A spune că trebuie să ne „întoarcem” de la manele e o afirmaţie destul de dură. Într-
adevăr, manelele sunt un cancer care bântuie cultura din România de mulţi ani. Ritmul repetitiv şi uşor de urmărit şi versurile fără o complexitate semantică permit până şi oamenilor cu o cultură îndoielnică să ţină pasul cu muzica lipsită complet de originalitate. Însă esenţialul afirmaţiei este referirea la “cultura îndoielnică”. Problema esenţială a societăţii din România este lipsa unei dezvoltări culturale. Am avut ocazia de curând să iau contact cu o serie de oameni dintr-un mediu rural extrem de izolat, dintr-o regiune din sud-vestul țarii. În faţa mea, pe lângă peisajul dezolant al sărăciei, era un televizor. Pentru telecomandă se luptau doi copii, care au fost întrerupţi în momentul în care cearta lor a depăşit o normă acceptabilă de decibeli în aer de către tatăl lor, care a luat telecomandă şi a schimbat postul. ...Pe Taraf TV. Sigur, ne putem grăbi să acuzăm acel bărbat că nu are niciun fel de bun simţ, că este un dobitoc şi că astfel distruge viaţa copiilor lui, expunându-i la nişte norme culturale de cea mai joasă speţă. Însă cel mai probabil nici el nu a avut ocazia la rândul lui să primească o educaţie decentă. Problema multora este aceasta. Nu ei aleg să decadă, ci sunt forţaţi de condiţiile de trăi din ţara să nu îşi poată depăşi condiţia. Oamenii aceia dintr-un sat uitat de lume nu au avut nici măcar odată şansa să facă cunoştinţă cu operele lui Enescu sau Păunescu. Ei au fost corupţi de minţile bolnave ale unei societăţi măcinate de setea de bani. De ce zic despre setea de bani? Aici urmează să ajung la esenţa problemei - banii. Puţini sunt oamenii care aleg să apeleze din când în când la latura lor spirituală. Să se uite în adâncul minţii lor şi să cugete cu privire la scopul existenţei lor. Să se întrebe ce ar vrea să lase în urmă. Nu, încă de mici, oamenii din ţara noastră sunt împinşi de nevoia de bani şi de condiţiile de trai lacunare să renunţe la gândurile filosofice şi să caute cu disperare o metodă prin care să îşi asigure traiul de pe o zi pe alta. Iar cei care profită? Cei care deja au bani. E eficient să îţi faci un post TV, şi să alegi cel mai mic numitor comun al tuturor celor care s-ar putea uita la tine. Muzica tâmpită şi leneşă. O muzică pe care să o asculte oricine nu are cultură şi să o înţeleagă. Bani garantaţi. Afacere simplă. Iar oamenii care intră în contact cu această muzică? Blestemaţi să rămână la acel nivel cultural. Există speranţă de mai bine? Sunt unele iniţiative interesante, dar ele vin în oraşe în care deja există o oarecare dezvoltare intelectuală. Spre exemplu, în Iaşi, anul trecut a fost un proiect în care în multe staţii de tramvai din zona centrală a oraşului era un radio cu difuzor la care erau redate mari compoziţii de muzică simfonică. Pe lângă asemenea inițiative, faptul că societatea îi respinge pe ascultătorii de manele suficient încât aceştia să se simtă jenaţi e de asemenea un punct încurajator. Ne mai putem întoarce la marii noştri compozitori? Unii din noi nu i-au abandonat niciodată. E de datoria noastră, cei care-i avem în minte şi în suflet, să ne asigurăm că moştenirea lor nu va fi uitată. Oamenii trebuie educaţi. Şi atunci istoria îşi va câştiga locul binemeritat în inimile lor.