Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Teologie Pastorală

Încreștinarea Ungurilor

-lucrare de seminar-

Coordonator Student
Pr.Lect.Univ.Dr. Mazăre Dan Vasile
Cosmin Cosmuța

Cluj Napoca 2018

1
 Încreştinarea ungurilor

Aspecte preliminare
Un excurs istoric referitor la încreştinarea ungurilor, menit să observe originea şi
liniile directoare ce i-au marcat primele etape ale dezvoltării, reprezintă un demers cât se
poate de relevant în ceea ce ţine de studiul istoriei Bisericii Ortodoxe Române, şi aceasta cu
atât mai mult cu cât numeroase aspecte ce ţin de încreştinarea triburilor ungare migratoare au
fost determinate de învecinarea cu poporul şi cultura de limbă latină a locuitorilor spaţiului
carpato-danubiano-pontic.
Trebuie să admitem faptul că există numeroase prejudecăţi şi resentimente în ceea ce
priveşte raportarea românilor faţă de istoria maghiară, trecutul adesea marcat de strategii
politice inechitabile, precum şi starea actuală de lucruri, marcată de tensiuni şi injuste
revendicări, fiind numai câteva elemente ce redau imaginea de ansamblu a raportului dintre
români şi maghiari. În acest orizont, cercetarea istorică are rolul de a recupera şi de a expune
în mod concludent şi convingător acele aspecte ce reflectă realitatea istorică, excluzând
demistificările sau falsificarea istoriei, precum şi orice formă de prejudecată sau fanatism la
adresa unui anumit subiect istoric, cu precădere în ceea ce ţine de observarea proceselor
istorice ce au marcat încreştinarea triburilor ungare1.
Suntem de părere că această lucrare îşi va evidenţia relevanţa istorică dacă luăm în
calcul un element esenţial. Astfel, în anul 1997, politologul maghiar Molnar Gusztav 2 a
publicat în revista „Magyar Kisebbseg” ideea descentralizării României, pornind în acest
demers de la ipoteza politologului american Samuel Huntington, conform căreia valorile
proprii civilizaţiei occidentale nu sunt de natură occidentală. Aceste valori despre care
vorbeşte S. Huntington au apărut într-o anumită zonă geografică, vest-europeană, de
confesiune catolică sau protestantă, în cuprinsul căreia s-a dezvoltat o tradiţie culturală
specifică. „Occidentalizarea” restului lumii, adică a altor zone în care s-au dezvoltat civilizaţii
diferite, spre exemplu tipurile de civilizaţie ortodoxă, islamică sau japoneză, nu este posibilă;
aceste zone pot cel mult să se „modernizeze”, însă nu se pot „occidentaliza”. Anumite
elemente ale civilizaţiei, spre exemplu politica occidentală sau atitudinea specifică etosului
catolic şi protestant, nu pot fi însuşite de către o altă civilizaţie aflată în afara perimetrului
„occidentalizat”3.

1
Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 230.
2
Molnar Gusztav, politolog maghiar, s-a născut în anul 1948, la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al
Institutului „Teleki László” din Budapesta. Principala sa contribuţie referitoare la istoria Transilvaniei se
intitulează Problema transilvană, şi a fost redactată în colaborare cu Gabriel Andreescu.

2
 Pornind de la aceste idei, S. Huntington a stabilit o hartă cu limitele civilizaţiei
occidentale. Limitele hărţii taie România în două, Transilvania şi Banatul intrând în
perimetrul civilizaţiei occidentale, în timp ce restul României rămâne în afara graniţelor,
alături de Balcani şi de restul lumii ortodoxe4.
Pornind de la aceste elemente prezentate mai sus, vom evidenţia, în mod succesiv, cele
mai importante aspecte ce ţin de încreştinarea ungurilor, demonstrând netemeinicia unor astfel
de supoziţii istorice şi promovând un discurs lipsit de părtinire, menit a se înscrie în liniile
corecte şi depline ale recuperărilor de sens în ceea ce ţine de originea creştină a poporului
maghiar.

Secţiunea centrală
1. Originea ungurilor, migraţia şi poziţionarea lor teritorială ulterioară
Ungurii, popor fino-ugrian, a căror limbă se înrudeşte cu limba finlandezilor, a
estonilor şi a laponilor, sunt originari din Asia centrală. Strămoşii lor au locuit mai întâi în
regiunea ce se întinde de la Apus până la cele din urmă ramificaţii ale munţilor Altai, nu
departe de nordul Persiei5.
Unii istorici sunt de părere că aceştia ar fi migrat din părţile de nord ale Europei sau
Asiei6.
În secolul I d. Hr., ungurii au pornit din Asia centrală spre Apus, în ţinuturile de stepă
aflate între munţii Ural şi cursul mijlociu al fluviului Volga. În anul 830, împăratul Bizanţului
Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-919; 944-959) oferă informaţii despre regiunea
Lebedia, situată între Don şi Nipru, care era populată de un popor de origine asiatică. Evident,
vorbeşte despre poporul ungurilor7.
Pecenegii, popor înrudit cu turcii8, i-au atacat, fapt care i-a determinat să se întoarcă în
Asia, la obârşia lor. O parte s-au îndreptat spre Apus şi au ajuns, în jurul anului 889, în

3
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet,
1998, passim.
4
Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp. 87-88.
5
Ioan Rămureanu, „Începuturile încreştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, în „Studii Teologice”,
seria a II-a, IX (1957), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 23.
6
Idem, „Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor”, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980),
nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 173.
7
Referiri cu privire la spaţiul din stepele ponto-caspice, locuit de triburile maghiare, sunt inserate şi în lucrarea
Podoaba Istoriilor a persanului Gardizi : „Între ţara Bulgarilor şi ţara Es-g-l, care sunt tot din Bulgari, este
hotarul Maghiarilor. Şi aceşti maghiari sunt un neam de Turci. Şi conducătorul lor (e) cu 20,000 de călăreţi; şi
pe acest conducător îl numesc K-n-de şi acesta e numele stăpânului lor celui mai mare. Şi pe acel conducător,
care orânduieşte treburile, îl numesc dj-le, iar Maghiarii fac ceea ce porunceşte dj-le. Ei au ( o ) pustie cu iarbă
şi loc vast. Şi ţara lor e 100 de parasange pe 100 de parasange. Şi ţara lor e lipită de Marea de Rum, care din
râul Djaihun în acea mare cade”.
8
În acest caz, este vorba despre turcii otomani, întrucât, după cum se poate vedea din afirmaţia istoricului
Gardizi, redată în nota de mai sus, şi ungurilor li se atribuia această sorginte.

3
regiunea Etel-Cuzu9 sau Atelkuz10. Această regiune este amintită de numeroşi istorici ca fiind
situată între cursul inferior al Nistrului şi Prut, regiune cunoscută astăzi cu numele de
Bugeac11. Totuşi, ungurii nu au rămas mult timp nici în această regiune.
În anul 894, între ţarul Simeon al Bulgariei 12 şi Imperiul Bizantin a izbucnit un război.
Conform tacticilor diplomaţiei bizantine, prin care barbarii erau determinaţi să lupte între ei
pentru a apăra interesele Imperiului, bizantinii au cerut ajutorul ungurilor împotriva bulgarilor.
În anul 895, ungurii i-au atacat pe bulgari şi au ieşit victorioşi după trei bătălii
succesive şi în ciuda politicii ţarului Simeon, de a nu ceda sub nici o formă presiunilor şi nici
unei ascultări față de Imperiul Bizantin, acesta a fost silit să încheie un tratat de pace cu
bizantinii, recunoscându-şi astfel înfrângerea.
Răzbunarea bulgarilor împotriva ungurilor nu a întârziat să apară, această revanşă
venind odată cu încheierea alianţei făcute cu pecenegii, astfel încât, pe când o parte din armata
maghiară se afla într-o expediţie de pradă spre miazănoapte, aşezările ungureşti din Atelkuz
au fost distruse complet.
Ungurii au părăsit Atelkuz-ul sub conducerea lui Arpad, în căutarea unei regiuni de
locuit şi au pornit spre nord, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi a Galiţiei, până în dreptul
oraşului Muncaci. Pasurile galiţiene i-au ajutat să treacă Carpaţii şi astfel s-au stabilit în
câmpia Tisei şi Pannoniei, scăldată prin mijloc de Dunăre, cu un teren plin de lacuri, bălţi şi
mlaştini, potrivit cu stilul lor de viaţă sedentar, în sensul în care ungurii se îndeletniceau cu
pescuitul şi pledau pentru incursiuni de pradă. Astfel, având cai puternici şi iuţi, puteau jefui
bogăţiile ţărilor vecine din Răsărit şi Apus.
Pentru a putea înţelege poziţionarea geografică a ungurilor în ţinutul dintre Dunăre şi
Tisa, este necesar să cunoaştem faptul că popularea acestui teritoriu de către unguri a fost
posibilă după distrugerea Moraviei Mari, prima organizare politică din Europa centrală 13, care
ajunsese la apogeul dezvoltării şi aflase o expansiune teritorială însemnată în acea perioadă,
până în jurul anului 855.

9
În limba maghiară contemporană, Etelkoz.
10
Denumire care înseamnă Ţara dintre râuri.
11
În contemporaneitate, Bugeacul sau Basarabia istorică este o regiune de stepă situată la sud de Republica
Moldova, între hotarul acestui stat, Dunăre şi Marea Neagră. Regiunea a făcut parte în mod tradiţional din
Moldova, fiind preluată de Ucraina, după ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, în urma Pactului
Molotov-Ribbentrop (23 august 1939).
12
Ţarul Simeon I cel Mare sau Simeon Veliki, a condus Bulgaria între anii 893-927, în timpul primului imperiu
bulgar. Campaniile pline de succes ale lui Simeon împotriva bizantinilor, ungurilor şi sârbilor, au condus
Bulgaria înspre cea mai mare întindere teritorială din întreaga sa istorie, devenind astfel cel mai puternic stat din
Europa răsăriteană a acelor vremuri. Totodată, perioada domniei lui Simeon a dus şi la o prosperitate culturală
fără precedent, ulterior numită epoca de aur a culturii bulgare.
13
Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, traducere de Diana Stanciu, Bucureşti, Editura All,
2001, p. 2.

4
 În acest sens, trebuie să observăm faptul că întinderea statului, care pornea de la estul
şi până în sudul Carpaţilor Galiţiei, ocupa în întregime câmpia Pannoniei, câmpie brăzdată de
Dunăre, uneori trecând şi peste aceasta până la Tisa 14, iar în sud ajungând până la teritoriul de
astăzi al Sloveniei şi Croaţiei. La o analiză mai atentă, întinderea teritorială poate fi dedusă şi
din analogia cu denumirea statului, Moravia cea Mare.

2. Efectele dezvoltării politice şi religioase a Moraviei Mari asupra ungurilor

Principele Rastislav al Moraviei 15 a eliberat poporul său în anul 855 de sub stăpânirea
francilor şi totodată a respins creştinismul de rit latin, fiind sprijinit în acest demers de
conaţionalii săi, cu atât mai mult cu cât misionarii de rit latin contribuiseră la înrobirea
politică şi economică a ţării.
Dorind să îmbrăţişeze creştinismul de rit oriental, împreună cu poporul său, Rastislav a
cerut misionari ortodocşi din partea Bizanţului. Prin această cerere înaintată Imperiului, s-a
încheiat un fel de alianţă politică. Pactul alianţei făcut între cele două puteri era favorabil
pentru ambele părţi, moravii având de câştigat o puternică influenţă culturală, iar bizantinii au
reuşit să oprească expansiunea francilor spre Balcani, câştigând de partea lor un nou stat (şi
Bulgaria), şi extinzându-şi influenţa asupra triburilor slave ale viitoarei Serbii16.
În acest sens, împăratul bizantin Mihail al III-lea Gângavul 17 şi patriarhul Fotie al
Constantinopolului18, răspunzând cererii principelui morav, au găsit de cuviinţă ca în anul 863
să îi trimită regelui morav pe fraţii Chiril şi Metodie, care, după ce au ajuns în Moravia, şi-au
stabilit sediul misionar la Velehrad. Rezultatele misiunii lor s-au văzut în urma convertirii
moravilor şi a cehilor, a căror credinţă primită de la cei doi „Apostoli ai slavilor”, a rămas de
nezdruncinat în faţa propagandei catolice care se lupta să domine mase teritoriale cât mai
întinse.

14
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, Iaşi, Editura Trinitas, 2002, pp. 59-60.
15
Ceea ce istoricii moderni numesc „Moravia Mare”, a apărut în anul 833, ca urmarea a cuceririi Principatului
Nitrei de către principele Mojmir, care în anul 846 va fi succedat la tron de către nepotul său, Rastislav (846-
870). Deşi iniţial urcase pe tron cu aprobarea regelui franc Ludovic Germanicul, noul monarh al Moraviei Mari a
iniţiat o politică independenţă. După ce a stopat atacurile francilor în anul 855, a căutat să slăbească şi influenţa
preoţilor de rit latin care predicau în teritoriul său.
16
Francis Dvornik, op. cit.,p. 3.
17
Mihail al III-lea Amorianul (Gângavul, Mihailos Psellos sau Traullos, c.770-2 octombrie, 829), a fost împărat
al Bizanţului între anii 820 şi 829.
18
Patriarhul Fotie (820-895) este considerat părintele curentului umanist din Bizanţ şi unul dintre precursorii
organizării Universităţii de stat din Constantinopol. Recunoscut drept cel mai influent patriarh al
Constantinopolului, după Sfântul Ioan Gură de Aur, a deţinut şi calitatea de profesor, având o faimă
extraordinară. Alături de Leon al VI-lea Filozoful (886-912), a fost profesor de dialectică al Sfântului Chiril,
„Apostolul Slavilor”. Patriarhul Fotie s-a implicat cu fervoare în susţinerea misionarismului ortodox în rândul
popoarelor slave.

5
 Este de remarcat faptul că influenţa şi impactul pe care l-a avut creştinismul asupra
moravilor şi cehilor s-a răsfrânt şi asupra poporului maghiar. Prin urmare, este justificat să
dăm crezare faptului că o parte a poporului maghiar a cunoscut creştinismul prin intermediul
acestor două popoare.
Procesul destrămării Moraviei Mari a început în anul 904 şi s-a încheiat în anul 906,
punându-se astfel capăt unui regat ce stăpânise nu mai puţin de douăzeci de teritorii distincte.
„Noul stat a fost complet distrus de săbiile germane şi făcut una cu pământul sub copitele
cailor maghiari”19. În Câmpia Panonică printre slavi se aminteşte şi de o populaţie însemnată
de români.

3. Populaţiile slavo-române din Câmpia Panonică. Incursiunile de pradă ale

ungurilor neîncreştinaţi

Totuşi, este demn de remarcat faptul că în Câmpia Panonică, printre slavi, se aminteşte
şi de o populaţie însemnată de români.
În noua lor patrie, în regiunea panonică dintre Dunăre şi Tisa, ungurii au găsit o
populaţie cu o credinţă de rit răsăritean.
Astfel, pe aceste teritorii, în jurul anului 896, regiunea nou populată era stăpânită de
ducele Salanus, al cărui strămoş Kean, plecând din Bulgaria, ocupase mai întâi această ţară
„cu ajutorul şi sfatul împăratului grecilor”20. Scaunul ecumenic de rit răsăritean se afla în
Bizanţ, de unde rezultă faptul că ducele Salanus avea legături politice şi religioase cu Imperiul
Bizantin.
În câmpia Tisei, ungurii au întâlnit o populaţie slavo-română care deţinea anumite
norme legislative, precum şi formele incipiente ale unei organizări politice. După stabilirea lor
în aceste ţinuturi, ungurii au continuat expediţiile lor de pradă în ţările vecine, în special în
Imperiul Bizantin, ajungând până în teritoriile Moraviei, Boemiei, Germaniei şi chiar până în
Franţa şi Italia.
Incursiunile de pradă ale ungurilor s-au sfârşit în urma înfrângerii suferite de împăratul
Germaniei, Otto I cel Mare21, în cursul bătăliei purtate lângă râul Lech, la 10 august 955, în
apropierea oraşului Augsburg.

19
Francis Dvornik, op. cit., p. 3.
20
Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. I: Faptele
ungurilor, de secretarul anonim al regelui Bela, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1934, p. 35, apud Ioan
Rămureanu, art.cit., p. 24.
21
Otto I cel Mare (23 noiembrie 912-7 mai 973), fiul lui Heinrich I regele germanilor şi a Matildei von
Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor şi primul împărat al Sfântului Imperiu Roman.

6
 4. Contactele sporadice ale ungurilor cu credinţa creştină

Cu mult înainte de stabilirea lor în centrul Europei, ungurii au cunoscut creştinismul

de rit răsăritean. Această afirmaţie nu este recunoscută în mod unanim. Şi aceasta pentru că se
ridică problema momentului în care ungurii au cunoscut credinţa creştină în rit răsăritean, fie
imediat după părăsirea locurilor natale din Asia centrală, când au putut intra în contact cu
popoarele vecine, respectiv alane şi armene, fie când se aflau în nordul mării Meotis (Marea
Azov de astăzi), în prima jumătate a secolului al VIII-lea, fie direct de la bizantini, datorită
legăturilor diplomatice pe care le-au avut cu Imperiul. În altă ordine de idei, nu este de uitat
faptul că printre slavi existaseră şi misionari franci, români şi irlandezi 22, pe lângă cei
bizantini23.
Istoriografi precum Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, Francis Dvornik şi M. H.
Zottemberg, vorbesc despre un anume Kuvrat (Kubratos sau Kobratos), mare conducător al
ungurilor, care a fost şi fondatorul „Marii Bulgarii” de pe cursul mijlociu al Volgăi, care a
îmbrăţişat creştinismul, fiind botezat la stăruinţele împăratului bizantin Heraclios I (610-641).
În semn de apreciere pentru faptul că acest Kuvrat a primit botezul, acesta a primit demnitatea
de „patriciu”. Kuvrat a rămas fidel împăratului şi după moartea acestuia, dovadă a acestei
fidelităţi fiind grija pe care o va avea pentru împărăteasa văduvă Martina şi copii ei24.

5. Contactul Sfântului Chiril cu populaţiile ungare în decursul misiunii sale

oficiale printre chazari

Este confirmat faptul că a existat o episcopie a „onogurilor” sau a „unogundurilor”,

având sub jurisdicţie regiunea ce se întindea de la Don şi Kuban până la Caucaz, fiind situată
în cea de-a cincea poziţie în ordinea canonică a episcopiilor de atunci ale Gothiei.
Pornind de la această premisă, se cuvine să facem o scurtă întoarcere în timp. Sfântul
Chiril, fratele Sfântului Metodiu, amândoi numiţi pentru meritele lor misionare, „Apostolii
slavilor”, înainte de a predica creştinismul la moravi, a fost trimis de patriarhul Fotie al
Constantinopolului să îi aducă la creştinism pe kazarii (chesarii) din Crimeea şi din jurul
acestei regiuni.
22
Se poate observa amintirea irlandezilor în acest cadru, înţelegându-se astfel că şi aceştia cunoşteau în perioada
de care vorbim, creştinismul răsăritean. Creştinismul a rezistat în Răsărit, în ciuda faptului că odată făcută alianţa
făcută între Moravia de odinioară şi bizantini se stabiliseră o întrepătrundere a culturilor ce vor favoriza un timp
relaţiile între Răsărit şi Apus.
23
Francis Dvornik, op. cit., p. 3.
24
Idem, Les legendes de Constantin et de Methode vues de Byzance, Prague, 1933, p.165, nota 1, apud Ioan
Rămureanu, art. cit., p. 25

7
 Scrierile ce dezvoltă acest pasaj istoric menţionează şi faptul că Sfântul Chiril a venit
în contact direct cu ungurii, despre care se afirmă că erau un popor aspru şi rău, care într-una
din zile, înconjurându-l, chiar au vrut să îl omoare. Acest eveniment se întâmpla în timpul în
care sfântul se găsea de sfârşitul rugăciunilor de la Ceasul I. Înspăimântat sfântul cugeta doar
la o minune divină şi se ruga spunând „Kyrie eleison”. Atunci Dumnezeu i-a făcut pe unguri
să se oprească în faţa lui şi să i se închine.
Nu la fel se poate spune despre viaţa Sfântului Metodie, care în timp ce îşi desfăşura
activitatea misionară printre moravi, trecând prin regiunile dunărene, cel mai probabil la
începutul instalării poporului maghiar în acele ţinuturi (în mod evident, înainte de 885, anul
morţii Sfântului), a fost chemat să îi vorbească conducătorului triburilor ungare despre
activitatea sa. Deşi mulţi considerau că nu va fi uşor eliberat, principele ungar l-a primit cu
solemnitate, cerându-i să se roage pentru el.
Sfântul Metodie a păstorit ca arhiepiscop al Moraviei între anii 873-885, convertind
pături largi ale populaţiei slave şi romanice din Moravia25.
În vederea împlinirii operei lor de propovăduire a Evangheliei, cei doi fraţi au alcătuit
alfabetul slav, traducând primele cărţi în limba slavonă. Alfabetul, numit chirilic, de la Sfântul
Chiril, l-a adaptat pe cel „glagolitic” (de la cuvântul slav glagolo = el spunea)26, existent până
atunci27.

6. Procesul de încreştinare a ungurilor după stabilirea în Câmpia Panonică

Ungurii au trecut prin regiunile dunărene, în incursiunile lor, înainte de a se aşeza în
Câmpia Panonică, de două ori „odată în 862 şi altădată în 887” 28, această pătrundere a
poporului maghiar în ţinuturile panonice fiind întârziată de îndelungatele lupte purtate între
creştini şi păgâni29.
Datorită numărului lor relativ redus, ungurii au fost nevoiţi să facă apel la elemente de
colonizare străine spre a-şi consolida stăpânirea în noua provincie cucerită. Primii colonizatori
aduşi de unguri în Transilvania au fost secuii, asupra originii cărora s-au emis păreri multiple
şi divergente.

25
Ioan Rămureanu, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinţilor Chiril şi Metodiu”, în „Ortodoxia”,
XIX (1967), nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 17-31.
26
Ibidem, p. 23.
27
Acest alfabet va fi adoptat de popoarele slave şi de români, la aceştia din urmă fiind folosit până în timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873).
28
Gyula Moravcsik, Byzantine Christianity and the Magyars in the Period if their Migration, p. 45, apud Ioan
Rămureanu, art.cit., p. 27.
29
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. III: Ctitorii, Bucureşti, s. n., 1937, p. 20.

8
 Cronicarul Anonymus30 îi prezintă pe secui ca fiind înrudiţi cu ungurii lui Attila, iar
cronicarul ungur Simon de Kéza, în secolul al XIII-lea, împărtăşeşte aceeaşi părere
considerându-i rămăşiţe ale hunilor, cu ajutorul cărora ungurii au cucerit Pannonia. Drept
răsplată, secuii ar fi primit un teritoriu în regiunea muntoasă de la frontieră, unde s-au
amestecat cu valahii şi au împrumutat de la aceştia felul de a scrie.
Ioan Shilting emitea, în secolul al XVIII-lea, teoria că secuii ar fi descendenţi ai
pecenegilor, iar Ludovic Schlözer îi credea coborâţi din cumani, pentru ca mai târziu istoricul
Ioan Aracsonyi să îi considere de origine gepidă. La rândul său, Iosif Thuri îi socotea coborâţi
din avari. Ungurii îi foloseau pe secui mai mult pentru a le fi coloane de sacrificiu. În lupte,
secuii erau puşi în prima linie de bătălie.
Cronicarul Anonymus aminteşte despre secui că se bucurau de anumite privilegii
pentru serviciile militare prestate Regatului ungar, precum ar fi: scutirea de dăjdii, singura lor
obligaţie fiind aducerea unui dar simbolic regelui, cu prilejul încoronării, al primei căsătorii
sau la naşterea primei odrasle regale. Darul se făcea în natură, constând într-un bou din partea
fiecărei gospodării.
Nu vom intra în detalii care ţin de privilegiile secuilor care nu au fost respectate de
către unguri, ceea ce a dus la revoltele sângeroase din partea populaţiei secuieşti, precum cea
din 1546 şi cea din 1562; amintim doar faptul că în secolul al XVIII-lea, impozitele plătite de
secui au ajuns prea mari, reprezentând a opta parte din impozitul total al Transilvaniei, ceea ce
a dus populaţia secuiască la o tot mai accentuată orientare spre sud şi răsărit. Secuii au avut
legături amiabile cu barbarii, care au fost convertiţi la catolicism mai târziu. Şi secuii vor
milita pentru ritul latin, asemenea barbarilor, cu toate că îi avuseră vecini în Ardeal şi pe
„românii de peste plaiuri care însă fireşte că nu-şi părăsiseră pe vlădicii lor”31. Acum s-au
format coloniile de ceangăi, a căror origine nu este cunoscută32.
După stabilirea lor în Câmpia Panonică, numeroşi militari creştini germani, cehi,
moravi, poloni şi chiar italieni, au început să predice creştinismul printre unguri.
Mai mult decât atât, în incursiunile lor de pradă, ungurii au intrat în contact cu
popoarele creştin-ortodoxe din împrejurimi, precum românii („multe lucrări de istorie a
Transilvaniei poartă subtitluri de genul «contribuţii la istoria României», deşi termenul

30
Anonymus a fost notarul anonim al regelui Béla al III-lea al Ungariei (1173-1196), autor al cronicii maghiare
Gesta Hungarorum, scrisă în jurul anului 1200, pe baza unor izvoare anterioare.
31
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura Ministerului de Culte, 1928, pp. 25-26.
32
Maria Lupaş Vlasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, Bucureşti, Editura România Press, 2001, pp. 60-63.

9
«România» în accepţiunea sa de ţară, nu este folosit decât din anul 1833”33), ruşii de la Kiev,
sârbii, bulgarii şi grecii34.
După cum am amintit, încă înainte cu trei decenii de la venirea ungurilor, în Pannonia
a existat un puternic centru ortodox la Velehrad35.
O puternică influenţă asupra ungurilor din partea credinţei creştin-ortodoxe, a venit şi
prin contactul cu populaţia băştinaşă mixtă slavo-română ce se afla în câmpia Tisei şi în
Transilvania (este impropriu să denumim acest teritoriu Transilvania, deoarece despre această
denumire se poate vorbi după 1190, numele de Transilvania fiind atestat pentru prima oară pe
la 119036), de la care au împrumutat şi unii termeni creştini.
Ungurii sunt cunoscuţi în Imperiul Bizantin şi sub denumirea de „turci”, fie pentru
faptul că au trăit în mijlocul turcilor şi în acele timpuri erau conduşi de o clasă majoritară
turcă, fie pentru că erau un popor migrator, asemenea popoarelor migratoare turcice din partea
sudică.
Chestiunea creştinării şi, în ultimă instanţă, problema religiozităţii poporului maghiar,
se regăseşte mai ales în sfera politică, încât în anul 943, împăratul Bizanţului Romanos I
Lecapenos (919-944), uzurpatorul tronului lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-919
şi 944-959), a încheiat o pace cu ungurii pe o perioadă de cinci ani, în scopul de a-i atrage pe
unii conducători ai acestora la credinţa răsăriteană.
După unele opinii, Romanos I Lecapenos iar după altele, mai degrabă, Constantin al
VII-lea Porfirogenetul, l-a trimis la unguri, într-o solie, pe clericul Gavriil, probabil un preot
din Bizanţ, cu îndemnul de a lupta împotriva pecenegilor (de reamintit tehnica bizantinilor de
a-i face pe barbari să lupte între ei). Ungurii au refuzat această propunere pe motiv că
efectivele militare al pecenegilor erau mult mai numeroase, iar ţara lor mult mai întinsă, fiind
aproape imposibil să iasă victorioşi. Gavriil a propus această tactică în baza unor chestiuni
politice discutate cu căpeteniile ungurilor şi ca urmare a unor problematici religioase expuse
mulţimii, în ideea în care trebuia urmărită misiunea de a atrage la creştinism „noile popoare
care năvăleau din marele rezervor de oameni al Asiei centrale în Europa”.
Pentru a se menţine pacea între bizantini şi unguri, împăratul l-a cerut drept garanţie
pe unul din cei mai de seamă principi unguri, pentru ca acesta să vină şi să locuiască în
Constantinopol, ca ostatic.

33
Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 149.
34
Alexandru Popa, „Populaţia geto-dacă în izvoarele literare antice”, în „Îndrumător pastoral”, III, Alba Iulia,
s. n., 1979, pp. 87-89.
35
„Oraşul cel Mare” sau „Reşedinţa Prinţilor” situat în Moravia Mare, localitate care se presupune că se află
lângă Hadeşul de astăzi.
36
Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 21, apud Vasile Arvinte,
op. cit., p. 147.

10
 Cei doi principi care au venit până la urmă în Bizanţ, în persoana lui Bultzos sau
Bulcsu (Bulchu), al treilea conducător şi carchan al Ungariei şi însuşi principele Termatzus,
fiul lui Teble (Tevle) şi nepotul lui Arpad, au mers la Constantinopol la sfârşitul anului 948
sau începutul anului 949, cu ocazia reînnoirii păcii dintre bizantini şi unguri, încă cinci ani37.
Despre botezul celor doi nu se mai menţionează nimic, însă informaţiile au fost reluate
jumătate de secol mai târziu de către doi cronicari: Gheorghios Kedrenos şi Ioannnes Zonaras,
care nu ne mai amintesc decât faptul că Bulosudes sau Bolosudes a venit la Constantinopol la
câtva timp în urma principelui Gyla (Gylas) despre care se cunoştea că reprezenta a doua
demnitate în rangul guvernării poporului maghiar (după conducătorul suprem), care s-a
botezat „îmbrăţişând credinţa Bisericii Ortodoxe”.
Vom încerca să redăm textul care prezintă informaţii despre creştinarea principilor
unguri, informaţii rămase de la cronicarul Ioannes Skylitzes: „ ... iar ungurii (turcii), nu
încetau să facă năvăliri în împărăţia romeilor (bizantinilor), prădându-o, până când
Bulosudes, principele lor, hotărându-se să îmbrăţişeze credinţa creştină, a venit la
Constantinopol. Şi botezându-se a avut ca naş pe împăratul Constantin (Porfirogenetul). Iar
după ce a fost cinstit cu vrednicia de Patriciu (Patrikos); şi i s-a dat şi mulţi bani, s-a întors
apoi la el acasă”38.
Asemenea lui Bulosudes, Gyla sau Gylas principele ungurilor, a mers la
Constantinopol şi a îmbrăţişat credinţa creştină alături de un monah, pe numele său Ierotei,
vestit pentru calităţile sale duhovniceşti, hirotonit de însuşi patriarhul Constantinopolului
Teofilact (933-956).

7. Monahul grec Ierotei

Monahul Ierotei este menţionat ca fiind primul episcop al ungurilor, un arhiereu grec
trimis de la Constantinopol. Sosirea episcopului Ierotei în Ungaria a fost posibilă probabil în
anul 953, odată cu botezul principelui Gyla şi a unei reînnoiri a unei noi păci între bizantini şi
unguri pentru alţi cinci ani.
Prin venirea episcopului de origine greacă, pe meleagurile Ungariei, a luat fiinţă o
Mitropolie Ortodoxă maghiară, independentă de cea de la Bizanţ.
Ierotei va fi locuit undeva prin părţile Tisei sau ale Câmpiei Panonice fără a avea o
reşedinţă stabilă. De menţionat faptul că la început, ungurii nu au putut avea o eparhie
delimitată din punct de vedere canonic, datorită inconsecvenţei păstrării unui anume teritoriu
din pricina contextului istoric.

37
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 60
38
Ioan Rămureanu, art. cit., p. 29.

11
 Dacă se pune întrebarea, firească de altfel, de ce a trebuit să meargă şi să ceară tocmai
de la Constantinopol un episcop bizantin când erau vecini cu românii ortodocşi din
Transilvania, răspunsul este unul simplu, trebuia „nu creştinismul însuşi şi singur, ci ierarhia
şi trebuia autoritatea Constantinopolului”39, acesta fiind leagănul şi scaunul, ecumenic al
Ortodoxiei; în acelaşi timp de remarcat faptul că românii nu era de competenţa lor să asculte
cerinţele ungurilor de a le da un episcop misionar, ei neavând atunci o Biserică organizată sub
conducerea unei autorităţi superioare.
Profesorul Richard Huss din Debreţin, este de părere că episcopul grec Ierotei a stat în
fruntea unei episcopii răsăritene, numită de el „greco-catolică”, aflată altundeva decât la
Alba-Iulia, oraşul lui Gyla. După un timp de la întoarcerea în Ungaria alături de Ierotei, Gyla
a înfiinţat Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, oraşul său.
Episcopul grec Ierotei (Hierotheos) a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul
200040.

8. Principele Gyla
Conştienţi cât de greu este să discerni tot adevărul dintre atâtea relatări, despre Gyla
vom spicui câteva aspecte pe care le considerăm esenţiale în cunoaşterea acestei personalităţi
istorice din trecutul maghiarilor.
Gyla ar fi locuit în părţile de răsărit ale Ungariei, însă la plecarea sa în Constantinopol,
a pornit cel mai probabil de prin părţile Tisei. Mergând mai departe, după referinţele lui
Constantin Porfirogenetul, principatul lui Gyla se afla în preajma aşezărilor pecenegilor.
Constantin Porfirogenetul nu ne precizează delimitările geografice teritoriale ale principatului,
însă aminteşte că la începutul aşezărilor ungureşti „Gyla”, era numele unei demnităţi, a doua
autoritate după cea a ducelui, un fel de judecător suprem. Unii istorici şi filologi sapă mai
adânc la semnificaţia acestui cuvânt şi socotesc că gyla este identic cu termenul turcesc jyla
care înseamnă lumină. Acest cuvânt a oferit prilej ungurilor să afirme că numele oraşului
Alba-Iulia, ar fi de provenienţă maghiară, ştiut fiind faptul că Gyla s-ar fi stabilit în apropierea
pecenegilor (Constantin Porfirogenetul nu precizează foarte clar despre teritoriul pe care s-ar
fi stabilit). Unii cercetători şi istorici, afirmă cum că „gyla”, ţine locul termenului „Iulia”,
componentă a numelui oraşului Alba. Adică ar spune ei că de la Gyula al II-lea sau cel Tânăr
şi-ar fi primit oraşul Bălgrad numele de Alba-Iulia, care este o redare mai nouă şi greşită a
ungurescului „Gyula-fehérvár” care înseamnă Alba Gyulae sau Julae41. Aceasta după ei nu ar

39
Nicolae Iorga, Istoria românilor, p. 40
40
Eugen Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, Editura Historica, 2001, p.177.
41
Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 35, apud Ioan Rămureanu, art. cit., p. 34.

12
fi altceva decât dovada vie a unei încercări de a demonstra existenţa lor dintru început pe
teritoriul ţării noastre.
Se crede că ecoul convertirii lui Gyla a fost atât de puternic încât a ajuns până la ruşi
în Kiev care menţionează în unele scrieri ale lor că acesta a primit botezul şi i s-a dat numele
de Ştefan, iar după ce viaţa lui a fost încununată numai de fapte bune s-a mutat la Domnul.
Cu referire la reşedinţa eparhiei episcopului Ierotei, Michael von Ferdnandy socoteşte
că înainte de această localizare a unităţii naţionale ungureşti se cuvine să pornim de la dinastia
lui Arpad. La poporul maghiar au fost trei triburi principale şi anume: tribul lui Gyula, care
stăpânea peste partea de răsărit a ţării; cel a lui Horca care conducea partea dinspre Apus si
tribul lui Arpad.
Între primele opt căpetenii ale ungurilor, întâlnim trei inşi care poartă numele Gyula.
Notarul anonim al regelui Bela notează în „Gesta Hungarorum”, în cap. 27 că: „Tuhutum a
dat naştere lui Horca, iar Horca lui Gyula (Geula) cel botezat la Constantinopol şi lui Zubor
sau Zumbor”. Gyla fusese un „împărat mare” şi pe când se afla la o vânătoare în Ardeal a
găsit o mare cetate ce fusese construită de români, cu siguranţă fiind vorba de oraşul Bălgrad
sau Alba Iulia. Această vânătoare şi descoperire a Alba-Iuliei, pare a fi mai mult o istorioară
decât un eveniment istoric. Gyula a avut două fete pe numele lor Carolu şi Şarolta (sau
Şaroltu) care erau ortodoxe. Şarolta se căsătoreşte cu fiul lui Tocsum, principele Geysa, dar nu
numai principele Geysa care a ţinut să-şi ia de soţie o principesă ortodoxă vor avea înclinare
şi simpatie pentru Ortodoxie, ci şi membrii familiei sale. Din căsătoria celor doi s-a născut
Vajk (Voicu-Ştefan), primul rege al Ungariei, numit „Ştefan cel Sfânt” care s-a născut şi a fost
ortodox până la trecerea sa la catolicism.
Zumbor, fratele primului Gyula, a avut fiu pe Gyula cel Mic care a avut fii pe Biie şi
Bucne. Ştefan cel Sfânt a pornit război, în anul 1002, împotriva unchiului său Gyula care
stăpânea peste ţara Ultra-Silvanei. Geysa cel Mic, nepotul celui dintâi Gyula era de partea
Ortodoxiei şi nădăjduind în ajutorul pecenegilor păgâni din Moldova s-a răsculat împotriva
regelui. Regele Ştefan cel Sfânt, biruindu-l l-a trimis la închisoare în Ungaria alături de soţie
şi cei doi copii ai săi şi, pe lângă aceasta, şi-a adăuga sub jurisdicţie şi ţara Ultra-Silvaniei.
Unchiul lui Ştefan cel Sfânt, Gyula a fost botezat (această informaţie ne este redată într-un
mod evaziv de către notarul Anonim, al lui Bela, în cronicile sale) catolic şi regele l-a cinstit
după aceea ca un părinte.
În afară de aceşti doi Gyula, în „Chronicon pictum Vindobonense” în cap. 15 se
aminteşte de al II-lea Gyula care a fost dus în Ungaria într-o captivitate şi nu se mai oferă
amănunte despre el.

13
 9. Situaţia politică şi organizarea statală
În primă instanţă se poate pune întrebarea firească dacă ungurii stăpâneau la început în
Transilvania, pentru ca principele Gyula să se poată instala în Alba Iulia alături de episcopul
grec Ierotei şi conaţionalii săi. Această stăpânire a ungurilor s-a făcut treptat şi se poate vorbi
de o cucerire evidentă doar după regele Ladislau cel Sfânt (1077-1095), când ungurii au
ocupat, treptat, diferite ducate sau voievodate române existente în Transilvania şi după ce iau
învins pe cumani42. Aşadar, abia atunci putem vorbi de o ocupare teritorială, făcută pe valea
Mureşului şi a Târnavei Mici până în munţii secuimii. Tot în această perioadă putem vorbi de
construirea de noi cetăţi pentru edificarea teritoriilor cucerite, la: „Turda, Alba Iulia, Cetatea
de Baltă şi Hunedoara”43.
După toate cele afirmate suntem astfel îndreptăţiţi să spunem că principele Gyula nu a
stăpânit în Transilvania în anul 950, ci sub el s-a organizat într-adevăr cea dintâi episcopie
ortodoxă la Alba-Iulia.

10. A existat o episcopie ortodoxă la Alba Iulia ?

În jurul acestei teme gravitează o serie de opinii, dând naştere la multiple polemici în
rândul istoricilor. Astfel, părintele profesor Ioan Rămureanu a încercat să dovedească
netemeinicia existenţei unei episcopii la Alba-Iulia, aducând spre analiză un considerent care
nu a fost luat în seamă. Acest considerent este bazat pe existenţa unei ctitorii atribuită regelui
Ştefan cel Sfânt, anume a unei mănăstiri de călugăriţe din valea Wespirimului (dincolo de
Câmpia Panonică, la nord-vest de lacul Balaton), lângă Episcopia catolică a Wespirimului,
închinată Sfintei Fecioare.
Un text al actului de ctitorie îl menţionează Gyula Moravcsik în lucrarea sa „Mănăstiri
de limba greacă în timpul lui Ştefan cel Sfânt”. Această mănăstire, după toate presupunerile
privitoare la ctitorul adevărat, închinată Sfintei Fecioare i se atribuie unei rude foarte
apropiate a regelui Ştefan. Cea mai verosimilă presupunere ar rămâne aceea că mama lui
Ştefan cel Sfânt, principesa ortodoxă Şarolta, fiica principelui Gyula, ar fi adevăratul ctitor.
Acelaşi Ioan Rămureanu, atribuie prezenţa unui început cât de timpuriu al unei
organizări religios ortodoxe la Alba-Iulia „pe la 950 sau 953, înfiinţată de principele ungur
Gyula, pentru episcopul grec Ierotei ... nu poate fi prezentată nicidecum ca un fapt istoric
sigur, ci rămâne doar o simplă presupunere”.44
În ciuda celor pronunţate de expresia incertitudinii existenţei atestate şi documentar a
unei episcopii ortodoxe în Alba Iulia, de părintele Ioan Rămureanu, în opera sa, părintele

42
Ioan Rămureanu, „Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor”, p.175.
43
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556 , Oradea, s. n., p. 16.
44
Ioan Rămureanu, „Începuturile încreştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, p. 36.

14
profesor Mircea Păcurariu demonstrează existenţa unei episcopii ortodoxe la Bălgrad, prin
aducerea de argumente conform cărora a fost descoperită o „rotondă” (rotonda ecclesia), cu
absidă circulară, aparţinătoare secolelor IX-X, probabil cu origine mult mai veche; totodată
părintele pune în lumină şi descoperirea unui lăcaş de cult creşti, asemenea de sorginte foarte
veche45.
Problematica nou înfiinţatei episcopii, ca fiind de origine ortodoxă, apare într-o
„comunicare” făcută de profesorul Ioan Lupaş în şedinţa Academiei Române din 30 martie
1934. Această chestiune a fost lămurită atunci, oarecum, ajungându-se la acordul celor
prezenţi la acea şedinţă, cum că episcopia a fost de credinţă creştină răsăriteană, acestei păreri
alăturându-i-se şi părintele profesor Simeon Reli.
Aceste afirmaţii, rămân doar simple presupuneri, întrucât nu îşi au fundament în nici o
atestare istorică şi nici nu ţin seama de contextul istorico-politic al acelui timp.
În opinia noastră, ne alăturăm profesorului Ioan Lupaş şi părintelui profesor Simeon
Reli deoarece, dat fiind faptul că monahul Ierotei era de origine greacă, mărturisind un
creştinism de rit răsăritean. Mergând mai departe putem afirma şi că ecoul convertirii lui
Gyula care, întors pe meleagurile sale se învecina cu ruşii, i-a determinat pe aceştia din urmă
să îl amintească pe ducele Gyula în cronicile lor, ştiut fiind faptul că în Kiev (înainte de
secolul al XII-lea), era cunoscută credinţa de rit răsăritean. Aşadar ungurii nu au avut
neapărată nevoie de influenţa ruşilor sau a latinilor în dovedirea credinţei proprii, căci aceştia
o aveau prin Ierotei, ci numai eventual întărirea în credinţă. Ruşii au avut contact cu poporul
maghiar, fiind învecinate popoarele, şi credem că aceştia şi-au însuşit, măcar la nivel de
simplă cunoaştere, credinţa ce o aveau ungurii, fapt care va duce la amintirea în cronicile
ruşilor.
Grecii, conaţionalii episcopului Ierotei, de asemenea cunoşteau tot credinţa răsăriteană
dar aceştia fiind năvăliţi dinspre răsărit şi apus; miazăzi şi miazănoapte, nu au putut „întări în
credinţă acest popor”, ori dacă ungurii aveau altă credinţă decât cea a grecilor, nu se cuvenea
să fie„întăriţi” decât de aceiaşi credinţă.
Profesorul Richard Huss, de la Debreţin, strânge date cu privire la existenţa unei
episcopii la Alba Iulia. După o tradiţie, Ştefan cel Sfânt, regele ungurilor, întemeiază o
episcopie greco-catolică în Alba Iulia, după ce l-a învins pe Gyula, ruda sa, care stăpânea în
Transilvania şi se aliase cu pecenegii din Moldova46.
Afirmaţiile profesorului Richard Huss, sunt oarecum anacronice încât nu se poate
vorbi despre greco-catolicism înainte de 16 iulie 1054. Mai întâi, a vorbi de o episcopie greco-

45
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, p.198.
46
Ioan Lupaş, „A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar ?”, în
„Biserica Ortodoxă Română”, LII (1934), nr. 3-4 (martie-aprilie), pp.149-153.

15
catolică în Transilvania, înseamnă să nu ţi cont de ordinea succesivităţii istorice în care s-au
scurs evenimentele. Cu atât mai mult în Transilvania se poate vorbi, nu cu mult înainte de
1698-1700, de greco-catolicism, când o parte din ei au trecut la încheierea unirii cu Roma.
Istoria critică fixează întemeierea Bisericii Romano-Catolice numai în timpul lui
Ladislau (1077-1095).
Într-un studiu istoric apar polemici cu referire la existenţa unei organizări religioase în
Transilvania. Canonicul Augustin Bunea este influenţat în afirmaţiile sale de opiniile unor
istorici germani şi maghiari. Polemica este provocată în urma unor afirmaţii lansate de
canonist; teoria lui dezvolta ideea unei vieţi organizate bisericeşti, care este posibilă doar după
pătrunderea ungurilor în spaţiul transilvan. Vasile Mangra, Teodor V. Păcăţian şi Ioan Puşcariu
aduc mărturii istorice din anii 1581 şi 1583, conform cărora în capitala Transilvaniei, exista o
căpetenie bisericească înainte de Mihai Viteazul.
Documentele istorice arată că urmaşul lui Ştefan cel Sfânt, Ladislau (1077-1095),
fondează o nouă episcopie romano-catolică la Alba Iulia; ori în acest sens dacă admitem
existenţa unei episcopi deja prezentă în acest cadru, ca fiind de apartenenţă latină, nu se poate
admite necesitatea a două episcopii partizane aceleiaşi cerinţe de organizare a aceluiaşi mod
de viaţă religioasă47.

Concluzii

După cum am văzut în cuprinsul acestei lucrări, încreştinarea ungurilor a reprezentat

un proces istoric de durată şi a suportat numeroase mutaţii de ordin istoric şi identitar, pentru
ca în final să se ajungă la deturnarea liniei confesionale primordiale, din cea a ritului
răsăritean în cel apusean şi întreaga suită de implicaţii politice şi istorice pe care acest fapt l-a
suportat.
Nu putem decât să ne imaginăm cum ar fi arătat astăzi Ungaria ortodoxă şi ce fel de
relaţii istorice s-ar fi stabilit între români şi maghiari dacă ar fi făcut parte din aceeaşi
confesiune. Este evident faptul că numeroase mutaţii istorice şi marea majoritate a proceselor
de deznaţionalizare a românilor din Transilvania a avut ca element diferenţierea de ordin
confesional dintre cele două culturi vecine.
Ce rămâne demn de reţinut este faptul că realitatea istorică a primirii creştinismului de
către unguri sub formă răsăriteană nu poate fi tăgăduit, în acest sens existând dovezi mai mult
decât suficiente, care atestă rolul misionar pe care populaţiile de la est de Tisa l-au avut în

47
Ibidem, p. 151.

16
încreştinarea migratorilor care se aşezaseră în Câmpia Panonică, adoptând astfel modul de
viaţă sedentar.
Dezbaterea istorică referitoare la încreştinarea ungurilor îşi relevă utilitatea atâta timp
cât sunt observate cu obiectivitate procesele istorice în derularea lor, fără părtinire sau dorinţă
de exagerare a meritelor vreunei naţiuni.
După cum am observat, încreştinarea ungurilor a reprezentat, mai mult decât un
simplu proces istoric, un fenomen, o paradigmă a modului în care s-a desfăşurat acţiunea de
încreştinare a popoarelor migratoare în secolul Sfinţilor Chiril şi Metodie. Şi dacă misiunea
bizantină miza pe sădirea elementului creştin în însăşi cultura poporului respectiv, într-un
demers de dezvoltare completă a elementului creştin, acţiunile de acaparare teritorială şi
politică ale Scaunului papal nu făceau altceva decât să întrerupă un întreg şir al factorilor ce
au influenţat încreştinarea ungurilor în ritul răsăritean, pentru a-şi aronda jurisdicţional acest
popor.
În acest sens, mai mult decât să ofere informaţii sintetice referitoare la subiectul tratat,
suntem de părere că această lucrare caută să restabilească un adevăr istoric, neîngrădit de
resentimente şovine sau mistificări istorice.
La fel ca şi în cazul românilor, înţelegerea trecutului trebuie să reprezinte şi pentru
maghiari o sursă de inspiraţie, de observare a diversităţii contrariilor care au ajuns, treptat, să
se uniformizeze.

17