul realizării obiectivelor pentru combaterea
criminalităţii organizate la nivel regional şi internaţional.

2. Biroul Naţional INTERPOL


La 10 ianuarie 1973, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, a fost creat Biroul Naţional
Interpol, unitate centrală a Poliţiei Române, a cărei atribuţiune principală constă în asigurarea
schimbului de informaţii între autorităţile judiciare române şi serviciile corespondente din celelalte
185 state membre ale Organizaţiei, dispunând în acest scop de mijloacele tehnice necesare primirii şi
transmiterii, în timp scurt, a informaţiilor referitoare la criminalitatea de drept comun.
După 1990, ca urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic şi social, survenite la
nivel mondial, activitatea de cooperare a Poliţiei Române cu autorităţile similare din celelalte ţări
membre ale Interpolului şi cu Secretariatul General al Organizaţiei a cunoscut o dezvoltare continuă,
concretizată printr-un număr sporit de informaţii cu caracter poliţienesc.
În prezent Biroul Naţional Interpol este unitatea centrală de specialitate din cadrul Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională, care asigură aplicarea unitară a actelor normative generale,

137
Capitolul V-„Cooperare poliţienească” din cadrul Planului de Acţiune Schengen revizuit 2007.

99
ordinelor, dispoziţiilor, instrucţiunilor şi regulamentelor emise şi aprobate de Ministrul Internelor şi
Reformei Administrative şi de Directorul General al Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională, referitoare la cooperarea poliţienească operativă cu poliţiile naţionale din statele afiliate
la OIPC-INTERPOL.
Atribuţiile Biroului Naţional Interpol sunt următoarele:
• asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc referitoare la activitatea infractorilor de
drept comun care acţionează pe plan internaţional (date de identitate, semnalmente, fotografii,
amprente digitale, moduri de operare, mijloace de transport utilizate), precum şi de alte date necesare
identificării acestora şi probării activităţii lor infracţionale;
• comunică unităţilor de poliţie, altor unităţi ale Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative sau altor instituţii ale statului interesate, informaţiile privind infractorii străini sau
români, urmăriţi pe plan internaţional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea
semnalării intrării lor în ţară şi dispunerii măsurilor solicitate de autorităţile judiciare care-i urmăresc;
• asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public şi din Ministerul Justiţiei,
punerea în urmărire internaţională, în vederea arestării şi extrădării către ţara noastră, a persoanelor
care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse, emise pentru
fapte deosebit de grave şi despre care există informaţii că se află în străinătate;
• asigură, în cooperare cu Birourile Centrale Naţionale Interpol din ţările respective, cu
unităţile centrale de linie din Inspectoratul General al Poliţiei Române sau cu inspectoratele judeţene,
realizarea activităţilor operative şi logistice, pentru preluarea şi escortarea, din străinătate, a
persoanelor extrădate către România;
• coordonează, în cooperare cu unităţile centrale de linie ale Inspectoratului General al Poliţiei
Române şi cu organele parchetului, activităţile operative în vederea identificării şi arestării
infractorilor de drept comun, intraţi în ţara noastră, care fac obiectul unor mandate de arestare
preventivă sau de executare a unor pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General
Interpol sau de alte Birouri Centrale Naţionale;
• coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităţilor operative de supraveghere a
infractorilor cunoscuţi pe plan internaţional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât se află pe
teritoriul României;
• asigură informarea operativă şi cu caracter de continuitate a unităţilor centrale şi judeţene de
poliţie cu privire la persoanele, modurile de operare şi mijloacele de transport folosite în traficul
internaţional ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum şi în comiterea altor fapte
infracţionale grave, pentru luarea măsurilor legale de prevenire şi reprimare a acestora;
• asigură informarea unităţilor de poliţie şi de paşapoarte în legătură cu furturile sau pierderile
de documente de identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase, în ţară, a unor persoane;
• solicită Secretariatului General Interpol şi Birourilor Centrale Naţionale din ţările membre, la
cererea unităţilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, organelor parchetului şi justiţiei,
a altor instituţii implicate în înfăptuirea actului de justiţie penală, informaţiile necesare soluţionării
unor cauze aflate în lucru, cu incidenţe internaţionale;
• prezintă, periodic sau la ordin, conducerii Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,
informări privind evoluţia şi tendinţele criminalităţii pe plan internaţional, activitatea desfăşurată în
străinătate de cetăţeni români care fac obiectul unor anchete penale în ţările membre ale O.I.P.C. –
Interpol, precum şi propuneri pentru îmbunătăţirea cooperării poliţieneşti cu ţările membre ale
Organizaţiei;
• informează unităţile de poliţie cu privire la modurile de operare ale infractorilor
internaţionali, mijloacele şi metodele eficiente şi cu caracter de noutate, folosite de alte poliţii pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii;

100
• participă la reuniunile internaţionale prevăzute în Programul de lucru anual al O.I.P.C. –
Interpol sau organizate de către poliţiile afiliate, ocazie cu care prezintă experienţa Poliţiei Române în
domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii transnaţionale;
• exercită orice alte atribuţiuni, stabilite prin actele normative în vigoare, referitoare la
cooperarea poliţienească internaţională în cadrul O.I.P.C.-Interpol.

3. Punctul Naţional Focal


La data de 01.12.2000, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
201/2000138 privind crearea cadrului instituţional necesar în vederea funcţionării Centrului Regional al
Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere,
aprobată prin Legea nr. 357/2001, în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative a fost
înfiinţat cu rang de direcţie Punctul Naţional Focal.
Punctul Naţional Focal este unitatea specializată a Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative care asigură legătura operativă dintre autorităţile competente române şi ataşaţii de
afaceri interne/ofiţerii de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi în
alte state sau la organizaţii internaţionale/ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România şi
gestionarea fluxului informaţional de interes operativ aferent cooperării internaţionale derulate de
structurile specializate ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative pe acest canal,
exercitând următoarele atribuţii principale:
• primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a priorităţii,
traducerea, transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă internaţională
adresate ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative acreditaţi în alte state sau organizaţii internaţionale de către autorităţile române;
• primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a priorităţii,
transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă internaţională primite de la
ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
acreditaţi în alte state sau la organizaţii internaţionale şi adresate autorităţilor române competente;
• la cerere, realizarea demersurilor necesare pentru reverificarea, corectarea sau ştergerea
datelor primite/transmise, rectificarea nivelului de prioritate şi după caz, urgentarea soluţionării
solicitărilor de asistenţă aflate în lucru;
• organizarea, întreţinerea şi actualizarea evidenţei proprii a solicitărilor de asistenţă procesate
şi a rezultatelor obţinute;
• elaborarea şi punerea în aplicare a Planului propriu de securitate întocmit potrivit
prevederilor legale pentru protejarea informaţiilor clasificate şi a datelor personale aferente fluxului
informaţional gestionat;
• elaborarea de rapoarte destinate informării conducerii Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative şi a structurilor specializate beneficiare asupra stadiului soluţionării anumitor solicitări
şi a eficienţei generale a activităţii de schimb de informaţii.
În realizarea atribuţiilor sale, Punctul Naţional Focal desfăşoară activităţi de cooperare cu:
◊ Centrul Regional S.E.C.I.;
◊ ofiţerii de legătură ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative acreditaţi în alte
state;
◊ ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România (la solicitarea acestora);

138
Potrivit art.1 lit. e din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 201/2000, “Punctul naţional unic de contact iniţial, în
sensul art. 8 paragraful 1 din Acordul SECI, este denumit Punctul naţional focal”.

101
◊ Europol, prin intermediul Unităţii Naţionale Europol;
◊ în viitor, cu ţările membre din spaţiul Schengen, prin intermediul Serviciului SIRENE.
Punctul Naţional Focal primeşte şi transmite cererile de asistenţă care privesc:
• informaţii de interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii;
• completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru
comiterea unor infracţiuni cu caracter transfrontalier;
• solicitări de sprijin, din partea organelor de aplicare a legii străine, prin intermediul
ataşaţilor de afaceri interne sau ofiţerilor de legătură români şi a organelor de justiţie române, în
declanşarea unor acţiuni comune sau colaborări pentru schimbul de date şi informaţii în cazuri cu
implicaţii sau care necesită efectuarea de acte procedurale pe teritoriul mai multor state;
• alte forme de cooperare care derivă din acte normative internaţionale de prevenire şi
combatere a infracţiunilor.
Obiectul cererilor de asistenţă îl constituie schimbul de date şi informaţii necesare investigării
infracţionalităţii transfrontaliere, după cum urmează:
• pe linia combaterii criminalităţii organizate, de natură judiciară şi economică: trafic de
carne vie, droguri, armament, spălarea banilor, migraţie ilegală, fraude fiscale, violenţe şi orice alte
date de interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere şi completarea
probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru comiterea unor infracţiuni de
genul celor menţionate.
• pe linia combaterii fraudelor vamale: contrabandă şi fraude financiare, fiscale şi vamale,
droguri, precursori, arme, muniţii, produse cu dublă utilizare şi strategice; mărfuri contrafăcute şi
pirat; introducere/scoatere de bunuri sau materiale interzise ori supuse licenţierii.

Cooperarea cu Europol prin intermediul Unităţii Naţionale Europol


În vederea intensificării activităţilor de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, la data de
25 noiembrie 2003 a fost semnat acordul de cooperare dintre România şi Oficiul European de Poliţie,
ratificat prin Legea nr. 197/2004.
În cuprinsul acestei legi, au fost stabilite modalităţile şi procedurile de acţiune ce vor fi aplicate
de Biroul Naţional Europol, fiind menţionat ca scop principal alinierea capacităţii instituţionale şi
operaţionale a Poliţiei Române la standardele Uniunii Europene şi implementarea celor mai bune
practici în domeniile cooperării poliţieneşti şi luptei împotriva crimei organizate.
Potrivit aceleiaşi legi de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România şi Oficiul
European de Poliţie se poate preciza faptul că, în contextul acestui document sunt definite scopul,
domeniile de cooperare, schimbul de informaţii şi furnizarea acestora de către România, furnizarea de
date personale de către Europol, evaluarea surselor şi informaţiilor, procedurile de confidenţialitate a
informaţiilor, modul în care sunt reprezentaţi ofiţerii de legătură, responsabilitatea asumată de
România, precum şi modalităţile de soluţionare a disputelor.
În baza prevederilor acordului de cooperare dintre România şi Oficiul European de Poliţie, la
data de 15 februarie 2004, Punctul Naţional Focal a fost desemnat ca “unitate specializată din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor care să acţioneze ca punct naţional de contact pentru
EUROPOL”, conform standardelor Uniunii Europene care va avea la bază cooperarea inter-agenţii la
nivel naţional şi internaţional.
Unitatea Naţională Europol reprezintă punctul naţional de contact pentru schimbul de
informaţii cu Oficiul European de Poliţie (EUROPOL). Unitatea Naţională Europol constituie, alături
de activitatea cu Centrul SECI, ataşaţii de afaceri interne români, ofiţerii de legătură străini ce îşi
desfăşoară activitatea în România şi Biroul SIRENE, una dintre componentele Punctului Naţional
Focal.

102
Unitatea Naţională Europol şi Biroul de Legătură Român la Haga-Olanda asigură legătura între
organele de aplicare a legii din România139 şi EUROPOL. Unitatea Naţională Europol a devenit
operaţională în luna iulie 2004, în perioada imediat următoare începându-şi activitatea la sediul
Europol de la Haga şi ofiţerul român de legătură.
Schimbul de informaţii prin Unitatea Naţională Europol vizează infracţiuni financiare (cărţi de
credit şi înşelăciune, fals de monedă, fraude), trafic de droguri, trafic de fiinţe umane, contrabandă,
omoruri/răpiri, infracţiuni grave asupra proprietăţi, trafic de materiale nucleare şi radioactive,
infracţiuni contra mediului, furturi şi terorism, cu accent pe grupările infracţionale implicate. Cererile
de asistenţă către Unitatea Naţională Europol pot fi făcute doar în cazul în care există informaţii certe
despre asocierea unei grupări criminale din România cu cea din ţara unde se solicită verificările.
Pentru îmbunătăţirea cooperării interinstituţionale, a fost iniţiată încheierea de protocoale cu
autorităţile competente menţionate în Legea 197/2004 de ratificare a acordului privind cooperarea
dintre România şi Oficiul European de Poliţie, pentru punerea în practică a prevederilor Acordului de
cooperare dintre România şi Europol, în acest moment fiind deja finalizate protocoalele cu
Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Direcţia
Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române şi Serviciul
Român de Informaţii. În urma protocoalelor încheiate, începând cu data de 01.10.2005, îşi desfăşoară
activitatea în cadrul Unităţii Naţionale Europol câte un reprezentant al Inspectoratului General al
Poliţiei Române şi al Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.

Cooperarea cu ţările membre din spaţiul Schengen prin intermediul Serviciului SIRENE140
În cadrul structurii Punctului Naţional Focal funcţionează Serviciul SIRENE, ce are drept scop
gestionarea conexiunilor cu statele membre Schengen, conform proiectului de înfrăţire instituţională
PHARE RO 02/IB/JH-03 ,,Asistenţă tehnică şi juridică pentru implementarea acquis-ului Schengen în
România’’, prin furnizarea de date care fac parte din Sistemul de Informatic Schengen, potrivit
Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen.
SIRENE reprezintă unicul punct de contact între autorităţile de aplicare a legii din statele
membre Schengen, fiecare stat membru având câte un Birou SIRENE naţional.
Ca singur interlocutor român pentru birourile SIRENE din străinătate, biroul SIRENE prezintă
o interfaţă unică interlocutorilor săi externi. Este clar, deci, că, în ceea ce priveşte tratarea art. 95 şi 98
din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, pentru autorităţile judiciare române, acest
birou va reprezenta singurul punct de legătură cu autorităţile judiciare ale ţărilor membre Schengen,
reprezentate prin birourile SIRENE naţionale141.
Necesitatea înfiinţării Biroului SIRENE rezidă în caracterul obligatoriu de a precede
schimburile de informaţii între toate statele membre din Spaţiul Schengen pentru a putea respecta
principiile de funcţionare ale Schengen.
Schimbul de informaţii va avea un caracter operativ şi rapid, adică aduce un adevărat suport
pentru utilizatorul final. Vor fi de asemenea beneficiarii unei informaţii imediate, accesibile pentru
toate instituţiile care trebuie să aplice legea, prin intermediul unui singur punct de acces.
În ceea ce priveşte structura organizatorică avută în vedere, pentru operaţionalizarea
Serviciului SIRENE, a fost redactată o analiză a tuturor activităţilor generate de crearea şi
139
Menţionate în Acordul de cooperare dintre România şi Europol, respectiv Inspectoratul General al Poliţiei Române,
Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române, Direcţia Generală de
Informaţii şi Protecţie Internă, Autoritatea Naţională a Vămilor, Serviciul Român de Informaţii şi Ministerul Public.
140
Supplement d’Information Requis a l’Entree NationalE - Informaţii Suplimentare Necesare la Intrările Naţionale.
141
Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti, 2006, pag. 88;

103
operaţionalizarea Serviciului SIRENE (organizare din punct de vedere administrativ, tehnic, din
punctul de vedere al relaţiilor funcţionale cu parteneri implicaţi, module de formare, etc.), prin prisma
măsurilor ce trebuie întreprinse de către autorităţile române pe termen scurt, mediu şi lung.
Criteriile de selecţionare a personalului SIRENE includ: cunoaşterea limbilor de circulaţie în
Uniunea Europeană, aptitudini şi cunoştinţe de drept şi experienţă în cooperarea poliţienească
internaţională.
Au fost identificate principalele misiuni ale Serviciului SIRENE naţional, după cum urmează:
 misiuni de primire şi transmisii de informaţii;
 misiuni de cooperare poliţienească operaţională şi de asistenţă între entităţile Schengen;
 misiuni de control, în special respectarea prevederilor Convenţiei de punere în aplicare a
Acordului de la Schengen;
 misiuni de administrare a structurii operaţionale si a mijloacelor materiale;
 misiuni de reprezentare la nivelul grupurilor de lucru Schengen.
În anul 2006, în cadrul misiunii de evaluare “peer-review” a Uniunii Europene privind
managementul integrat al frontierei externe, din perspectiva Sistemului Informatic Schengen, experţii
europeni, referindu-se strict la Serviciul SIRENE au afirmat că acesta este pe drumul cel bun.
Până la aderarea României la Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, Sistemul
Informatic Naţional de Semnalări142 permite accesul automat la semnalări 143 asigurate de Inspectoratul
General al Poliţiei Române, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române, Inspectoratul
General al Jandarmeriei Române, Autoritatea pentru Străini, Biroul SIRENE (în momentul
operaţionalizării sale), Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa
Persoanelor, Direcţia Generală de Paşapoarte, Autoritatea Naţională a Vămilor, Ministerul Afacerilor
Externe, Ministerul Justiţiei privind persoane şi bunuri, după cum urmează:
• persoane:
- care fac obiectul unor proceduri de extrădare sau de predare în baza unui mandat
european de arestare;
- străini - nepermiterea intrării, expulzare, returnare sau măsură de îndepărtare de pe
teritoriul României;
- străini - măsura nepermiterii ieşirii;
- dispărute, plasate în mod provizoriu într-un loc sigur, citate în faţa autorităţilor judiciare.
• bunuri:
- vehicule cu motor peste 50 cmc furate, tăinuite, pierdute;
- documente, plăci de înmatriculare, furate, tăinuite, pierdute;
- remorci şi rulote cu o greutate mai mare de 750 kg furate, tăinuite, pierdute;
- arme letale, înscrisuri oficiale necompletate, documente de identitate, paşapoarte, permise
de conducere, furate, tăinuite, pierdute;
- bancnote sau titluri de valoare, obiecte furate, tăinuite, pierdute;
- alte obiecte care poartă elemente de identificare care au fost furate, tăinuite, pierdute.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este autoritatea publică centrală care
gestionează şi răspunde de buna funcţionare a Sistemul Informatic Naţional de Semnalări, de
integritatea semnalărilor conţinute în acesta, precum şi de alimentarea cu semnalări a Sistemului
142
Sistemul Informatic Naţional de Semnalări (SINS) a fost introdus prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 128 din 15 septembrie
2005, aprobată prin Legea nr. 345 din 29 noiembrie 2005;
143
Prin semnalări se înţeleg datele referitoare la bunuri sau persoane identificate ori identificabile care trebuie supuse
unor măsuri dispuse de o autoritate competentă, în condiţiile legii, în vederea realizării unui interes public, al respectării
regimului liberei circulaţii a persoanelor şi bunurilor sau, după caz, al asigurării ordinii şi siguranţei publice.

104
Informatic Schengen, conform exigenţelor acquis-ului Schengen. Sistemul Informatic Naţional de
Semnalări este gestionat din punct de vedere tehnic de structura centrală din Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative cu atribuţii în domeniul comunicaţiilor şi informaticii.

4. Ofiţerul de legătură şi ataşatul de afaceri interne

Concomitent cu globalizarea criminalităţii organizate, instituţiile abilitate cu prevenirea şi


combaterea fenomenului şi-au extins şi diversificat metodele şi mijloacele de cooperare poliţienească
în domeniu. În prezent, cooperarea se derulează pe baza tratatelor internaţionale sau regionale ori
sub auspiciile unor organisme internaţionale sau zonale, care conferă cadrul legislativ adecvat şi
operativitatea necesară unei intervenţii eficiente în direcţia stopării fenomenului criminalităţii
internaţionale. Pe
lângă celelalte instrumente de cooperare poliţienească internaţională, instituţia ofiţerului de legătură
are un rol esenţial în colaborarea pe probleme operative, în vederea controlării fenomenului
infracţional transfrontalier, în special în domeniul traficului de droguri, terorismului şi formelor de
criminalitate organizată transnaţională.
Apărută în Europa în anii '80, cooperarea între autorităţile poliţieneşti s-a transformat, treptat,
în unul din cele mai importante şi eficiente mijloace de combatere a criminalităţii transfrontaliere şi, o
dată cu desfiinţarea frontierelor interne din spaţiul Schengen, a devenit o recomandare
imperativă adresată tuturor statelor participante, pentru acordarea de consultanţă şi asistenţă în
îndeplinirea sarcinilor privind securizarea şi controlul frontierelor externe.
Prin Decizia Comitetului Executiv din 28 aprilie 1999, pe baza Convenţiei de punere în
aplicare a Acordului Schengen, s-a recomandat părţilor semnatare să detaşeze „fără întârziere” ofiţeri
de legătură în locurile pe care le aleg statele semnatare dintr-o listă deschisă oricând schimbărilor
survenite şi modificărilor înregistrate în situaţia operativă. Desemnarea acestora nu a fost obligatorie,
dar se recomanda utilizarea lor pentru a putea ajunge la rezultate concrete, eficiente şi în timp util.
Pentru trimiterea persoanelor desemnate puteau fi încheiate acorduri bilaterale acolo unde se
considera necesar, datorită lacunelor legislative existente în domeniu.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Administraţiei şi Internelor144 prevede faptul că, în vederea dezvoltării şi menţinerii
relaţiilor internaţionale cu autorităţile similare ale statelor cu care România are relaţii diplomatice şi
cu organizaţiile sau structurile internaţionale specializate, ministerul poate fi reprezentat în
străinătate prin ataşaţi de afaceri interne şi ofiţeri de legătură numiţi de ministru şi acreditaţi ca
atare la sau pe lângă organizaţiile ori structurile internaţionale ale statelor.
Potrivit legii, România poate încheia tratate având ca obiect trimiterea în misiune a ataşaţilor
de afaceri interne şi a ofiţerilor de legătură, pe o perioadă determinată.
Trimiterea în misiune a ofiţerilor de legătură şi a ataşaţilor de afaceri interne are ca scop
promovarea şi accelerarea cooperării dintre România şi celelalte state, în special prin acordarea de
asistenţă145:
a) sub forma schimbului de date şi informaţii în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii;
b) pentru soluţionarea cererilor de asistenţă poliţienească şi judiciară în materie penală;
c) în legătură cu atribuţiile autorităţilor responsabile cu supravegherea frontierelor externe.
Ofiţerii de legătură şi ataşaţii de afaceri interne au sarcina de a acorda consultanţă şi asistenţă
şi nu pot întreprinde acţiuni concrete în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii. Aceştia
144
Aprobată cu modificări prin Legea nr. 604/2003. Noua titulatură este Ministerul Internelor şi Reformei Administrative;
145
Art. 13 alin. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea
cooperării poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007.

105
furnizează date şi informaţii şi îşi exercită îndatoririle potrivit instrucţiunilor primite de la autorităţile
române competente.

Ofiţerul de legătură
Prin ofiţer de legătură146 se înţelege un reprezentant al unui stat membru care este trimis de o
autoritate de aplicare a legii într-una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii internaţionale pentru a
stabili şi menţine contacte cu autorităţile acelei sau acelor ţări sau organizaţii, în scopul de a
contribui la prevenirea sau la investigarea infracţiunilor.
Ofiţerii de legătură au, în primul rând, o misiune preventivă, menită să contribuie la
păstrarea legăturilor între autorităţile care dispun de competenţa necesară pentru a acţiona represiv. Pe
lângă aceasta, ei desfăşoară activităţi de recunoaştere şi asistenţă, precum şi de culegere de informaţii,
analiză şi valorificare a acestora.
Ofiţerii de legătură contribuie la colectarea şi schimbul de informaţii care pot fi folosite în
lupta împotriva formelor grave de criminalitate transfrontalieră, inclusiv a informaţiilor care permit
o mai bună cunoaştere a sistemelor juridice şi a metodelor operaţionale aplicabile în ţările sau în
organizaţiile internaţionale respective.
Modalitatea de cooperare prin intermediul instituţiei ofiţerului de legătură se realizează prin
două componente:
□ ofiţeri de legătură străini acreditaţi în România;
□ ofiţeri de legătură români acreditaţi în alte state.
Legea nr. 218 din 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române147 a
reglementat colaborarea instituţiei Poliţiei cu instituţiile similare din alte state şi cu organismele
internaţionale de profil, stipulând cooperarea prin instituţia ofiţerului de legătură care să îşi
desfăşoare activitatea în statele pe teritoriul cărora au fost mandataţi.
Ofiţerul de legătură este persoana desemnată de ministrul internelor ţi reformei administrative
să execute activităţi de cooperare internaţională şi anumite activităţi de reprezentare externă a
instituţiei, pentru o perioadă determinată şi pe un anumit domeniu de specialitate, în statul de
acreditare sau pe lângă o organizaţie internaţională.
Ofiţerul de legătură se trimite în misiune temporară în străinătate pe durata de până la 90 zile.
În funcţie de situaţia operativă în statul acreditar, de reacţiile partenerului străin şi de rezultatele
obţinute, misiunea poate fi prelungită succesiv. De regulă, durata cumulată a misiunii iniţiale şi a
prelungirilor nu poate depăşi doi ani.
Trimiterea personalului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în misiuni în
străinătate, pentru a îndeplini funcţia de ofiţer de legătură se realizează cu respectarea principiului
voluntariatului.
Ofiţerii de legătură se află în subordinea directă a secretarului de stat care coordonează
activitatea de integrare europeană şi relaţii internaţionale, fiind subordonaţi direct şefului Direcţiei
Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale. Posturile de ofiţeri de legătură se ocupă prin examen sau
concurs.
Atribuţiile ofiţerului de legătură se stabilesc prin mandatul de misiune, potrivit procedurilor în
vigoare pentru misiunile temporare desfăşurate în străinătate.
Pe durata executării misiunii în străinătate, relaţiile ofiţerilor de legătură cu unităţile din
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative se realizează numai în interesul serviciului prin
Punctul Naţional Focal sau după caz, prin Direcţia Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale.
146
Art.1 din Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2003/170/JAI din 27 februarie 2003 privind folosirea comună a
ofiţerilor de legătură detaşaţi de autorităţile de aplicare a legii din statele membre;
147
Art. 47 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

106
Ofiţerii de legătură nu desfăşoară activităţi care implică exercitarea autorităţii statului
trimiţător în statul acreditar şi trebuie să respecte, în special, prevederile dreptului internaţional,
legislaţia statului acreditar, precum şi prevederile acordurilor încheiate cu statul acreditar.
Concret, activitatea unui ofiţer de legătură se desfăşoară pentru îndeplinirea următoarelor sarcini:
▪ documentarea cât mai exactă şi evaluarea, sub raport strategic şi tactic, a evoluţiilor
înregistrate în domeniul infracţionalităţii transfrontaliere;
▪ culegerea şi schimbul de informaţii pentru sprijinirea autorităţilor în activitatea de
urmărire penală, prin menţinerea de contacte cu autorităţile implicate în prevenirea şi combaterea
formelor de criminalitate din ţara gazdă şi din statele terţe, cu ofiţerii de legătură ai altor state, cu
reprezentanţele diplomatice ale statului de origine, cu alte autorităţi, instituţii, persoane;
▪ sprijinirea funcţionarilor statului propriu aflaţi în interes de serviciu în ţara gazdă în
probleme legate de schimbul de informaţii, de rezolvarea cererilor de asistenţă juridică internaţională;
▪ sprijinirea autorităţilor locale abilitate în combaterea şi prevenirea infracţiunilor din
domeniul de activitate, în măsura în care acestea au relevanţă pentru statul pe care îl reprezintă. Acest
lucru se face prin culegere şi schimb de informaţii, prezenţa ca observator la audieri, percheziţii,
dare în urmărire, asistenţă juridică, evaluarea şi valorificarea în comun a unor documente ce
cuprind date relevante etc;
▪ cooperează, în strânsă legătură cu reprezentanţa diplomatică a statului propriu în statul gazdă,
la evaluarea şi conceperea unor programe de dotare şi asistenţă profesională;
▪ contribuie la consilierea generală a autorităţilor cu atribuţii în domeniul combaterii
infracţionalităţii;
▪ participă la seminarii, discuţii, întruniri de specialitate.

Ataşatul de afaceri interne


Ataşatul de afaceri interne este persoana desemnată de ministrul internelor şi reformei
administrative să reprezinte Ministerul în statul de acreditare.
În anul 2002 Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a semnat un protocol cu
Ministerul Afacerilor Externe, prin care a început să dezvolte o reţea de ataşaţi de afaceri interne,
reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, trimişi în misiune permanentă sau
temporară la misiunile diplomatice ale României, pentru asigurarea unui flux suplu al colaborării
Poliţiei Române cu cea din respectivele state. Ideea şi-a dovedit eficacitatea prin scăderea numărului
infracţiunilor comise de cetăţenii români în statele în care există un ataşat de afaceri interne, precum şi
prin creşterea numărului de cetăţeni români returnaţi în urma comiterii unor infracţiuni în aceste state.
Astfel, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a început să ocupe un loc distinct în
promovarea politicii externe a României pe componenta combaterii ameninţărilor neconvenţionale la
adresa securităţii europene. De altfel, participarea României la extinderea şi perfecţionarea colaborării
pe plan extern în domeniul afacerilor interne, este parte integrantă a politicii externe a statului român.
Dezvoltarea reţelei ataşaţilor de afaceri interne a urmat mai multe principii complementare:
consolidarea cooperării cu statele membre ale Uniunii Europene în vederea creării unei zone de
libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului României de lider sud est european, ca factor de
stabilitate şi securitate regională, intensificarea cooperării internaţionale în cadrul Uniunii Europene,
NATO sau participarea la eficientizarea activităţii EUROPOL.
Înfiinţarea şi dezvoltarea instituţiei ataşatului de afaceri interne a fost determinată de creşterea
fără precedent a numărului cetăţenilor români în unele ţări din spaţiul Schengen sau din afara lui.
Strategia de dezvoltare a reţelei s-a bazat pe evaluarea situaţiei şi numărului cetăţenilor români de pe
teritoriul statelor unde au fost trimişi ataşaţii de afaceri interne, respectiv de problemele create de către
o parte dintre aceştia pe teritoriul acestor state.

107
Dezvoltarea reţelei de ataşaţi de afaceri interne a început în 2002 prin trimiterea a trei oameni
în Italia, Franţa şi la Misiunea Permanentă a României la Uniunea Europeană. În 2003 numărul
ataşaţilor din Europa a crescut la zece: doi în Italia, şi câte unul în Franţa, Regatul Belgiei, Spania,
Turcia, Cehia, Germania, Anglia, Austria, Grecia, unul la NATO şi unul la Uniunea Europeană.
După 2003 reţeaua ataşaţilor de afaceri interne a fost consolidată în continuare. Au fost trimişi
ataşaţi în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Olanda, Moldova, Croaţia, Slovenia, Marea Britanie, Irlanda,
Austria, etc. În prezent, reţeaua ataşaţilor de afaceri interne a ajuns să fie dezvoltată în 17 state
europene şi pe lângă trei organisme internaţionale. Reţeaua este formată din 24 de ataşaţi şi ataşaţi
adjuncţi de afaceri interne. Planurile pentru 2007 includ extinderea în 21 de state, inclusiv Rusia.
În funcţie de situaţia comunităţilor locale de români, prezente pe teritoriile diferitelor state, în
unele ţări s-a impus trimiterea de ataşaţi adjuncţi de afaceri interne. De exemplu, în state ca Italia,
unde comunitatea românească este foarte mare, există doi ataşaţi.
Ataşatul de afaceri interne este trimis în misiune permanentă în străinătate cu durata de doi ani
care poate fi prelungită pentru o nouă perioadă de până la maxim doi ani, în funcţie de rezultatele
obţinute şi pentru asigurarea continuităţii la post. Posturile de ataşaţi de afaceri interne se ocupă prin
examen sau concurs.
Ataşaţii de afaceri interne deţin ca misiune preventivă recunoaşterea şi asistenţa poliţienească,
monitorizarea problemelor situaţionale ale poliţiei din cadrul statului acreditar precum şi menţinerea
contactelor cu autorităţile din statul acreditar148.
Ataşatul de afaceri interne facilitează schimbul de informaţii şi experienţă între instituţia
poliţiei din România şi poliţiile statelor unde sunt acreditaţi. Astfel, ei asigură comunicarea fluentă cu
autorităţile din statul unde sunt acreditaţi pentru rezolvarea problemelor de interes comun, inclusiv
cele de interes operativ în combaterea criminalităţii transnaţionale, în special a criminalităţii
organizate, traficului cu droguri, traficului cu fiinţe umane şi combaterea migraţiei ilegale.
Reţeaua ataşaţilor de afaceri interne a avut un rol important şi în procesul de integrare
europeană, deoarece a oferit informaţii despre practicile şi standardele utilizate în domeniul Justiţie şi
Afaceri Interne în statele unde au fost acreditaţi, asigurând schimbul de experienţă şi de cele mai bune
practici în armonizarea legislativă.
De asemenea, ataşatul de afaceri interne este un sprijin în soluţionarea cazurilor aflate în lucru
în cadrul poliţiilor din statele unde îşi desfăşoară activitatea, intervenind pentru fluidizarea procesului
de soluţionare a cererilor de asistenţă reciprocă.
Activitatea ataşatului se desfăşoară în cadrul misiunii diplomatice a României în statul
respectiv, asigurând consilierea şefului misiunii diplomatice şi acordând sprijin şi consultanţă misiunii
în domeniul său de competenţă.
Atribuţiile ataşatului de afaceri interne sunt următoarele:
• promovarea şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare internaţională în domeniile aflate în
competenţa Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
• asigură şi facilitează comunicarea fluentă cu autorităţile de resort din statul de acreditare
pentru rezolvarea problemelor de interes comun, inclusiv cele de interes operativ în combaterea
criminalităţii transnaţionale, în special a criminalităţii organizate, traficului de droguri, traficului de
fiinţe umane şi combaterea migraţiei ilegale;
• urmăreşte şi intervine pentru fluidizarea procesului de soluţionare a cererilor de asistenţă,
contribuie la facilitarea contactelor şi sprijină realizarea obiectivelor de cooperare bilaterală,
participând efectiv la pregătirea, organizarea şi desfăşurarea acestora;
148
Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească internaţională în România, Bucureşti,
2006, pag. 99.

108
• asigură reprezentarea ca observator la acţiunile operative comune de urmărire şi combatere a
criminalităţii transnaţionale şi participă efectiv la iniţierea, preavizarea, pregătirea, organizarea şi
realizarea acestora;
• sprijină procesul de integrare europeană prin informarea şi documentarea în privinţa
procesului de armonizare legislativă, a practicilor şi standardelor utilizate în domeniul Justiţie şi
Afaceri Interne din statul de acreditare;
• urmăreşte, analizează şi informează Ministerul Internelor şi Reformei Administrative cu
privire la evoluţiile înregistrate în starea fenomenului infracţional, reacţiile, măsurile şi politicile
adoptate pentru prevenirea şi combaterea acestuia, dezvoltările de ordin politic, legislativ şi social din
statul acreditar, formulând propuneri pentru adoptarea unor decizii în legătură cu acestea;
• asigură consilierea şefului misiunii diplomatice şi acordă sprijin şi consultanţă misiunii în
domeniul său de competenţă;
• acordă consultanţă, asistenţă generală şi sprijin autorităţilor de resort din ţară sau statul
acreditar în domeniul său de competenţă, asigurând culegerea, analiza şi schimbul de informaţii
necesare pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Secţiunea a V-a
Cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen

La începutul anilor 80, la nivel european a demarat o discuţie în legătură cu importanţa


termenului libertate de mişcare. După discuţii îndelungate, Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi R.F.
Germania au hotărât să creeze un spaţiu fără frontiere interne. Acordul între aceste state a fost
semnat la data de 14.06.1985 în localitatea Schengen din Luxemburg, un Acord privind eliminarea
treptată a controalelor la frontierele comune.
La data de 19.06.1990 a urmat semnarea Convenţiei de punere în aplicare a Acordului
Schengen (Convenţia Schengen), care transpune în practică obiectivul stabilit în anul 1985 şi oferă
cadrul pentru eliminarea totală, în mod obligatoriu, a controlului persoanelor la frontierele comune ale
părţilor contractante, creându-se astfel un spaţiu pentru libera circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante includ Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Germania, precum şi Italia,
Spania, Portugalia, Grecia şi Austria, care de asemenea au aderat la Convenţia Schengen. La data de
19.12.1996, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, în timp ce Islanda şi Norvegia au
semnat un acord de cooperare cu statele Schengen. Aderarea la Convenţia Schengen este deschisă
tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.
Trebuie menţionat faptul că există o perioadă de timp care se scurge între aderarea la
Convenţia Schengen şi implementarea integrală a acesteia. Mai mult decât atât, în anumite condiţii,
acest lucru implică o fază de tranziţie caracterizată prin implementarea parţială a Convenţiei
(menţinerea controalelor la frontiere în întregime sau doar la anumite frontiere, în paralel cu aplicarea
altor măsuri din Convenţie).
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei Schengen, cooperarea poliţienească transfrontalieră include
în special următoarele activităţi:
• asistenţa reciprocă în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor;
• supravegherea transfrontalieră;
• urmărirea transfrontalieră;
• comunicarea informaţiilor în cazuri particulare în scopul prevenirii pe viitor a infracţiunilor
mai mult sau mai puţin grave împotriva ordinii şi siguranţei publice sau a ameninţărilor la adresa
acestora;

109
• schimbul de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor şi supravegherii la
frontierele externe;
• numirea ofiţerilor de legătură;
• intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de frontieră prin încheierea de înţelegeri şi
acorduri bilaterale;
• crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun, Sistemul Informatic Schengen.
Convenţia Schengen stabileşte principiul asistenţei reciproce între autorităţile de poliţie în
scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor. Acest principiu poate fi implementat prin acorduri
bilaterale sau înţelegeri între statele vecine149.
Atunci când există motive de suspiciune sau apar pericole concrete, cooperarea între
autorităţile de poliţie se va realiza fără implicarea autorităţilor judiciare, prin întreprinderea în
principal a următoarelor măsuri:
• identificarea proprietarilor şi şoferilor vehiculelor;
• investigaţii privind permisele de conducere;
• localizarea reşedinţei şi a împrejurimilor;
• identificarea abonaţilor reţelelor de telecomunicaţii (telefon, fax şi internet), dacă aceste
informaţii sunt accesibile publicului;
• obţinerea de informaţii de la persoanele ce acordă sprijin poliţiei în mod voluntar150;
• identificarea persoanelor;
• transmiterea de informaţii operative poliţieneşti din bazele de date sau dosarele poliţiei, în
conformitate cu prevederile legale relevante ce se aplică protecţiei datelor;
• pregătirea de planuri şi coordonarea măsurilor de căutare, precum şi iniţierea de căutări în
cazuri urgente;
• stabilirea originii bunurilor, în particular arme şi vehicule (stabilirea canalelor de
vânzare);
• examinarea probelor (cum ar fi pagubele produse vehiculelor în accidentele cu fuga de la
locul faptei, corecturi în documente, etc.).
Solicitările de asistenţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• trebuie să fie autorizate de legislaţia naţională a statului căruia îi sunt adresate;
• trebuie să se încadreze în limitele competenţelor autorităţilor în cauză implicate; în cazul
în care autoritatea respectivă nu este competentă să soluţioneze solicitarea, aceasta trebuie transmisă
autorităţii competente;
• competenţa nu trebuie să fie limitată la autorităţile judiciare sau nu necesită aprobarea
acestora;
• implementarea solicitării nu trebuie să implice aplicarea măsurilor coercitive;
• informaţiile scrise pot fi folosite ca probe doar cu consimţământul dinainte exprimat al
autorităţilor judiciare ale statului căruia îi sunt adresate151.

149
Art. 39 (1-3) din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen;
150
Conform legislaţiilor naţionale din Austria, Germania şi Olanda, în interogatoriile poliţiei se aplică principiul
voluntariatului.
151
Utilizarea imediată a informaţiilor ca probă în procedurile penale este posibilă doar dacă statul căruia îi este adresată
solicitarea nu cere, pe lângă aceasta, scrisori oficiale pentru comisie rogatorie. Prin urmare, procedura de obţinere a
autorizaţiei se stabileşte de către statele implicate. Autorităţile de poliţie şi cele judiciare pot transmite solicitările de
autorizare şi documentele rezultate în procesul de soluţionare a acestora prin orice mijloace care permit transmiterea
rapidă, în cazul în care prin efectuarea transmiterii apare o urmă scrisă a autorului documentului (ex. fax, e-mail).

110
Conform art. 40 din Convenţia Schengen152, autorităţile de poliţie şi, pentru infracţiunile care le
aduc atingere, autorităţile vamale ce acţionează în limita atribuţiilor lor, pot continua o operaţiune de
supraveghere iniţiată în propria ţară şi pe teritoriul altui stat Schengen, acţiune supusă unor condiţii
stricte şi acordului statului pe teritoriul căruia se desfăşoară supravegherea. Art. 40 distinge două
cazuri:
• supravegherea „obişnuită”, care se desfăşoară după obţinerea autorizaţiei de supraveghere în
urma adresării unei solicitări de asistenţă;
• supravegherea „de urgenţă”, care permite ca supravegherea să fie continuată pe teritoriul
altui stat fără o autorizaţie prealabilă.
Conform art. 41 din Convenţia Schengen, ofiţerii care efectuează urmărirea unei persoane pot
continua această urmărire şi pe teritoriul unui stat Schengen cu care statul lor are o frontieră terestră
comună. Această situaţie, pentru care nu se cere o autorizare anterioară, este supusă unor condiţii
foarte stricte şi unor înţelegeri clar stabilite. O parte din aceste condiţii şi înţelegeri sunt de natură
generală, altele sunt specifice pentru fiecare stat şi au fost prevăzute în declaraţii unilaterale. Conform
Convenţiei Schengen, fiecare stat este liber să aleagă între două opţiuni privind infracţiunile care pot
da naştere la urmărire şi este liber să restricţioneze atribuţiile ofiţerilor care efectuează urmărirea (dacă
au sau nu dreptul de a opri şi interoga, restricţii cu privire la scopul şi durata urmăririi).
Articolele 40 şi 41 din Convenţia Schengen nu sunt obligatorii şi nici aplicabile pentru
România în prezent. Ţara noastră va putea aplica prevederile Convenţiei Schengen privind
supravegherea şi urmărirea transfrontalieră până la dobândirea calităţii de membru deplin Schengen.
Se acordă o atenţie specială identificării şi analizării soluţiilor existente în domeniul supravegherii şi
urmăririi transfrontaliere care sunt aplicate cu succes, de exemplu, între Franţa şi Germania sau
Olanda şi Germania.
Odată cu aderarea ca membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007,
România a intrat într-o nouă etapă, care presupune pregătirea şi adoptarea măsurilor necesare aderării
ulterioare la spaţiul Schengen. Pregătirile pentru aderarea la spaţiul Schengen au demarat deja, fiind
creat cadrul general pentru o abordare unitară la toate nivelurile (legislativ, instituţional, financiar şi
pregătire) a acestei chestiuni. Unul din aspectele avute în vedere este revizuirea permanentă a Planului
de Acţiune Schengen. Astfel, Planul de Acţiune Schengen a fost actualizat în anul 2007 şi adoptat de
Guvernul României la data de 30 mai 2007.
Conform Strategiei Naţionale Post-Aderare în perioada 2007-2013, în ceea ce priveşte aderarea
la Spaţiul Schengen, România şi-a propus atingerea acestui obiectiv în anul 2010.
Prevederile relevante ale acquis-ului Schengen (Manualul comun Schengen, Manualul de
cooperare poliţienească, Manualul SIRENE, Cataloagele de recomandări şi bune practici) reprezintă
documente de referinţă avute în vedere în procesul de armonizare legislativă în domeniul cooperării
poliţieneşti. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru
facilitarea cooperării poliţieneşti internaţionale face parte din seria actelor normative adoptate pentru
armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană, nu numai pentru perioada post aderare la Uniunea
Europeană, ci şi pentru momentul accederii României la spaţiul Schengen, precum şi ulterior acestuia.
În acest sens ea reglementează urmărirea transfrontalieră, respectiv modalitatea în care este angajată
răspunderea agenţilor străini care desfăşoară aceste activităţi pe teritoriul României, precum şi
posibilitatea încheierii unor acorduri care să stabilească limitele în care agenţii străini pot desfăşura
urmărirea transfrontalieră pe teritoriul României.

152
Cu modificările aduse de Decizia Consiliului 2003∕725∕JHA din 02.10.2003, publicată în OJL 260 din 11.10.2003, pag.
37.

111
Totodată, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu
modificările şi completările aduse prin Legea nr. 224/2006 cuprinde prevederi referitoare la
supravegherea transfrontalieră.
Supravegherea transfrontalieră constă în ansamblul de măsuri operative întreprinse în
scopul observării activităţii unei persoane sau circulaţiei unor bunuri, pe teritoriul mai multor
state, în cazul în care o persoană este suspectată de a fi participat la săvârşirea unei infracţiuni
pentru care se poate solicita extrădarea.
Supravegherea transfrontalieră se poate efectua de agenţii autorităţii
competente a unui stat străin pe teritoriul statului român dacă autorităţile române competente au
autorizat supravegherea transfrontalieră pe baza unei cereri de asistenţă, transmisă înainte de
trecerea frontierei de stat a României.
Autoritatea competentă să acorde autorizaţia este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie de Justiţie, care dispune asupra cererii de asistenţă în cel mai scurt timp posibil.
Supravegherea transfrontalieră se poate efectua de agenţii autorităţii competente a unui
stat străin pe teritoriul statului român, fără autorizare prealabilă din partea statului român, dacă
sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:
• din considerente de urgenţă cererea de asistenţă nu a putut fi transmisă;
• supravegherea se efectuează pentru anumite fapte (ex. omor, omor calificat şi omor
deosebit de grav; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, infracţiuni privind traficul de persoane şi
infracţiuni în legătură cu traficul de persoane; infracţiuni privind traficul de droguri sau
precursori; trafic de migranţi; şantaj, etc.);
• la momentul trecerii frontierei, supravegherea transfrontalieră este notificată Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituite
în cadrul punctului de trecere a frontierei;
• cerere de asistenţă se transmite de îndată. Aceasta trebuie să conţină motivele ce justifică
necesitatea trecerii frontierei fără autorizare prealabilă.
În această situaţie, supravegherea va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5
ore de la trecerea frontierei de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Urmărirea transfrontalieră153 constă în ansamblul de măsuri operative întreprinse pe
teritoriul mai multor state în scopul prinderii unei persoane surprinse în flagrant în timpul comiterii
unei infracţiuni sau care a participat la comiterea acesteia ori a unei persoane care a evadat,
aflându-se în stare de arest preventiv sau în executarea unei pedepse privative de libertate.
Urmărirea transfrontalieră se poate efectua de agenţii154 autorităţii competente a unui stat
membru Schengen pe teritoriul statului român, dacă autorităţile române competente au fost informate
prin mijloace de comunicaţie directe despre pătrunderea pe teritoriul României.
Autorităţile române competente sunt Poliţia Română şi Poliţia de Frontieră Română. La
solicitarea autorităţii române competente, urmărirea transfrontalieră încetează imediat.

153
Art. 17 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării
poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007. Dispoziţiile Capitolului V (art.17-art.21) din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind urmărirea transfrontalieră vor intra în vigoare la data
ratificării de către România a Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind
eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.
154
Prin agenţi se înţelege personalul desemnat din cadrul autorităţilor române competente şi al autorităţilor străine
similare din statele membre Schengen, pentru efectuarea activităţilor de urmărire transfrontalieră.

112
Autorităţile competente ale unui stat membru Schengen, care, pe teritoriul statului lor,
urmăresc o persoană surprinsă în flagrant în timpul comiterii unei infracţiuni sau care a participat la
comiterea acesteia ori o persoană care a evadat, aflându-se în stare de arest preventiv sau în executarea
unei pedepse privative de libertate, pot continua urmărirea pe teritoriul statului român, fără informarea
prealabilă a autorităţilor române competente, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) din cauza urgenţei deosebite a situaţiei, autorităţile române competente nu au putut fi
informate în prealabil, prin mijloace de comunicaţie directe, despre pătrunderea pe teritoriul statului
român sau când autorităţile române competente nu au putut ajunge la timp la locul respectiv pentru a
prelua acţiunea de urmărire;
b) urmărirea transfrontalieră se efectuează pentru una dintre următoarele fapte: ucidere din
culpa, omor, omor calificat, omor deosebit de grav; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală; distrugere
prin incendiere sau explozie ori prin orice alt asemenea mijloc; falsificarea de monede sau alte valori;
furt calificat şi tâlhărie, precum şi tăinuire sau favorizare a infractorului; şantaj; lipsire de libertate în
mod ilegal; infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane;
infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori; infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive;
nerespectarea dispoziţiilor privind importul şi/sau exportul de deşeuri şi reziduuri; părăsirea locului
accidentului fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul
oricărui vehicul angajat într-un accident de circulaţie de pe urma căruia a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane.
Agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră au obligaţia ca cel târziu la momentul
trecerii frontierei de stat să informeze despre aceasta structura Poliţiei de Frontieră sau a Poliţiei
Române competentă teritorial, care poate solicita încetarea de îndată a urmăririi.
La cererea agenţilor care efectuează urmărirea, autorităţile române competente iau măsurile
necesare în vederea stabilirii identităţii persoanei urmărite sau pentru a se dispune reţinerea ori
arestarea preventivă a acesteia, în condiţiile prevăzute de lege. Măsura reţinerii nu poate depăşi 6 ore,
cu excepţia cazului în care autorităţile române competente au primit în prealabil o cerere pentru
arestarea preventivă a persoanei respective în scopul extrădării sale, indiferent de modalitatea acesteia.
Termenul de 6 ore se calculează fără a se include intervalul dintre orele 0,00 şi 9,00.
Urmărirea transfrontalieră se poate efectua numai cu respectarea următoarelor condiţii
generale:
a) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră trebuie să respecte legislaţia română şi să
se conformeze instrucţiunilor autorităţilor române competente;
b) urmărirea se efectuează numai peste frontierele terestre;
c) pătrunderea agenţilor în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este
interzisă;
d) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră trebuie să fie uşor de identificat, prin
purtarea uniformei ori a unei inscripţii la loc vizibil pe haine sau prin dispozitive accesorii plasate pe
vehicul. Este interzisă folosirea de haine civile, combinată cu utilizarea vehiculelor nemarcate, fără
mijloacele de identificare precizate. Agenţii trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor
oficială;
e) agenţii care efectuează urmărirea transfrontalieră pot purta armamentul din dotare, utilizarea
acestuia fiind interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;

113
f) după fiecare activitate desfăşurată, agenţii care efectuează urmărirea prezintă, personal,
autorităţii române competente o informare cu privire la misiunea lor. La cererea autorităţii române
competente, agenţii sunt obligaţi să rămână la dispoziţia acesteia până când împrejurările în care s-a
desfăşurat acţiunea au fost suficient lămurite, chiar dacă urmărirea nu s-a finalizat cu reţinerea sau
arestarea preventivă a persoanei urmărite;
g) autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat urmărirea, la cererea autorităţii
române competente, poate asista la ancheta ce urmează operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare.
Dacă prin acorduri bilaterale încheiate se stabileşte faptul că agenţii străini care efectuează
urmărirea transfrontalieră pot opri persoana urmarită, pentru conducerea acesteia la autorităţile române
competente, aceasta poate fi percheziţionată, iar în timpul transferului se pot folosi cătuşele. Obiectele
descoperite asupra persoanei urmărite cu ocazia percheziţiei pot fi indisponibilizate, în condiţiile legii.
Agenţii străini care desfăşoară urmărirea pe teritoriul României sunt asimilaţi persoanelor care
au aceeaşi calitate în statul român în privinţa infracţiunilor comise împotriva lor sau de către ei. În
cazul în care pe timpul desfăşurării operaţiunilor, agenţii străini produc un prejudiciu, statul ai cărui
agenţi sunt răspunde pentru acest prejudiciu.
Sistemul Informatic Schengen
Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen a prevăzut crearea şi administrarea de
către statele parte a unui sistem informatic comun, denumit Sistemul Informatic Schengen (SIS).
Sistemul Informatic Schengen are ca obiect menţinerea ordinii şi securităţii publice, inclusiv a
securităţii statului şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Schengen privind circulaţia persoanelor pe
teritoriul statelor parte folosind informaţiile transmise prin acest sistem.
Sistemul Informatic Schengen reprezintă un sistem informatic comun ce conţine date cu privire
la persoane şi obiecte (vehicule, arme, bancnote, documente de identitate în alb sau completate)
folosite în scopuri investigative. El facilitează schimbul de informaţii importante, prin intermediul
calculatorului, cu privire la persoane şi obiecte.
Sistemul Informatic Schengen este compus din:
• sistemul informatic central (C.SIS), localizat în Strasbourg şi
• sistemele informatice naţionale (N.SIS) ale părţilor contractante, conectate la C.SIS şi care
permit autorităţilor naţionale competente să efectueze căutări în C.SIS.
Sistemul poate fi consultat de către autorităţile autorizate în următoarele situaţii:
• atunci când efectuează controale la frontierele externe;
• pe parcursul controalelor efectuate de către autorităţile de poliţie şi cele vamale în interiorul
teritoriului, în conformitate cu legislaţia naţională;
• cu ocazia verificărilor cererilor de viză şi emiterii permiselor de şedere.
Sistemul Informatic Schengen permite autorităţilor desemnate de statele parte ca, prin
intermediul unei proceduri de căutare automată să aibă acces la semnalările cu privire la persoane şi
obiecte pentru controale şi verificări la frontieră, precum şi pentru alte controale ale poliţiei şi
autorităţilor vamale, exercitate în interiorul ţării, conform dreptului intern. De asemenea, Sistemul
Informatic Schengen poate furniza semnalările pentru acordarea vizelor, a permiselor de şedere şi
pentru supravegherea străinilor155.

155
Art. 92 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen.

114
Sistemul Informatic Schengen cuprinde exclusiv categoriile de date, definite ca date de tip
Schengen, care sunt furnizate de fiecare stat parte şi care sunt necesare în cazurile prevăzute de
convenţia Schengen.
Aceste cazuri sunt:
▪ persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării;
▪ străinii semnalaţi ca indezirabili (împotriva cărora s-a dispus măsura interzicerii intrării ori
interzicerii şederii pe teritoriul naţional);
▪ persoane dispărute sau persoane care, în interesul propriei protecţii sau pentru prevenirea
ameninţărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un loc sigur;
▪ martorii, persoane citate a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul unei proceduri
penale cu privire la fapte pentru care au fost urmărite sau persoane cărora trebuie să li se comunice o
hotărâre penală sau o cerere de a se prezenta pentru a executa o pedeapsă privativă de libertate;
▪ persoane şi vehicule semnalate în scopul supravegherii discrete, pentru combaterea
infracţiunilor şi pentru prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii publice;
▪ bunuri căutate pentru a fi confiscate sau pentru a fi utilizate ca probe într-o procedură penală.
Convenţia prevede proceduri concrete de introducere a datelor pentru fiecare din aceste
cazuri. Statul parte care semnalează verifică dacă importanţa cazului justifică includerea semnalării în
Sistemul Informatic Schengen.
Categoriile de date referitoare la persoanele semnalate sunt următoarele:
♦numele şi prenumele, pseudonimele care au fost eventual înregistrate separat;
♦semne fizice particulare, obiective şi inalterabile;
♦prima literă a celui de-al doilea prenume;
♦data şi locul naşterii;
♦sexul;
♦cetăţenia;
♦menţiunea dacă persoanele în cauză sunt înarmate;
♦menţiunea dacă persoanele în cauză sunt violente;
♦motivul semnalării;
♦măsura care trebuie luată.
În legătură cu bunurile căutate, se introduc date pentru următoarele categorii de obiecte furate,
tăinuite sau pierdute, inclusiv cele false, ori eliberate ca urmare a declinării unor identităţi false:
♦vehicule cu motor cu capacitate cilindrică mai mare de 50 cmc, precum şi documentele sau
plăcuţele de înmatriculare corespunzătoare acestora;
♦remorcile şi rulotele cu o masă netă mai mare de 750 kg, precum şi documentele sau
plăcuţele de înmatriculare corespunzătoare acestora;
♦armele de foc;
♦înscrisuri oficiale necompletate;
♦documentele de identificare ale persoanelor (paşapoarte, cărţi de identitate, permise de
conducere, permise de rezidenţă etc), precum şi bilete de bancă înregistrate (bancnote sau titluri de
valoare).
Accesul la datele introduse în Sistemul Informatic Schengen, precum şi dreptul de a le căuta în
mod direct sunt rezervate exclusiv organelor care sunt competente pentru efectuarea controalelor la
frontieră, efectuarea celorlalte controale de poliţie şi vamale realizate în interiorul ţării, precum şi a
celor care coordonează aceste controale. În plus, accesul la datele introduse cu privire la străinii
semnalaţi ca indezirabili, precum şi dreptul de a le căuta în mod direct îl au organele competente
pentru eliberarea vizelor, organele centrale competente pentru examinarea cererilor de viză şi

115
organele competente pentru eliberarea permiselor de şedere, în conformitate cu legislaţia
referitoare la regimul străinilor.
Accesul la date trebuie să fie reglementat în dreptul intern al fiecărui stat parte.
Protecţia datelor cu caracter personal şi securitatea datelor în cadrul Sistemului Informatic
Schengen sunt aspecte deosebit de importante şi sunt precis reglementate în articolele 102-108 din
cadrul Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen.
Cele mai importante performanţe ale sistemului sunt:
▪ C.SIS: actualizarea zilnică a unei cereri în toate bazele de date ale N.SIS în mai puţin de 5
minute;capacitatea de creare/modificare a unei înregistrări în cel mult o secundă; timpul mediu de
reparaţie mai mic de o oră; disponibilitate permanentă.
▪ N.SIS: disponibilitate permanentă; răspunde cererilor utilizatorilor în câteva secunde.
În momentul în care va adera la Convenţia de punere în aplicare a Acordului de la Schengen, în
conformitate cu prevederile acesteia, România va trebui să dispună de secţiunea naţională a SIS (N-
SIS) în stare operaţională, ca parte componentă a Sistemului Informatic Schengen.
În vederea simplificării activităţii ofiţerilor din teren, fiecare parte contractantă a Convenţiei
Schengen are un Birou SIRENE pentru schimbul unor informaţii suplimentare. Birourile SIRENE
acţionează ca un punct intermediar pentru orice transfer de informaţii, în afara informaţiilor transmise
între C.SIS şi N.SIS, solicitate de autorităţile de poliţie pentru soluţionarea oricăror chestiuni legate de
SIS. Aceste informaţii sunt schimbate prin telefon, fax şi e-mail. Acest sistem permite Birourilor
SIRENE să schimbe informaţii, asigurând conformitatea şi cu legislaţia naţională în ceea ce priveşte
motivul alertei şi acţiunea ce trebuie întreprinsă, aspecte ce nu pot fi stabilite doar din conţinutul
informaţiei succinte din SIS sau, în cazul unei căutări, să stabilească în mod sigur identitatea
persoanei în cauză.

116
CAPITOLUL III
INSTRUMENTELE JURIDICE ALE COOPERĂRII
INTERNAŢIONALE PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA
CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE

Secţiunea I
Conceptul de criminalitate organizată în dreptul internaţional

În etapa actuală asistăm la o recrudescenţă fără precedent a fenomenului criminalităţii care este
amplificat prin trafic de droguri, acte de terorism şi crimă organizată, comise în scopul de a inspira
teamă şi insecuritate în rândul populaţiei, dar şi o serie de delicte şi crime, ce violează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mâna
armată şi alte fapte care afectează siguranţa civică şi individuală.
Alături de violenţa primitivă, ocazională sau pasională, se constată proliferarea violenţei
raţionale, specifică criminalităţii organizate şi organizaţiilor criminale profesioniste. Asistăm la o aşa
numită „internaţionalizare” a violenţei şi crimei organizate la nivelul diferitelor societăţi, state şi
naţiuni, prin apariţia şi proliferarea unor noi tipuri de crime şi delicte, ce presupun noi forme de
prevenire şi combatere a violenţei şi criminalităţii organizate atât la nivel naţional cât şi internaţional.
Evoluţia societăţii contemporane evidenţiază faptul că, în pofida intensificării activităţii şi
intervenţiilor organismelor cu atribuţii de prevenire şi combatere a criminalităţii în general, se constată
o amplificare a actelor infracţionale îndreptate împotriva persoanelor şi patrimoniului public sau
privat, precum şi o extensie a faptelor de corupţie şi fraudă în diferite sectoare ale vieţii economico-
sociale. În cadrul acestui climat infracţional, criminalitatea organizată constituie cea mai periculoasă
formă, cu un impact direct asupra stării de normalitate şi siguranţă civică. Astfel, forma cea mai
periculoasă şi virulentă a infracţionalităţii organizate o reprezintă criminalitatea organizată
transfrontalieră, un adevărat flagel ce ameninţă toate statele lumii, deoarece toate pot fi exploatate în
folosul capilor lumii interlope pentru care frontierele sunt ca şi inexistente.
În contextul transformărilor geopolitice, economice şi sociale cu care se confruntă în prezent
comunitatea internaţională, formele criminalităţii organizate au căpătat noi valenţe, extinzându-şi aria
de cuprindere şi sfera de activitate la cote alarmante. 156 Criminalitatea organizată constituie o
problemă socială complexă ale cărei modalităţi de manifestare, repercusiuni şi moduri de soluţionare
interesează atât factorii instituţionalizaţi de control cât şi opinia publică, ea devenind un fenomen
deosebit de grav şi periculos ce are consecinţe distinctive şi destabilizatoare asupra structurii
instituţiilor unui stat democrat, şi un impact devastator ce pune în pericol nu doar stabilitatea
economico-socială a statelor ci chiar securitatea şi pacea naţiunilor.
Prin activitatea lor, organizaţiile criminale transnaţionale ameninţă suveranitatea naţională şi
autoritatea statelor, valorile democratice şi instituţiile publice, economiile naţionale şi procesele de
democratizare din ţările recent eliberate de sub regimurile totalitare. Aceste organizaţii criminale sunt
flexibile, sofisticate, uşor adaptabile, acţionând după strategia companiilor multinaţionale, extinzându-
şi permanent alianţele şi acordurile în scopul obţinerii pentru asigurarea unei mai bune protecţii faţă de
autorităţile naţionale, pentru diminuarea riscurilor şi deschiderea de noi canale pentru activităţile lor

156
Damian Miclea – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti,
2004, pag. 7.

117
ilegale.157
În aceste condiţii, recunoscând faptul că prin formele sale de manifestare, prin tendinţele şi
dimensiunile sale criminalitatea organizată, reprezintă o ameninţare serioasă, statele lumii au luat
măsuri de contracarare a acestui flagel, elaborând strategii de combatere ce au vizat două coordonate
principale:
• pe de o parte, s-au creat structuri specializate de luptă contra diferitelor forme ce le îmbracă
criminalitatea organizată, încercându-se în acelaşi timp o armonizare a legislaţiei penale în domeniu;
• pe de altă parte s-a întărit şi diversificat cooperarea internaţională între state.
Punerea în evidenţă a conceptului de criminalitate organizată a preocupat şi preocupă
specialiştii din domeniile criminologiei, sociologiei şi dreptului penal. După opinia unor autori
„criminalitatea organizată poate fi percepută ca un proces social” pătruns în viaţa noastră socială şi
politică, ce izvorăşte din tendinţa diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate
socială158 şi chiar de acaparare a puterii.159
Această teorie dezvoltată de A.S.Ianni şi Daniel Ball, consideră că la baza crimei organizate se
află un proces social.160
De exemplu, în America explică Daniel Ball, crima organizată reprezintă modul în care
grupurile de emigranţi sărăciţi, se ridică deasupra condiţiilor de ghetou şi acţionează pentru evitarea
opresiunii şi a discriminărilor. Este una din explicaţiile ce se dau existenţei Mafiei italiene, sau a altor
modele de crimă organizată cum sunt grupurile columbiene, corporaţiile cubaneze, organizaţiile tang,
triadele, yakuza etc.161
Sociologii au arătat că anumite zone, medii încurajează delicvenţa şi au devenit terenuri
propice pentru bande şi structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă, succesul,
bunăstarea traficanţilor de droguri şi a altor infractori implicaţi în activităţi criminale constituiau
modele demne de urmat pentru tineri.162
Proasta funcţionare a sistemului social în ansamblul său constituie una din sursele crimei
organizate, acest lucru a făcut ca după schimbările survenite în fostele state totalitare, aceasta să se
dezvolte cu repeziciune, aproape la vedere, să surclaseze structurile de drept, să spulbere circuitele
bancare, să acapareze clasa politică, să intimideze ori să copleşească sistemul represiv, să constituie un
pericol pentru siguranţa naţională.163
În opinia majorităţii cercetătorilor, criminalitatea organizată ca fenomen, este o creaţie a
ultimelor secole ale acestui mileniu şi a apărut în diverse puncte de pe glob (S.U.A., China, Japonia,
Italia) în condiţii şi având cauze specifice, de ordin istoric şi social, sub diverse denumiri: mafia,
yakuza, triade etc. Aceste organizaţii criminale au abordat criminalitatea aducătoare de înalt profit, sub
diverse tipuri de infracţiuni: prostituţia, traficul de orice fel (cu stupefiante, cu fiinţe umane, cu
produse de contrabandă etc.), jocuri de noroc, spălarea banilor, taxe de protecţie şi alte forme de
157
George Marius Ţical – Crima organizată şi terorismul, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de jos”, Galaţi, 2006,
pag. 17.
158
Robert J.Kelly – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice. Probleme majore ale controlului crimei
organizate. Herbert Edelbertz, Editura Y.S.Departamentul Justiţiei, 1987, pag. 5, 8, 10;
159
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologia, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 104;
160
Dorean Marguerite Koening – Confruntarea dintre sistemul justiţiei penale şi crima organizată. Raport la Colocviul
preparator al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, Egipt, 1977, în Revista Internaţională de Drept Penal, vol. 69, pag.
306;
161
Damian Miclea – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti,
2004, pag. 9;
162
F.Alder ş.a. – Criminologia, Ediţia a II-a, Editura Mac Grew N.S.All, 1995, pag. 304;
163
Damian Miclea, op.supra cit., pag. 10.

118
manifestare a criminalităţii organizate.
Primele încercări de definire juridică a criminalităţii organizate au demonstrat o preocupare
evidentă din partea specialiştilor pentru a combate fenomenul prin studiul ştiinţific al acestuia. Această
activitate intensă a penaliştilor a căpătat amploare în ultima perioadă de timp, atât la nivel naţional, cât
şi în plan internaţional, dar nu întotdeauna au reuşite notabile pe plan legislativ. Astfel, se operează în
multe state şi la nivelul unor foruri ştiinţifice cu termeni cum sunt: „crima organizată” şi „organizaţii
criminale” dar aceştia nu sunt definiţi juridic, existând chiar confuzii sub aspectul delimitării lor.
Preocupările penaliştilor în definirea criminalităţii organizate s-au evidenţiat şi cu prilejul
Colocviului Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal (Budapesta, septembrie 1999).
În ultimii zece ani, criminalitatea organizată a cunoscut o extraordinară înflorire:
a) Ca realitate criminală marcată de o evoluţie nu numai cantitativă (creşterea numărului
actelor de violenţă şi intimidare, a afacerilor frauduloase, a escrocheriilor de toate tipurile, a faptelor
de corupţie şi de trafic ilegal de droguri şi produse de contrabandă, a spălării banilor „murdari” etc.)
dar mai ales calitativă (profesionalizare, raţionalizare, extinderea reţelelor şi internaţionalizare);
b) Ca noţiune sau expresie generică şi vagă, vehiculată de mass-media, reluată din ce în ce
mai des de către literatura de specialitate sau la reuniunile ştiinţifice şi tot mai răspândită în limbajul
comun şi cotidian (ca referinţă la aspecte dubioase, ilegale, precum şi la realitatea din societatea
contemporană);
c) Şi în fine, mai lent, dar sigur, ca obiect al unor analize criminologice şi penale.
Cauzele acestei proliferări a criminalităţii organizate sunt diverse şi complexe, menţionând în
continuare pe cele mai semnificative:
• mondializarea sau „globalizarea” schimburilor economice şi financiare;
• dezvoltarea comunicaţiei instantanee;
• noua interdependenţă a naţiunilor;
• deschiderea frontierelor naţionale;
• o anumită pierdere a suveranităţii statelor pe propriul teritoriu şi în Europa în special;
• căderea cortinei de fier (noiembrie 1989), care a favorizat, pentru criminalitatea
organizată, ocaziile de a umple golurile lăsate în Estul Europei de statele şi economiile slabe, şi de a
construi poduri şi filiere între Est şi Vest;
• accelerarea construcţiei europene, care a favorizat şi multiplicat nu numai schimburile ci
şi fraudele de toate genurile în dauna comunităţii.
Pentru delimitarea conceptelor de criminalitate, crimă organizată şi mafie, se impun
următoarele precizări:164
• în primul rând, este necesar să se facă o diferenţiere clară între conceptele de
criminalitate, crimă organizată şi mafie;
• în al doilea rând trebuie făcută o delimitare clară între cele două concepte menţionate
mai sus şi organizaţiile criminale compatibile cu acestea;
• în al treilea rând, se impune fie schimbarea opticii cu privire la definirea conceptului de
mafie, fie găsirea unui termen generic corespondent acestuia, dar care să desemneze toate activităţile
de tip mafiot.
Aceste trei concepte se diferenţiază între ele prin:
a) gradul de periculozitate socială a activităţilor infracţionale compatibile cu fiecare
segment infracţional în parte, de natură să afecteze sectoarele vieţii economice, sociale şi politice în
stat;

164
George Marius Ţical – Crima organizată şi terorismul, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de jos”, Galaţi, 2006,
pag. 22-23.

119
b) nivelul de organizare şi structurare a organizaţiilor criminale, care se raportează la
fiecare concept în parte;
c) metodele şi mijloacele folosite de organizaţiile criminale pentru atingerea scopului
propus;
d) scopul urmărit.
Delimitarea conceptelor de criminalitate, crimă organizată sau mafie, de cel de organizaţii
criminale compatibile cu acestea prezintă o importanţă deosebită pentru legiuitor. Nu pot fi
incriminate prin lege conceptele de criminalitate, crimă organizată sau mafie, deoarece acestea implică
o diversitate de acte şi fapte infracţionale, sancţionate în mod individual de legiuitor şi au o sferă de
cuprindere greu de delimitat cu exactitate.
Conceptul de criminalitate trimite cantitativ, la un ansamblu de crime (comise, cunoscute şi
sancţionate) într-un spaţiu dat şi calitativ, la procese de confruntări sociale complexe între
responsabilii controlului şi reacţiei sociale şi autorii infracţiunilor.
În acest sens considerăm că termenul de criminalitate organizată este mai just şi mai potrivit
decât cel de crimă organizată, de vreme ce avem de-a face, în acest caz, cu un ansamblu de
comportamente criminale de diverse tipuri, care se înscriu într-o dinamică de confruntări şi alianţe
colective, şi nu numai cu acte criminale individuale şi izolate.
În materia criminalităţii organizate există o ambiguitate conceptuală care, depăşind planul
teoretic, produce consecinţe negative pe plan practic, în lupta efectivă împotriva fenomenului
infracţional general de grupurile criminale organizate. În acest context, campania împotriva
criminalităţii organizate creează uneori impresia unei lupte împotriva unui inamic aflat în ceaţă, şi de
aceea orice clarificare conceptuală trebuie privită nu ca un simplu exerciţiu teoretic ci ca un
instrument necesar din punct de vedere al practicii anticriminale. Ambiguitatea conceptuală se
manifestă în primul rând în plan terminologic (inconsecvenţa terminologică) se reflectă apoi asupra
caracteristicilor fenomenului (eterogenitatea caracteristicilor) şi în final asupra dificultăţii definirii165.

1. Inconsecvenţa terminologică
„Criminalitate organizată”, „crimă organizată”, „organizaţie criminală”, „criminalitate
organizată transnaţională”, reprezintă doar o parte din expresiile utilizate de diferiţi autori sau de
diferite documente internaţionale pentru a indica acelaşi fenomen166.
Unii autori folosesc alternativ sintagmele „criminalitate organizată” şi „crimă organizată”,
uneori în aceeaşi propoziţie şi în mod evident cu un sens absolut identic 167, în timp ce alţi autori pun
semnul egalităţii între expresia „crimă organizată” şi cea de „organizaţie criminală” 168 ceea ce întreţine
o stare de confuzie cu privire la aceste concepte, într-un domeniu atât de important, în care se impune
un minim de rigoare în utilizarea diferitelor expresii, doar aparent echivalente.
a) Criminalitate organizată este sintagma cea mai adecvată pentru
ipoteza în care se desemnează fenomenul în general. Prin criminalitate se înţelege, după cum am mai
amintit, un ansamblu de fapte penale. Există diferite categorii de criminalitate, în funcţie de diverşi
factori la care se raportează. Dacă se foloseşte drept criteriu de referinţă caracterul organizat al

165
Valerian Cioclei – Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Culegere de materiale din
Proiectul TEMPUS VEP – Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2001,
pag. 138-143;
166
Jean Claude Monet – La criminalite organisee, Editura “La documentation francaise”, Paris, 1996, pag. 8;
167
A se vedea spre exemplu Albrecht Hans Yorg – “La criminalite organisee et la notion d’ordre”, în Criminalite
organisee et ordre dans la societe, Editura P.U.D’AIX Marseille, 1997, pag. 18;
168
Jean Claude Monet, op.cit., pag. 8.

120
faptelor penale, putem alcătui o categorie de criminalitate, pe care o putem numi organizată169.
b) Crimă organizată este o expresie care are mai mult o valoare metaforică, fiind mai adecvată
discursului gazetăresc decât cel ştiinţific. Termenul de crimă organizată este adesea folosit ca o
categorie generală nedefinită, presupunând că oricine ştie ce înseamnă170.
În orice caz, este nepotrivită utilizarea termenului pentru a desemna fenomenul în ansamblu,
deci ca echivalent al „criminalităţii organizate”, după cum, la fel de nepotrivită este folosirea lui ca
echivalent al expresiei „organizaţie criminală” aşa cum se întâmplă de multe ori.
c) Organizaţie criminală reprezintă la rândul ei o expresie ce se referă la o grupare de
infractori, care desfăşoară activităţi criminale, dar nu se referă la activitatea sau activităţile în sine.
De altfel, termenul de organizaţie este puţin cam pretenţios în acest caz. Dacă avem în vedere
sensul sociologic al termenului este foarte dificil să admitem că o grupare de infractori poate îndeplini
standardele necesare pentru a fi cotată drept organizaţie 171. Este de preferat expresia „grup criminal
organizat” care este de altfel utilizată şi de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate adoptată la New York la 15 noiembrie 2000 (art.2 lit. „a”).
d) În sfârşit, termenii de „criminalitate transnaţională” şi „criminalitate organizată
transnaţională” , trebuie să fie la rândul lor, folosiţi în mod diferenţiat după caz. Există o criminalitate
transnaţională care nu are caracter organizat, după cum există şi o criminalitate organizată care nu are
neapărat caracter transnaţional. Oricum, nici una din aceste două expresii nu poate fi substituită celei
de „criminalitate organizată”, deoarece una spunea prea mult, iar cealaltă prea puţin172.
Din aceste considerente enumerate mai sus, considerăm că expresia de „criminalitate
organizată” este cea care trebuie folosită atunci când este vorba de un ansamblu de fapte penale, cărora
li se poate ataşa atributul organizat.

2. Eterogenitatea caracteristicilor criminalităţii organizate


Inconsecvenţa terminologică s-a transmis în mod firesc şi asupra caracteristicilor criminalităţii
organizate faţă de care nu există o viziune coerentă. Majoritatea autorilor care au admis identitatea
între conceptele de criminalitate organizată, crimă organizată şi organizaţie criminală s-au axat pe
stabilirea trăsăturilor care conferă grupului caracterul organizat şi anume:
• o structură piramidală şi o putere centrală;
• anumite reguli de constrângere;
• infractori profesionişti;
• o organizare metodică a operaţiunilor ilicite;
• monopolizarea;
• recurgerea sistematică la violenţă;
• presiunea şi ameninţarea exercitate asupra democraţiei173.
Majoritatea autorilor care au încercat să desprindă caracteristicile acţiunilor şi nu ale grupurilor
criminale organizate s-au axat de regulă pe „listarea” unor activităţi susceptibile a fi incluse în sfera
169
Valerian Cioclei – Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Culegere de materiale din
Proiectul TEMPUS VEP – Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2001,
pag. 139;
170
M.Anderson – Marea Britanie şi crima organizată: dimensiunea internaţională – European journal of crime. Criminal
Law and Criminal Justice – Anglia, 1993, pag. 292-308.
171
P.Reuter – Disorganized crime: The economics of the visible hand. Editura M.I.T.Press Cambridge, 1983, în acelaşi
sens Piere Trembley şi Maurice Cusson – Marches criminels transnationaux et analyse strategique – în La Criminalite
Organisee, pag. 23;
172
Valerian Cioclei – precitat, pag. 139.
173
Maurice Cusson – La nation de crime organise – în Criminalite organisee et ordre dans la societe, Paris, 1994, pag. 29.

121
fenomenului de criminalitate organizată, ajungându-se la stabilirea următoarelor tipuri de activităţi
care ar fi în sfera criminalităţii organizate astfel:
• spălarea banilor obţinuţi din activităţi ilicite;
• terorismul;
• furtul obiectelor de artă şi traficul cu acestea;
• furtul de proprietate intelectuală;
• traficul de persoane;
• traficul cu organe umane;
• traficul ilicit de droguri;
• traficul de armament;
• deturnarea de aeronave şi pirateria maritimă;
• frauda în asigurări;
• bancruta frauduloasă;
• infiltrarea în afaceri legale;
• coruperea funcţionarilor publici şi a reprezentanţilor unor partide sau alte personalităţi
oficiale;
• alte infracţiuni comise de grupuri criminale organizate.
O asemenea listă este desigur imperfectă, aşa cum s-a remarcat în doctrină 174. De altfel, însăşi
utilitatea unei astfel de clasificări este incompletă dacă ne referim la ultimul punct al listei. Aceasta ar
fi trebuit să înceapă şi să se încheie cu specificarea „orice infracţiuni comise de grupuri criminale
organizate”.
Stabilirea unor caracteristici formale este o operaţiune sortită impreciziei, nu numai datorită
divergenţelor de opinii între diverşi specialişti, sau diverse foruri interne şi internaţionale, ci şi datorită
complexităţii şi mobilităţii fenomenului. În aceste condiţii este mult mai important să se încerce
desprinderea unor caracteristici fundamentale, ce ţin de natura fenomenului, care să permită
individualizarea criminalităţii organizate în raport cu alte tipuri de criminalitate.

3. Dificultatea definirii criminalităţii organizate


Inconsecvenţa terminologică şi modul eterogen în care sunt abordate caracteristicile
criminalităţii organizate reprezintă în mod evident, premise total nefavorabile pentru definirea
acesteia. Definirea unui fenomen infracţional are repercusiuni practice extrem de importante mai ales
când percepţia acestuia este confuză aşa cum se întâmplă în cazul criminalităţii organizate. În prezent
nu există, deocamdată o definiţie unanim acceptată şi nici măcar o convergenţă de opinii pe această
temă. Explicaţiile acestei stări de fapt sunt multiple. Se poate invoca în primul rând un motiv obiectiv
ce rezultă din complexitatea fenomenului, adică din diversitatea faptelor ilegale susceptibile a se
încadra în sfera criminalităţii organizate.
Principala dificultate în definirea criminalităţii organizate, derivă însă dintr-o abordare greşită
în plan metodologic, respectiv din tratarea problemei fără distincţie în plan normativ şi criminologic,
ceea ce este necesar.
Dacă abordăm problema din punct de vedere normativ constatăm că o definire a criminalităţii
organizate este inutilă, atâta timp cât noţiunea de criminalitate se referă la un ansamblu de fapte
penale, la o diversitate de infracţiuni. În plan normativ criminalitatea organizată trebuie raportată la
diverse infracţiuni predefinite de legea penală, comise în mod organizat sau, altfel spus, de grupuri
criminale organizate. În acest plan normativ, ceea ce este necesar de definit, se referă în primul rând la

174
Adam Bouloukos şi Graham Farrel – Organized crime and drugtrafficking: Eforts of the United Nations in Criminalite
organisee et ordre dans la societe, pag. 213.

122
noţiunea de „grup organizat”. Rezultă că din punct de vedere normativ definiţia criminalităţii
organizate nu poate fi decât consecinţa finală a unui întreg şir de reglementări de definiţii prealabile
pentru a se înţelege fenomenul şi a se propune strategii eficiente de combatere a acestuia175.
În prezent criminalitatea organizată constituie obiectul unor preocupări constante de politică
criminală, conceptul criminologic în sine rămâne prea vag, acoperind caracteristici prea vaste, şi nu de
o viziune integrată asupra structurii sale globale. Pe de altă parte, termenii de crimă organizată, mafie,
criminalitate organizată, criminalitate economică sau de afaceri, sunt încă, din păcate, prea des
confundaţi sau folosiţi ca sinonime. De asemenea, este adevărat şi faptul că rapoartele guvernamentale
cultivă ideea că această criminalitate organizată este o problemă socială importată din străinătate şi că,
prin urmare, este vorba de o conspiraţie exterioară reprezentată de mafia siciliană, turcă, rusă, triadele
chinezeşti, yakuza japoneză, cartelurile columbiene, reţelele albaneze sau nigeriene etc., căutându-se
astfel un ţap ispăşitor.176
Prin extrapolare, majoritatea specialiştilor în domeniu încearcă să caracterizeze crima
organizată, folosind criterii asemănătoare acceptate pe plan internaţional.
În Convenţia O.N.U. împotriva Criminalităţii Transnaţionale Organizate, adoptată la 15
noiembrie 2000, ratificată şi de România prin Legea nr. 565/2002 se dă următoarea definiţie: „crima
organizată reprezintă activităţile desfăşurate de orice grup format din cel puţin trei persoane care
permit celor aflaţi la conducere să se îmbogăţească sau să controleze teritorii ori pieţe interne sau
străine prin folosirea violenţei, intimidării, corupţiei, urmărind fie să desfăşoare o activitate
infracţională, fie să se infiltreze în economia legală” 177.
În doctrina O.I.P.C. – INTERPOL, prin crimă organizată, în sensul de criminalitate se înţelege
ansamblul activităţilor criminale desfăşurate de grupuri de infractori structurate, implicate în
activităţi ilicite (jocuri de noroc clandestine, prostituţie, trafic de persoane, de stupefiante, falsificarea
şi traficul cu monedă falsă, traficul de armament, furtul şi traficul cu opere de artă etc.) care îşi
investesc profiturile obţinute în activităţi ilegale. Într-un sens mai larg, prin crimă organizată se înţeleg
activităţile ilegale desfăşurate de grupuri de infractori profesionişti, caracterizate printr-o anumită
organizare într-o specialitate criminală.
Conform unei alte definiţii formulate de INTERPOL 178, crima organizată reprezintă orice
asociere sau grupare de persoane care se dedau la o activitate ilicită continuă, al cărui scop principal
este de a realiza profituri fără a respecta graniţele naţionale.
Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) din S.U.A., defineşte crima organizată drept o conspiraţie
infracţională continuă, care se autoîntreţine, având o structură organizatorică menţinută prin frică şi
corupţie şi motivată de lăcomie179.
Într-o altă accepţie prin crimă organizată se înţelege acel segment infracţional la care se
raportează activităţi ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi
politice, desfăşurate prin metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către asociaţii
de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, în structuri specializate şi mecanisme de autoapărare,
în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate180.
175
Valerian Cioclei – Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate – în culegerea de materiale din
Proiectul TEMPUS JEP – „Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate”, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2001,
pag. 143.
176
Studiu publicat în Revue de Science criminelle et de droit penal compare, nr.4/1997, pag. 89-90;
177
George Marius Ţical – Crima organizată şi terorismul, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de jos”, Galaţi, 2006,
pag. 22.
178
Le Dosar Serge şi Rose Philiphe – Cyber – Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998, pag. 32;
179
Emil Hedeşiu – Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura UNAO, Bucureşti, 2005, pag. 15;
180
S.Rădulescu şi S.Baniciu – Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, pag. 68;

123
Criminalistul american H. Abadinsky181 profesor la St.Xavier University, defineşte crima
organizată ca „o asociaţie non-ideologică, implicând un anumit număr de persoane aflate într-o strânsă
interacţiune socială, organizată pe baza unei ierarhii alcătuite din cel puţin trei niveluri, în scopul de a-
şi asigura profitul şi puterea cu activităţi ilegale. Locul în interiorul ierarhiei şi gradele cu o anumită
importanţă pot fi atribuite în funcţie de gradele de rudenie şi de relaţiile de prietenie sau în mod
raţional, în funcţie de specializarea fiecărui individ în parte”.
Premeditată şi concepută până la detaliu, în ceea ce priveşte rolul şi modul de acţiune al celor
care o înfăptuiesc, criminalitatea organizată se deosebeşte fundamental de acţiunile criminale ale unor
indivizi care, ocazional se asociază pentru a comite infracţiuni.
Formele concrete de manifestare ale criminalităţii organizate diferă de la o ţară la alta, dar
există şi grupuri criminale ale căror acţiuni afectează concomitent mai multe ţări.
Deşi definiţia şi tipurile crimei organizate sunt controversate pe plan mondial, mulţi specialişti
considerându-le prea generale, concluzia care se desprinde este clară: pentru a avea un program
eficient de luptă împotriva criminalităţii organizate, trebuie să fie înţeles comportamentul criminal în
ansamblu.
Combaterea criminalităţii organizate a preocupat şi preocupă comunitatea internaţională pe
măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l
reprezintă statele lumii, la nivel global, continental şi regional, au căutat diverse forme de combatere.
Dacă iniţial sfera acestor acţiuni s-a regăsit, în principal, în mijloacele naţionale de combatere,
extinderea fenomenului a făcut ca organismele guvernamentale şi neguvernamentale să-şi dea mâna
până la cel mai înalt nivel pentru cunoaşterea în primul rând a fenomenului şi apoi găsirea căilor şi
mijloacelor poliţieneşti şi legislative de contracarare. Dacă la început au existat reţineri legate de
regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal naţional, acestea au
fost treptat înlăturate, pentru găsirea unor soluţii optime privind conceptul general de combatere şi
crearea unor organisme internaţionale continentale şi regionale, apte să pună în aplicare măsurile
adoptate182.
Amplasarea fenomenului a făcut ca sub egida O.N.U., preşedinţii de state să se întâlnească la
cel mai înalt nivel şi să-şi exprime poziţia faţă de pericolul criminalităţii organizate ce ameninţă
siguranţa naţională.
Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfăşurat un loc aparte îl reprezintă Reuniunea Ministerială
a Preşedinţilor de state de la Neapole din 1994, unde a fost adoptat Planul Mondial de acţiune
contra criminalităţii transnaţionale organizate, ce cuprinde printre altele, următoarele puncte
principale:
a) Pentru combaterea efectivă a criminalităţii organizate comunitatea internaţională trebuie să
ţină cont de caracteristicile sale structurale şi metodele specifice de manifestare pentru a elabora
strategii, politici, legi şi alte măsuri. Deşi nu se constituie într-o definiţie juridică, sau exhaustivă a
fenomenului următoarele elemente configurează caracteristicile crimei organizate:
 organizare de grupuri cu scopuri de activităţi criminale;
 legături ierarhice sau relaţii personale care permit anumitor indivizi să conducă grupul;
 recurgerea la violenţă, intimidare şi corupţie în vederea realizării de profituri sau pentru a
obţine sechestru pe teritorii sau pieţe;
 spălarea profiturilor ilicite, atât în sensul unei activităţi criminale cât şi pentru infiltrarea
în economia legală;
181
Paolo Pezini – Mafiile, Editura BIC-ALL, Bucureşti, 2003, pag. 8-9.
182
Damian Miclea – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti,
2004, pag. 54.

124
 potenţial de expansiune în orice nouă activitate şi dincolo de frontierele naţionale;
 cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnaţional.
b) Pentru a preveni, descoperi şi combate cât mai judicios activităţile criminale transnaţionale
organizate, comunitatea internaţională trebuie să cunoască organizaţiile criminale şi dinamica lor, în
care scop este necesar ca fiecare stat să strângă, să analizeze şi să difuzeze statistici şi informaţii
fiabile asupra acestui fenomen;
c) Este necesar ca fiecare stat să studieze experienţa ţărilor care au fost şi sunt confruntate cu
fenomenul criminalităţii organizate, şi să interpreteze informaţiile rezultate din analiza structurii şi
activităţilor criminale ale acestora pentru a elabora strategii utile şi măsuri legislative în materie penală
şi de procedură penală, să înfiinţeze structurile organizatorice necesare prevenirii şi combaterii acestui
fenomen;
d) Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări
legislative care să califice drept infracţiune participarea la o organizaţie criminală sau la o asociaţie
infracţională, instaurând o responsabilitate penală a persoanelor fizice, pentru a întări capacitatea de
luptă contra criminalităţii organizate, în interiorul frontierelor acestora şi pentru a îmbunătăţii
cooperarea internaţională;
e) De asemenea, statele trebuie să asigure condiţiile ca justiţia penală să dispună de structuri şi
mijloace suficiente pentru a face faţă activităţilor complexe ce le presupune criminalitatea organizată,
şi în primul rând garanţii contra corupţiei, intimidării şi violenţei;
f) Pentru combaterea eficace a criminalităţii organizate, este necesar ca statele să depăşească
codul de tăcere şi intimidare, examinând posibilitatea recurgerii la tehnici fiabile de strângere a
probelor cum ar fi:
 supravegherea electronică;
 operaţiunile clandestine şi livrările supravegheate (când acest lucru este prevăzut în
legislaţia naţională şi cu respectarea deplină a drepturilor individuale, în special a
dreptului la respectarea vieţii private şi sub rezerva, dacă este cazul, a unei
supervizări juridice);
 măsuri care să încurajeze membrii organizaţiilor criminale, să coopereze şi să depună
mărturie, în special programele de protecţie a martorilor şi familiilor acestora, iar în
limitele impuse de legislaţia naţională, să beneficieze de un tratament mai favorabil,
ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor şi a judecăţii;
g) În altă ordine de idei, se recomandă statelor să creeze celule speciale de cercetare şi să
le doteze pentru cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor structurale şi a metodelor de funcţionare a
grupurilor criminale organizate, asigurând în acelaşi timp, membrilor acestor celule resursele necesare
pentru ca aceştia să-şi poată concentra eforturile asupra strângerii şi analizei informaţiilor privind
criminalitatea transnaţională organizată;
h) Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de
moralitate şi legalitate, să elaboreze şi să aplice măsuri destinate să aducă la cunoştinţă publicului
efectele nefaste ale criminalităţii organizate, pentru a obţine ataşamentul comunităţii în sprijinirea
eforturilor naţionale şi internaţionale de luptă împotriva criminalităţii organizate;
i) Statele trebuie să examineze posibilitatea adoptării măsurilor de restituire sau de
indemnizaţie adecvate în favoarea victimelor criminalităţii organizate, în conformitate cu dispoziţiile
Declaraţiei de principii fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii şi victimele
abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29
noiembrie 1985;
j) O.N.U. şi organizaţiile sale competente trebuie să pună la punct modele şi directive

125
practice în materie de drept material şi de drept procesual, bazându-se pe experienţa şi cunoştinţele
specializate ale statelor şi pe contribuţia organizaţiilor interesate, ajutând statele la cererea lor să
examineze şi să evalueze legislaţia internă, să planifice şi să întreprindă reforme, ţinând seama de
practicile existente şi tradiţiile culturale, juridice şi sociale.

Secţiunea a II-a
Cooperarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea terorismului

Prin dimensiunile şi formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamităţile cele
mai teribile, din ce în ce mai active şi mai ameninţătoare ale comunităţii internaţionale.
Din punct de vedere cronologic, primele manifestări ale terorismului au început încă din
antichitate. Inducerea fricii şi a terorii putea fi considerată ca fiind instrumentul cel mai eficient al
anumitor actori sociali. Violenţa şi teroarea reprezentau mijloacele cel mai des utilizate pentru
atingerea unui scop politic183.
Terorismul este un fenomen complex şi contradictoriu caracteristic, manifestându-se încă din
timpurile cele mai străvechi prin atentate la viaţa conducătorilor de stat sau prin acţiuni violente
îndreptate împotriva unor categorii ori clase sociale considerate ca fiind opozante obiectivului propus,
cu scopul de a destabiliza viaţa socială, de a schimba conducerea sau de a impune o anumită conduită
membrilor din cadrul unei comunităţi.
În decursul istoriei au izbucnit numeroase războaie generalizate, războaie civile, războaie de
eliberare naţională, mişcări de rezistenţă contra ocupaţiilor, revolte, mişcări protestatare, pe parcursul
cărora teroarea a fost utilizată pe scară largă, avându-se grijă ca vestea despre cruzimea părţii
respective să devanseze cu mult armata în cauză. Tragerea în ţeapă a prizonierilor de război, tăierea
limbii unor soli sau spioni era tot teroare.
Una din primele mişcări teroriste ale lumii a fost cea a „şicarilor”, o sectă religioasă bine
organizată, formată din membrii claselor inferioare, extrem de activi în luptele duse de zeloţi în
Palestina, în jurul anului 70 î.e.n. Aceştia au atacat soldaţii romani la lumina zilei, folosindu-se de
săbii scurte.
Un alt exemplu elocvent cu privire la vechimea practicării acestui gen de activitate poate fi
considerată acţiunea de factură teroristă a grupării Ordinului islamic „Asasinii” 184, grupare formată din
ismaeliţi (ramură a islamului şiit) şi care, în 1090, promova asasinatele sinucigaşe pentru a instaura
Islamul în nordul Persiei.
Primele măsuri de combatere a terorismului datează de la jumătatea secolului XIX, Belgia
fiind prima ţară care în 1856 a introdus în legislaţia sa penală „clauza atentatului”, făcând posibile
extrădările în cazul asasinatelor politice extrădabile185.
A doua fază în dezvoltarea reglementărilor privind terorismul s-a desfăşurat între cele două
războaie mondiale. Punctul culminant al actelor de terorism cu implicaţii internaţionale l-a constituit
asasinarea la Marsilia, în 1934, a regelui Alexandru al Iugoslaviei şi a ministrului de externe francez
Louis Borthou.

183
George-Marius Ţical- Crima organizată şi terorismul, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2006,
pag. 50.
184
„Asasinii” erau numiţi astfel pentru faptul că membrii ordinului consumau haşiş (în limba arabă „hash-shahin”:
mâncător de cânepă), ca ritual anterior actelor criminale. În 1256 Ordinul Asasinilor a fost distrus de mongoli;
185
Parlamentul României, Direcţia pentru Informare Parlamentară- Terorismul, concept şi reglementări internaţionale,
Studiu documentar, noiembrie 2001.

126
Reacţia statelor faţă de aceste crime a condus la aducerea problematicii terorismului în faţa
Ligii Naţiunilor şi adoptarea convenţiilor din 1937. Precursorul unor măsuri internaţionale pentru
reprimarea actelor de terorism a fost juristul român Vespasian Pella, considerat artizanul convenţiilor
adoptate în 1937.
Noţiunea de „terorism” a fost folosită pentru prima dată la cea de-a doua Conferinţă de
Armonizare a Dreptului Penal de la Bruxelles, din 1930. Potrivit acesteia, „faptele de folosire
intenţionată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism ce
constau în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane sau care sunt contra
proprietăţii private sau de stat”.
Convenţia pentru prevenirea şi represiunea terorismului din 1937, primul instrument juridic
internaţional în această materie, prevede în articolul 1 că „Înaltele părţi contractante, reafirmând
principiul de drept internaţional potrivit căruia este de datoria oricărui stat de a se abţine de la orice
fapt destinat să favorizeze activităţile teroriste îndreptate împotriva altui stat şi să împiedice actele
prin care acestea se manifestă, se angajează să prevină şi să-şi acorde, în mod reciproc, concursul”.
Prin această convenţie se stabileşte că sunt considerate acte de terorism internaţional:
• atentatele împotriva vieţii şi sănătăţii şefilor de state şi a persoanelor ce ocupă funcţii de stat;
• actele diversioniste îndreptate împotriva bunurilor de stat sau publice;
• faptele care pun în pericol mai multe vieţi omeneşti;
• confecţionarea, păstrarea sau aprovizionarea cu arme şi alte mijloace teroriste;
• falsificarea, introducerea şi cedarea de paşapoarte false şi alte asemenea documente în scop
terorist;
• pregătirea de acte teroriste, instigarea la terorism şi ajutarea sub orice formă a teroriştilor.
Majoritatea covârşitoare a naţiunilor lumii a încercat să combată terorismul internaţional prin
condamnarea lui ca fenomen, prin tratarea actelor de terorism ca acte piratereşti, prin condamnarea
teroriştilor pe baza legilor aflate în vigoare în toate ţările confruntate cu acest flagel, prin stabilirea
unor norme internaţionale ce definesc anumite acte drept infracţiuni, indiferent de locul unde sunt
comise, prin cooperare, extrădare şi alte mijloace. Toate aceste acţiuni au fost întreprinse în scopul
ajutării ţărilor împotriva cărora erau sau sunt comise acte de terorism.
Problema definirii terorismului este esenţială pentru înţelegerea fenomenului şi pentru succesul
oricăror măsuri de contracarare a sa.
În baza art. 29 al Tratatului Uniunii Europene, care face referire la terorism ca fiind una dintre
cele mai importante şi periculoase infracţiuni, Consiliul European a aprobat, la 19 septembrie 2001,
Decizia – Cadru (COM (2001) 521 final) privind combaterea terorismului, care cuprinde o definiţie
mai cuprinzătoare a terorismului: “Fiecare stat membru va lua măsurile necesare pentru a se asigura
că următoarele infracţiuni, definite în conformitate cu legislaţiile lor naţionale, care sunt comise
intenţionat, individual sau de un grup împotriva unui stat sau împotriva unui grup de state,
instituţiilor sau cetăţenilor, cu scopul de a intimida şi a altera serios ori a distruge structurile politice,
economice sau sociale ale unui stat, vor fi pedepsite ca şi infracţiuni teroriste:
a) crima;
b) vătămarea corporală;
c) răpirea sau luarea de ostatici;
d) jaful;
e) furtul, hoţia sau tâlhăria;
f) ocuparea ilegală sau distrugerea facilităţilor guvernamentale sau de stat, adică a
transporturilor publice, facilităţilor legate de infrastructură, utilităţi, locuri publice sau proprietăţi;
g) fabricarea, posesia, achiziţionarea, transportul sau livrarea de arme sau explozivi;

127
h) livrarea de substanţe care prezintă pericol de contaminare, producerea de incendii,
explozii sau inundaţii, punerea în pericol a oamenilor, proprietăţilor, animalelor sau mediului;
i) obstrucţionarea sau distrugerea livrării de apă, electricitate sau alte resurse
fundamentale;
j) atacul prin intervenţia în sistemele informaţionale;
k) ameninţarea cu comiterea oricărei infracţiuni din lista de mai sus;
l) conducerea unui grup terorist;
m) promovarea, susţinerea sau participarea la un grup terorist”.
Reglementarea denumeşte “grup terorist” o organizaţie structurală stabilă pentru o perioadă de
timp, cu mai mult de două persoane, care acţionează în scopul de a comite infracţiunile sau acţiunile
teroriste menţionate în paragrafele (a) – (k).
Conform definiţiei date de Agenţia Centrală de Informaţii a S.U.A. (C.I.A.) „terorismul este o
acţiune violentă, premeditată, având motivaţie politică, comisă de grupuri subnaţionale sau agenţi
secreţi, îndreptată împotriva unor ţinte necombatante, având ca obiectiv influenţarea populaţiei sau a
unei părţi a acesteia”.
Potrivit Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, terorismul
reprezintă ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea
naţională, având următoarele caracteristici:
a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste,
ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive;
b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;
c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice,
populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora;
d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra
scopurilor urmărite.
Problema terorismului internaţional precum şi necesitatea combaterii lui au constituit teme
majore aflate pe masa de lucru a O.N.U. şi a Comitetului Special al Adunării Generale, creat în acest
scop.
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate au chemat toate statele membre ale O.N.U. să ia
măsuri şi pe plan intern pentru eliminarea terorismului şi pentru a preveni organizarea pe teritoriile lor
a unor acte îndreptate împotriva propriilor interese. De asemenea, aceleaşi organisme au solicitat
statelor membre să-şi onoreze obligaţiile ce le revin în baza dreptului internaţional, de a nu organiza,
instiga, participa sau sprijini acte teroriste în alte ţări, recomandându-le să coopereze între ele mai
strâns în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, precum şi pentru prinderea, extrădarea sau
judecarea făptuitorilor unor asemenea acte prin intensificarea schimbului de informaţii şi încheierea
unor tratate.
Dezvoltarea reglementărilor privind cooperarea internaţională în domeniul combaterii
terorismului a cunoscut o evoluţie constantă după cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales, în urma
creşterii numărului cazurilor de piraterie aeriană. Astfel, O.N.U a inclus terorismul printre crimele
internaţionale, elaborând instrumente juridice (convenţii, rezoluţii etc.), care au condus la adoptarea
unor măsuri practice privind cooperarea statelor pentru reprimarea terorismului internaţional.
În urma unor eforturi generoase depuse de către unele state, s-a reuşit încheierea mai multor
convenţii internaţionale care abordează aspectele terorismului internaţional, după cum urmează:
 Convenţia cu privire la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor,
semnată la Tokio, la 14 septembrie 1963, intrată în vigoare la 4 decembrie 1969.

128
România a ratificat această Convenţie prin Decretul nr. 627 din 21 noiembrie 1973. Această
Convenţie are drept câmp de aplicare infracţiunile şi actele care, constituind sau nu infracţiuni, pot
compromite sau compromit securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor, ordinea sau disciplina
la bord. Capturarea de aeronave se defineşte ca fiind acţiunea unei persoane de la bord care, în mod
ilegal şi prin violenţă sau prin ameninţare cu violenţa, împiedică exploatarea unei aeronave în zbor, a
pus stăpânire pe aceasta sau a exercitat în alt mod controlul asupra ei. Convenţia prevede obligaţiile
care revin statului de înmatriculare a aeronavei la bordul căreia s-a produs o infracţiune de genul celor
arătate mai sus, ale statului pe teritoriul căruia aterizează aeronava respectivă şi a celui de origine a
persoanelor care au săvârşit o infracţiune. Convenţia obligă statele să redea controlul aeronavei
capturate comandantului său legitim, să restituie aeronava şi încărcătura. Orice stat contractant pe
teritoriul căruia va ateriza o astfel de aeronavă, trebuie să permită pasagerilor şi echipajului să-şi
continue călătoria de îndată ce va fi posibil. Statele părţi la Convenţie au îndatorirea de a reţine
infractorul şi a-l supune unei anchete preliminare, înştiinţând statul de înmatriculare a aeronavei sau
pe un altul interesat despre concluziile cercetării şi dacă intenţionează să-şi exercite competenţa de
jurisdicţie. Convenţia mai prevede atribuţiile comandantului de aeronavă şi ale echipajului în situaţia
când s-a produs o infracţiune de genul celei arătate.
 Rezoluţia nr. 2551 din 12 decembrie 1969, intitulată „Deturnarea forţată a
aeronavelor civile în zbor”;
 Declaraţia asupra principiilor dreptului internaţional, adoptată de Adunarea Generală
a O.N.U. la 24 octombrie 1970, care prevede că fiecare stat are datoria să se abţină să organizeze, să
instige, să ajute sau să participe la acte de război civil ori la înfăptuirea de acte teroriste sau activităţi
organizate în vederea realizării unor asemenea acţiuni, atunci când actele menţionate implică o
ameninţare cu forţa sau cu folosirea forţei;
 Convenţia referitoare la reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga la
data de 16 decembrie 1970, intrată în vigoare la 14 octombrie 1971186.
Convenţia de la Haga defineşte elementele infracţiunii de capturare ilicită a aeronavelor
civile şi noţiunea de aeronavă de zbor. Aeronava e considerată în zbor din momentul în care, fiind
terminată îmbarcarea, toate uşile exterioare ale aeronavei au fost închise, şi până în momentul în care
una dintre ele este deschisă în vederea debarcării. În caz de aterizare forţată, zborul se consideră ca
fiind continuat până în momentul când autoritatea competentă ia în primire aeronava, precum şi
persoanele şi bunurile de la bord. Această Convenţie nu se aplică navelor utilizate în scopuri militare,
de vamă sau de poliţie. Statele contractante îşi asumă obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a
stabili competenţa lor jurisdicţională în ceea ce priveşte infracţiunea de capturare ilicită a aeronavelor,
precum şi orice act de violenţă împotriva pasagerilor sau echipajului şi de a proceda la cercetări
preliminare pentru stabilirea faptelor.
De asemenea, se angajează să-şi acorde asistenţă juridică în vederea pedepsirii infractorilor,
să ia toate măsurile pentru a menţine sau restitui controlul aeronavei comandantului ei legitim, să
înlesnească pasagerilor şi echipajului, cât mai repede cu putinţă, continuarea călătoriei şi să restituie
fără întârziere aeronava şi încărcătura sa celor care sunt în drept titularii acestora.
 Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată de O.N.U. la 17 decembrie
1979 şi intrată în vigoare la 3 iunie 1983.
Convenţia a fost adoptată pe baza Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.U. nr. 34/819 din
13 septembrie 1979, care are drept scop realizarea şi dezvoltarea cooperării internaţionale între state în

186
Convenţia a fost ratificată de România prin Decretul nr. 143 din 19 aprilie 1972.

129
ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea de măsuri eficace destinate prevenirii, reprimării şi pedepsirii
tuturor actelor de luare de ostatici, ca manifestări ale terorismului internaţional care afectează grav
unele drepturi şi libertăţi fundamentale, dintre care cel mai important este dreptul la libertatea
persoanei.
Această convenţie restabileşte cadrul legal al activităţii de reprimare a luării de ostatici,
formă deosebit de periculoasă a terorismului contemporan. Din păcate, şi România s-a confruntat în
2005 cu o astfel de situaţie prin răpirea celor trei jurnalişti români în Irak, fapt dezbătut pe larg la
vremea respectivă de mass-media.
Recunoscând că fiecare are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale, statele
părţi la Convenţie şi-au exprimat şi au fixat, prin preambulul convenţiei, drept obiectiv să dezvolte
colaborarea lor internaţională „în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea de măsuri eficace destinate
prevenirii, reprimării şi pedepsirii tuturor actelor de luare de ostatici ca manifestări ale terorismului
internaţional”.
În partea sa dispozitivă, Convenţia defineşte infracţiunea de luare de ostatici, obligă statele
părţi să sancţioneze această infracţiune, să colaboreze cu celelalte state la prevenirea ei şi stabileşte
modul de deţinere, judecare, extrădare şi pedepsire a persoanelor vinovate de comiterea acestei
infracţiuni.
În sensul Convenţiei, comite infracţiunea de luare de ostatici „oricine sechestrează o
persoană sau o deţine şi o ameninţă că o va omorî, o va răni sau va continua să o deţină, pentru a
constrânge o parte terţă şi anume un stat, o organizaţie interguvernamentală, o persoană fizică, sau
morală ori un grup de persoane, să îndeplinească un act oarecare sau să se abţină de la un asemenea
act, ca o condiţie explicită sau implicită a punerii în libertate a ostaticului”.
 Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare, adoptată la Viena, în data
de 3 martie 1980;
 Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite contra securităţii navigaţiei maritime şi
Protocolul pentru pedepsirea actelor ilicite împotriva platformelor fixe situate pe platoul
continental, ambele semnate la Roma în anul 1988, care conţin prevederi asemănătoare cu cele din
convenţiile privind securizarea aviaţiei civile;
 Convenţia internaţională pentru eliminarea atacurilor teroriste cu bombă, adoptată
de Adunarea Generală O.N.U. la 15 decembrie 1997, care extinde cadrul legal referitor la cooperarea
internaţională pentru investigarea, acuzarea şi extrădarea persoanelor angajate în atacuri teroriste cu
bombă;
 Convenţia pentru combaterea finanţării terorismului, adoptată la New York, la 8
decembrie 1999.
Comisia Juridică a O.N.U. a fost intens preocupată de stabilirea unor măsuri eficiente pentru
securitatea diplomaţilor, deoarece aceştia sunt în mod prioritar vizaţi de grupurile teroriste. În acest
sens, Comisia a lansat tuturor ţărilor membre ale O.N.U., un apel pentru cooperare corectă şi reală în
domeniul combaterii şi prevenirii faptelor de natură teroristă, apreciind că prevederile Convenţiei de
la Viena din 1961 privind imunităţile şi privilegiile diplomatice, au devenit nesatisfăcătoare şi, în
plus, încă nu toate statele au aderat la ea.
De acelaşi regim se bucură şi Convenţia O.N.U. din 1979, referitoare la luarea de ostatici în
sensul că şi aceasta a fost semnată numai de 27 de state din cele 158, membre ale O.N.U. Adunarea
Generală şi Consiliul de Securitate au chemat toate statele membre ale O.N.U. să ia măsuri pe plan
intern pentru eliminarea terorismului şi pentru a preveni organizarea pe teritoriile lor a unor acte
îndreptate chiar împotriva propriilor interese.
De asemenea, aceleaşi organisme au solicitat statelor membre să-şi onoreze obligaţiile ce le
revin, în baza dreptului internaţional, de a nu organiza, instiga, sprijini sau participa la acte teroriste în

130
alte ţări, recomandându-le, totodată, să coopereze între ele în vederea prevenirii şi combaterii
terorismului, precum şi pentru prinderea, extrădarea sau judecarea făptuitorilor unor asemenea acte,
prin intensificarea schimbului de informaţii şi încheierea unor tratate.
În anul 1984, la iniţiativa U.R.S.S., Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 39/159,
intitulată „Inadmisibilitatea politicii terorismului de stat şi a oricăror acţiuni de stat vizând
subminarea social-politica în alte state suverane”. Prin această Rezoluţie sunt condamnate politicile şi
practicile de terorism în relaţiile dintre state şi se cere acestora să nu întreprindă nici o acţiune de
intervenţie militară şi ocupaţie, având drept scop schimbarea prin forţă sau subminarea sistemului
social-politic al statelor, destabilizarea şi răsturnarea guvernelor acestora. La votul asupra rezoluţiei, s-
au abţinut un număr de 30 de state, între care S.U.A., Israelul, unele ţări din Europa Occidentală şi
America Latină. Pretextul invocat pentru abţinere a fost acela că ar fi neclar ce se înţelege prin
noţiunea de „terorism de stat”, iar principiul nefolosirii forţei consacrat prin Carta O.N.U. este
suficient pentru a incrimina actele prevăzute în rezoluţie.
Adunarea Generală din 1984 a ţărilor membre ale OIPC-INTERPOL a aprobat o rezoluţie care
stipulează că actele teroriste cu motivaţie politică vor fi analizate şi evaluate ca acte de natură
infracţională. Deşi iniţial INTERPOL a ezitat să se implice în problema terorismului datorită art. 3 din
actul său de constituire, care interzice ţărilor membre să intervină sau să investigheze problematica
infracţională motivată rasial, politic sau religios, în prezent, această interpretare a permis comunităţii
internaţionale să poată schimba informaţii privind actele teroriste şi autorii acestora şi să folosească
mijloacele acestui organism în urmărirea şi prinderea teroriştilor pentru combaterea infracţiunilor.
În decembrie 1985, după o nouă serie de acte teroriste, Adunarea Generală a adoptat Rezoluţia
nr. 40/161, prin care condamnă, fără echivoc, drept infracţiuni, toate actele, metodele şi practicile
teroriste. Această rezoluţie conţine un număr de prevederi referitoare la cooperarea internaţională în
combaterea terorismului. Totodată, rezoluţia reafirmă dreptul inalienabil de autodeterminare al fiecărui
popor şi legimitatea luptelor împotriva regimurilor coloniale, rasiste şi a altor forme de dominaţie
străină. Dezbaterile care au precedat adoptarea acestei rezoluţii, ca şi cele care au avut loc ulterior,
dovedesc faptul că multe state continuă să considere ca războaiele de eliberare naţională justifică
actele de terorism sau constituie o scuză în acest sens.
Ca o consecinţă a atentatelor teroriste din S.U.A., în 11 septembrie 2001, în cadrul O.N.U., a
fost constituit un Comitet de luptă împotriva terorismului prin Rezoluţia nr.1373/2001, adoptată la 28
septembrie 2001, care a definit cadrul general al luptei comunităţii internaţionale împotriva acestui
flagel şi s-a creat un mecanism de punere în aplicare a recomandărilor Consiliului de Securitate.
Prin această Rezoluţie Consiliul de Securitate a decis ca toate statele membre să prevină şi să
suprime finanţarea actelor de terorism187.
La reunirea sa extraordinară din 21 septembrie 2001, Consiliul European a declarat că
terorismul reprezintă o adevărată provocare la adresa lumii şi a Europei şi că lupta împotriva
terorismului reprezintă un obiectiv prioritar al Uniunii Europene.
La 19 octombrie 2001, Consiliul European a declarat că este hotărât să combată terorismul în
toate formele sale de pretutindeni şi că îşi va continua eforturile pentru consolidarea coaliţiei
comunităţii internaţionale în combaterea terorismului sub toate aspectele şi în toate formele sale, de
exemplu prin consolidarea cooperării între serviciile operaţionale responsabile de combaterea
terorismului- Europol, Eurojust, serviciile de informaţii, forţele de poliţie şi autorităţile judiciare.
Rezoluţia nr. 57/27 a Adunării Generale a O.N.U. din 19 noiembrie 2002 a salutat eforturile
de implicare în lupta împotriva terorismului ale Departamentului pentru Prevenirea Terorismului
(Terrorism Prevention Branch) din cadrul Centrului pentru prevenirea Crimei Internaţionale şi ale

187
Costică Voicu, Mircea Ionescu – Terorismul aerian, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2006, pag. 154.

131
Biroului pentru Controlul Drogurilor şi Prevenirea Crimei din Secretariatul ONU. În acest sens, este
apreciată publicarea de către Secretariatul ONU a volumului intitulat „Legi şi reglementări naţionale
asupra prevenirii şi suprimării terorismului internaţional”.
La 13 aprilie 2005 Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 59/290 a adoptat „Convenţia
Internaţională pentru Suprimarea Actelor de Terorism Nuclear” deschisă pentru semnare de la 14
septembrie 2005 până la 31 decembrie 2006.
Potrivit Deciziei Consiliului Uniunii Europene 2005/671/JAI din 20 septembrie 2005 privind
schimbul de informaţii şi cooperarea referitoare la infracţiunile de terorism, atunci când este cazul,
statele membre iau măsurile necesare pentru alcătuirea de echipe comune de cercetare pentru
desfăşurarea de cercetări penale care privesc infracţiuni de terorism.

Secţiunea a III-a
Cadrul juridic al cooperării internaţionale pentru prevenirea şi combaterea
traficului ilicit de droguri

La ora actuală producţia şi traficul ilicit de droguri, precum şi consumul lor abuziv, constituie
un flagel cu care se confruntă numeroase ţări de pe toate continentele. Chiar dacă o ţară nu se
confruntă pe plan intern cu consumul de droguri, ea poate fi totuşi afectată de operaţiunile de tranzit
ori de prelucrare a acestora. Iată de ce în prezent, aproape toate ţările sunt interesate să coopereze în
lupta de prevenire şi combatere a producţiei, traficului şi consumului ilicit de droguri. Evoluţia
ultimilor ani ne-a dovedit că flagelul drogurilor a atins şi ţara noastră, mai întâi ca spaţiu de tranzit şi
mai apoi ca piaţă de desfacere şi consum, chiar dacă consumul de droguri nu a atins cote
îngrijorătoare.
Infracţionalitatea legată de droguri, prin consecinţele sale de ordin social, economic, medical şi
politic, cauzează prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar pune în pericol viaţa şi
sănătatea oamenilor. Milioane de oameni se adaugă anual celor căzuţi pradă „morţii albe”, un procent
alarmant intrând în tristul cortegiu al celor iremediabil pierduţi pentru societate.
Prin amploarea şi dimensiunile sale, traficul de droguri se manifestă la scară planetară punând
probleme deosebite în ceea ce priveşte creşterea criminalităţii organizate transnaţionale. Pe lângă
aspectele privind implicaţiile acestui flagel asupra sănătăţii populaţiei şi a costurilor tot mai mari
pentru menţinerea lui sub control, trebuie scoase în evidenţă şi fabuloasele câştiguri, de ordinul
miliardelor de dolari, realizate de traficanţi, mare parte din acestea făcând obiectul „spălării banilor
murdari” folosiţi pentru săvârşirea altor activităţi infracţionale, inclusiv a terorismului internaţional.
Traficul de droguri reprezintă un întreg mecanism ce implică producţia, comercializarea,
transportul, distribuirea şi vânzarea. Acţiunile serviciilor specializate în lupta antidrog trebuie să atace
în mod sistematic toate stadiile activităţii ilicite ce se desfăşoară în interiorul reţelelor, doar astfel
existând şansa obţinerii de rezultate notabile.
Pornind de la realitatea că infracţionalitatea şi, în special, criminalitatea organizată
internaţională pot fi privite drept instituţii fără frontiere, a căror răspândire şi arie de cuprindere pot
rivaliza cu cele mai dezvoltate structuri ale organismelor internaţionale, instituţiile abilitate în
domeniul luptei împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri colaborează pe plan regional,
european şi internaţional cu instituţii având atribuţii similare, în special cu cele din statele membre sau
asociate la Uniunea Europeană, precum şi cu instituţiile internaţionale de profil188.
Organismele O.N.U. cu atribuţii în lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri,

188
Ţical George-Marius- De la plante la droguri. Trecut şi prezent, Editura Lucman, Bucureşti, 2005, pag. 162;

132
profund preocupate de amploarea şi creşterea producţiei, cererii şi traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope care reprezintă o gravă ameninţare pentru sănătatea şi bunăstarea persoanelor şi
au efecte nefaste asupra principiilor economice, culturale şi politice ale societăţii, profund preocupate,
de asemenea, de efectele devastatoare în creştere ale traficului ilicit de substanţe psihotrope şi
stupefiante în diversele straturi ale societăţii, şi mai ales, de faptul că copiii sunt exploataţi în
numeroase regiuni ale lumii în calitate de consumatori pe piaţa drogurilor, cât şi utilizaţi în scopul
producerii, distribuirii şi comerţului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, au scos în evidenţă
competenţa O.N.U. cu privire la controlul stupefiantelor şi substanţelor psihotrope şi au susţinut că
este important să fie întărite şi dezvoltate mijloacele juridice eficiente de cooperare internaţională în
materie penală pentru a pune capăt activităţilor criminale internaţionale reprezentate de traficul ilicit.
Astfel s-au încheiat numeroase convenţii internaţionale eficiente şi operaţionale, care să vizeze
în mod special lupta împotriva traficului ilicit.
La 23 ianuarie 1912, un număr de 12 state, printre care Germania, Anglia, Olanda, Portugalia,
Rusia, Italia s-au reunit la Haga, unde au convenit intrarea în vigoare a „Convenţiei internaţionale a
opiului”, act juridic internaţional ce marchează începutul cooperării naţiunilor lumii în domeniul
controlului asupra drogurilor.
Convenţia în cauză prevedea că producţia şi desfacerea opiului brut trebuie supuse controlului
naţional, prin legi adoptate de fiecare stat în parte. Astfel, fabricarea, vânzarea şi consumul
substanţelor şi produselor cu conţinut stupefiant (morfina, alte opiacee, cocaina), trebuiau destinate
exclusiv finalităţilor medicale ori altor scopuri legitime, iar fabricarea şi comercializarea acestora erau
supuse unui sistem de înregistrare şi licenţiere. Intrarea în vigoare a convenţiei nu a mai fost posibilă,
datorită intervenţiei primei conflagraţii mondiale, care a canalizat preocupările statelor semnatare în
altă direcţie.
În data de 19 februarie 1925, se semnează la Geneva „Convenţia internaţională a opiului”,
extinzându-se sfera de aplicabilitate a Convenţiei de la Haga şi asupra cânepii indiene şi a frunzelor de
coca, interzicând utilizarea acestora în alte scopuri decât cele medicale sau ştiinţifice. Se
reglementează prin această convenţie certificatele de import şi licenţele de export pentru substanţele şi
produsele cu conţinut stupefiant, urmărindu-se prin acestea permanenta supraveghere a mişcării
drogurilor pe plan internaţional189.
La 13 iulie 1931 la Geneva s-a semnat o „Convenţie internaţională privind limitarea
producerii şi desfacerii narcoticelor”, prin care se urmăreau limitarea fabricării şi a importării peste
cantităţile maximale a substanţelor şi produselor stupefiante fixate după evaluarea necesarului intern
de droguri al fiecărui stat. Se rezerva totodată dreptul de a importa şi distribui heroina numai
guvernelor, în scopuri legitime.
Câţiva ani mai târziu, la data de 26 iunie 1936, a fost semnată tot la Geneva „Convenţia
pentru suprimarea traficului ilicit de droguri periculoase”, care instituie comisiile rogatorii, ca
instrumente de luptă împotriva persoanelor fizice implicate în traficul ilicit de droguri. Se înfiinţează
un Oficiu central împotriva producţiei şi traficului ilicit cu substanţe stupefiante. De asemenea, se
prevăd măsuri privind asistenţa juridică internaţională, reglementându-se în acest sens obţinerea ori
acordarea extrădării în cazuri enumerate în convenţie.
La 19 noiembrie 1948, se semnează Protocolul de la Paris, prin care Organizaţia Mondială a
Sănătăţii este autorizată să propună supunerea oricărui drog nou obţinut care poate crea dependenţă
fizică sau psihică reglementării internaţionale în materie.
Datorită numeroaselor reglementări în domeniu, pe alocuri contradictorii, Consiliul Economic

189
Alexandru Boroi, Neagu Norel şi Valentin-Radu Sultănescu- Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pag. 19.

133
şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite a autorizat Comisia de Stupefiante din cadrul aceluiaşi
organism pentru elaborarea unei convenţii care să centralizeze prevederile anterioare, precum şi să
statueze noi măsuri şi instrumente de luptă împotriva traficului de droguri.
Ca urmare a acestei directive, la 25 ianuarie 1961 se adoptă „Convenţia unică asupra
stupefiantelor”190, care va intra în vigoare la 13 decembrie 1964. Acest act normativ internaţional
înlocuieşte toate cele 9 protocoale şi convenţii încheiate până atunci, aducând un suflu nou în lupta
contra consumului şi traficului ilicit de stupefiante. Pe lângă faptul că a simplificat organizarea
controlului internaţional, pentru prima dată au fost puse sub control internaţional şi plantele din care se
extrag stupefiantele naturale.
Se prevede înfiinţarea unei instituţii pentru coordonarea pe plan internaţional a luptei împotriva
traficului ilicit de produse şi substanţe stupefiante, respectiv Organul Internaţional de Control al
Stupefiantelor (O.I.C.S.). Faţă de reglementările adoptate anterior, întâlnim în convenţie noi dispoziţii
referitoare la tratamentul medical şi readaptarea toxicomanilor, precum şi la instituirea unui control
privind heroina şi cetobemidona. Se reiau dispoziţiile referitoare la reglementarea importului şi
exportului de stupefiante, cerându-se ca exporturile de stupefiante să fie supuse în mod obligatoriu
autorizării celor două guverne, respectiv al ţării exportatoare, precum şi al ţării importatoare.
Datorită evoluţiei îngrijorătoare a traficului şi consumului ilicit de droguri, s-a impus o
modificare a reglementării internaţionale în acest domeniu, fiind adoptat, tot la Geneva, un Protocol
privind amendamentele aduse Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961. Astfel, se prevede
completarea regimului pentru evaluarea suprafeţelor cultivate cu mac opiaceu şi fabricarea
stupefiantelor sintetice, limitarea producţiei de opiu şi distrugerea plantaţiilor de mac opiaceu şi a
celor de cannabis cultivat în mod ilegal, prevenirea abuzului de stupefiante şi asigurarea unui
tratament complet şi corect pentru toxicomani, precum şi luarea de măsuri de reinserţie socială a
acestora191.
În anul 1971 a fost adoptată la Viena „Convenţia privind substanţele psihotrope”192, cu
participarea reprezentanţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Organului Internaţional de Control al
Stupefiantelor şi Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală- INTERPOL.
În ceea ce priveşte traficul de droguri, această convenţie, intrată în vigoare la 16 august 1976,
cuprinde în special dispoziţii referitoare la comerţul internaţional şi la lupta împotriva traficului ilicit.
Încă din preambulul convenţiei este stipulat faptul că măsurile luate împotriva abuzului de
asemenea substanţe trebuie să fie coordonate şi universale.
Convenţia conţine dispoziţii speciale referitoare la: controlul preparatelor care au în
compoziţie substanţe psihotrope şi sfera de aplicare a controlului, listele cu substanţele psihotrope,
limitarea utilizării substanţelor prevăzute în cele patru tabele în scopuri medicale şi ştiinţifice, precum
şi reglementarea tuturor operaţiunilor ilicite cu aceste substanţe, fiind stabilite funcţiile Comisiei
Consiliului pentru Stupefiante, modul de raportare al Organului Internaţional de Control al
Stupefiantelor şi măsurile ce trebuie adoptate de către acesta spre a asigura executarea prevederilor
convenţiei.
Convenţia cuprinde măsuri restrictive referitoare la anumite substanţe cu proprietăţi
halucinogene, depresoare sau stimulente ce afectează sistemul nervos central, substanţe neincluse în
lista prevăzută în Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 (amfetamine, barbiturice,
190
Convenţia a fost adoptată de ţara noastră prin Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea României la Convenţia unică
asupra stupefiantelor din 1961 şi la protocolul privind modificarea acesteia;
191
Alexandru Boroi, Neagu Norel şi Valentin-Radu Sultănescu- Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pag. 21;
192
România a aderat la Convenţia privind substanţele psihotrope din 1971 prin Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992.

134
tranchilizante, L.S.D.-25). Se prevede în noua reglementare o licenţă specială pentru fabricarea,
comercializarea, distribuirea şi posesiunea substanţelor psihotrope, exportul şi importul fiind interzise,
afară de cazul când exportatorul şi importatorul sunt instituţii guvernamentale sau organisme
competente să desfăşoare activităţi licite cu ele.
Ca urmare a Declaraţiei privind lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri,
adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1984 în care se statua
necesitatea unei noi reglementări în domeniu, în perioada 25 noiembrie - 20 decembrie 1988 s-a
desfăşurat la Viena o conferinţă internaţională, în urma căreia a fost adoptată „Convenţia Naţiunilor
Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope”, convenţie care a intrat în
vigoare la data de 11 noiembrie 1990. Părţile semnatare se angajează să elimine ori să reducă, pe
măsura posibilităţilor, cererea ilicită de stupefiante şi substanţe psihotrope, precum şi să armonizeze
legislaţiile naţionale cu prevederile convenţiei. Se stipulează, de asemenea importanţa cooperării
internaţionale pentru combaterea într-o manieră cât mai eficace a diferitelor manifestări ale traficului
ilicit şi consumului de droguri.
Ca elemente de noutate, se prevăd în convenţie dispoziţii cu caracter imperativ referitoare la
depistarea, îngheţarea (sechestrul) şi confiscarea bunurilor şi mijloacelor financiare obţinute de
infractori în traficul ilicit de droguri, în acest sens tribunalele părţilor semnatare fiind abilitate să
ordone confiscarea documentelor bancare, financiare sau comerciale, secretul bancar nemaiputând fi
invocat într-o asemenea situaţie.
De asemenea, se prevede o măsură procedurală deosebit de eficientă în lupta antidrog (livrarea
supravegheată), această dispoziţie fiind preluată şi în legislaţia ţării noastre în art. 20 al Legii nr.
143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Astfel, la art. 1 lit.
k din convenţie se prevede că livrarea supravegheată reprezintă metodele care constau în
permisiunea trecerii pe teritoriul uneia sau mai multor ţări a stupefiantelor şi substanţelor psihotrope,
a substanţelor înscrise în Tabelul I şi Tabelul II anexat prezentei Convenţii, sau a substanţelor care
sunt substituite celor prezentate în tabele, expediate ilicit sau suspectate că ar fi, sub controlul
autorităţilor competente din aceste ţări, în vederea identificării persoanelor implicate în comiterea
infracţiunilor stabilite conform paragrafului 1 al art. 3 din Convenţie.
În articolele 6 şi 7 se reglementează noi dispoziţii referitoare la extrădarea şi ajutorul reciproc
(mutual) judiciar menite să întărească cooperarea internaţională în domeniu.
Această convenţie, deosebit de complexă, constituie principalul izvor al Legii nr. 143/2000
privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri în ţara noastră193.
Totodată Convenţia acordă importanţă deosebită unor mijloace şi metode de realizare a
traficului ilicit, în special traficului ilicit pe mare şi utilizării serviciilor poştale.
Pentru reprimarea traficului ilicit pe mare părţile cooperează, în măsura posibilă, în
conformitate cu dreptul internaţional maritim. Partea care are motive întemeiate să bănuiască că o
navă sub pavilion sau care nu arborează nici un pavilion sau nu poartă nici o înmatriculare -se ocupă
cu traficul ilicit poate solicita altor părţi să o ajute pentru a pune capăt acestei utilizări. Părţile astfel
solicitate furnizează această asistenţă în limita mijloacelor de care ele dispun. Partea care are motive
întemeiate să bănuiască că o navă care exercită libertatea de navigaţie, conform dreptului
internaţional, şi navigând sub pavilion sau fiind înmatriculată la o altă parte se ocupă cu traficul ilicit,

193
Alexandru Boroi, Neagu Norel şi Valentin-Radu Sultănescu- Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pag. 22.

135
poate să anunţe statul sub pavilionul căruia navighează nava, să solicite confirmarea înmatriculării şi,
dacă acest lucru se confirmă, să ceară autorizaţia acestui stat pentru a lua măsurile adecvate cu privire
la această navă. In conformitate cu dispoziţiile de mai înainte sau tratatele în vigoare dintre ele sau
orice alte acorduri sau aranjamente încheiate între aceste părţi, statul sub pavilionul căruia navighează
nava poate să autorizeze mai ales statul solicitat să inspecteze nava, să viziteze nava, dacă sunt
descoperite probe ale participării la un trafic ilicit, trebuie luate măsurile adecvate cu privire la navă,
persoanele care se găsesc la bord şi la încărcătură.
Privitor la zonele şi porturile libere părţile vor aplica pentru a pune capăt traficului ilicit de
stupefiante, substanţe psihotrope şi substanţe înscrise în tabelul I şi II măsuri care nu sunt mai puţin
stricte decât cele pe care le aplică în alte părţi ale teritoriului lor.
Astfel, părţile vor depune eforturi pentru:
- a supraveghea mişcarea mărfurilor şi persoanelor în porturile libere şi zonele libere şi, în
acest scop, vor da permisiunea autorităţilor competente să procedeze la vizitarea încărcăturii şi navelor
care intră şi ies, inclusiv navelor de croazieră şi pescuit, cât şi aeronavelor şi vehiculelor şi atunci când
este cazul să percheziţioneze membrii echipajului şi pasagerii, cât şi bagajul acestora;
- a stabili şi a menţine un sistem care permite decelarea expedierilor suspectate de a conţine
stupefiante, substanţe psihotrope sau substanţe înscrise în tabelul I şi II, care intră sau ies din zonele şi
porturile libere;
- a stabili şi a menţine sisteme de supraveghere în bazinele şi depozitele portuare, cât şi în
aeroporturi şi posturile de frontieră, în zonele libere şi porturile libere.
Pentru combaterea traficului ilicit realizat prin utilizarea serviciilor poştale trebuie luate
următoarele măsuri:
• acţiunea coordonată pentru prevenirea şi reprimarea utilizării poştale în scopul traficului
ilicit;
• adoptarea şi elaborarea de către serviciile de detectare şi reprimare însărcinate cu aceasta, a
unor tehnici de investigare şi control, care trebuie să permită decelarea în trimiterile poştale a
expedierilor ilicite de stupefiante, substanţe psihotrope şi substanţe înscrise în tabelul I şi II.
Pentru a preveni sau elimina traficul de droguri convenţia prevede că părţile pot adopta măsuri
mai stricte sau mai severe decât cele prevăzute de aceasta, dacă ele consideră necesar aceasta.
La nivelul Uniunii Europene, în prezent există trei paliere juridice diferite privind lupta
împotriva drogurilor194:
• Prevenirea toxicomaniei este relevată de articolul 152 din tratatul Comisiei Europene
referitor la sănătatea publică;
• Prevenirea şi lupta contra traficului ilicit de droguri sunt obiective prevăzute în art. 29 din
Titlul VI al Tratatului Uniunii Europene („cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală), iar
posibilitatea de a adopta reguli minimale referitoare la infracţiunile şi sancţiunile aplicabile
domeniului traficului de droguri este prevăzută în articolul 31;
• Cooperarea internaţională este inclusă în titlul V din acelaşi tratat („Politica externă şi
securitatea comună”).
În cadrul Consiliului European de la Viena (11-12 decembrie 1998), şefii de stat şi de
guvern au cerut elaborarea unei strategii integrate şi echilibrate în materie de droguri, avându-se în
vedere şi prevederile Tratatului Uniunii Europene de la Amsterdam, iar în scopul abordării globale a
fenomenului drogurilor au fost adoptate planuri multianuale.

194
Agenţia Naţională Antidrog- Raport asupra fenomenului drogurilor în România 2004;

136
Strategia Uniunii Europene pe droguri în perioada 2005-2012, adoptată de Consiliul Europei
în decembrie 2004, este bazată în primul rând pe principiile fundamentale ale legislaţiei Uniunii
Europene şi are ca scop protejarea şi îmbunătăţirea nivelului de bunăstare al societăţii şi al individului,
protejarea sănătăţii publice, asigurarea unui nivel ridicat de securitate pentru cetăţeni şi abordarea de o
manieră echilibrată şi integrată a problemei drogurilor195.
Strategia se bazează pe convenţiile relevante ale O.N.U. (Convenţia unică asupra stupefiantelor
din 1961, amendată prin protocolul din 1972, Convenţia privind substanţele psihotrope (1971) şi
Convenţia privind traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope (1988), privite drept instrumente
legale majore în abordarea problematicii drogurilor.
Problema drogurilor se regăseşte în primul rând la nivel local şi naţional, dar reprezintă o
problemă globală care necesită o abordare într-un context trasnaţional. În această privinţă, acţiunea
desfăşurată la nivelul Uniunii Europene are un rol important.
Strategia Uniunii Europene se concentrează pe două linii- reducerea cererii şi reducerea ofertei
de droguri, precum şi pe două teme intersectate: cooperare internaţională şi cercetare, informare şi
evaluare în domeniul drogurilor.
În ciuda eforturilor notabile şi adeseori încununate de succes atât la nivel naţional cât şi la
nivelul Uniunii Europene, traficul de droguri rămâne unul dintre cele mai profitabile tipuri de comerţ
pentru grupurile de criminalitate organizată din cadrul Uniunii Europene.
Printre acordurile încheiate de România cu alte ţări implicate în combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri se numără următoarele:
- Memorandumul de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord cu privire la colaborarea în lupta împotriva crimei organizate şi traficului
ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
- Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Peru privind prevenirea,
controlul, investigarea şi combaterea consumului neregulamentar şi traficului ilicit de stupefiante,
substanţe psihotrope şi a delictelor conexe;
- Acordul de cooperare dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Bulgaria şi Guvernul
Republicii Turcia în domeniul luptei împotriva terorismului, crimei organizate, traficului ilicit de
substanţe stupefiante şi psihotrope, spălării banilor, traficului de arme şi persoane şi altor infracţiuni
grave;
- Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federative a Braziliei privind
cooperarea pentru combaterea producerii şi traficului ilicit de stupefiante, substanţe psihotrope, a
folosirii inadecvate şi a dependenţei;
- Acordul dintre Guvernul României şi guvernul Regatului Hasemit al Iordaniei cu privire la
cooperarea în combaterea crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, a
terorismului, precum şi a altor activităţi ilegale;
- Scrisoarea de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii
privind controlul drogurilor şi aplicarea legii;
- Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Statului Israel privind cooperarea în
combaterea traficului ilicit şi a abuzului de droguri şi substanţe psihotrope şi a altor infracţiuni grave;
- Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, adoptat la Strasbourg, la 31 ianuarie 1995, în
aplicarea articolului 17, din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope din 1988;
- Acordul dintre România şi Republica Cehă privind cooperarea în combaterea criminalităţii
organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori, a terorismului şi a altor

195
Cristian Eduard Ştefan- Flagelul drogurilor, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2006, pag. 156.

137
infracţiuni grave;
- Acordul de cooperare dintre Ministerul Administraţiei şi Internelor al României şi Ministerul
de Interne al Republicii Italiene în lupta împotriva traficului ilicit de substanţe stupefiante şi
psihotrope şi împotriva criminalităţii organizate;
- Înţelegerea dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii India cu privire la cooperarea
în combaterea criminalităţii organizate, a terorismului internaţional, a traficului ilicit de stupefiante şi
substanţe psihotrope, precum şi a altor activităţi ilegale;
- Convenţia de cooperare dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Argentina în
lupta împotriva traficului ilicit de substanţe stupefiante şi psihotrope şi a delictelor conexe;
- Acordul de cooperare dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Orientale
a Uruguayului în lupta împotriva delincvenţei organizate şi a traficului ilicit de substanţe stupefiante şi
psihotrope;
- Acordul de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a terorismului şi a traficului
ilicit de droguri dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare;
- Acordul de cooperare dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Maroc în domeniul
luptei împotriva traficului de stupefiante, imigrărilor clandestine şi criminalităţii organizate;
- Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Federal al Austriei privind cooperarea în
combaterea crimei organizate internaţionale, a traficului internaţional ilegal de droguri, a terorismului
internaţional, precum şi în alte scopuri în domeniul justiţiei penale;
- Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite Mexicane privind cooperarea
în combaterea traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope şi a delictelor conexe, semnat la
Bucureşti, la 19 aprilie 1999, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 970/2000;
- Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovenia privind cooperarea în
lupta împotriva crimei organizate, traficului ilicit de droguri, substanţe psihotrope şi precursori,
terorismului şi altor infracţiuni grave.
Potrivit Strategiei naţionale antidrog în perioada 2005-2012196, România va intensifica
cooperarea cu ţările de origine a drogurilor şi cu cele aflate pe rutele internaţionale ale traficului de
droguri, acţionând permanent pentru o abordare globală şi acţiuni concertate împotriva reţelelor de
traficanţi. În plan regional, România va utiliza relaţiile bune existente cu toate ţările vecine pentru a
promova şi a dezvolta măsuri ce vizează abordarea comună şi integrată a fenomenului, atât în planul
combaterii traficului de droguri la frontiere, cât şi al transferului de bune practici în domeniile
prevenirii consumului, tratamentului şi reintegrării socioprofesionale a persoanelor dependente.
Date fiind contextele naţionale asemănătoare, marcate de evoluţiile istorice similare în ultimele
decenii, experienţa României în domeniul construcţiei instituţional-legislative antidrog poate fi
relevantă pentru statele din zonă potenţial candidate la aderarea la Uniunea Europeană.
România va promova cooperarea internaţională în lupta împotriva fenomenului drogurilor, prin
intermediul integrării în structurile occidentale şi prin participarea activă în dialogul internaţional cu
privire la droguri, pe baza următoarelor principii:
- responsabilitatea comună a tuturor statelor implicate în combaterea acestui flagel;
- respectarea dreptului internaţional, în special respectarea deplină a suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a statelor, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene;
- întărirea contactelor cu agenţiile europene implicate în prevenirea traficului şi consumului
ilicit de droguri.
Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România va participa la programele Uniunii

196
Aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 73 din 27.01.2005.

138
Europene în cadrul procesului de întărire a politicilor comunitare în domeniul drogurilor.

Instituţii internaţionale implicate în prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit


de droguri
Între instituţiile importante implicate în combaterea fenomenului drogurilor se înscrie Comisia
pentru Stupefiante, care este organismul central de elaborare a strategiilor şi politicilor de gestionare
a problematicii drogurilor în cadrul sistemului Naţiunilor Unite. Ea analizează situaţia mondială în
materie de droguri şi dezvoltă propuneri pentru întărirea sistemului de control internaţional destinat
combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri în întreaga lume. Comisia a fost înfiinţată de către
Consiliul Economic şi Social prin Rezoluţia nr. 9 (I) din 16 februarie 1946.
Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 46/185 din 20 decembrie 1991, a înfiinţat
Programul Naţiunilor Unite pentru Control Internaţional al Drogurilor şi a extins mandatul
Comisiei pentru Stupefiante de a funcţiona ca un organism de conducere a Programului. În anul 1998,
Adunarea Generală a O.N.U., fidelă ideii de a uni forţele pentru rezolvarea problemei drogurilor, a
conferit puteri suplimentare Comisiei pentru Stupefiante, întărind atât rolul de forum global de
cooperare internaţională în materie, cât şi funcţiile sale de gestionare şi monitorizare a Programului
Naţiunilor Unite pentru Control Internaţional al Drogurilor.
Organul Internaţional de Control al Stupefiantelor, înfiinţat în 1968, ca urmare a punerii în
aplicare a Convenţiei asupra stupefiantelor din 1961, este organul de control independent şi quasi-
judiciar însărcinat cu implementarea convenţiilor Naţiunilor Unite. Acesta este compus din 13
membri, personalităţi ale statelor semnatare ale convenţiei, ce îşi desfăşoară activitatea independent de
guvernele statelor proprii. Cu secretariatul în cadrul Centrului Internaţional de la Viena, Organul
Internaţional de Control al Stupefiantelor promovează, în principal, aplicarea de către guverne a
prevederilor tratatelor în materie de control al drogurilor şi le sprijină în acest efort. Acţionând pe baza
recomandărilor făcute în 1981, 1991 şi 1993, Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite a cerut
tuturor guvernelor să furnizeze Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor evaluări ale
necesităţilor proprii pentru scopuri medicale şi ştiinţifice ale substanţelor şi să se consulte cu acest
organism. Rezultatele estimărilor sunt publicate cu regularitate, astfel că în ţările producătoare de
substanţe psihotrope, deturnarea acestora a scăzut foarte mult, cunoscându-se permanent necesităţile
ţărilor solicitante197.
În lupta împotriva flagelului drogurilor au fost angrenate numeroase organisme internaţionale,
sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale căror responsabilităţi intersectează sfera de interes. Dintre
acestea pot fi amintite: Organizaţia Internaţională a Muncii; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură; Centrul pentru Dezvoltarea Socială şi Afaceri Umanitare; Organizaţia
Maritimă Internaţională; Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale; Uniunea Poştală Internaţională;
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură; Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltarea Industrială; Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare; Programul Naţiunilor Unite
pentru Copii; Programul Alimentar Mondial.
De asemenea, pe plan internaţional au fost create şi o serie de organisme
interguvernamentale pentru coordonarea gestionării fenomenului drogurilor, printre care se remarcă
Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală cu Subdivizia Stupefiante, Organizaţia Mondială
a Vămilor, Grupul de Acţiune Financiară asupra Spălării Capitalurilor.
În Uniunea Europeană cooperarea în materie de luptă împotriva drogurilor, între statele
membre, s-a dezvoltat datorită întăririi puterilor Comunităţii prin Tratatul asupra Uniunii. Acesta a
197
Agenţia Naţională Antidrog- Raport asupra fenomenului drogurilor în România 2004.

139
permis integrarea, printre grupurile de lucru ale Consiliului Uniunii, a Comitetului European de
Luptă Împotriva Drogurilor, creat în anul 1989 şi care grupează coordonatorii naţionali în materie ai
statelor membre şi furnizează bazele juridice de acţiune ale Uniunii Europene, atât pe plan intern cât şi
pe plan extern.
Tratatul de la Amsterdam şi concluziile Consiliului European de la Tampere subliniază
importanţa elaborării unei Strategii globale de luptă împotriva criminalităţii, incluzând atât prevenirea
cât şi combaterea acesteia, ce a avut ca rezultat crearea, în anul 2001, a unei Reţele de prevenire a
criminalităţii, incluzând şi domeniul delincvenţei legate de droguri.
Pentru colectarea datelor, acţiunea Uniunii se sprijină pe Centrul European de Monitorizare
a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, creat în 1995 la Lisabona, care colaborează cu
Organizaţia Europeană de Poliţie pentru culegerea, analiza şi difuzarea datelor privind reducerea
cererii şi ofertei de droguri. Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de
Droguri a pus în aplicare Reţeaua Europeană de Informaţii asupra Drogurilor şi Toxicomaniei -
REITOX care permite circulaţia rapidă a informaţiei între acesta şi guvernele statelor membre,
Comisia Europeană şi organizaţiile neguvernamentale. Observatorul a realizat ameliorarea colectării
informaţiilor comparabile, ceea ce a condus la creşterea volumului de date primite şi a rolului său de
monitorizare.
Organizaţia Europeană de Poliţie este abilitată şi cu lupta împotriva traficului de droguri în
Uniunea Europeană, având ca misiune principală susţinerea dezvoltării unei cooperări poliţieneşti şi
vamale eficiente între statele membre.
La nivelul Consiliului Europei funcţionează, din anul 1971, Grupul Pompidou, iniţial
informal, care cuprindea şapte state 198 europene, hotărâte să facă schimb de experienţă în domeniul
combaterii traficului şi consumului ilegal de droguri. În 1980 această formă de cooperare a fost extinsă
şi inclusă în cadrul instituţional al Consiliului Europei. Printre problemele abordate s-au numărat:
perfecţionarea monitorizării tendinţelor şi tiparelor consumului ilicit de droguri, cooperarea împotriva
traficului ilegal de droguri între aeroporturi, iniţierea de programe de pregătire pentru problemele
legate de tratamentul toxicomanilor, elaborarea unei serii de studii asupra modului de funcţionare a
sistemului justiţiei penale, pe probleme de sănătate individuală şi publică, precum şi despre impactul
social al consumului ilicit de droguri.
În prezent 34 de ţări susţin activitatea Grupului Pompidou prin corespondenţi permanenţi,
care se schimbă de două ori pe an. La studiile şi dezbaterile cu abordări pluridisciplinare îşi aduce
contribuţia o importantă reţea de experţi. La fiecare trei ani, în cadrul unei conferinţe a miniştrilor din
Europa ce sunt răspunzători de domeniul drogurilor, se trasează liniile directoare şi se stabileşte un
program de lucru ce acoperă cercetarea epidemiologică, munca pe latura preventivă cu măsurile şi
metodele de pregătire, studiile necesare căilor de urmat în terapia şi susţinerea socială a celor
predispuşi la consumul de droguri, precum şi aspecte procedurale.
România a devenit membru cu drepturi depline la Grupul de cooperare pentru combaterea
terorismului şi a traficului ilicit de droguri (Grupul Pompidou) prin adoptarea Legii nr. 64/
23.03.2005.

Secţiunea a IV-a
Instrumente legislative în cadrul cooperării internaţionale
pentru prevenirea şi combaterea traficului de persoane

198
Franţa, Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie;

140
Este cunoscut faptul că de-a lungul istoriei societăţile umane au avut întotdeauna tendinţa să îi
domine şi exploateze pe cei slabi. Totodată însă societăţile au încercat să-i protejeze pe cei slabi în
momentele cheie ale istoriei. În Biblie se observă că Iosif, foarte protejat de tatăl său, Iacob şi pe care
proprii săi fraţi erau geloşi, a fost vândut de către aceştia din urmă Ismaeliţilor, pentru 20 de arginţi.
Însă a avut norocul să scape de sclavie şi să devină intendent al bunurilor Faraonului Egiptului. Istoria
umană este marcată de forme multiple de trafic de fiinţe umane199.
Fenomenul sclaviei constituie unul dintre cele mai inumane acte cunoscute de omenire.
Comerţul cu sclavi a fost practicat în trecut, dar se practică şi în epoca modernă sub forma muncii
forţate sau a exploatării sexuale a femeilor şi copiilor. Această infracţiune internaţională a fost definită
pentru prima dată în Declaraţia de la Viena din 1815.
Spre sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX, migraţii masive de femei
europene au fost organizate către continentul american sau Africa de Nord. Traficul de femei către
Europa era organizat în egală măsură200.
În epoca contemporană, acest fenomen a căpătat o formulă mult mai concretă, atunci când
termenul de “trafic” a fost pentru prima dată utilizat cu referire la aşa-numitul “comerţ cu sclave albe”
la începutul anilor 1900, manifestându-se respectiv ca o variantă a comerţului.
Potrivit rapoartelor poliţiilor statelor de la sfârşitul secolului al XIX- lea existau încă din acele
vremuri răpiri şi vânzări de copii şi fete din sate locuite de evreii din Ţara Galilor şi din alte ţări ale
Europei Centrale şi de Est în bordelurile din lumea întreagă, mai ales în America de Sud 201. Traficul de
persoane a constituit obiect de preocupare la nivel mondial încă de la începutul secolului trecut, prima
materializare fiind Acordul internaţional de la Paris din 18 mai 1904 cu privire la reprimarea
traficului cu femei, semnat de 18 state, urmat de Convenţia internaţională din 4 mai 1910 cu privire
la reprimarea traficului cu femei, semnată tot la Paris, la care au aderat 34 de state.
Sub egida Naţiunilor Unite au fost încheiate două convenţii la Geneva, în 30 septembrie 1921,
cu privire la reprimarea traficului cu femei şi copii şi în 11 octombrie 1933, cu privire la traficul de
femei majore, la care România a aderat la 28 mai 1935.
La 21 septembrie 1922 Liga Naţiunilor a hotărât ca problema sclaviei să fie înscrisă pe ordinea
de zi a celei de a patra sesiuni. La 25 septembrie 1926 Adunarea Ligii Naţiunilor a adoptat
Convenţia cu privire la sclavie, în care se preciza doar că statele semnatare vor continua înlăturarea
progresivă a sclaviei, fără să o interzică expres.
La 2 decembrie 1949 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a aprobat
Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor 202.
Potrivit acestei convenţii, statele părţi decid pedepsirea oricărei persoane, care, pentru a satisface
pasiunile altuia, ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu
consimţământul acesteia, exploatează prostituţia unei alte persoane, chiar cu consimţământul acesteia,
ţine, conduce sau cu bună ştiinţă finanţează sau contribuie la finanţarea unei case de toleranţă, dă sau
ia în folosinţă, cu bună ştiinţă, în totalitate sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituării
altei persoane.

199
Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu şi
Marin-Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 77.
200
Recomandarea nr. R (2000) 11 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind lupta împotriva traficului de
fiinţe umane în scopul exploatării sexuale;
201
Gheorghiţă Mateuţ, Tiberiu Rudică (referenţi ştiinţifici) şi colectiv- Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă.
Infracţiune, Asociaţia Alternative Sociale Iaşi, 2005, pag. 9;
202
Convenţia a intrat în vigoare 25 iulie 1951, fiind ratificată de România prin Decretul nr. 482 din 10 decembrie 1954.

141
“Nici o fiinţă umană nu poate fi ţinută în stare de sclavie şi nu poate fi constrânsă să execute o
muncă”, stipula în 1953 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din acel an şi până în prezent
sclavia nu a dispărut, ci chiar dimpotrivă şi-a modernizat formele. Traficul de persoane este o formă de
sclavie. Deşi sclavia a fost abolită de majoritatea ţărilor de peste 150 de ani, ea încă persistă sub
diverse forme. Sclavia actuală, denumită modernă sau contemporană se manifestă prin: vânzarea de
copii, prostituţia şi pornografia infantilă, exploatarea muncii copiilor, mutilarea sexuală a copiilor,
utilizarea copiilor în conflictele armate, traficul de organe, căsătoriile timpurii etc.
În 1956 Organizaţia Naţiunilor Unite a convocat la Geneva Conferinţa pentru lupta
împotriva sclavajului. În acelaşi an a fost adoptată şi convenţia la care este parte şi România, prin care
sclavia, traficul cu sclavi, instituţiile şi practicile similare sclaviei au fost desfiinţate. Ca parte la
această convenţie, România a incriminat infracţiunea în art. 190 Cod Penal.
Definirea traficului de persoane203 continuă să fie subiect de dezbatere, existând dezacorduri
atât la nivel global, cât şi regional sau chiar naţional, acest lucru fiind elocvent în ceea ce priveşte
disputele ideologice ce marchează discursul asupra fenomenului traficului de fiinţe umane. Absenţa
consensului asupra definirii fenomenului are implicaţii profunde asupra planificărilor strategice şi
posibilităţilor de dezvoltare a unor programe eficiente din moment ce unele definiţii oferă practici
concrete ce se pot contrazice între ele. Cu toate acestea însă, trebuie recunoscut faptul că există o serie
de elemente ale traficului asupra cărora există un acord general: violenţa, înşelăciunea, utilizarea
forţei, lipsirea de dreptul de mişcare, abuzul autorităţii, impunerea unor datorii, munca forţată şi alte
forme de exploatare.
La nivel regional şi internaţional nu a existat mult timp o definiţie universal valabilă şi
obligatorie din punct de vedere legal, fiind utilizate diferite definiţii, care deseori se suprapuneau sau
se dublau. Această problemă a fost rezolvată prin efectuarea unor cercetări, care au dus la elaborarea şi
publicarea Protocolului Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea, combaterea şi pedepsirea
traficului de persoane, în special femei şi copii, ca anexă la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
crimei organizate transfrontaliere. Această convenţie, cunoscută mai mult sub numele ei scurt de
„Protocolul de la Palermo”, a stabilit un standard referitor la infracţiunile de trafic de persoane. În
multe state, legislaţia în domeniul traficului de persoane a fost elaborată având la bază în întregime
prevederile acestui protocol.
Protocolul204 defineşte infracţiunea de trafic de persoane ca fiind „recrutarea, transportarea,
transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de
constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea
acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau
primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate
asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Exploatarea include, minimum,
exploatarea prostituţiei altor persoane sau alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci
sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat, ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare
de lipsire de libertate ori de aservire sau prelevarea de organe. Recrutarea, transportarea,
transferarea, cazarea sau primirea unui copil, în scopul exploatării, vor fi considerate trafic de
persoane, chiar dacă nu s-a folosit nici unul din mijloacele susmenţionate. Prin copil se înţelege orice
persoană cu vârsta sub 18 ani”.
Cel mai important instrument legislativ pentru materia combaterii traficului de persoane la
nivelul Uniunii Europene este reprezentat de art. 29 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Crearea
203
Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu şi
Marin-Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 83;
204
Art. 3 din Protocolul Naţiunilor Unite pentru prevenirea, combaterea şi pedepsirea traficului de persoane, în special
femei şi copii. Protocolul a fost adoptat la 15 noiembrie 2000 şi a fost ratificat de România prin Legea nr. 565/2002.

142
unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, care va fi realizat prin combaterea criminalităţii, a devenit
principalul obiectiv al celui de-al treilea pilon. Menţionarea traficului de persoane în art. 29 al
tratatului face ca toate celelalte instrumente legislative adoptate să fie întemeiate pe acest articol.
În materia prevenirii şi combaterii traficului de persoane în cadrul Uniunii Europene, cele mai
importante etape legislative sunt reprezentate de adoptarea Deciziei Cadru nr. 2002/629/JAI a
Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de fiinţe umane 205, Directiva
2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de rezidenţă temporară pentru
victimele traficului sau care au făcut obiectul unei acţiuni de facilitare a imigraţiei ilegale şi care
cooperează cu autorităţile şi Decizia Cadru a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind
combaterea exploatării sexuale a copiilor şi pornografiei infantile.
În ultimul deceniu, traficul de persoane a devenit o problemă majoră atât la nivel naţional, cât
şi internaţional, problemă ce se agravează constant. Fenomenul traficului de persoane nu este unul
episodic, ci unul cu profunde implicaţii sociale sau economice, ce afectează un număr considerabil de
segmente ale societăţii. În fiecare an, aproximativ 600.000-800.000 bărbaţi, femei şi copii sunt
traficaţi peste graniţele diferitelor ţări. Numărul persoanelor traficate în interiorul propriilor ţări este
chiar mai mare. Infractorii câştigă anual din traficul de fiinţe umane aproximativ 7,7 miliarde de euro.
Potrivit Raportului Departamentului de Stat al SUA pe anul 2006 privind traficul de fiinţe
umane, România este o ţară sursă şi de tranzit pentru femeile şi fetele traficate în scopuri de exploatare
sexuală. Femei din Moldova, Ucraina si Rusia sunt traficate prin România către Italia, Spania,
Germania, Grecia, Franţa, Austria şi Canada. Totodată raportul susţine că fete românce sunt traficate
în interiorul ţării în scopuri de exploatare sexuală comercială, iar băieţii sunt traficaţi din estul şi
nordul României către centre urbane în scopuri de muncă forţată, inclusiv furturi minore forţate.
Specializarea grupărilor de crimă organizată, în special a celor de trafic de fiinţe umane şi
trafic de migranţi, atât la nivel de recrutare, cât şi la nivel de exploatare, a determinat întărirea
cooperării regionale şi internaţionale, pentru a putea destrăma conexiunile interne şi internaţionale ale
grupărilor.
Caracterul transnaţional al acestor tipuri de infracţiuni impune ca o necesitate de maximă
importanţă şi cooperarea cu structuri similare din străinătate. Cooperarea internaţională se derulează
sub forme diferite, de la schimbul de informaţii, la cooperarea directă pe cauze concrete.
Lupta împotriva traficului este realizată printr-o cooperare pluridisciplinară la nivel regional şi
internaţional, care îşi îndreaptă atenţia către o analiză aprofundată a protagoniştilor şi mecanismelor
implicate în diferitele cazuri de trafic.
Experienţa României în domeniul combaterii traficului de persoane datează din anul 2001,
odată cu apariţia cadrului legal (Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane) şi al celui instituţional.
Convenţiile internaţionale în domeniul traficului de fiinţe umane, la care România a devenit
parte prin semnare sau ratificare, constituie instrumente juridice care permit atât o cooperare
informală, cât şi judiciară.
Prin Legea 565/2002, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate şi Protocoalele cu privire la prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de
persoane şi a traficului ilegal de migranţi. Totodată, prin Legea nr. 300 din 11.07.2006, este ratificată
205
Potrivit Deciziei Cadru nr. 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de fiinţe umane,
traficul de persoane constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului şi a demnităţii umane şi implică
practici crude, cum ar fi abuzul şi înşelarea persoanelor vulnerabile, precum şi folosirea violenţei, a ameninţărilor, a
dependenţei pentru datorii şi a constrângerii.

143
Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai
2005 şi semnată de România în aceeaşi lună.
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane instituie ofiţeri de
legătură în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, precum şi magistraţi de legătură
la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale, care să asigure consultarea reciprocă cu ofiţeri de legătură
sau, după caz, cu magistraţi de legătură care funcţionează în alte state (după modelul Procurorului
European), în scopul coordonării acţiunilor acestora în cursul urmăririi penale. Legea mai prevede
stabilirea unor puncte de contact în cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu instituţii similare din alte state, în vederea
schimbului de date şi de informaţii cu privire la investigarea şi urmărirea infracţiunilor de trafic de
persoane.
Strategia Naţională de combatere a criminalităţii organizate în perioada 2004-2007 prevede, în
ceea ce priveşte obiectivele formulate pentru dezvoltarea cooperării internaţionale în lupta împotriva
criminalităţii organizate şi în speţă împotriva traficului de persoane206:
● optimizarea cooperării cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi pentru România;
● eficientizarea activităţilor de colaborare cu ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură
români aflaţi la post în străinătate;
● consolidarea cooperării cu agenţii internaţionale în domeniu: Centrul Regional al Iniţiativei
de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere (SECI), Iniţiativa
Central Europeană (ICE), Interpol, Europol (prin intermediul Unităţii Naţionale), Eurojust, Secret-
Service, Drug Enforcement Administration (D.E.A.) şi Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) din SUA;
● încheierea unor protocoale de cooperare cu structuri similare din ţările vecine Moldova,
Bulgaria, Serbia-Muntenegru, Ungaria şi Ucraina;
● dezvoltarea colaborării operative în domeniul schimbului şi analizei informaţiilor cu cele 11
state semnatare ale Programului UNODC - Întărirea Capacităţii de Colectare şi Analiza Informaţiilor
în Europa de Sud-Est;
● participarea activă în cadrul task-force-urilor şi iniţiativelor organismelor regionale,
europene şi internaţionale;
● dezvoltarea cooperării în cadrul programelor punctuale cu structurile similare din statele
membre ale Uniunii Europene, SUA, ţările vecine şi organisme internaţionale;
● implementarea recomandărilor Catalogului Schengen al Uniunii Europene vol. 4
“Cooperarea poliţienească, recomandări şi cele mai bune practici privind cooperarea transfrontalieră”.
În urma recomandărilor primite din partea Uniunii Europene, începând cu luna martie 2001 au
fost adoptate măsuri ferme de securizare şi monitorizare a frontierei de stat a României şi a fost
înfiinţat, în cadrul Centrului Iniţiativei de Cooperare Sud-est Europeană de combatere a criminalităţii
transfrontaliere (SECI), cu sediul la Bucureşti, un Task-Force internaţional pentru prevenirea şi
combaterea traficului cu fiinţe umane, compus din ofiţeri specializaţi din statele membre ale
SECI: Albania, Bosnia-Herţegovina, Grecia, Republica Moldova, Slovenia, Ungaria, Bulgaria,
Croaţia, FRI Macedonia, Turcia şi România (Germania, Italia, Ucraina, Franţa şi Austria au statut de
observator). Coordonator naţional pentru participarea României la Task-Force a fost desemnat, de
către Guvernul României, Directorul General al Direcţiei Generale de Combatere a Criminalităţii
Organizate.

206
Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora Pintilie, Gabriel Oloeriu şi
Marin-Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 244-245.

144
Secţiunea a V-a
Cadrul juridic al cooperării internaţionale pentru prevenirea şi combaterea
traficului de arme

Una din formele cele mai virulente de manifestare a crimei organizate care marchează epoca
contemporană o reprezintă traficul de arme. Profiturile uriaşe ce se pot obţine din acest gen de
activităţi, care rivalizează cu cele rezultate din traficul de droguri, caracterul adesea semilegal al
tranzacţiilor cu aceste tipuri de mărfuri au făcut ca ele să intre în preocupările prioritare ale
organizaţiilor criminale, îndeosebi a aşa-ziselor „gulere albe”.
Tranzacţiile cele mai mari se înregistrează pe piaţa Orientului Mijlociu, dar creşteri importante
au cunoscut şi pieţele asiatice, în special din India, Pakistan, Taiwan. Cu o populaţie de aproximativ
17,5 milioane de locuitori, Yemenul, de pildă, deţine între 5 şi 8 milioane arme de foc, fiind considerat
una dintre cele mai înarmate ţări din lume.
Traficul ilicit de arme aduce prejudicii securităţii fiecărui stat, fiecărei regiuni şi lumii întregi şi
constituie o ameninţare la adresa bunăstării popoarelor, a progresului social şi economic al acestora, ca
şi a dreptului lor de a trăi în pace.
Regimul special acordat acestor produse a determinat implicarea în tranzacţiile ilegale a unor
înalte personalităţi de stat, cât şi a unor cadre de conducere din armată, ceea ce sporeşte gradul de
complexitate al acţiunilor întreprinse pentru depistarea, probarea şi tragerea la răspundere penală a
vinovaţilor.
Principala cauză care a determinat reorientarea şi restructurarea industriei de armament pe plan
mondial a constituit-o proliferarea conflictelor armate începând cu decada anilor '70.
Conflictele armate care s-au declanşat în ultimele decenii în unele zone din Asia, America
Latină, Orientul Mijlociu, Africa, Europa au determinat, cum era şi firesc o creştere a cererii de
armament şi, implicit, o încurajare a industriei de profil într-o serie de ţări furnizoare, precum şi o
dezvoltare, în paralel, a pieţelor ilegale de desfacere a acestor produse.
Potrivit unor statistici în domeniu, în perioada 1970 - 1985 cheltuielile militare mondiale au
atins impresionanta cifră de 800 miliarde de dolari anual, iar în prezent acestea depăşesc 1000 miliarde
dolari. Numărul armelor de calibru uşor în circulaţie în lume este estimat de Naţiunile Unite la 600
milioane, acestea fiind responsabile pentru aproape 500.000 morţi pe an, dintre care 300.000 în
conflicte armate.
Restricţiile severe şi embargourile impuse privind vânzările de armament, cu deosebire în
ultimii ani, concomitent cu sistemele de autorizare şi control al operaţiunilor cu material de război,
adoptate de ţările producătoare, au determinat recurgerea, pe scară tot mai largă, la tranzacţii ilegale cu
astfel de produse, în afara exportatorilor tradiţionali de armament, respectiv S.U.A., Rusia, Anglia, s-
au afirmat tot mai mult pe piaţa legală şi ilegală cu astfel de produse ţări ca: Franţa, Germania, Italia,
India, China, Brazilia, Bulgaria şi chiar România.
O altă cauză care a încurajat piaţa neagră cu produse ale industriei militare a constituit-o
instabilitatea politică din unele ţări ale Lumii a treia.
Guvernanţii şi elitele politice ajunse la putere au realizat că fără o maşinărie militară bine pusă
la punct, nu vor face faţă volumului de nemulţumiri din partea forţelor opozante, riscând să-şi piardă
poziţiile, motiv pentru care şi-au luat măsuri pentru achiziţionarea de tehnologie de război performantă
şi pentru instituirea unui sistem de securitate bine dotat din punct de vedere logistic şi uman.
Conflictele armate interetnice, pe fond religios sau pentru revendicarea unor teritorii, au
constituit o altă motivaţie pentru creşterea solicitărilor de armament pe căi ilegale, care au adus
câştiguri nesperate „comercianţilor” din acest domeniu.

145
Desfiinţarea blocului militar „Tratatul de la Varşovia” şi retragerea corpurilor de armată din
fosta R.D.Germană a constituit un alt prilej de tranzacţii ilegale cu armament.
Militarii ruşi retraşi din Germania s-au văzut în situaţia delicată de a nu mai avea un loc de
muncă asigurat şi locuinţe, iar în condiţiile lipsei totale de mijloace de subzistenţă au găsit ca sursă
compensatorie de venituri comercializarea pe piaţa neagră a echipamentului militar din dotare, ceea ce
a reprezentat un adevărat dezastru, estimat în bani la peste 60 milioane de dolari pierderi.
Situaţii similare s-au înregistrat cu ocazia retragerii trupelor sovietice din Afganistan şi mai
ales din Cecenia (1992), când o mare parte din echipamentul militar din dotare, în special armament, a
fost vândut de militarii ruşi, ceea ce explică în bună parte forţa de ripostă a armatei cecene şi a
guerilelor afgane în prezent.
Restructurările din armata rusă în perioada post-totalitară, însoţite de o reducere drastică a
remuneraţiilor, au determinat pe mulţi comandanţi de unităţi militare să-şi ia măsuri de precauţie
privind situaţia lor materială de viitor, prin folosirea poziţiilor avute pentru a realiza tranzacţii ilegale
cu armament şi echipament militar, de pe urma cărora au obţinut câştiguri foarte importante.
Tot în legătură cu Rusia, ar mai fi de reliefat şi permisivitatea de care beneficiază unii oameni
de afaceri şi din sistemul bancar în a-şi constitui structuri de pază şi apărare dotate cu armament, prilej
cu care obţin şi licenţe de import-export pentru unele categorii de armament pentru autoapărare, ce
sunt de multe ori dirijate către piaţa neagră.
În luna iunie 1998 Uniunea Europeană a adoptat Codul de conduită cu privire la exportul de
arme. Codul prevede un şir de criterii pentru ghidarea deciziilor cu privire la acordarea sau refuzul
cererilor pentru licenţa de export şi include un acord cu privire la un sistem de notificare a refuzului.
În noiembrie 2000, ţările membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE), inclusiv ţările din Europa de Sud-Est au adoptat Documentul OSCE cu privire la armele
mici şi armamentele uşoare, care trasează standarde şi măsuri stricte în scopul promovării unui
comportament responsabil faţă de transferul de arme mici, inclusiv prevederi cu privire la cooperarea
regională şi angajamente în vederea combaterii traficului ilicit de arme şi schimbului de informaţii
confidenţiale.
Având în vedere necesitatea imperioasă a promovării şi întăririi cooperării la nivel
internaţional în vederea prevenirii, combaterii şi eradicării traficului ilegal de arme, la data de 31 mai
2001 a fost adoptat la New York „Protocolul împotriva fabricării şi traficului ilegal de arme de foc,
piese şi componente ale acestora, precum şi de muniţii” 207, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000.
Potrivit acestuia, traficul ilegal de arme reprezintă importul, exportul, achiziţia, vânzarea,
livrarea, transportul sau transferul de arme de foc, piese şi componente ale acestora, precum şi de
muniţii, începând din teritoriul unui stat parte sau prin teritoriul acestuia către teritoriul altui stat
parte ori dacă unul dintre statele părţi interesate nu îl autorizează sau dacă armele de foc nu sunt
marcate.
Protocolul precizează faptul că fiecare stat parte trebuie să adopte măsurile legislative şi de altă
natură care pot fi necesare pentru a atribui caracter de infracţiune următoarelor fapte comise în mod
intenţionat208: fabricarea ilegală de arme de foc, piese şi componente ale acestora, precum şi de
muniţii; traficul ilegal de arme de foc, piese şi componente ale acestora, precum şi de muniţii;
falsificarea sau ştergerea, înlăturarea sau alterarea ilegală a marcajului (marcajelor) care trebuie să
figureze pe o armă de foc.
207
România a aderat la acest Protocol prin Legea nr. 9/2004.
208
Art.5 pct.1 din Protocolul împotriva fabricării şi traficului ilegal de arme de foc, piese şi componente ale acestora,
precum şi de muniţii adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată
la New York la 15 noiembrie 2000.

146
În ceea ce priveşte cooperarea internaţională şi schimbul de informaţii între statele membre,
Protocolul prevede faptul că statele părţi, potrivit sistemelor juridice şi administrative proprii, vor
realiza schimburi de informaţii pertinente referitoare, în special, la:
a) grupurile criminale organizate, cunoscute sau bănuite că participă la fabricarea ilegală ori la
traficul ilegal de arme de foc, piese şi componente ale acestora, precum şi de muniţii;
b) mijloacele de ascundere utilizate la fabricarea ilegală sau la traficul ilegal de arme de foc,
piese şi componente ale acestora, precum şi de muniţii, ca şi la mijloacele de detectare a acestora;
c) metodele şi mijloacele, punctele de expediere şi de destinaţie şi rutele frecvent utilizate de
grupurile criminale organizate implicate în traficul ilegal de arme de foc, piese şi componente ale
acestora, precum şi de muniţii;
d) date privind experienţele legislative, ca şi practicile şi măsurile destinate prevenirii,
combaterii şi eradicării fabricării şi traficului ilegale de arme de foc, piese şi componente ale acestora,
precum şi de muniţii.
În vederea prevenirii, combaterii şi eradicării fabricării şi traficului ilegal de arme de foc,
statele părţi cooperează la nivel bilateral, regional şi internaţional, desemnând în acest sens un
organism naţional sau un punct unic de contact pentru a asigura legătura cu alte state părţi209.

Secţiunea a VI-a
Cooperarea internaţională pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice
şi a fraudelor cu cărţi de credit

Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi continua globalizare a reţelelor informatice au condus la


un progres de necontestat al societăţii şi la asigurarea transparenţei în viaţa publică, dar au condus şi la
apariţia unei forme de criminalitate- criminalitatea informatică.
Criminalitatea informatică reprezintă fenomenul social caracterizat prin comiterea
infracţiunilor în domeniul informaticii. Nu există, până în prezent, o definiţie a criminalităţii informatice
unanim acceptată care să acopere întregul spectru al acestui fenomen infracţional, astfel încât să poată fi
transpusă fără rezerve în practica legiferării şi investigării. Există, totuşi, o opinie de consens a specialiştilor,
şi anume faptul că noţiunea de infracţiune informatică vizează fapte extrem de diverse, diferit incriminate
în legislaţiile naţionale.
Criminalitatea informatică reprezintă un fenomen al zilelor noastre, reflectat în mod frecvent în
mass-media. Un studiu indică faptul că teama de atacuri informatice o depăşeşte în intensitate pe cea
faţă de furturile sau fraudele obişnuite. Cercetările criminologice asupra infracţiunilor realizate prin
209
Cu prilejul depunerii instrumentului de aderare la Protocolul împotriva fabricării şi traficului ilegale de arme de foc,
piese şi componente ale acestora, precum şi de muniţii, adoptat la New York la 31 mai 2001, în conformitate cu art. 13
paragraful 2 din protocol, România a desemnat Agenţia Naţională de Control al Exporturilor (ANCEX) ca punct naţional
de contact pentru asigurarea legăturii cu celelalte state părţi.

147
sistemele informatice se află încă în stadiul tatonărilor. Chiar şi cele realizate până în acest moment
tind să schimbe modul clasic în care sunt privite infracţiunile în sistemele actuale de justiţie penală.
Doar o mică parte din faptele penale legate de utilizarea sistemelor informatice ajunge la cunoştinţa
organelor de cercetare penală, astfel încât este foarte greu de realizat o privire de ansamblu asupra
amplorii şi evoluţiei fenomenului. Dacă este posibil să se realizeze o descriere adecvată a tipurilor de
fapte penale întâlnite, este foarte dificilă prezentarea unei sinteze fundamentate asupra întinderii
pierderilor cauzate de acestea, precum şi a numărului real de infracţiuni comise. Numărul cazurilor de
infracţiuni informatice este în continuă creştere. Astfel, în Germania au fost înregistrate, în 1996,
32.128 de astfel de cazuri, în Olanda, în perioada 1981-1992, au fost întâlnite 1.400 de cazuri, iar în
Japonia, între 1971 şi 1995, 6.671 de cazuri. S-a estimat că doar 5% din faptele comise ajung la
cunoştinţa organelor de urmărire penală. Pentru a contracara această lipsă de informaţie, s-a recurs la
procedeul sondajelor. Ultimul sondaj efectuat de Computer Crime Institute şi Federal Bureau of
Investigation (FBI) în 2005 indică pierderi de 201.797.340 de dolari în cazul a 538 de întreprinderi şi
instituţii chestionate din SUA.
Conştientizarea existenţei pericolului social al faptelor penale de natură informatică a atras
după sine incriminarea acestora în numeroase state ale lumii. A luat astfel fiinţă conceptul de „drept
penal cu specific informatic", ca o reflectare a numeroaselor elemente de noutate introduse în materia
dreptului penal de noile forme de criminalitate bazate pe tehnologia modernă.
Legiferarea în domeniul criminalităţii informatice a urmat, începând din anii '70, mai multe
„valuri”. Primul „val” a fost determinat de necesitatea protejării dreptului la viaţa privată. Legi privind
protecţia persoanei fizice faţă de prelucrarea datelor cu caracter personal au fost adoptate în Suedia
(1973), SUA (1974), Germania (1977), Austria, Danemarca, Franţa şi Norvegia (1978), sau mai recent
în Belgia, Spania, Elveţia (1992), Italia şi Grecia (1997). Al doilea „val” este legat de represiunea
infracţiunilor cu caracter economic, producând modificări legislative în SUA şi Italia (1978), Australia
(1979), Marea Britanie (1981), sau Elveţia (1994) şi Spania (1995). A treia serie de reglementări este
legată de intervenţia legislativă în vederea protecţiei proprietăţii intelectuale în domeniul tehnologiei
informatice, în ţări ca SUA (1980), Ungaria (1983), Germania, Franţa, Japonia, Marea Britanie (1985),
sau Austria (1993), România (1996), Luxemburg (1997). Al patrulea „val” de reforme priveşte
reglementarea distribuirii de informaţii ilegale sau prejudiciabile şi a fost puternic impulsionat, la
sfârşitul anilor '80, de amploarea luată de reţeaua internet. Al cincilea „val” este legat de modificările
intervenite în materia dreptului procesual, cu privire la aspectele de procedură penală ridicate de
incidenţa tehnologiei informaţiei, în timp ce al şaselea „val” priveşte impunerea unor obligaţii şi limite
în domeniul securităţii informatice.
În acest sens, la nivel internaţional, Consiliul Europei a iniţiat o serie de reglementări cu
privire la criminalitatea informatică.
Recomandarea nr. R (89) 9 cu privire la criminalitatea informatică are meritul de a fi realizat
o primă definire a faptelor ilegale în legătură cu sistemele informatice210.
La data de 11 septembrie 1995 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat
Recomandarea nr. R (95) 13 cu privire la problemele de procedură penală legate de tehnologiile
informaţionale. În domeniul cooperării internaţionale, aceasta stipulează faptul că trebuie să fie
aplicabil dreptul de a extinde percheziţia la alte sisteme informa ţionale atunci când sistemul se află
sub o jurisdicţie străină, cu condiţia ca o acţiune imediată să fie necesară. În scopul de a evita
eventuale violări ale suveranităţii statelor sau ale dreptului internaţional, ar trebui creată o bază legală
explicită pentru astfel de percheziţii sau sechestre extinse. În consecinţă, există o necesitate urgentă de
negociere a unor instrumente internaţionale pentru a stabili cum, când şi în ce măsură astfel de

210
Maxim Dobrinoiu- Infracţiuni în domeniul informatic, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 66.

148
percheziţii sau sechestre pot fi permise.
Eforturile comunităţii internaţionale de a stabili faptele care trebuie să fie incriminate în
legislaţiile naţionale, normele procedurale aplicabile în domeniul criminalităţii informatice şi
mijloacele de cooperare internaţională rapidă, care sunt impuse de specificul infracţiunilor săvârşite
prin intermediul sistemelor informatice, au fost concretizate în Convenţia Consiliului Europei
privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta la data de 23 noiembrie 2001 211.
Convenţia aduce în prim-plan necesitatea incriminării penale a unor fapte precum: accesul ilegal la un
sistem informatic, interceptarea ilegală a transmisiilor de date informatice, falsul informatic, frauda
informatică, pornografia infantilă pe Internet, violări ale drepturilor de proprietate şi alte drepturi
conexe etc.
Convenţia îşi propune să prevină actele îndreptate împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi
disponibilităţii sistemelor informatice, a reţelelor şi a datelor, precum şi a utilizării frauduloase a unor
asemenea sisteme, reţele şi date, prin asigurarea incriminării unor asemenea conduite şi prin
încurajarea adoptării unor măsuri de natură a permite combaterea eficace a acestor tipuri de
infracţiuni, menite să faciliteze descoperirea, investigarea şi urmărirea penală a lor atât la nivel
naţional, cât şi internaţional, precum şi prin prevederea unor dispoziţii materiale necesare asigurării
unei cooperări internaţionale rapide şi sigure.
Potrivit Convenţiei, părţile vor coopera între ele, în cea mai largă măsură posibilă, în scopul
investigărilor sau al aplicării procedurilor privind infracţiunile în legătură cu sisteme şi date
informatice sau pentru a culege dovezile unei infracţiuni în format electronic.
Cele mai importante dispoziţii în domeniul cooperării internaţionale prevăzute de Convenţie
sunt următoarele:
- în cadrul cooperării internaţionale o parte poate solicita unei alte părţi să ordone sau să
impună printr-un alt mijloc conservarea rapidă212 a datelor stocate prin intermediul unui sistem
informatic care se găseşte pe teritoriul acestei alte părţi şi la adresa cărora partea solicitantă are
intenţia de a formula o cerere de asistenţă mutuală în vederea percheziţiei ori accesării printr-un mijloc
similar, sechestrului sau obţinerii printr-un mijloc similar ori divulgării datelor în cauză;
- o parte poate solicita unei alte părţi să percheziţioneze sau să acceseze într-un mod similar, să
sechestreze sau să obţină într-un mod similar, să dezvăluie date stocate prin intermediul unui sistem
informatic care se găseşte pe teritoriul acestei alte părţi, inclusiv date conservate;
- o parte poate, fără autorizaţia unei alte părţi să acceseze date informatice stocate accesibile
publicului (sursă deschisă), oricare ar fi localizarea geografică a acestor date sau să acceseze ori să
primească prin intermediul unui sistem informatic situat pe teritoriul său date informatice stocate

211
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 64/2004.
212
Cererea de conservare trebuie să precizeze:
a) autoritatea care solicită conservarea;
b) infracţiunea care va face obiectul anchetei sau procedurilor penale, precum şi o scurtă expunere a faptelor care au
legătură cu aceasta;
c) datele informatice stocate care vor trebui conservate şi natura legăturii lor cu infracţiunea;
d) toate informaţiile disponibile care vor permite identificarea posesorului datelor informatice stocate sau locaţia
sistemului informatic;
e) necesitatea măsurii conservării;
f) faptul că partea are intenţia de a formula o cerere de asistenţă mutuală în vederea percheziţiei ori accesării printr-un
mijloc similar, sechestrului sau obţinerii printr-un mijloc similar, ori divulgării datelor informatice în cauză.
După primirea cererii unei alte părţi, partea solicitată va trebui să ia toate măsurile care se impun pentru a proceda fără
întârziere la conservarea datelor menţionate, în conformitate cu dreptul său intern. Pentru a putea răspunde unei astfel de
solicitări, dubla incriminare nu va fi solicitată ca o condiţie prealabilă a conservării.

149
situate într-un alt stat, dacă partea va obţine consimţământul persoanei legal autorizate să-i dezvăluie
aceste date prin intermediul acestui sistem informatic;
- părţile îşi acordă asistenţă mutuală pentru strângerea în timp real a datelor referitoare la trafic,
asociate comunicărilor menţionate pe teritoriul acestora, transmise prin intermediul unui sistem
informatic;
- părţile îşi acordă asistenţă mutuală, în măsura permisă de tratatele şi legislaţia internă
aplicabile, pentru strângerea sau înregistrarea în timp real a datelor referitoare la conţinutul
comunicaţiilor specifice, transmise prin intermediul unui sistem informatic;
- fiecare parte va desemna un punct de contact disponibil 24 de ore din 24, 7 zile din 7, în
scopul asigurării unei asistenţe imediate pentru investigaţiile referitoare la infracţiunile privind sisteme
sau date informatice, sau pentru a strânge dovezile unei infracţiuni în format electronic. Această
asistenţă va cuprinde facilitarea sau, dacă dreptul şi practica internă o permit, aplicarea directă a
următoarelor măsuri: asistenţa tehnică, conservarea datelor, strângerea dovezilor, furnizarea de
informaţii cu caracter juridic şi localizarea suspecţilor.
Cu ocazia depunerii instrumentelor de ratificare la Convenţie, România a desemnat ca punct de
contact în vederea asigurării cooperării internaţionale imediate şi permanente în domeniul combaterii
criminalităţii informatice Serviciul de combatere a criminalităţii informatice din cadrul Secţiei de
combatere a criminalităţii organizate şi antidrog din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie213.
Parlamentul României a încercat să transpună aceste directive prin Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei şi exercitarea demnităţilor publice a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, mai exact, prin Titlul III al
Cărţii I (Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice, art. 34 - 67).
Scopul acestui act normativ este prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice, prin
măsuri specifice de prevenire, descoperire şi sancţionare a infracţiunilor săvârşite prin intermediul
sistemelor informatice, asigurându-se respectarea drepturilor omului şi protecţia datelor personale (art.
34).
Combaterea fraudelor comise prin intermediul mijloacelor electronice şi perfecţionarea
elementelor de siguranţă ale instrumentelor de plată fără numerar au devenit, în ultimii ani, o preocupare
tot mai intensă a organismelor internaţionale de cooperare poliţienească, a guvernelor statelor puternic
industrializate şi a industriei private. Efervescenţa în jurul acestui subiect se datorează, în mare măsură,
creşterii extrem de rapide a volumului fraudei şi complexităţii infracţiunilor săvârşite prin folosirea
mijloacelor electronice şi a informaţiilor prelucrate de acestea.
În contextul utilizării tehnologiilor informatice şi, în special, a reţelei Internet, criminalitatea
clasică dobândeşte noi valenţe. Alături de spălarea banilor prin transferurile electronice, pirateria
informatică şi altele asemenea, fraudele cu cărţi de credit sunt infracţiuni de tip nou, care pot constitui şi
surse de finanţare pentru diverse organizaţii şi activităţi ilegale, de la crima organizată la terorism.
Folosirea cărţilor de credit presupune accesarea unui sistem informatic, iar infracţiunea de
falsificare a mijloacelor de plată electronică este o infracţiune secundară, ea urmând unor infracţiuni
de acces în sistemele informatice, transfer neautorizat de date informatice, de unde se obţin
informaţiile despre cărţile de credit care ulterior sunt folosite şi pentru inscripţionarea pe benzile
magnetice.
213
Prin Legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Public Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi
terorism, prin reorganizarea Secţiei de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog din cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cadrul acestei Direcţii este organizat şi funcţionează Serviciul de combatere a
criminalităţii informatice.

150
În 1986 la Lublin, Consiliul Europei a evidenţiat hotărârea sa de a lupta prin toate mijloacele
împotriva crimei organizate şi a subliniat necesitatea unei colaborări strânse în acest sens între
membrii Uniunii. Pentru a pune aceste planuri în practică, în iunie 1997 la Amsterdam Consiliul
Europei a elaborat “Planul de acţiune pentru combaterea crimei organizate”, în care printre altele
s-a hotărât ca acest Consiliu şi Comisia să analizeze şi să elaboreze modalităţile de fraudare şi
contrafacere a tuturor instrumentelor de plată fără numerar, incluzând şi instrumentele de plată
electronice.
La 28 mai 2001 a fost adoptată Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr.
2001/413/JAI de combatere a fraudei şi a falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul.
Consiliul Uniunii Europene consideră că frauda şi falsificarea mijloacelor de plată, altele decât
numerarul, operează la scară internaţională.
Potrivit art. 2 din Decizia Cadru, statele membre trebuie să ia măsurile necesare în vederea
incriminării în legislaţiile naţionale a următoarelor fapte comise cu intenţie privind cărţile de credit,
cardurile de tip eurocec, alte carduri emise de instituţii financiare, cecuri de călătorie şi cambii: furtul
sau o altă însuşire ilegală a unui instrument de plată, contrafacerea sau falsificarea unui instrument de
plată în scopul utilizării frauduloase a acestuia, efectuarea sau provocarea unui transfer de bani sau de
valoare bănească şi provocarea în mod ilicit a unei pierderi a proprietăţii pentru o altă persoană, cu
scopul de a procura un avantaj economic ilicit pentru persoana care comite infracţiunea sau pentru un
terţ prin introducerea, modificarea, ştergerea sau suprimarea datelor din computer, în special a datelor
de identificare, fără a avea dreptul sau intervenţia neautorizată în funcţionarea unui program sau
sistem de computer.
Totodată instrumentul legislativ prevede faptul că statele membre desemnează punctele de
contact operaţionale sau pot folosi structurile operaţionale existente în vederea schimbului de
informaţii şi pentru alte contacte între statele membre.
Fraudele naţionale tind să devină internaţionalizate. Criminalitatea în domeniul cardurilor, de
exemplu, poate fi comisă oriunde cardurile sunt acceptate ca mijloace de plată sau pentru retrageri de
bani. Deoarece cardurile sunt acceptate, de regulă, în tranzacţiile la distanţă, acestea joacă un rol foarte
important în tranzacţiile internaţionale, atât cele în formă veche, cît şi în cadrul comerţului electronic.
Fraudele la scară mare implică specialişti din mai multe domenii şi de cele mai multe ori acestea sunt
comise de grupuri organizate de infractori. Buna organizare şi internaţionalizarea criminalităţii
demonstrează necesitatea unei acţiuni coordonate la nivel european.

Secţiunea a VII-a
Legislaţia internaţională în domeniul cooperării
pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor

În literatura de specialitate214 se consideră faptul că spălarea banilor a apărut în anii 20 ai


secolului XX, cel care a inventat-o fiind gangsterul american Al Capone. Clanurile mafiote au inventat
atunci o metodă ingenioasă de legalizare a mijloacelor financiare obţinute pe căi ilegale. Au făcut-o
prin intermediul curăţătoriilor chimice, ţara fiind împânzită de spălătorii. Prin intermediul acestor
reţele de spălătorii, mafia spăla venitul criminal, folosind o schemă deloc complicată: profitul zilnic de
la activitatea acestor întreprinderi legale se amesteca cu banii murdari, ultimii fiind declaraţi venituri
legale. Această istorie a condus la reţinerea termenului de spălare a banilor, care, deşi utilizat la
figurat, exprimă totuşi clar esenţa întregului proces ilegal.

214
Jerez Olivier- Le blanchiment de l’argent, Paris, Banque Editeur, 1998, pag. 20;

151
Spălarea banilor este procesul sau complexul de acţiuni prin care infractorii încearcă şi uneori
reuşesc să ascundă originea şi posesia reală a veniturilor ce provin din activităţile lor ilegale.
Potrivit Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor 215, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism,216 prin
spălarea banilor se înţelege217:
a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în
scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana
care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau
executarea pedepsei;
b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a
circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile
provin din săvârşirea de infracţiuni;
c) dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea
de infracţiuni.
Profesorul Costică Voicu, specialist în domeniu defineşte218 spălarea banilor ca fiind
infracţiunea ce conţine sumele de bani sau orice alte valori patrimoniale dobândite de una sau mai
multe persoane în urma comiterii cu intenţie sau participării la comiterea unei infracţiuni incriminate
de lege, având drept scop şi rezultat obţinerea unor bunuri şi valori ilicite.
Sintagma „spălarea banilor” este folosită în Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.
921/308/EEC cu privire la prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor
adoptată la Luxemburg la 10 iunie 1991 219, care defineşte fenomenul ca fiind acţiunea săvârşită cu
intenţie, în una din următoarele modalităţi: conversia sau transferul proprietăţii, ştiind că acea
proprietate rezultă dintr-o activitate infracţională sau dintr-un act de participare la o asemenea
activitate, în scopul anulării sau acoperirii originii ilicite a proprietăţii sau a sprijinirii oricărei
persoane implicate în săvârşirea unei asemenea activităţi pentru a o feri de consecinţele legale ale
acţiunii sale; anularea sau acoperirea adevăratei naturi, surse, localizări, mişcări, drepturilor legate de
acestea, posesiei proprietăţii, ştiind că o asemenea proprietate rezultă din activitatea infracţională sau
dintr-un act de participare la o asemenea activitate; achiziţionarea, posesia sau folosirea proprietăţii,
ştiind că, la data primirii, o asemenea proprietate a rezultat dintr-o activitate infracţională sau dintr-un
act de participare la o asemenea activitate; participarea, asocierea în vederea săvârşirii încercarea de a
săvârşi, a ajuta, a facilita sau a îndemna la săvârşirea unora din activităţile menţionate în paragrafele
de mai sus.
Cu ocazia instruirii europene anuale, la nivel înalt, din anul 1989, de la Paris, şefii de guvern ai
„Grupului celor 7” (G-7) şi preşedintele Comunităţii Europene au convenit să înfiinţeze Grupul
Operativ Financiar Privind Spălarea Banilor, a cărui sarcină constă în elaborarea de recomandări
vizând măsurile de combatere a traficului de droguri şi a altor infracţiuni, prin îngreunarea procedeelor
de „reciclare a banilor murdari” şi o mai bună cooperare internaţională. În Grupul Operativ Financiar
215
Modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 135/2005;
216
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 904 din 12 decembrie 2002;
217
Art. 23 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.
218
Costică Voicu- Spălarea banilor murdari, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 78;
219
Directiva recomandă statelor Comunităţii Europene să incrimineze spălarea banilor ca infracţiune şi să o sancţioneze
corespunzător. Potrivit acestei Directive, instituţiile financiare trebuie să ceară identificarea clienţilor, în special când se
deschid conturi ori se depun bani. Această obligativitate se aplică oricărei persoane care doreşte să transfere o sumă de
15.000 ECU sau mai mare, indiferent dacă asta implică una sau mai multe tranzacţii, precum şi în cazul în care există o
suspiciune legată de spălarea banilor, chiar dacă suma este mai mică de 15.000 ECU. Transferurile dubioase trebuie
verificate şi raportate autorităţilor abilitate, iar băncile sunt obligate să pună la dispoziţie documentele solicitate. Secretul
bancar nu poate constitui o motivaţie pentru refuz.

152
sunt reprezentate: G-7 (S.U.A., Marea Britanie, Japonia, Germania, Franţa, Italia, Canada),
Comunitatea Europeană, ca organism, Suedia, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Austria, Spania, Australia
şi Olanda.
Grupul operativ şi-a prezentat concluziile într-un raport, în luna aprilie 1990. Raportul a
cuprins trei capitole şi a început cu estimarea sumei totale a banilor reciclaţi şi prezentarea unei situaţii
de ansamblu asupra programelor pentru abordarea problemei spălării banilor murdari. Profiturile
rezultate din traficul de droguri, spălate anual în S.U.A. şi Europa, sunt estimate la 85 miliarde dolari.
Punctul de referinţă în procesul de reglementare pe plan internaţional a concepţiei de luptă
contra traficului ilegal de stupefiante şi, implicit, a spălării banilor proveniţi din activităţi criminale, îl
constituie Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe
psihotrope, adoptată la 20 decembrie 1988 la Viena, care a definit termenul de spălare a banilor drept
„preocuparea de a disimula provenienţa, natura, dispoziţia, mişcarea sau proprietarul fondurilor
provenite din trafic ilicit de stupefiante, închizând mişcarea sau convertibilitatea prin procedee
electronice de transmitere, cu scopul de a da acestor fonduri aspectul că sunt rezultate din activităţi
legale”.
Preocuparea O.N.U. pentru edificarea strategiei internaţionale de combatere a traficului şi
consumului ilicit de droguri şi implicit de acţiuni contra spălării banilor, a fost determinată de
amploarea fără precedent pe care o cunoaşte în prezent acest fenomen pe plan mondial.
Reglementările Convenţiei O.N.U. de la Viena legate de spălarea banilor conţin două
neajunsuri. În primul rând, este limitat cercul acţiunilor ilicite utilizate pentru spălarea banilor şi, în al
doilea rând, este evidentă prea multă exemplificare a înţelesului de „legalizare”.
Declaraţia de Principii a Comitetului de la Basel din 1988, cu privire la Regulamentul
Bancar şi Practicile de Supraveghere constituie o directivă formulată de controlorii bancari din ţările
„Grupului celor 10” (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Belgia, Canada, Franţa, Italia,
Japonia, Olanda, Suedia, Elveţia) şi Luxemburg. Directiva impune instituţiilor financiare să încheie
acorduri în scopul prevenirii implicării lor în procesul de spălare a banilor murdari. Băncile trebuie să
ceară clienţilor saşi prezinte identitatea reală şi să întreprindă măsuri în acest sens. Toate băncile
trebuie să-şi intensifice cooperarea cu departamentele de justiţie criminală.
Ţările Grupului Operativ Financiar şi-au adaptat legislaţia pentru a obliga băncile să respecte
„Principiile de la Basel” în ceea ce priveşte combaterea operaţiunilor de spălare a banilor murdari.
Ultimul capitol al Raportului Grupului Operativ conţine 40 de recomandări. Printre acestea
sunt: cea referitoare la ratificarea Convenţiei de la Viena; limitarea secretului bancar; incriminarea de
către toate statele a activităţilor de spălare a banilor; cunoaşterea de către bănci a clienţilor; raportarea
tranzacţiilor suspecte; intensificarea cooperării internaţionale.
Convenţia Consiliului Europei de la Strasbourg privind spălarea banilor, depistarea,
sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.1990 220 are
ca scop principal facilitarea cooperării internaţionale în ceea ce priveşte sprijinul reciproc pentru
realizarea de anchete, cercetări, sechestrări şi confiscări de profituri provenind din toate genurile de
infracţiuni.
Confiscarea este definită drept o măsură ordonată de către oficialităţile abilitate ca urmare a
unui proces privitor la o infracţiune sau la mai multe infracţiuni, care are drept consecinţă privarea de
bunurile dobândite ilegal. Fiecare parte semnatară a Convenţiei trebuie să incrimineze spălarea
banilor, atunci când este intenţionat comisă, ca infracţiune conform legislaţiei naţionale. Incriminarea
spălării banilor ca urmare a neglijenţei este opţională.
Părţile la această convenţie au obligativitatea:

220
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 263/2002.

153
• de a adopta acele acte normative care dau posibilitatea folosirii tehnicilor speciale de
investigaţie;
• de a coopera unele cu altele la cel mai înalt grad pentru buna desfăşurare a investigaţiilor şi
procedurilor ce vizează confiscarea;
• de a da curs solicitărilor celorlalte părţi cu privire la confiscarea unor anumite părţi din
bunurile deţinute ce reprezintă mijloace sau rezultate financiare ilegale, precum şi a profiturilor, prin
solicitarea plăţii unei anumite sume de bani, corespunzător valorii acestora. Statul solicitat trebuie să
execute un ordin extern de confiscare sau să stabilească propriile proceduri interne care să conducă la
confiscarea solicitată. Secretul bancar nu poate fi invocat drept un motiv al refuzului cooperării.
Această convenţie are o sferă de aplicabilitate mai largă decât Convenţia de la Viena, deoarece
nu se limitează doar la infracţiunile legate de droguri.
În luna iunie 1995, la Palatul Arenberg-Egmont din Bruxelles s-au întâlnit mai multe agenţii
guvernamentale şi organizaţii internaţionale pentru a discuta despre dificultăţile întâmpinate în
combaterea spălării banilor şi modalităţile de confruntare cu această problemă globală. În urma acestei
întâlniri, a luat fiinţă Grupul Egmont, ca o organizaţie operaţională neformală a agenţiilor ce primesc
raportări şi urmăresc combaterea spălării banilor. În esenţă, Grupul Egmont este o grupare a Unităţilor
de Informaţii Financiare221, prin intermediul căreia se creează o reţea internaţională pentru schimbul de
informaţii, în vederea îmbunătăţirii programelor naţionale de combatere a spălării banilor, a creşterii
capacităţii de acţiune a instituţiilor membre şi a competenţei personalului acestora.
Grupul Egmont se implică în combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului prin222:
 extinderea şi sistematizarea schimbului de informaţii financiare;
 încurajarea dezvoltării Unităţilor de Informaţii Financiare şi a cooperării dintre acestea
prin îmbunătăţirea aptitudinilor şi pregătirii personalului din aceste agenţii;
 dezvoltarea reţelei tehnice pentru schimbul de informaţii prin crearea unui sistem de
comunicare mai bun între Unităţile de Informaţii Financiare, punând în practică
tehnologii specifice (Reţeaua Securizată Egmont);
 sprijinirea unor forme de cooperare internaţională, regională şi bilaterală între Unităţile
de Informaţii Financiare;
 activităţi comune cu organizaţii internaţionale (GAFI223, FMI, Banca Mondială, ONU
ş.a.).
La data de 26 iunie 2001 Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia-Cadru nr.
2001/500/JAI privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi
confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii. Consiliul European face apel în favoarea
221
Dacă iniţial preocuparea unităţilor de informaţii financiare a fost legată de spălarea banilor, în prezent ele au un rol
important şi în combaterea finanţării terorismului.;
La nivel naţional, înfiinţat în anul 1999, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, a fost
recunoscut ca Unitate de Informaţii Financiare ce îndeplineşte standardele arătate şi a devenit membru al Grupului
Egmont din luna mai 2000, participând activ la toate manifestările şi activităţile promovate de această organizaţie. În
prezent, Grupul Egmont are 101 membri.
222
Gheorghe Drăgan- Grupul Egmont, cooperarea internaţională pentru combaterea spălării banilor şi finanţării
terorismului, Buletinul Documentar nr. 4/2005 al P.N.A.;
223
În luna iulie 1989, la Paris, şefii de state ai celor şapte ţări puternic industrializate şi preşedintele Comisiei Comunităţii
Europene au convenit înfiinţarea Grupului de Acţiune Financiară Internaţională (GAFI), sub preşedinţia Franţei, cu
scopul de a declanşa lupta comună împotriva spălării banilor;
În prezent, GAFI include 31 de state membre şi 2 organizaţii regionale: Comisia Europeană şi Consiliul de Cooperare
în zona Golfului. România face demersuri pentru a intra în rândul membrilor GAFI. GAFI a elaborat 40 de recomandări
care formează cadrul internaţional al luptei împotriva spălării banilor. Recomandările sunt actualizate periodic, având în
vedere evoluţia şi tendinţele fenomenului de spălare a banilor.

154
apropierii dispoziţiilor de drept penal şi a procedurilor privind spălarea banilor (în special, în materie
de confiscare a activelor) şi precizează că sfera faptelor penale care constituie infracţiuni principale în
domeniul spălării banilor, trebuie să fie uniformă şi suficient de amplă în toate statele membre.
Potrivit dispoziţiilor Deciziei-Cadru, fiecare stat membru trebuie să adopte măsurile necesare
pentru ca legislaţia şi procedurile sale privind confiscarea produselor infracţiunii să permită, de
asemenea, cel puţin în cazul în care aceste produse nu pot fi sechestrate, confiscarea unor bunuri de
valoare corespunzătoare valorii produselor, atât în cadrul procedurilor pur interne, cât şi în cadrul
procedurilor iniţiate la cererea altui stat membru, inclusiv a cererilor de executare a ordinelor de
confiscare străine. Cu toate acestea, statele membre pot exclude confiscarea bunurilor de valoare
corespunzătoare valorii produselor infracţiunii, în cazurile în care această valoare ar fi mai mică de
4 000 EUR.

155
AN EXE

156
ANEXA 1

ROMÂNIA
…………………………………………
(Denumirea autorităţii judiciare emitente)
Tel.: ……… ; Fax: …………..
………………………………………...... (Adresa)

CERERE DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ


ÎN MATERIE PENALĂ

1. Obiect: …………….(se va menţiona după caz, comisie rogatorie, comunicare acte de procedură,
etc.)

2. Autoritatea judiciară solicitată:

2.1. Autoritatea judiciară competentă pentru …………………… (localitatea în care îşi are
domiciliul persoana căreia trebuie să-i fie înmânate actele etc. )

2.2. Nr. ref. ……………………. (se va completa numărul de referinţă al autorităţii judiciare
solicitate)

3. Autoritatea judiciară solicitantă:

3.1. …………………….. (se completează denumirea autorităţii judiciare române competente


astfel cum este definită potrivit art. 2 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală )

3.2. Nr. ref. ……………… (se va completa cu numărul de referinţă al lucrării autorităţii judiciare
solicitante)
3.3. Dosar nr. ………………………………………………………………………………
3.4. Termen de judecată: ………………… (se va completa dacă este cazul)

3.5. Împotriva ……………………………….. (se va completa numele persoanei care face


obiectul anchetei penale)
1 □ 2□ 3□ 4□ 5□ 6□ 7□ 8□ 9□ 10□ 11□ (se va bifa numărul de persoane împotriva cărora se
desfăşoară cauza penală )

4. Urgenţă
□ da
Această cerere are caracter urgent pentru următoarele motive ………………………………….
□ nu

157
5. Temeiul juridic al cererii (Se va bifa convenţia aplicabilă în cazul specific pentru care se solicită
asistenţa; convenţiile sunt menţionate cu titlu exemplificativ, autoritatea judiciară emitentă a cererii de
asistenţă judiciară urmând să completeze lista de mai jos, menţionând titlul convenţiei multilaterale –
alta decât cele precizate mai jos – sau bilaterale în temeiul căreia se solicită asistenţă, în funcţie de
situaţie):

5.1. Convenţii multilaterale


□ Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20
aprilie 1959.
□ Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat
la Strasbourg la 17 martie 1978.
□ Al doilea Protocol adiţional Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală,
adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001.
□ Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie
1977.
□ Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la
Viena la 20 decembrie 1988
□ Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990.
□ Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în materie penală între Statele Membre
ale Uniunii Europene.
□ Alte convenţii multilaterale ………………………………… (a se menţiona titlul convenţiei)

5.2. Convenţii bilaterale: ………………………………………. (a se menţiona titlul


convenţiei)

6. Încadrarea juridică a faptei:……………………………………………………

7. Expunerea sumară a faptei:


……………………………………………………

8. Activitatea solicitată:
□ localizarea şi identificarea persoanelor/obiectelor
□ măsuri provizorii în vederea protejării mijloacelor de probă, menţinerii unei situaţii existente sau
protejării unor interese
□ ascultarea inculpatului
□ ascultarea de parte vătămată/parte civilă/parte responsabilă civilmente/martori/experţi
□ percheziţia
□ ridicarea de obiecte
□ sechestru
□ remitere de obiecte şi dosare
□ audieri prin videoconferinţă
□ transmiterea spontană de informaţii
□ interceptări şi înregistrări audio şi/sau video
□ livrări supravegheate
□ anchete sub acoperire
□ înfăţişarea martorilor, experţilor şi a persoanelor deţinute

158
□ comunicarea acte de procedură
□ altele …………………………………………………….. ( se va specifica activitatea solicitată, în
situaţia în care nu se regăseşte printre cele sus menţionate)

8.1. Informaţii suplimentare cu privire la activitatea solicitată


………………………………………… ( în funcţie de activitatea solicitată, se vor indica
elemente suplimentare, spre exemplu: numele şi data naşterii persoanei care urmează să fie ascultată,
dacă persoana în cauză este inculpat, martor, parte vătămată, adresa unde urmează să se efectueze
percheziţia sau ridicarea de obiecte, etc.
În cazul în care se va solicita interceptarea şi înregistrarea audio/video se va confirma emiterea
unui ordin sau un mandat obişnuit de interceptarea în cadrul unei anchete penale, informaţii care să
permită identificarea ţintei interceptării, se va specifica obiectul anchetei penale, durata dorită pentru
interceptare, date tehnice, în special referitoare la numărul de conectare la reţea, pentru a putea
permite prelucrarea cererii)

8.2. Legătura dintre fapte şi activitatea solicitată ……………………….( dacă se va solicita o


măsură coercitivă se va explica necesitatea aplicării unei astfel de măsuri)

8.3. Activitatea solicitată se va executa după cum urmează: …………………………


(se va coordona, dacă este cazul, executarea activităţii solicitate, se va indica prezenţa unui avocat, a
unei a treia persoane pentru confruntare, notificări sau comunicări care trebuie efectuate)

8.4. Transmiterea parţială ……………………….(se va specifica dacă se solicită


transmiterea parţială a documentelor, la ce interval de timp sau după executarea cărei activităţi)

9. Următoarele persoane vor fi prezente la efectuarea activităţii care face obiectul cererii de
asistenţă judiciară:
…………………………………………………………………………………………..
10. Cererea de asistenţă judiciară este confidenţială pentru următoarele motive:
…………………………………………………………………………………………..
11. Autorităţi judiciare şi servicii de poliţie implicate:

□ Ofiţer de legătură
□ Magistrat de legătură
□ E.J.N. – punct de contact
□ OLAF
□ EUROPOL
□ EUROJUST
□ INTERPOL

12. Anexe:
□ cover note
□ dispoziţii legale aplicabile
□ altele

Semnătura magistratului care solicită asistenţă judiciară internaţională şi ştampila autorităţii judiciare
române solicitante.

159
ANEXA 2

MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE

Prezentul mandat este emis de către .......................................... autoritatea judiciară


competentă.
Solicit arestarea şi predarea în sarcina autorităţilor judiciare a persoanei menţionate în
continuare ........................................... (în vederea efectuării urmăririi penale sau a executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate).
a) Informaţii referitoare la identitatea persoanei solicitate:
Numele:..............................................................................................
Prenumele:..........................................................................................
Numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul):
..................................................................
Porecla (dacă este cazul):
........................................................................................
Sexul:..........................................................................
Cetăţenia:.......................................................................................
Locul naşterii:....................................................................................
Reşedinţa şi/sau domiciliul cunoscut:
...............................................................................
Limba (limbile) pe care le înţelege persoana solicitată (dacă sunt
cunoscute):..........................................................................................
Trăsături fizice particulare/descrierea persoanei urmărite:
.........................................................
Fotografia şi amprentele digitale ale persoanei urmărite, dacă sunt disponibile şi se pot trimite, sau
adresa persoanei care poate fi contactată cu scopul de a le obţine sau pentru a obţine o caracterizare a
ADN-ului (dacă nu s-a inclus o astfel de informaţie şi se dispune de ea pentru transmiterea sa)
b) Actul pe care se întemeiază mandatul de arestare
Mandatul de arestare sau hotărârea judecătorească definitivă:....................................................
Tipul:................................................................
Hotărârea judecătorească definitivă şi executorie:
..................................................................
Referinţa:................................................
c) Informaţii privind durata pedepsei:
1. Durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate care se poate aplica
pentru infracţiune sau infracţiuni: ...............................................................
2. Durata pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate aplicate: ......................................
Pedeapsa care rămâne de executat: ...................................................................................
d) Hotărârea pronunţată în lipsă şi în cadrul unei proceduri judiciare în timpul căreia persoana
era absentă sau nereprezentată:
- persoana în cauză a fost citată personal sau informată prin alte mijloace cu privire la data şi
locul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea în lipsă;

160
- persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată prin alte mijloace cu privire la data şi
locul şedinţei în care s-a dictat hotărârea în lipsă, însă dispune de următoarele garanţii juridice după
predarea către autorităţile judiciare (dacă astfel de garanţii se pot prezenta anticipat):
Precizarea garanţiilor

juridice: ......................................................................................................................................................
......................................
e) Infracţiunea (infracţiunile):
Prezentul mandat se referă la un total de ................ fapte.
Descrierea circumstanţelor în care s-a/s-au comis fapta/faptele, inclusiv momentul (data şi ora),
locul şi gradul de participare la aceasta/acestea a persoanei
urmărite:............................................................................
……………………………………………………………………………...
Natura şi încadrarea juridică a faptelor şi a dispoziţiilor legale aplicabile/codul

aplicabil: ....................................................................................................................................................
................................................
I. Să se marcheze căsuţele corespunzătoare, dacă este vorba despre una sau mai multe dintre
următoarele fapte, sancţionate în statul membru emitent cu o pedeapsă de cel puţin 3 ani, aşa cum sunt
definite în dreptul statului membru emitent:
[] participare la un grup criminal organizat;
[] terorism;
[] trafic de persoane;
[] exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă;
[] trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
[] trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
[] corupţie;
[] fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, în înţelesul
Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
[] spălare a produselor infracţiunii;
[] contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro;
[] fapte legate de criminalitatea informatică;
[] fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi vegetale pe cale de
dispariţie;
[] facilitarea intrării şi şederii ilegale;
[] omor şi vătămare corporală gravă;
[] trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane;
[] lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici;
[] rasism şi xenofobie;
[] furt organizat sau armat;
[] trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
[] înşelăciune;
[] deturnare de fonduri;
[] contrafacere şi piraterie de bunuri;
[] falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate;
[] falsificare de mijloace de plată;
[] trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;

161
[] trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
[] trafic de vehicule furate;
[] viol;
[] incendiere cu intenţie;
[] crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
[] sechestrare ilegală de nave şi aeronave;
[] sabotaj.
II. Descrierea detaliată a infracţiunii sau a infracţiunilor, altele decât cele
enumerate la

pct.I: ...........................................................................................................................................................
...........................................
f) Alte circumstanţe privind fapta sau persoana învinuitului/inculpatului (informaţie
facultativă):
(N.B. Se pot include observaţii asupra extrateritorialităţii, suspendării termenelor de

prescripţie.) ................................................................................................................................................
......................................................
g) Prezentul mandat se referă, de asemenea, la remiterea obiectelor care pot constitui mijloace
materiale de probă.
Prezentul mandat se referă, de asemenea, la remiterea obiectelor aflate în posesia persoanei urmărite
pentru săvârşirea infracţiunii:
- descrierea şi localizarea obiectelor (în cazul în care sunt
cunoscute): .................................................................................................................................................
.....................................................
h) Infracţiunea sau infracţiunile pentru care s-a emis prezentul mandat sunt sancţionate cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă:
- dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd revizuirea pedepsei aplicate sau
liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsa aplicată, şi/sau
- dispoziţiile legale ale statului membru emitent care prevăd aplicarea măsurilor de clemenţă la care
are drept persoana în cauză, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, ce pot
determina neexecutarea pedepsei.
i) Autoritatea judiciară emitentă a prezentului mandat:
Denumirea oficială:
......................................................................................
Numele reprezentantului său:
.......................................................................................
Funcţia:........................................................................
Referinţadosarului:
.......................................................................................
Adresa:
.......................................................................................
Numărul de telefon: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...)
......................................................
Numărul de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...)
......................................................
E-mail:

162
........................................................................................
Adresa persoanei de contact (competentă pentru efectuarea predării
efective): .......................................
În cazul în care se desemnează o autoritate centrală pentru transmiterea şi receptarea mandatelor
europene de arestare:
Numele autorităţii centrale:
........................................................................................
Persoana de contact, dacă este cazul (funcţia/gradul şi numele):
...........................................................................................................
Adresa:...............................................................................................
Numărul de telefon: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...)
......................................................
Numărul de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...)
..........................................................
E-mail:
............................................................................................................
Semnătura autorităţii judiciare emitente, a reprezentantului sau a amândurora:
.............................................................................................................
Numele:
........................................................................................................
Funcţia:
........................................................................................................
Data:
........................................................................................................
Timbrul oficial (dacă există)

163
ANEXA 3

MANDAT DE URMĂRIRE INTERNAŢIONALĂ

I. Prezentul mandat de urmărire internaţională este emis de către


instanţa_________________________, în temeiul prevederilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală şi ale art. 66 şi 68 din Legea nr. 224/2006.
Solicităm localizarea şi/sau arestarea în vederea extrădării numitului/numitei
_________________________ în vederea urmăririi penale/executării unei pedepse cu închisoarea în
baza:
1. Mandatului de arestare preventivă nr.................... din......................... emis
de ........................ în dosarul nr......................, anexat în copie,
2. Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.................... din
......................... emis de ........................ în dosarul nr......................, anexat în copie, potrivit căruia s-a
reţinut în sarcina inculpatului ..........................................................................................................
(descrierea circumstanţelor în care s-a comis fapta, inclusiv momentul, data şi ora, locul şi gradul de
participare, fapte prevăzute şi pedepsite, natura şi încadrarea juridică a faptelor şi a dispoziţiilor legale
aplicabile).
3. Prezentul mandat se referă la un total de ........ fapte.
4. Pedeapsa minimă prevăzută de lege este de ..............
5. Pedeapsa aplicată este de ........... cu executare (dacă este cazul).
6. Rest de pedeapsă ............ (dacă este cazul).
7. Fapta/pedeapsa se prescrie la data de ............ (dacă este cazul).
II. Informaţii referitoare la identitatea persoanei urmărite internaţional
Numele:..............................................................................................
Prenumele:.........................................................................................
Codul numeric personal ........................................................................
Numele avut înaintea căsătoriei (dacă este cazul):
..................................................................
Porecla (dacă este cazul):
........................................................................................
Paşaport, seria ............... nr.............. eliberat la data de
........................
Sexul:..........................................................................
Cetăţenia:.......................................................................................
Data naşterii:..................................................................................
Locul naşterii:................................................................................
Reşedinţa şi/sau domiciliul cunoscut:
...............................................................................
Fotografia şi amprentele digitale ale persoanei urmărite
Trăsături fizice particulare/descrierea persoanei urmărite: .........................................................
Cazierul judiciar.

III. Alte informaţii:


Limbi folosite..........................
Auto folosite...........................

164
Persoane care îl însoţesc..............................................
Adrese din străinătate la care acesta poate fi localizat.................
Numărul de telefon pe care îl foloseşte sau la care a fost apelat din
ţară.....................................................
A mai călătorit/ a mai fost semnalat în............................................
A părăsit ţara la data de .................. prin P.T.F. ................. cu auto............... (dacă a părăsit ţara în mod
fraudulos se va face menţiune despre aceasta).
Alte date de interes operativ..........................................................

IV. Autoritatea judiciară emitentă a prezentului mandat:


Denumireaoficială: .................................................................................................
Numele reprezentantului său: ........................................................................................
Funcţia:.................................................................................
Referinţa dosarului: ................................................................................................
Adresa: ................................................................................................
Numărul de telefon: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ......................................................
Numărul de fax: (prefixul ţării) (prefixul oraşului) (...) ..........................................................
E-mail: .......................................................................................................
Semnătura autorităţii judiciare emitente, a reprezentantului sau a amândurora:
......................................................................................................
Numele: ......................................................................................................
Funcţia: ............................................................................................................
Data: ............................................................................................................

V. Anexăm prezentului mandat de urmărire internaţională următoarele documente, în


copie:
- Mandat de executare a pedepsei închisorii sau mandat de arestare preventivă, foto şi amprente,
cazier judiciar.

165
ANEXA 4

Cerere de asistenţă pentru supravegherea transfrontalieră


(Convenţia Schengen, art. 40)
D Detalii privind conţinutul cererii
- - Statul solicitant 010.
- - Statul căruia îi este adresată solicitarea (S) 011.
- - Expeditor 012.
- - Destinatar 013.
- - Data şi ora cererii 014.
-N - Numele persoanei supravegheate sau, dacă acesta 015.
nu s nu cunoaşte, numele sau numărul cazului
- - Supraveghere transfrontalieră: obişnuită sau urgentă 016.
- - Dacă este obişnuită data şi ora trecerii frontierei 017.
- - Dacă este urgentă, motivele urgenţei 018.
D Detalii privind investigaţia
- - Autoritatea judiciară competentă 020.
- - Dosarul nr. 021.
- - Numele şi funcţia magistratului competent 022.
Te - Telefon
Te - Fax

- Unitatea de poliţie competentă 023.


Pe - Persoana responsabilă, telefon, fax
- Clasificarea legală a faptelor: 024.
( a) Obişnuite: - infracţiune
- pedeapsa
( b) Urgente:
- omor 025.1.
- ucidere din culpă 025.2.
- viol 025.3.
- incendiere 025.4.
- fals de monedă 025.5.
- furt calificat şi tâlhărie 025.6.
- primire de bunuri furate 025.7.
- şantaj 025.8.
- răpire şi luare de ostatici 025.9.
- trafic de fiinţe umane 025.10.
- trafic ilegal de stupefiante şi substanţe 025.11.
psihotrope
- infracţiuni la regimul armelor şi muniţiilor 025.12.
folosirea explozibililor 025.13.

166
- transportul ilicit de deşeuri toxice şi 025.14.
periculoase
- - Data comiterii faptelor 026.
- - Locul comiterii faptelor 027.
- - Descrierea faptelor 028.
- - Participaţia 029.
In Informaţii disponibile în teren:
D Departamentul responsabil pentru supraveghere
- - Persoana responsabilă în teren 030.
- - Telefon
Te - telefon mobil
S - staţie radio (opţional)
C - stadiul convorbirii
- - Echipa de supraveghere 031.
- - Vehiculele
Nr - număr de înmatriculare
M - marca vehiculului
- Sol - Solicitarea de a folosi numere de înmatriculare 032.
alternative
- - Perioada estimată a supravegherii 033.
(zi (zi, lună, an, oră, durata operaţiunii, declaraţie)
- - Zona estimată a operaţiunii 034.
- - Locul estimat de trecere a frontierei 035.
P Persoana sau persoanele supravegheate

167
- - Nume 040.
- Alias
- Data naşterii
- - Naţionalitate 041.
- - M/F 042.
- Vârsta estimativă 043.
- - Descriere (înălţime, corpolenţă, culoarea părului, 044.
etc.)
- - Adresa (cod poştal, localitate, strada şi nr.) 045.
- - Telefon 046.
-Telefon mobil
- Inf - Informaţii personale (înarmat, violent, 047.
consumator de droguri)

- - Fotografie şi/sau amprente 048.


- - Vehicul (marcă, tip, culoare, nr. de înmatriculare) 049.
- - Vehicul cu un dispozitiv de urmărire 050.
- - Alte informaţii pertinente 051.
Pe - Persoane care intră în contact cu suspectul
- - Alte persoane care îl însoţesc pe suspect 052.
053.
Di Diverse

168
ANEXA 5

Raport de urmare cu privire la supravegherea transfrontalieră (Convenţia Schengen, art. 40)


- - Statul solicitant 100.
- - Statul căruia îi este adresată solicitarea 101.
- - Data 102.
- - Expeditor 103.
- - Destinatar 104.
- Numele sau nr. cazului 105.
D Denumirea departamentului (din teren) care a efectuat supravegherea
- - Numele şi gradul persoanei responsabile în teren 110.
- - Adresa 111.
- - Nr. de telefon 112.
- - Nr. de fax 113.
Ci Circumstanţele operaţiunii
-I - Informaţii referitoare la infracţiune 120.
-I - Informaţii referitoare la participaţie 121.
M Mijloacele folosite
- - Nr. vehiculelor 130.
1. - Marcă
2. - Tip
3. - Culoare
4. - Nr. de înmatriculare
- - Nr. de persoane 131.
- - Diverse 132
Bi Bilanţul activităţilor desfăşurate
- - Demararea operaţiunii 140.
-I - Itinerariul şi punctele de trecere a frontierei (S) 141.
- - Ora sosirii 142.
- - Sfârşitul supravegherii: data şi ora 143.
- - Autorităţile locale care au oferit asistenţă 144.
- - Diverse 145.
E Evenimente semnificative

169
- Inci - Incidente care au implicat autorităţile statului căruia îi 150.
est este adresată solicitarea

- Inci - Incidente în care au fost implicate persoana sau 151.


persoanele supravegheate
- - Alte incidente 152.
El Elementele observate pe parcursul operaţiunii
- - Locul / locurile 160.
- - Vehicule folosite
- - Persoane
U Urmările supravegherii
- - Referitor la persoanele supravegheate 170.
- - Autoritatea de jurisdicţie sau magistratul contactat în 171.
sta statul căruia îi este adresată solicitarea
Diverse

170
ANEXA 6

Formular de evaluare a rezultatelor cererii de supraveghere transfrontalieră nr.../.( nr./an)


(Convenţia Schengen, art. 40; a se completa de statul solicitant)
St Statul solicitant: D Data şi ora transmiterii:
A Autoritatea centrală:
St Statul căruia îi este adresată solicitarea şi autoritatea:
C Comentarii
-p -planificate (art. 40(1)) - - de urgenţă (art. 40(2))
In Infracţiune(i)
O - omor
Uc - ucidere din culpă
V - viol
In- - incendiere
Fa - fals de monedă
Fu - furt calificat şi tâlhărie sau primire de bunuri furate
Şa - şantaj
Ră - răpire sau luare de ostatici
Tr - trafic de fiinţe umane
Tr - trafic ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope – livrări controlate
In - infracţiuni la regimul armelor şi muniţiilor
Fo - folosirea explozibililor
Tr - transport ilegal de deşeuri toxice sau periculoase
Al - altă infracţiune care atrage extrădarea
- specificaţi:
L Locuri/zone şi mijloace de supraveghere:
S Supraveghere autorizată? D C Condiţii impuse:
D da Durată:
N nu De De ce nu?
S Supravegherea s-a desfăşuratD da D Durata:
pe pe teritoriul statului căruia i-a
Pa parţial D De ce?
fo fost adresată solicitarea?
N nu D De ce nu?
Numărul trecerilor frontierei:
S Supravegherea s-a efectuat De de către statul solicitant

171
D de către statul căruia i-a fost adresată
solicitarea
Numărul persoanelor şi al vehiculelor supravegheate:
R Rezultate şi probleme

ANEXA 7

172
Formular de evaluare a rezultatelor urmăririi transfrontaliere no.../. (nr./anul)
(vor fi completate de autoritatea solicitantă)
St Statul solicitant: D Data şi ora primirii:
A Autoritatea:
St Statul căruia îi este adresată solicitarea şi autoritatea:
In Infracţiuni
O - omor
Uc - ucidere din culpă
Vi - viol
In - incendiere
Fa - fals de monedă
Fu - furt calificat şi tâlhărie sau primire de bunuri furate
Şa - şantaj
Ră - răpire sau luare de ostatici
Tr - trafic de fiinţe umane
Tr - trafic ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope
In - infracţiuni la regimul armelor, muniţiilor şi explozibililor
Tr - transportul ilicit de substanţe toxice
Pă - părăsirea locului accidentului
Ev - evadare
A - alte infracţiuni care atrag extrădarea
S Specificaţi:
Lo Locul/zona în care se efectuează urmărirea:
De Decizia de încetare a N nu
Ur urmăririi D da, de ce?

Re Rezultatul urmăririi:
Pa Participarea ofiţerilor din
da
sta statul căruia îi este
nu
adresată solicitarea

173
Pr Problemele întâlnite şi posibile propuneri de rezolvare a probleme de comunicare
tehnică:
- probleme de limbaj:
- probleme de coordonare:
- alte probleme:
- descrierea problemelor:
- soluţii propuse.

174
ANEXA 8

Lista de verificare a informaţiilor ce vor fi schimbate (Anexa 3, SCH/I(97) 36 rev 6)


1. 1. Tipul evenimentului
2. 2. Grupul de persoane:

a) Număr
b) Tipul şi compunerea grupului
c) Motivarea, predispoziţia pentru
violenţă, probabilitatea de tulburare a
ordinii publice
3. 3. Locurile şi datele întâlnirilor
4. 4. Itinerarii şi opriri
5. 5. Modalitatea de transport
6. 6. Alte informaţii pertinente
7. 7. Acurateţea informaţiilor

175
BIBLIOGRAFIE

Legislaţie şi documente juridice internaţionale


● Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune, semnată în localitatea Schengen, Luxemburg, la data
de 19 iunie 1990;
● Convenţia cu privire la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor, semnată la Tokio,
la 14 septembrie 1963;
● Convenţia referitoare la reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga la data de 16
decembrie 1970;
● Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată de O.N.U. la 17 decembrie 1979;
● Convenţia pentru combaterea finanţării terorismului, adoptată la New York, la 8 decembrie
1999;
● Convenţia O.N.U. împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York, la 15
noiembrie 2000;
● Convenţia unică asupra stupefiantelor încheiată la New York la 30 martie 1961, modificată prin
Protocolul de la Geneva din 25 martie 1972;
● Convenţia O.N.U. contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, adoptată la
Viena, la 20 decembrie 1988;
● Convenţia O.N.U. pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării
semenilor din 2 decembrie 1949;
● Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3
mai 2005;
● Protocolul împotriva fabricării şi traficului ilegal de arme de foc, piese şi componente ale
acestora, precum şi de muniţii, adiţional la Convenţia O.N.U. împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, adoptat la data de 31 mai 2001 la New York;
● Protocolul O.N.U. pentru prevenirea, combaterea şi pedepsirea traficului de persoane, în special
femei şi copii, adiţional la Convenţia O.N.U. împotriva crimei organizate transfrontaliere;
● Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta la data
de 23 noiembrie 2001;
● Convenţia Consiliului Europei de la Strasbourg privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea
şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.1990;
● Convenţia europeană privind extrădarea, semnată la Paris, la 13 decembrie 1957 şi cele două
Protocoale Adiţionale, semnate la Strasbourg la data de 15 octombrie 1975 şi respectiv 17 martie
1978;
● Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie
1959;
● Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la
28 mai 1970;
● Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la
21.03.1983 şi Protocolul său adiţional, adoptat la Strasbourg la 18.12.1997;

176
● Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, adoptată la Strasbourg la
15.05.1972;
● Convenţia privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii
Europene din 10 martie 1995;
● Convenţia de extrădare între statele membre din data de 27 septembrie 1996;
● Convenţia Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară în materie penală;
● Statutul Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală- INTERPOL, adoptat de Adunarea
Generală în 1956 la Viena;
● Decizia – Cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre;
● Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2003/170/JAI din 27 februarie 2003 privind folosirea
comună a ofiţerilor de legătură detaşaţi de autorităţile de aplicare a legii din statele membre;
● Decizia – Cadru a Consiliului Uniunii Europene (COM (2001) 521 final) privind combaterea
terorismului;
● Decizia Consiliului Uniunii Europene 2005/671/JAI din 20 septembrie 2005 privind schimbul de
informaţii şi cooperarea referitoare la infracţiunile de terorism;
● Strategia Uniunii Europene pe droguri în perioada 2005-2012;
● Recomandarea nr. R (2000) 11 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind lupta
împotriva traficului de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale;
● Decizia – Cadru nr. 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului
de fiinţe umane;
● Recomandarea nr. R (89) 9 cu privire la criminalitatea informatică;
● Decizia – Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2001/413/JAI de combatere a fraudei şi a
falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul;
● Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 921/308/EEC cu privire la prevenirea folosirii
sistemului financiar în scopul spălării banilor adoptată la Luxemburg la 10 iunie 1991;
● Decizia – Cadru nr. 2001/500/JAI privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, îngheţarea,
sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii;
● Actul Consiliului Uniunii Europene din 26 iulie 1995 privind elaborarea Convenţiei referitoare
la înfiinţarea Biroului European de Poliţie (Convenţia Europol);
● Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2005/681/JAI din 20 septembrie 2005 de instituire a
Colegiului European de Poliţie (CEPOL) şi de abrogare a Deciziei 2000/820/JAI;
● Decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/187/JAI din 28 februarie 2002 de instituire a
Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate;
● Decizia Comună nr. 98/428/JHA din 29 iunie 1998 adoptată de Consiliul Uniunii Europene,
pentru crearea unei Reţele Judiciare Europene.

Legislaţie internă
● Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003;
● Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi
completată prin Legea nr. 224/2006;
● Legea nr. 197/2004 pentru ratificarea Acordului de cooperare dintre România şi Oficiul
European de Poliţie, semnat la Bucureşti la 25 noiembrie 2003;
● Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalităţii organizate;
● Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;

177
● Legea nr. 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea şi combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere;
● Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului;
● Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane;
● Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,
modificată şi completată prin Legea nr. 522/2004;
● Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei şi exercitarea
demnităţilor publice a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei;
● Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism;
● Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea
cooperării poliţieneşti internaţionale, aprobată prin Legea nr. 104/19.04.2007;
● Ordonanţa de Urgenţă nr. 128 din 15 septembrie 2005 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de Semnalări aprobată prin Legea nr. 345 din 29
noiembrie 2005;
● Hotărârea Guvernului nr. 306/14.04.2005 pentru aprobarea Strategiei actualizate privind reforma
instituţională a Ministerului Administraţiei şi Internelor;
● Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Administraţiei şi Internelor, aprobată prin Legea nr. 604/2003;
● Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 201/2000 privind crearea cadrului instituţional necesar în
vederea funcţionării Centrului Regional al Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru
combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357/2001;
● Strategia naţională antidrog în perioada 2005-2012, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 73
din 27.01.2005.

Tratate, cursuri, monografii


● Alexandru Boroi, Neagu Norel şi Valentin-Radu Sultănescu- Infracţiuni prevăzute de Legea nr.
143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti,
2001;
● Ion Chipăilă (coordonator), Constantin Drăghici, Cristian Eduard Ştefan, Ligia Teodora Pintilie,
Gabriel Oloeriu şi Marin-Claudiu Ţupulan- Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech,
Craiova, 2006;
● Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006;
● Gheorghiţă Mateuţ, Tiberiu Rudică (referenţi ştiinţifici) şi colectiv- Traficul de fiinţe umane.
Infractor. Victimă. Infracţiune, Asociaţia Alternative Sociale Iaşi, 2005;
● Damian Miclea – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2004;
● Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun – Criminologia, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
● Mihai Gheorghe Stoica, Constantin Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească internaţională în
România, Bucureşti, 2006;
● Cristian Eduard Ştefan- Flagelul drogurilor, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2006;
● George Marius Ţical – Crima organizată şi terorismul, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea
de jos”, Galaţi, 2006;
● Costică Voicu- Spălarea banilor murdari, Editura Sylvi, Bucureşti, 1999;
● Costică Voicu, Mircea Ionescu – Terorismul aerian, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2006.

178
179