Sunteți pe pagina 1din 144

MINISTERUL EDUCA|IEI, CULTURII {I CERCET+RII AL REPUBLICII MOLDOVA

Nina Bernaz-Sicorschi Violeta Copil Gheorghe Rudic

BI OLOGIE
manual pentru clasa a 7 -a

{tiin\a, 2018
CZU 57(075.3)
B 49
Manualul este elaborat conform curriculumului disciplinar în vigoare și aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei
nr. 260 din 27 aprilie 2012. Editat din sursele financiare ale Fondului Special pentru Manuale.

Acest manual este proprietatea Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova.
Gimnaziul/Liceul ................................................................................................
Manualul nr. .........................
Anul de Anul Aspectul manualului
Numele de familie și prenumele elevului
folosire școlar la primire la restituire
1
2
3
4
5
• Dirigintele controlează dacă numele elevului este scris corect.
• Elevii nu trebuie să facă niciun fel de însemnări în manual.
• Aspectul manualului (la primire și la restituire) se va aprecia cu calificativele: nou, bun, satisfăcător, nesatisfăcător.

Concepţie pedagogică: Gheorghe Rudic, doctor habilitat în pedagogie, conferenţiar universitar

Comisia de evaluare: Zinaida Dolinţă, profesoară, grad didactic superior, Colegiul de Industrie Ușoară, Bălţi;
Liuba Rudei, profesoară, grad didactic superior, Liceul Teoretic „Alexandru Agapie”, Pepeni, Sângerei; Ion Dolgoter,
profesor, grad didactic unu, Gimnaziul Feșteliţa, Ștefan-Vodă

Recenzenţi: Nadejda Ovcerenco, doctor în pedagogie, conf. univ., Universitatea de Stat din Tiraspol (cu sediul la
Chișinău); Roman Cuţiuba, pictor-grafician, membru UAP, lector superior, Academia de Muzică, Teatru și Arte
Plastice; Viorica Molea, doctor în filologie, conf. univ., Universitatea de Stat din Moldova; Nicolae Silistraru, doctor
habilitat în pedagogie, profesor universitar, Institutul de Știinţe ale Educaţiei; Mihai Leșanu, doctor în biologie, conf.
univ., Universitatea de Stat din Moldova

Redactor: Andrei Grumeza


Corector: Nina Artin
Copertă: Iulia Grădinar-Școbari
Paginare computerizată: Zoe Ciumac

Editura se obligă să achite deţinătorilor de copyright, care încă nu au fost contactaţi, costurile de reproducere a
imaginilor folosite în prezenta ediţie.

Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știinţa,


str. Academiei, nr. 3; MD-2028, Chișinău, Republica Moldova;
tel.: (+373 22) 73-96-16; fax: (+373 22) 73-96-27;
e-mail: prini_stiinta@yahoo.com; prini@stiinta.asm.md;
www.editurastiinta.md

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii


Bernaz-Sicorschi, Nina
Biologie: manual pentru clasa a 7-a / Nina Bernaz-Sicorschi, Violeta Copil, Gheorghe Rudic; comisia de
experţi: Zinaida Dolinţă [et al.]; Min. Educaţiei, Culturii şi Cercetării al Rep. Moldova. – [Chişinău]:
Î.E.P. Ştiinţa, 2018 (Combinatul Poligrafic). – 144 p.
Apare din sursele financiare ale Fondului Special pentru Manuale.
ISBN 978-9975-85-131-2
57(075.3)
Imprimare la Combinatul Poligrafic. Comanda nr.

©N. Bernaz-Sicorschi, V. Copil, Gh. Rudic. 2002, 2012, 2018


©Concepţie grafică și realizare: Editura Prut Internaţional. 2002, 2012, 2018
ISBN 978-9975-85-131-2 ©Întreprinderea Editorial-Poligrafică Știinţa. 2002, 2012, 2018
Semne conven\ionale

Termeni-cheie

Informaţie

Curiozităţi
1. Diversitatea ]n lumea vie

• Mișcare • Salt
• Locomoţie • Târâre
Diversitatea formelor
1.1. • Înot • Căţărare
de mi[care ]n lumea vie • Mers • Zbor
• Alergare

Mișcarea este una dintre particularităţile principale ale lumii vii și se ma-
nifestă prin schimbarea poziţiei corpului.
Organismele sunt într-o permanentă mișcare: se mișcă atât organismele pluricelu-
lare, cât și cele monocelulare. Mișcarea organismelor monocelulare poate fi observată
doar la microscop.
Majoritatea animalelor se deplasează activ, pe când mișcările plantelor se manifes-
tă prin schimbarea poziţiei unor părţi ale corpului în funcţie de factorii de mediu sau
se pot deplasa doar anumite organe (de exemplu, fructul, sămânţa).
Deplasarea activă – locomoţia – reprezintă un complex de mişcări realizate prin me-
canisme şi organe speciale care contribuie la deplasarea organismului dintr-un loc în altul.
Prin locomoţie, animalele îşi satisfac necesităţile vitale: explorează teritorii noi în
căutare de hrană, adăpost, parteneri pentru împerechere etc.
Diversitatea mediilor de trai determină diversitatea formelor de locomoţie la ani-
male. Astfel, animalele care populează mediul acvatic sunt, de obicei, înotătoare exce-
lente (peștii); majoritatea animalelor însă trăiesc în mediul terestru, acestea se depla-
sează prin: mers, alergare, salt, târâre, căţărare. Există însă și animale care zboară
(păsările, insectele).
Varietatea formelor de mișcare la plante și a celor de locomoţie la animale poate fi
identificată în mediul înconjurător prin observaţii.

Spre deosebire de majoritatea păsărilor, struţul nu


poate zbura. În schimb, este un alergător de forţă.

1 Definește termenii: mișcare, locomoţie.

2 Indică rolul mișcării și locomoţiei în viaţa organismelor.

3 Fă o excursie în apropierea școlii.


Observă variatele forme de locomoţie și de mișcare ale organismelor din mediu.
Completează fișe de observaţie (vezi modelul din p. 5) pentru fiecare formă de
mișcare și de locomoţie identificată.

4
Model de fișă de observaţie
Numele, prenumele
Locul observaţiei
Data
Mediul de viaţă (parc, pădure, râu etc.)
Denumirea organismului
Forme de mișcare/locomoţie a organismului
Părţi ale corpului care realizează mișcarea/locomoţia
Caracteristici ale părţilor corpului ce realizează mișcarea/locomoţia (dimensiune,
formă, aspect etc.)
Poziţii ale organelor în timpul mișcării/locomoţiei

4 Completează în caiet, în baza fișelor tale de observaţie și ale colegilor, un tabel


asemănător celui de mai jos.
Formele de mişcare/
Aler-
locomoţie Mers Salt Târâre Zbor Înot
Denumirea organismului gare
Iepure ✓
Vrabie ✓ ✓
Buburuză ✓ ✓
...

5 Efectuează o lucrare de laborator prin care să evidenţiezi locomoţia la parameci.


Algoritmul lucrării Pentru a obţine o cultură de parameci, se procedează
– Pregătește o infuzie din fân, astfel:
care să conţină parameci. • se ia fân care provine din locuri umede;
• se taie mărunt și se așază pe fundul unui vas de sticlă,
– Ia cu pipeta o picătură din
într-un strat de 2–3 cm;
infuzie și las-o să se scurgă • se toarnă peste el apă călduţă;
pe sticla port-obiect. • se pune vasul descoperit într-un loc cu o temperatură
– Privește preparatul la mi- de 20° C, luminat, dar ferit de contactul direct cu ra-
croscop. zele solare.
– Desenează ce ai observat. După câteva zile, se observă că la suprafaţă se formează o
– Descrie prin 3–5 propoziţii pojghiţă cu un luciu metalic, iar apa devine opalescentă.
locomoţia la parameci. Sub pojghiţă se găsesc parameci şi alte protozoare.

6 Clasifică animalele identificate în timpul excursiei (după formele de locomoţie).

7 Scrie o comunicare despre importanţa diversităţii formelor de locomoţie în


viaţa unui animal care utilizează cel puţin 3 forme de locomoţie.
8 Descrie modalităţile de mișcare și locomoţie necesare pentru supravieţuirea
un ei plante/a unui animal preferat.
9 Scrie un eseu în care să relatezi despre acţiunile pe care le întreprinzi pentru a
proteja planta preferată/animalul preferat (descris în sarcina anterioară).
Intitulează eseul.

1. Diversitatea ]n lumea vie


5
• Mișcări orientate
• Mișcări neorientate
Diversitatea formelor de mi[care • Mișcări orientate pozitiv
1.2.
la plante • Mișcări orientate negativ
• Mișcări de deplasare
Mișcări Lumina solară, apa, solul și alţi factori de me-
la plante diu determină anumite mișcări ale plantelor.
a) orientate pozitiv Acestea pot fi orientate sau neorientate. Mișcările orien-
tate sunt creșteri direcţionate de anumiţi factori de mediu.
Dacă o creștere este orientată spre factorul de mediu, ea
este considerată mișcare orientată pozitiv. Creșterea di-
recţionată în sensul opus acţiunii factorului de mediu este
numită mișcare orientată negativ.
Mișcările orientate sunt de lungă durată și se manifestă
b) orientate negativ prin curburi, aplecări, răsuciri etc.
Orientarea lăstarilor spre lumină, a rădăcinilor în di-
recţia apei constituie exemple de mișcări orientate pozitiv
(fig.1 a). Creșterea tulpinii în sus (în sensul opus forţei de
gravitaţie) este un exemplu de mișcare orientată negativ
(fig.1 b). Mișcările orientate se datorează creșterii celulelor.
Mișcările neorientate nu sunt reacţii direcţionate la ac-
c) neorientate ţiunea factorului de mediu. Ele pot fi lente sau bruște și
nu au la bază procesul de creștere a celulelor, ci sunt pro-
vocate de schimbarea temperaturii, a intensităţii luminii,
de atingerea plantei. Închiderea florilor de păpădie seara
și deschiderea lor dimineaţa, închiderea florilor de lalea pe
timp rece și deschiderea lor pe timp cald (fig.1 c), închi-
derea frunzelor de mazăre și fasole la întuneric și deschi-
derea lor la lumină sunt mișcări neorientate lente.
Lăsarea în jos a frunzelor de mimoză la atingere, în-
chiderea și deschiderea capcanelor la plantele carnivore
sunt mișcări neorientate bruște.
Unele alge unicelulare fotosintetizante (de exemplu,
clamidomonada, fig.1 d) se deplasează dintr-un loc în altul
spre sursa de lumină. Majoritatea algelor unicelulare mari-
d) mișcări ne au forme adaptate pentru locomoţie: de inel, de șurub,
de deplasare de disc, de lame răsucite etc. Algele de apă dulce unicelulare
prezintă organite speciale de deplasare (de exemplu, flagelii
la clamidomonadă).
În mediul acvatic, unele plante se pot deplasa prin plu-
tire, uneori sute și mii de kilometri, izolat sau în asociaţii
(fitoplancton).
Fig. 1. Tipuri Toate aceste forme de mișcare au importanţă în supra-
de mișcări la plante vieţuirea plantelor în diverse condiţii de mediu.

1. Diversitatea ]n lumea vie


6
Iarba-broaștei
La plantele acvatice, plutirea este posibilă datorită unor adaptări
speciale. Cea mai importantă adaptare este reducerea ţesutului
conducător și a celui mecanic și înlocuirea lor cu spaţii aeriene.

Mișcările de închidere și cele de deschidere ale stomatelor sunt


importante pentru supravieţuirea plantelor. Stomatele reglează
cantitatea de apă eliminată de plante în procesul transpiraţiei.
Stomată
1 Completează tabelul cu informaţia omisă.
Definește fiecare tip de mișcare.
Mișcare orientată Mișcare
Tipul mişcării
pozitiv neorientată
Factorul de Forţa de Temperatura
Lumina
mediu (stimul) gravitaţie scăzută

Exemple

2 Descrie tipurile de mișcare evidenţiate la planta din


imagine.
Enumeră factorii de mediu care au declanșat aceste
mișcări.

3 Rezolvă în caiet careul, pentru a descoperi denumi-


rea unui element care influenţează mișcarea la plan-
tele agăţătoare.
Procedează astfel:
✓ alege varianta corectă pentru fiecare afirmaţie de mai jos;
✓ înscrie în careu litera care indică varianta corectă.
1. Închiderea florilor de păpădie seara es- 4. Lăsarea bruscă a frunzelor în jos la mimoză
te mișcare: g) orientată; s) neorientată; este determinată de: m) forţa de gravitaţie;
v) de deplasare. k) lumină; o) atingere.
2. Factorul care determină adaptări pen- 5. Închiderea și deschiderea capcanelor la
tru plutire la plantele acvatice este: plantele carnivore sunt mișcări:
a) temperatura; u) apa; d) aerul. b) orientate pozitiv; c) orientate negativ;
3. Factorul care cauzează orientarea po- r) neorientate.
zitivă la rădăcini este: n) temperatura; 6. Deplasarea clamidomonadei se realizează
o) lumina; p) forţa de gravitaţie. prin: t) flageli; h) plutire; e) răsucire.

1. Diversitatea ]n lumea vie


7
– Pregătește microscopul pentru activitate.
4 Observă la micro- – Picură apă de baltă pe o lamă de sticlă.
scop deplasarea unei – Așază lama pe măsuţa microscopului.
alge fotosintetizante – Observă preparatul la microscop și depistează alga.
(de exemplu, clami- – Iluminează preparatul dintr-o parte cu o lanternă.
domonada) conform – Interpretează mișcarea algei în câmpul microscopic.
algoritmului. – Ilustrează, printr-un desen, observaţiile.

5 Citește textul de mai jos și notează în caiet avantajele mișcării orientate la


plante.
  Lumina naturală este un factor abiotic, care are o importanţă deosebită pentru viaţa
plantelor. În lipsa luminii nu se poate realiza fotosinteza, de aceea viaţa plantelor este în
mod direct dependentă de acest factor ecologic. Multe plante, sau numai anumite orga-
ne vegetale ale acestora, prezintă mişcări orientate spre lumină. Este cunoscut faptul că
unele plante, de exemplu, floarea-soarelui, îşi orientează corola după poziţia soarelui pe
bolta cerească, iar unele liane, cum este curpenul de pădure, se orientează spre exteriorul
coroanei arborelui suport, în căutarea luminii.
6 Efectuează un experiment orientându-te după
imaginea alăturată.
Elaborează planul unui experiment care să
reflecte diverse tipuri de mișcare la plante.
Prezintă rezultatele experimentului, notând:
✓ ipoteza pe care ai formulat-o;
✓ datele experimentului;
✓ concluziile.
7 Numește cel puţin 3 plante de cameră sau de grădină care necesită un suport
mecanic.
Indică materialul folosit în calitate de suport.

• Zbor • Zbor planat


Diversitatea zborului • Decolare • Zbor cu pânze
1.3. • Zbor propriu-zis • Aterizare
la p=s=ri • Zbor vâslit

Zborul este un mod de locomoţie în mediul aerian. Datorită însușirii de a


zbura, multe animale au cucerit un nou mediu de viaţă. Zborul se realizează
prin forţa de ridicare cu ajutorul aripilor. În timpul zborului, presiunea aerului de sub
aripă este mai mare decât presiunea aerului de deasupra aripii. Diferenţa de presiune
generează forţa de ridicare și menţine animalul în zbor. Acest aspect a stat la baza
construcţiei aripii avionului.

1. Diversitatea ]n lumea vie


8
Există trei grupe de zburătoare: insectele, păsările și unele mamifere (de exemplu,
liliecii). Zborul lor se realizează cu ajutorul aripilor.
Cele mai bune zburătoare sunt păsările. Zborul acestora se desfășoară în 3 etape:
decolarea (A), zborul propriu-zis (B, C) și aterizarea (D) (fig. 2).

Zborul C
propriu-zis
B
A D

Decolarea Aterizarea
Fig. 2. Etapele zborului la păsări
Decolarea reprezintă desprinderea de pe suport și ridicarea în aer. Modalitatea
de decolare depinde de specie. Unele păsări decolează alergând și bătând din aripi.
Păsările care decolează din apă se ridică lovind puternic apa cu aripile. Majoritatea pă-
sărilor se înalţă cu ajutorul picioarelor, poziţionate în forma literei Z. Prin întindere,
ele produc un salt urmat de bătăi puternice din aripi.
Zborul propriu-zis se realizează prin apăsarea aerului cu aripile larg desfăcute,
care se mișcă de sus în jos și din faţă în spate – zbor vâslit. Exclusiv prin tipul respectiv
de zbor se deplasează păsările mici (vrabia, piţigoiul, sticletele, rândunica). La unele
păsări (bufniţa, cocorul, vulturul, pelicanul, barza etc.), zborul vâslit poate fi urmat de
zborul planat. Acesta se caracterizează prin plutirea în aer cu aripile imobile și larg
deschise. Pasărea se lasă purtată de curenţii ascendenţi de aer cald, menţinându-și un
anumit timp viteza și direcţia, fără să bată din aripi.
La alte păsări (de exemplu, porumbelul, albatrosul), s-a constatat existenţa unui alt
tip de zbor, numit zbor cu pânze. În acest caz, după ce pasărea s-a înălţat în aer, ea
nu mai mișcă aripile, ci le ţine în așa fel, încât vântul să o poarte în sus, înainte sau în
cercuri.
Aterizarea este revenirea păsării din mediul aerian pe un suport. Pregătindu-se de
aterizare, pasărea reduce viteza de zbor, își modifică poziţia și mișcarea aripilor și își

Zbor vâslit Zbor planat Zbor cu pânze

Fig. 3. Tipurile zborului propriu-zis

1. Diversitatea ]n lumea vie


9
aduce corpul în poziţie verticală. În ultimul moment, se așază pe suport cu picioarele
înainte, pentru a amortiza șocul de aterizare.
Urmărind particularităţile zborului la păsări, cercetătorii din domeniul tehnicii au
aplicat anumite aspecte în construcţia aparatelor de zbor.
Acestea și alte soluţii tehnice, găsite în natură și aplicate în tehnică și în tehnologia
umană inovativă, constituie o știinţă, numită bionica.

Colibri sunt numiţi astfel după sunetul pe care îl produc


aripile în timpul zborului. Ei pot zbura pe loc, mișcându-și
aripile înainte și înapoi, în forma cifrei 8, ajungând până la 300
de bătăi pe minut. Sunt singurele păsări care pot zbura înapoi.

1 Enumeră particularităţile care contribuie la ridicarea şi menţinerea păsării


în zbor.

2 Enumeră etapele zborului din imaginile de mai jos.


Notează în caiet numărul imaginii și denumirea etapei. 5
1 3

2 4

3 Descrie
secvenţele
decolării la
stârc, în ba-
za imaginii
alăturate.

a b c d e

4 Modelează din diverse materiale anumite elemente ale aparatelor de zbor in-
spirate din zborul păsărilor și explică funcţionalitatea acestor construcţii, pe
baza datelor din bionică.

1. Diversitatea ]n lumea vie


10
5 Clasifică păsările din imagini pe baza criteriului descoperit în rebus.

n=p c=l n=b

TI , ,,,,, Z
Porumbel gulerat

Acvilă Porumbel alb Cinteză Egretă albă Vrăbii

6 Stabilește o core-
laţie între imagi-
nile alăturate.
Explică fenome-
nul.

7 Scrie un text din 5–7 propoziţii, în care să evidenţiezi importanţa zborului


pentru păsările călătoare, și intitulează-l.

8 Observă locul unde își face cuib o pasăre călătoare din localitatea ta.
Ce întreprinzi pentru a-l păstra până la revenirea păsării?
Prezintă o informaţie cât mai atractivă pentru doritorii de a desfășura astfel de
acţiuni.

• Decolare Zborul la insectele [i mamiferele


• Zbor propriu-zis 1.4.
zbur=toare

Zborul insectelor diferă de la o specie la alta. Unele sunt bune zburătoare


(lăcustele călătoare, fluturii etc.), altele zboară mai încet (cărăbușii). Zborul
insectelor este diferit de cel al păsărilor, incluzând doar două faze: decolarea și zborul
propriu-zis (aterizarea nu este o fază distinctă a zborului) (fig. 4).

1. Diversitatea ]n lumea vie


11
Decolarea insectelor se realizează prin mo-
dalităţi diferite, în funcţie de specie. Astfel, la
unele dintre ele (cărăbușul, lăcusta călătoare),
aripile se desfac, vibrează, apoi se lasă în jos, lo-
Zborul vind aerul și înălţând corpul insectei. La altele
propriu-zis (de exem plu, la fluturi), aripile se întind. Sub-
stanţele colorante din aripi absorb radiaţia sola-
Decolare ră și încălzesc corpul. Acest fenomen înlesnește
Fig. 4. Etapele zborului la insecte zborul. Când temperatura mediului scade, flu-
turii rămân imobilizaţi.
Zborul propriu-zis este unul de tip vâslit. Mișcarea aripilor este complicată. Ele
bat aerul de sus în jos, dar, în același timp, se mișcă și înainte, și înapoi; se răsucesc
astfel încât, ridicându-se, iau o poziţie oblică, iar extremităţile aripilor înscriu o miș-
care în formă de cifra 8.
Orientându-și aripile în diferite poziţii faţă de corp, insectele își pot regla zborul.
Unele insecte (fluturii) zboară în formă de zigzag, altele (lăcustele) – prin ridicări și
coborâri pe verticală. Insectele cu un zbor mai puţin performant (cărăbușii) urmează
un traseu scurt, orientat oblic și orizontal. Având capacitatea de a-și răsuci cu ușurinţă
aripile, insectele (de exemplu, lăcusta călătoare), spre deosebire de păsări, se înalţă în
zbor pe verticală.
În faza de repaus, aripile sunt pliate și așezate de-a lungul corpului (la lăcusta călă-
toare) sau una lângă alta, în poziţie verticală (la fluturi).
Dintre mamiferele zburătoare, cele mai cunoscute sunt liliecii și vampirii. Ei zboa-
ră cu ajutorul unor aripi formate dintr-o membrană subţire, care se întinde între
membrele anterioare, cele posterioare și coadă.
Liliecii decolează numai de pe suporturi înalte. Zborul lor este rapid, scurt, cu as-
pect sacadat; este un fel de vâslire în aer, cu frecvenţa de 4–5 bătăi de aripi pe secundă.
Liliecii pot zbura mult mai repede și pot face mai multe manevre în aer decât
păsările, datorită faptului că aripile lor sunt foarte subţiri.

Broască-de-copac
zburătoare

Unele animale se pot deplasa


prin planare de la un copac la
Dragon Colugo Șarpe altul, parcurgând distanţe între
zburător malaez zburător 15 și 100 m.

1. Diversitatea ]n lumea vie


12
1 Numește etapele zborului la insecte.

2 Descrie particularităţile etapelor zborului unei insecte (la alegere).

3 Transcrie în caiet și uneș- A B


te prin săgeţi denumirea Liliac Zbor cu oscilaţii pe verticală
animalului din coloana Albiliţă Zbor oblic și orizontal
A cu tipul de zbor care îi Lăcustă călătoare Zbor sacadat
este caracteristic din co- Cărăbuș Zbor în zigzag
loana B.

4 Reprezintă schematic traseul zborului la fluturele-arămiu, liliac, lăcusta verde,


cărăbuș.
5 Modelează aripi de liliac sau fluture din diverse materiale (sârmă, peliculă,
pânză etc.), orientându-te după imaginile de mai jos.

6 Ce avantaje reprezintă deplasarea prin planare la animalele prezentate în ru-


brica „Curiozităţi”, pagina 12?

7 Denumește imaginea alăturată.


Argumentează-ţi opţiunea.

8 Compune, în baza imaginii alăturate, o poe-


zie sau un eseu cu titlul „Zborul libelulei”.

1. Diversitatea ]n lumea vie


13
9 Un liliac căzut accidental pe sol nu poate decola: picioarele nu-i permit să facă
saltul iniţial pentru decolare, iar aripile sunt în poziţie incomodă.
Propune soluţii care l-ar ajuta pe liliac să zboare.

10 În Republica Moldova se întâlnesc mai multe specii de lilieci. Majoritatea din-


tre aceste specii sunt pe cale de dispariţie.
Informează-te despre măsurile de protecţie a liliecilor.
Descrie propriul comportament privind protecţia liliecilor din localitatea ta.

• Înot • Plutire
1.5. Locomo\ia ]n mediul acvatic • Șerpuire • Mișcări reactive
• Vâslire

În mediul acvatic există o mare diversitate de vieţuitoare, care se depla-


sează cu ușurinţă. Acestea pot fi lesne recunoscute după forma corpului și
modalitatea de locomoţie (fig. 5).

Raţă Colembole Gândac Rac Scoică- Fugău


girinius de-lac
Vidră
Porcușor

Mers Târâre
Parameci Sărit pe fundul pe fundul Mers
Înot pe apă Rotire bazinului bazinului pe apă

Mediu dulcicol

Mediu marin

Înot Plutire Târâre Mers


Deplasare sacadată pe fundul pe fundul
Anghilă bazinului mării

Focă Meduze Crabi


Rechin Calmar
Balenă
Scoică
Sepie

Fig. 5. Tipuri de locomoţie în mediul acvatic

1. Diversitatea ]n lumea vie


14
Modalitatea de bază de locomoţie în mediul acvatic este înotul. Diversitatea orga-
nismelor acvatice determină diferite forme de înot.
Cele mai simple forme de deplasare se întâlnesc la organismele unicelulare. De
exemplu, parameciul se deplasează prin mișcarea coordonată și unduitoare a cililor,
care execută mișcări de înaintare și revenire, euglena verde înoată cu ajutorul flagelu-
lui, iar amiba se deplasează cu ajutorul pseudopodelor.
O formă de înaintare a unor animale în masa apei este șerpuirea (mișcare ondu-
latorie). Prin șerpuire se deplasează viermii, șerpii, peștii, vidrele.
Majoritatea peștilor plutesc prin unduirea laterală a înotătoarei codale. Celelalte
înotătoare servesc la schimbarea direcţiei, menţinerea echilibrului etc.
Mamiferele acvatice (balenele, cașaloţii, delfinii, focile) au coada în poziţie orizon-
tală, care funcţionează ca o paletă. Aceasta le permite scufundarea și ieșirea rapidă la
suprafaţă.
O altă formă de înot este vâslirea. În așa mod se deplasează anumite insecte (buha-
iul-de-baltă, cărăbușul-de-baltă), broaștele-ţestoase acvatice, păsările înotătoare (pin-
guinul, raţa, lebăda, gâsca) și unele mamifere (chiţcanul-de-apă, nurca, vidra etc.).
Unele animale acvatice prezintă mai multe forme de locomoţie. Sepiile, meduze-
le, calmarii înoată prin plutire, în anumite condiţii ele se pot deplasa prin salturi și
mișcări reactive, proiectând un jet de apă dintr-o cavitate a corpului, ceea ce creează
forţa de propulsie.
Animalele care populează fundul bazinelor acvatice se deplasează prin mers (ra-
cul, crabul etc.), târâre (scoicile), rostogolire (ariciul-de-mare).
Moduri originale de deplasare realizează animalele care populează pătura de su-
prafaţă a apei lacurilor. Acestea se pot deplasa pe suprafaţa apei prin alergare, alu-
necare, sărit etc.

Ploșniţa-de-apă înoată cu burta în sus, pentru a


lua aer de la suprafaţa apei.

1 Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă.


Sepia ... graţios printre faimosul recif de corali. Mii de vieţuitoare se deplasau
în masa apei. Șerpii își ... corpul înotând; peștii loveau apa cu ..., deplasându-se
înainte. Meduzele multicolore ... lin în grosul apei. Pe fundul nisipos se ... scoicile,
depășite de ... orgolios al crabilor.
Deodată, apa se agită și un rechin ... ca o săgeată spre recif. Sepia a rămas o clipă
„fixată” pe loc; apoi se îndepărtă prin ..., înglobând și propulsând fascicule de apă.
Cum rechinul era aproape, ea elimină un jet de „cerneală” dintr-o pungă specială
și se făcu nevăzută.

1. Diversitatea ]n lumea vie


15
2 Completează în caiet enunţurile cu denumirile animalelor din șirul alăturat.
➢ ... înaintează și revine prin mișcarea coordonată și undui-
toare a cililor. pește
➢ ... înoată prin vâslire. vidră
➢ ... își schimbă direcţia cu ajutorul înotătoarelor pectorale. fugău
arici-de-mare
➢ ... se rostogolește pe fundul mării.
parameci
➢ ... aleargă pe apă.

3 Reprezintă schematic traseul înotului la pinguin, în baza imaginii de mai jos.


Descrie mișcările pinguinului în timpul înotului.

4 Enumeră deosebirile și asemănările dintre înotul păstrăvului (A) – pește din


apele râurilor de munte – și al tonului (B) – pește marin.
Prezintă răspunsul într-o schemă.

A B

5 Descrie plastic, într-un text, locomoţia unui animal dintr-un acvariu.

6 În școala ta s-a iniţiat un concurs pentru


instalarea unui acvariu în cabinetul de bio-
logie, cu scopul de a observa locomoţia di-
feritor animale acvatice. Pentru aceasta s-au
procurat o broască-ţestoasă, câţiva peștișori
și melci acvatici.
Cu ce proiect te vei prezenta la concurs?

1. Diversitatea ]n lumea vie


16
• Mers • Plantigrad
• Digitigrad • Alergare Locomo\ia prin mers [i
1.6.
• Unguligrad alergare ]n mediul terestru

Locomoţia animalelor terestre se realizează prin mai multe modalităţi:


mers, salt, căţărare, alergare și târâre (fig. 6).
Majoritatea animalelor terestre se deplasează prin mers.

Mers

Alergare
Mersul este o deplasare prin pași
consecutivi și mișcări ale trunchiului.
Locomoţia Combinaţiile de pași și mișcări ale trun-
animalelor Târâre
chiului sunt astfel coordonate, încât să men-
terestre
ţină echilibrul corpului.
Mersul pe două picioare este caracteristic omului
și păsărilor (de exemplu, struţului). Mersul și alergarea
Căţărare
la struţ au multe trăsături comune cu mersul și alergarea
la om, dar există și unele deosebiri. Astfel, când aleargă, omul
Salt
balansează braţele, pe când struţul ţine aripile lipite de corp, uti-
Fig. 6 lizându-le numai pentru cotiri sau opriri. În mers, omul atinge solul
cu toată talpa, în timp ce struţul – doar cu vârful degetelor.
Mersul pe patru picioare este specific mamiferelor terestre. Unele ani-
male patrupede (de exemplu, calul, câinele, vaca etc.) se sprijină pe sol, în
timpul mersului, fie cu două membre, fie cu trei. Ordinea în care membrele se
mișcă este întotdeauna aceeași: membrul posterior stâng, membrul anterior stâng,
membrul posterior drept, membrul anterior drept. Alte animale (ursul, girafa, ele-
fantul, pisica, leul etc.) înaintează punând pe sol în același timp membrele din partea
stângă, anterior și posterior, apoi cele din dreapta.
Câinele, pisica, ghepardul etc. se sprijină în mers pe degete, de aceea se numesc
digitigrade. Calul, zebra, berbecul, mistreţul etc. se sprijină pe sol numai cu vârfurile
degetelor, fiind animale unguligrade. La aceste animale, degetele sunt protejate de
copită (animale copitate).
Dintre toate aceste animale, cea mai mare viteză în timpul alergării dezvoltă ungu-
ligradele, deoarece la acestea este redusă considerabil partea de sprijin a piciorului de
sol. Mamiferele care se deplasează asemenea omului, călcând pe toată talpa piciorului,
se numesc plantigrade (de exemplu, ursul, ariciul).

1. Diversitatea ]n lumea vie


17
Mersul pe 6 picioare al insectelor se realizează prin pășirea concomitentă cu pri-
mul și al treilea picior dintr-o parte și cu al treilea din cealaltă parte.
Alergarea, la fel, presupune diferite combinaţii de mișcări ale membrelor. Anima-
lele pot alerga diferit: la trap sau la galop. Galopul rezultă din înlănţuirea următoare-
lor mișcări: propulsie cu ajutorul membrelor, deplasarea corpului în extensiune fără
sprijin pe sol și căderea pe sol cu sprijin pe membrele anterioare sau posterioare, o
nouă propulsie etc.
Toate animalele care sunt alergătoare excelente prezintă caractere proprii de galop,
însă au și puncte comune: sprijinul pe sol este întotdeauna redus, iar corpul este sus-
ţinut de membrele lungi și subţiri.

5
1 2 3

6
4A 4B
Știaţi că în diferite situaţii pisica se poate depla-
7 sa diferit? Ea merge cu pas alternativ (1) sau cu
pas încrucișat (2); aleargă la trap (3) sau la galop
(4 A și 4 B); sare (5); se caţără (6) sau are un mers
de pândă, în timpul urmăririi prăzii (7).

1 Enumeră tipurile de locomoţie la animalele din imaginile de mai jos.


Descrie mișcările corpului la aceste animale în timpul locomoţiei.

2 Corelează imaginea urmei din rândul A cu denumirea animalului căruia îi


aparţine urma, din rândul B.

A:

B: Porc Cal Urs Lup

1. Diversitatea ]n lumea vie


18
3 Alcătuiește o sarcină similară cu cea precedentă pentru animalele unguligrade,
digitigrade și plantigrade.

4 Enumeră deosebirile dintre mișcările pe care le execută în timpul alergării câi-


nele și gazela.

5 Reunește în grupuri de câte 3 animalele din imaginile de mai jos, utilizând in-
formaţia din temă.
Indică criteriile pe baza cărora ai realizat gruparea.
Elefant Leu Girafă

Ghepard

Urs

Cal

Pisică
Zebră

Câine

6 Scrie un text în care să evidenţiezi importanţa alergării în viaţa animalului pre-


ferat.
Intitulează textul.

1. Diversitatea ]n lumea vie


19
• Salt • Revenire
Alte modalit=\i de locomo\ie • Propulsare • Târâre
1.7. • Deplasare în • Căţărare
]n mediul terestru extensiune

Numeroase animale, ca iepurii, cangurii, broaștele, șoarecii săritori, lăcus-


tele, se deplasează prin salt.
Spre deosebire de mers, saltul este o mișcare prin care corpul se desprinde de sol
pentru o anumită perioadă. Salturile se realizează prin apăsarea puternică a solului cu
membrele posterioare.
Saltul include trei etape: propulsarea – împingerea corpului înainte prin apăsarea
solului cu membrele posterioare; deplasarea corpului în extensiune, fără niciun spri-
jin pe sol; revenirea membrelor pe sol (fig. 7). Deplasarea prin salturi este o formă de
locomoţie rapidă.

Mers

Alergare

Locomoţia
animalelor Târâre
terestre

Căţărare

Salt
Fig. 7

Animalele lipsite de membre (apode) nu pot merge, sări, alerga. Viermii și șerpii
se deplasează prin târâre. Fiecare dintre animalele respective prezintă un tip de târâre
specific. Râma se târăște prin alungirea și scurtarea succesivă a corpului, sprijinindu-
se pe sol cu cheţii (perișori foarte fini, situaţi pe partea ventrală a corpului).
Șerpii execută un alt mod de târâre, bazat pe ondulaţiile corpului și sprijinirea
acestuia pe sol cu ajutorul solzilor. Deplasarea se realizează printr-o serie de ondulaţii

1. Diversitatea ]n lumea vie


20
orizontale, produse de contracţia și relaxarea ondulatorie a mușchilor, care se propagă
de la cap spre coadă. Diversele asperităţi ale solului contribuie la înaintarea corpului,
servind ca punct de sprijin pentru acesta.
Deși șopârlele au membre, acestea nu permit deplasarea prin mers, deoarece sunt
situate pe părţile laterale ale corpului. Șopârlele se târăsc asemenea șerpilor, prin on-
dulaţii orizontale ale trunchiului și cozii. Membrele se prind de sol cu ajutorul ghea-
relor, ajutând la deplasare.
O formă specială de locomoţie este căţărarea. În acest caz, animalul (de exemplu,
maimuţa) se prinde cu membrele anterioare de un suport și-și trage corpul. Apoi se
sprijină pe membrele posterioare, împingând corpul înainte, pentru a se agăţa din nou.
Diversitatea formelor de locomoţie le permite animalelor terestre să se integreze
în mediu.

Pentru a se deplasa pe uscat, morsele se


agaţă de gheaţă cu ajutorul caninilor și al
membrelor anterioare.

1 Enumeră tipurile de locomoţie


a veveriţei din imaginea alătu-
rată.

2 Descrie fazele deplasării prin salt a iepurelui din imagine.

a b c d e f

1. Diversitatea ]n lumea vie


21
3 Conturează în caiet traseul parcurs de șarpe pe cele 3 suprafeţe din imaginile
de mai jos.
Comentează desenele pe care le-ai realizat.

4 Efectuează un experiment pentru a stabili cum se deplasează melcul. (Pentru


aceasta, ia un melc, o placă de sticlă sau de plastic și o frunză de varză.)
Elaborează algoritmul experimentului.
Prezintă rezultatele experimentului, indicând:
✓ ipoteza pe care ai formulat-o; ✓ observaţiile efectuate; ✓ concluziile.

5 Enumeră asemănările și deosebirile dintre salturile broaștei şi cele ale șoare-


celui săritor din imaginile de mai jos.

6 Demonstrează într-un text de 1/2 pagină prioritatea saltului faţă de mers la


animale.

7 În localitatea ta va sosi un circ ambulant pe o perioadă de 6 luni. Administraţia


locală a anunţat un concurs pentru amenajarea unui spaţiu pentru maimuţe, care
să le permită o deplasare optimă.
Cu ce proiect te vei prezenta la concurs?
Argumentează răspunsul.

1. Diversitatea ]n lumea vie


22
• Biped • Sărituri
• Mers • Alunecare Locomo\ia omului
1.8.
• Alergare • Înot ]n diverse condi\ii de mediu

Omul este o fiinţă bipedă, adaptată pentru deplasare prin mers pe sol. În
timpul mersului, mișcarea membrelor inferioare este însoţită de mișcarea trun-
chiului și balansarea mâinilor, care menţin echilibrul corpului. În afară de mers, omul
se poate deplasa prin alergare, care este un mod de deplasare accelerată. La alergare,
apăsarea tălpilor pe sol este cu mult mai pronunţată decât în timpul mersului. Între
mers și alergare, există deosebiri: lungimea pasului, înclinaţia corpului, mișcările mâi-
nilor, poziţia succesivă a picioarelor pe sol, modul în care talpa contactează cu solul.
Mersul și alergarea reprezintă cunoștinţe și deprinderi însușite de om la o vârstă
fragedă (mersul – aproximativ la 1 an; alergarea – aproximativ la 2,5 ani).
În afară de mers și alergat, omul mai poate face și diverse sărituri. Aceste modali-
tăţi de deplasare includ anumite combinaţii de mișcări (fig. 8).

Apă Sol Gheaţă

Fig. 8. Locomoţia omului în diverse condiţii de mediu

1. Diversitatea ]n lumea vie


23
În sport, există diferite tehnici de mers, alergări și sărituri. În cadrul școlilor de
atletism, se formează deprinderi de efectuare corectă a acestor tipuri de locomoţie.
Practicarea atletismului contribuie la dezvoltarea sistemului muscular și osos la om.
În anumite condiţii de mediu, omul se poate deplasa prin alunecare. Astfel, pen-
tru a parcurge o distanţă pe un strat gros de zăpadă, se utilizează schiurile, iar pentru
a aluneca pe gheaţă – patinele, care facilitează locomoţia.
Schiatul și patinajul necesită o pregătire specială, pentru a executa corect mișcă-
rile care facilitează deplasarea.
Practicarea schiatului și a patinajului contribuie la asigurarea și menţinerea unei
stări optime de sănătate, prin creșterea rezistenţei organismului la factorii de mediu
(călirea organismului), prin creșterea randamentului în activitatea de învăţare, prin
îmbunătăţirea calităţilor fizice etc.
Omul se poate deplasa și în alte medii, cum ar fi cel acvatic, pe care îl străbate îno-
tând. În timpul înotului, el execută cu membrele superioare și cele inferioare mișcări
sincronizate, însoţite de mișcări ale trunchiului (fig. 8).
Practicarea înotului se recomandă în cazul unor afecţiuni ale sistemului osos (de
exemplu, scolioză).
Înotul este singurul sport pe care copiii îl pot practica de la cele mai fragede vârste – la
doi, trei ani sau chiar mai devreme. Pentru că le stimulează pofta de mâncare şi le asigură
un somn odihnitor şi foarte liniştit, îi face mai rezistenţi şi le dezvoltă flexibilitatea.
Practicarea înotului antrenează, pe lângă toate grupele de muşchi, şi inima, plămânii,
îmbunătăţeşte circulaţia sângelui, acest sport fiind considerat cel mai sănătos şi re-
laxant. Practicând înotul, vei reuşi să-ţi păstrezi echilibrul între starea fizică şi mentală.

1 Notează toate formele de locomoţie pe care le practici într-o zi.

2 Descrie mișcările corpului în timpul efectuării unei locomoţii preferate.

3 Rezolvă rebusurile de mai jos și descoperă tipurile de deplasare/mișcare execu-


tate de Ionel în timpul jocului de fotbal.

1) u=i 2) 4=s

r=t
u=r i=e c=t
3) 4)
A , A

1. Diversitatea ]n lumea vie


24
4 Identifică în careul de mai jos, citind pe orizontală, verticală și diagonală,
8 tipuri de sport.
Enumeră modalităţile de locomoţie efectuate în aceste sporturi.

A C R O S A M B M
L I K R I S M B A
P O N T R N A A O
I A K E M A R Ș Î
N Z T X L H A C N
S C H I A E T H O
S R O U N L O E T
M S T I N A N T D
F O T B A L J A R

5 În timpul mersului, omul dezvoltă o viteză de 5 km/oră.


Determină, fără a efectua măsurări, distanţa dintre casa ta și școală.
Indică modalitatea de rezolvare a problemei și datele.

6 Notează avantajele practicării mersului pe jos de acasă până la școală și de la


școală până acasă.

7 Scrie un text de cel puţin 1/2 pagină, în care să evidenţiezi rolul înotului pentru
un elev din clasa a VII-a.

8 A nins o săptămână și s-a așternut un strat gros de zăpadă. Râul a îngheţat. Dan
trebuie să meargă la bunica în satul vecin, peste râu.
Întocmește o listă de sfaturi care l-ar ajuta pe Dan să se deplaseze ușor și repede
până la bunica sa.

1. Diversitatea ]n lumea vie


25
2. Structuri de sus\inere

• Aripi • Oase pneumatice


Structuri adaptate • Pene • Saci aerieni
2.1. • Mușchi pectorali • Elitre
pentru zbor • Carenă • Aripi membranoase

Animalele care zboară prezintă anumite structuri adaptate pentru acest tip
de locomoţie. La păsări, membrele anterioare s-au transformat în aripi, alcă-
tuite din oase, muș chi și pene.
Penele reprezintă structuri cornoase, mobile, flexibile, capabile să se orienteze în
anumite direcţii și să se plieze. Când aripile se ridică, penele formează o suprafaţă im-
permeabilă pentru aer; când aripile coboară, penele se așază ca niște lame unele lângă
altele, permiţând aerului să circule liber printre ele.
Există 3 tipuri de pene: de
Pană de con tur, de acoperire și puf (fig. 9).
acoperire Modul de așezare a penelor
atribuie corpului formă aero-
dinamică. Aripile sunt puse în
Puf
mișcare de către mușchi, cei mai
Pană de contur
dezvoltaţi fiind mușchii pecto-
rali. Aceștia se prind cu un capăt
Labă
(cu degete de stern și carenă, iar cu celă-
reduse) lalt – de osul humerus al aripii.
Scheletul păsărilor este ușor,
rezistent, rigid, majoritatea oase-
Aripă Antebraţ lor sunt pline cu aer. Acestea se
(radius 1 1
și ulna 2 ) numesc oase pneumatice (fig. 9).
2 Ele sunt unite cu sacii aerieni –
formaţiuni ale sistemului respi-
Braţ (hu- rator, adaptate pentru zbor.
merus 3 ) 3
La liliac, aripa este alcătui-
tă din piele fină (membrană),
Plămâni cu întinsă între oasele alungite ale
saci aerieni
membrelor anterioare, posteri-
Os pneumatic oare și ale cozii (fig. 10). Mușchii
Stern folosiţi în zbor sunt foarte puter-
Carenă nici, fixaţi cu un capăt pe stern și
carenă, iar cu celălalt – pe osul
Fig. 9. Structuri adaptate pentru zbor la păsări humerus.

26
Stern Humerus
Degete

Membrană
subţire
Coadă
Fig. 10. Structuri adaptate pentru zbor la liliac

La insecte, aripile sunt formaţiuni ale toracelui. Majoritatea insectelor au două pe-
rechi de aripi. La unele (fluturi, albine), ambele aripi sunt membranoase, iar la altele
(cărăbuș, rădașcă etc.), aripile anterioare, numite elitre, sunt mai mari, mai rigide și
mai groase. Aripile membranoase – fine, fragile și transparente – sunt susţinute de
numeroase nervuri chitinoase (fig. 11). Unele insecte au o singură pereche de aripi (de
exemplu, muștele), iar altele nu le au deloc (de exemplu, păduchii).
Mușchii implicaţi în zbor asigură ridicarea, coborârea și răsucirea aripilor. Ei sunt
situaţi în interiorul toracelui.

A B Aripi
membranoase

Elitre
C

Aripi membranoase
Fig. 11. Structuri adaptate pentru zbor la insecte

Albatrosul are o greutate de circa 2 kg,


iar scheletul lui cântărește cel mult 112 g.

1 Enumeră adaptările pentru


zbor ale păsării din imagine.

2. Structuri de sus\inere
27
2 Rezolvă rebusurile de mai jos și descoperă structurile adaptate pentru zbor ale
păsărilor.
2 =p
1) 3)
C 1 = t 2 =i

, , , 10
n=p c=l c=m
2) 4) e=i
, I S
,,, , ,,

3 Descrie, în baza Aripi mișcându-se în jos Aripi ridicându-se


schemei, mișcă-
rile penelor în
timpul zborului
vâslit. A B
Indică impor-
tanţa acestei Sensul în care Mișcarea Sensul rotirii penelor sub
adaptări. apasă aerul aripilor acţiunea presiunii aerului
(aerul poate trece printre pene)

4 Demonstrează că pana este impermeabilă la aer. Pentru aceasta:


a) pune o lumânare într-un pahar; b) aprinde lumânarea;
c) acoperă paharul cu pene.
Prezintă rezultatele, notând:
a) ipoteza pe care ai formulat-o; b) datele experimentului;
c) concluziile pe care le-ai tras.
5 Enumeră deosebirile dintre aripa păsării și cea a liliacului din imaginile de mai
jos.

2. Structuri de sus\inere
28
6 Imaginile de mai jos reprezintă diferite poziţii ale aripilor la insecte.
Completează în caiet imaginea C cu elementele omise.
Argumentează răspunsul.

A B C

? ?

7 Grupează insectele din imaginile de mai jos.


Notează criteriile pe baza cărora ai realizat gruparea.
Cărăbuș Albină

Fluture-mahaon Buburuză
Rădașcă

Libelulă

8 Susţine printr-un argument afirmaţia de mai jos:


Starea aripilor determină eficienţa zborului la păsările călătoare.

• Animale acvatice
• Forma hidrodinamică
Structuri adaptate pentru
a corpului 2.2.
• Înotătoare locomo\ie la animalele acvatice
• Vezică înotătoare

Animalele care trăiesc permanent în apă sunt numite animale acvatice, ele
având organe adaptate pentru locomoţia în acest mediu (fig. 12). Peștii înoa-
tă cu ușurinţă datorită formei hidrodinamice (fusiforme) a corpului. Acesta este

2. Structuri de sus\inere
29
acoperit cu o piele elastică, prevăzută cu solzi și mucus, care facilitează alunecarea
prin apă. Structuri active de înot sunt înotătoarele, orientate și mișcate de muscula-
tură, cea mai puternică fiind în regiunea codală.
Înotătoarele sunt de două tipuri: perechi (înotătoarea pectorală şi cea abdominală)
şi neperechi (dorsală, anală şi codală). Cele perechi au schelet caracteristic. Ele sunt
formate din piese osoase ale centurilor scapulară şi pelviană, cu ajutorul cărora se
prind de scheletul corpului, şi din piese ale părţilor libere ale înotătoarelor (fig. 12 b).
Aceste înotătoare servesc la menţinerea echilibrului, schimbarea direcţiei şi, în tim-
pul unui înot lent, la frânare. Înotătoarele neperechi sunt pliuri ale pielii, susţinute de
raze osoase externe, care se pot închide sau deschide ca un evantai. Rolul lor constă
în menţinerea traiectoriei, coordonarea rostogolirii şi a virajelor. Înotătoarea codală
serveşte la propulsare şi la schimbarea direcţiei în timpul unui înot rapid.
Ridicarea şi coborârea în apă a unor peşti se datorează vezicii înotătoare – un
săculeţ umplut cu aer şi unit cu intestinul. Prin umplerea vezicii înotătoare cu aer,
densitatea corpului se micşorează şi peştele se ridică la suprafaţa apei. Eliminarea
aerului din vezică determină mărirea densităţii corpului şi scufundarea.
La unii peşti (de exemplu, anghilă), elasticitatea coloanei vertebrale este foarte
importantă pentru mişcarea ondulatorie a corpului. La alţii (de exemplu, ton), coloana
vertebrală este mai rigidă, în schimb înotătoarea codală e foarte dezvoltată.
Broaștele-ţestoase acvatice sunt bune înotătoare datorită membrelor late. Ele au
degetele unite și acoperite cu piele, formând adevărate „vâsle”.
Membrele anterioare, mai lungi, sunt organe de propulsie, iar cele posterioare, mai
scurte, servesc la direcţionarea deplasării.
Cașaloţii, balenele, delfinii (mamifere acvatice) au o înotătoare codală puternică, si-
tuată în poziţie orizontală, care facilitează mișcarea pe verticală. Pe parcursul evoluţiei,
membrele lor anterioare s-au transformat în înotătoare, iar cele posterioare s-au redus.

Animale acvatice

Adaptări
• Forma hidrodinamică a corpului.
• Prezenţa înotătoarelor.
• Specializarea înotătoarelor pentru propulsie și direcţionarea deplasării.

a) b) c)

Fig. 12

2. Structuri de sus\inere
30
Peștii numiţi rândunici-de-mare trăiesc în apele de supra-
faţă ale mărilor și oceanelor. Ei sunt dotaţi cu o pereche de
înotătoare pectorale foarte mari, asemănătoare unor aripi.
Când sunt în pericol, lovesc rapid apa cu înotătoarea codală în
stânga și în dreapta și se lansează deasupra apei. Apoi își desfac
înotătoarele pectorale și planează un anumit timp. Unii pești
pot plana până la 400 m, la o înălţime de 5–6 m deasupra apei.
Broasca-ţestoasă acvatică iese pe uscat numai pentru a
depune ouă în gropi, pe care le sapă în nisip cu înotătoarele
posterioare.

1 Enumeră structurile
adaptate pentru înot la
pește, în baza imaginii
de mai jos.
Notează funcţiile fiecă-
rei structuri.

2 Îmbină în careul din stânga cele 6 careuri mai mici din dreapta. Procedând co-
rect, vei descoperi pe orizontală adaptări pentru locomoţie în mediul acvatic.
M U S C R E M U C U S
Î N O O S O A S E
C O A D S I F O R M
U R A U L A T M E M B
A R E T Ă T O R A Z E
L Z I A S O F U

A B
3 Elaborează, pe baza informaţiei din
text și a imaginilor alăturate, o fișă
instructivă în care să prezinţi parti-
cularităţile structurii tonului (A) și
anghilei (B), adaptate pentru înot.

2. Structuri de sus\inere
31
4 Enumeră deosebirile și ase-
mănările dintre înotătoarele A B
delfinului (A) și ale broaș-
tei-ţestoase (B) din imagini-
le alăturate.
Prezintă rezultatele într-o
schemă comparativă.

5 Enumeră asemănările și
deosebirile dintre structu-
rile reprezentate.
Prezintă rezultatele într-o
schemă comparativă.

Înotătoare dorsală Înotătoare pectorală

6 Demonstrează printr-un experiment rolul înotătoarelor în locomoţia peștelui.


În acest scop, vei folosi un pește din acvariu, o panglică de tifon și o scândurică
de 2 cm2.
Notează:
a) ipoteza pe care ai formulat-o; b) observaţiile efectuate; c) concluziile.

7 În școala ta a fost anunţat un concurs de poezie.


Compune o poezie utilizând noţiunile de bază din textul lecţiei.
Intitulează poezia.

• Membrană interdigitală
Structuri adaptate pentru loco- • Contracţia mușchilor
2.3.
mo\ie la animalele semiacvatice • Relaxarea mușchilor

Animalele semiacvatice prezintă structuri adaptate pentru deplasare atât în


apă, cât și pe uscat (fig. 13). De exemplu, degetele membrelor posterioare sunt
unite printr-o membrană interdigitală.
Broasca are două perechi de membre. Cele posterioare, mai lungi, au forma literei
Z și sunt adaptate pentru înot și salturi pe uscat. Acest animal poate înota lent, miș-
când cele 4 membre, sau rapid, folosind în principal membrele posterioare. La înotul
rapid, propulsia este realizată de membrele posterioare, prin apăsarea apei cu mem-
branele interdigitale și întinderea bruscă a membrelor posterioare. Membrele pos-
terioare au o musculatură mai dezvoltată decât cele anterioare. Mușchii lor sunt fixaţi
pe cel puţin două oase alăturate. Contracţia și relaxarea mușchilor pun în mișcare
oasele, asigurând deplasarea corpului.

2. Structuri de sus\inere
32
Foca este un animal cu blană, care înoată rapid, având corpul fusiform, similar
unei torpile. Coloana sa vertebrală este foarte suplă, permiţând curbarea corpului în
faţă și în spate. Forma turtită a capului face posibilă scufundarea rapidă, iar stratul
de grăsime de sub piele diminuează greutatea corpului, facilitând plutirea. Membrele
anterioare s-au transformat în înotătoare, dar păstrează structura labei cu degete des-
tinse, asigurând înaintarea prin apă. Membrele posterioare, lăţite și așezate unul lângă
celălalt, se află la extremitatea inferioară a corpului și servesc drept cârmă în timpul
plutirii.
Dintre păsările acvatice, pinguinul este un înotător excelent. Aripile lui scurte au
formă de vâsle, constituind organul principal de propulsie.
Chiar dacă sunt bune înotătoare, animalele semiacvatice se deplasează cu ușurinţă
și pe uscat (cu excepţia focilor și a morselor). Capacitatea de locomoţie în două medii
de viaţă le înlesnește găsirea hranei și adăpostului și le asigură o apărare mai eficientă.

Structuri adaptate pentru


locomoţia animalelor semiacvatice

Adaptări Adaptări
• Membrele posterioare lungi, cu musculatu- • Membrele anterioare transformate
ră puternic dezvoltată, au forma literei Z. în înotătoare (în formă de vâsle).
• Degetele unite printr-o membrană interdi- • Membrele posterioare așezate la ex-
gitală. tremitatea inferioară a corpului.

Fig. 13

În ocean, otariile dorm la suprafaţa apei,


cu membrele posterioare întinse, ceea ce le
asigură plutirea.

2. Structuri de sus\inere
33
1 Completează ta-
belul utilizând in-
formaţia din textul
lecţiei și imaginile
alăturate.

Vidră Castor
Denumirea animalului Particularităţi structurale adaptate pentru înot
Broască
Pinguin
Focă
Vidră
Castor

2 Schiţează în caiet, în locul semnului întrebării, imaginea omisă.


Descrie, în baza imaginilor alăturate, mișcările broaștei, utilizând cuvintele și
expresiile:
propulsie, contracţie musculară, membre
posterioare, degete prevăzute cu membra-
nă interdigitală, înaintare, înot rapid.
?

3 Rezolvă careul.
Scrie literele corespunzătoare șirului de cifre și află denumirea unei specii de
morse ai cărei masculi au coamă.

A – mărește suprafaţa labei.


A 1 2 3 4 5 6 7 8 B – vâslele pinguinului.
B 9 10 11 12 13 C – membru de propulsie la broască.
C 14 15 16 17 18 19 20 21 22 D – tip de înot la broască fără utilizarea membrelor
D 23 24 25 26 27 anterioare.
E 28 29 30 31 32 33 E – forma capului la focă.
F 34 35 36 37 38 39 40 F – cu cât este mai multă, cu atât corpul focii e mai
G 41 42 43 44 45 46
ușor.
H G – pun oasele în mișcare.
47 48 49 50
H – tip de înot la broască, utilizând toate membrele.

47 2 29 27 40 3 9 30 48

4 Elaborează o planșă instructivă în care să prezinţi diverse structuri adaptate


pentru locomoţie la animalele semiacvatice care se întâlnesc în localitatea ta.

2. Structuri de sus\inere
34
b
5 Imaginile alăturate reprezintă
membrul anterior al balenei (a),
al pinguinului (b) și al broaș- a
tei-ţestoase acvatice (c). c
Exclude intrusul.
Argumentează răspunsul.

6 Scrie un eseu metaforic în care să prezinţi locomoţia unui animal semiacvatic


preferat.
Intitulează eseul.

7 Susţine printr-un argument afirmaţia de mai jos:


Locomoţia animalelor semiacvatice în două medii de trai joacă un rol important
în viaţa lor.

• Braţ • Articulaţie
• Antebraţ • Cartilaj
Structuri adaptate pentru
• Labă • Ligament 2.4.
• Coapsă • Tendon locomo\ia animalelor pe sol
• Gambă

Deplasarea animalelor în mediul terestru este posibilă datorită unor siste-


me speciale de locomoţie (fig. 14 b). Astfel, majoritatea vertebratelor se depla-
sează cu ajutorul membrelor formate din 3 segmente. Segmentele membrului anterior
sunt: braţul, antebraţul și laba, iar segmentele membrului posterior – coapsa, gamba
și laba.
Rigiditatea și rezistenţa membrelor sunt
asigurate de oase, care se leagă între ele cu Capsulă Muşchi
ajutorul articulaţiilor. Acestea permit miș- articulară
carea oaselor unele faţă de altele.
Articulaţiile (fig. 14 a) reprezintă îmbi- Lichid
narea a două oase, ale căror capete sunt sinovial
Cartilaj
acoperite de cartilaj. Cartilajul este umezit Membrană articular
sinovială
continuu cu un lichid vâscos, numit lichid Tendon
sinovial, care facilitează mișcarea oaselor
în articulaţie. La nivelul articulaţiei, oasele Os
Ligament
se prind între ele prin ligamente. Pe oase
sunt fixaţi mușchii, prin capetele acestora, Fig. 14 a. Structura unei articulaţii

2. Structuri de sus\inere
35
nu mite ten doa ne. Mușchii pun oasele în mișcare datorită proprietăţii de a-și schimba
lungimea. Contractându-se, ei se scurtează, iar relaxându-se – se alungesc. În timpul
contracţiei, mușchiul trage osul de care este fixat, punându-l în mișcare.
În general, la animalele care se deplasează cu ajutorul membrelor, lungimea mem-
brelor anterioare este egală cu lungimea celor posterioare. Membrele posterioare ale
animalelor care se deplasează prin salturi sunt mai lungi decât cele anterioare. Seg-
mentele membrelor posterioare (coapsa, gamba și laba) au lungimi aproximativ egale
și mușchii bine dezvoltaţi. În repaus, membrele posterioare au forma literei Z.
La animalele târâtoare (de exemplu, la șerpi), scheletul trunchiului are un rol impor-
tant în deplasare, fiind alcătuit din coloana vertebrală, de care se prind coastele. Partea
ventrală a coastelor este legată de solzii din regiunea ventrală. Contracţia mușchilor
curbează coastele ce mișcă solzii. Aceștia se sprijină pe sol și împing corpul înainte.
Sistemul de locomoţie al râmei este alcătuit din mușchi și cheţi. Musculatura e
formată din fibre musculare circulare și longitudinale, care, împreună cu pielea, con-
stituie un înveliș epitelio-muscular. Contracţia mușchilor circulari produce alungirea
corpului, iar cea a mușchilor longitudinali – scurtarea acestuia.

Structuri adaptate
Animale Animale
pentru locomoţia
cu membre fără membre
animalelor pe sol

Scheletul omului Scheletul maimuţei


Muşchi Coaste Muşchi Muşchi
circulari longitudi-
nali

Scheletul iepurelui Scheletul calului


braţ coapsă
antebraţ gambă
labă labă
Fig. 14 b

2. Structuri de sus\inere
36
➢ Șerpii au peste 200 de coaste.
➢ Omul și elefantul au aproximativ 400 de mușchi,
iar larva fluturelui-de-mătase – circa 10 000.

1 Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă.


a) Majoritatea vertebratelor se deplasează pe sol cu ajutorul ... formate din 3 segmente.
Segmentele membrului anterior sunt: ... , ... și ... , iar segmentele membrului poste-
rior – ... , ... și ... .
b) Unele vertebrate se deplasează prin târâre, de exemplu, șerpii. Scheletul trunchiului
are un rol important în deplasare, fiind alcătuit din coloana vertebrală, de care se
prind ... . Partea ventrală a coastelor este legată de solzii din regiunea ventrală. Con-
tracţia mușchilor curbează coastele, ce mișcă ... . Aceștia se sprijină pe sol și ... corpul
înainte.
c) Sistemul de locomoţie al râmei este alcătuit din ... şi cheţi. Musculatura e formată
din fibre musculare ... şi ... , care, împreună cu pielea, constituie un înveliş epitelio-
muscular. Contracţia mușchilor circulari produce ... corpului, iar cea a mușchilor lon-
gitudinali – ... acestuia.

2 Enumeră segmentele membrului pisicii din


imaginea alăturată.
Numeşte muşchiul care este mai dezvoltat A
(A sau B).
B
Indică funcţia pe care o îndeplineşte acest
muşchi în locomoţie.

3 Aranjează figurile alăturate astfel încât să


obţii schema structurii membrului anterior
la pisică.
Desenează schema în caiet.
Indică denumirile segmentelor membrului.

2. Structuri de sus\inere
37
Alungire Contracţie Alungire
4 Descrie, în baza imaginii ală-
turate, mecanismul de depla-
sare la râmă. Contracţie Alungire Recontracţie

5 Modelează, utilizând o bucată de sârmă şi


foarfeca, scheletul unui animal. Scoate în
evidenţă particularităţile structurale ale
membrelor adaptate pentru tipul de loco-
moţie specific animalului modelat.

6 Enumeră asemănările și deosebirile dintre scheletele animalelor din imagine și


particularităţile deplasării animalelor respective.

Schelet de cal Schelet de iepure

Schelet de cârtiţă Schelet de pisică

7 Alcătuiește două enunţuri în care să utilizezi termenul articulaţie.

8 Câinele tău și-a traumatizat la plimbare un membru. El se poate deplasa numai pe


3 membre.
Cum procedezi pentru a-l ajuta?

2. Structuri de sus\inere
38
• Rezistenţă întâlnită
Rela\ii ]ntre tipul de locomo\ ie
în timpul deplasării 2.5.
• Viteză [i viteza de deplasare

Peștii înoată, păsările zboară, broaștele sar, omul merge (fig. 15). Toate aces-
te forme de locomoţie necesită, pentru a se desfășura, un suport rezistent. Pen-
tru animalele terestre, acest suport este solul, pentru cele acvatice – apa, iar pentru
cele zburătoare – aerul. Rezistenţa apei la înot este, evident, mai mare decât rezistenţa
aerului la zbor. Ca urmare, animalele care se deplasează în apă au o viteză cu mult mai
mică decât cele care zboară.
În același timp,
animalele acvatice
plutesc fără a depune
vreun efort suplimen-
tar ca să evite căderea,
utilizând forţa mus-
culară numai pentru
înot. Rezistenţa apei
este învinsă datorită
formei hidrodinami-
ce a corpului.
Animalele zbură-
toare utilizează ener-
gia musculară nu
numai pentru a se
deplasa, ci şi pentru
a evita căderea. For-
ma aerodinamică a
corpului le permite să
învingă rezistenţa ae-
rului.
Animalele terestre
trebuie să învingă for-
ţa de frecare cu solul,
greutatea corpului,
precum şi rezistenţa Fig. 15. Tipuri de locomoţie la animale
aerului, în condiţiile
unei viteze mari. Ele reduc aceste forme de rezistenţă prin diferite modalităţi de
locomoţie: mers, alergat, sărit. Bunăoară, animalele săritoare îşi propulsează corpul
înainte după o serie de paşi, reducând la minimum contactul permanent cu solul.

2. Structuri de sus\inere
39
În cazul deplasării prin târâre, frecarea cu solul este forţa de rezistenţă ce se opune
mişcării. Pentru a o învinge, animalele înaintează prin ondulaţii. Adaptarea la un
anumit tip de locomoţie determină modificări ale membrelor: aripile – la animalele
zburătoare şi înotătoarele – la cele acvatice. Deşi, aparent, aceste membre sunt diferite,
ele au acelaşi plan de organizare structurală.
În funcţie de mediile de viaţă şi modalităţile de locomoţie, animalele se deplasează
cu viteze diferite.

Viteza de contracţie a muşchilor


nu este aceeaşi la toate animalele.
Oricât şi-ar dori leneşul să coboare
din copac la fel de repede ca
veveriţa, el nu va reuşi, deoarece
viteza de contracţie a muşchilor
săi este foarte mică.

1 Completează în caiet tabelul cu viteza de deplasare a animalelor din imaginea


de mai jos.
0 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200

Denumirea animalului Viteza de deplasare (km/oră)

2. Structuri de sus\inere
40
2 Bifează, în coloana A, dacă afirmaţia este adevărată sau, în coloana F, dacă este
falsă. Notează datele în caiet.

1. Structura membrului anterior la animalele vertebrate are acelaşi A F


plan de organizare. 1
2. Păsările se menţin în aer datorită formei aerodinamice a corpului. 2
3. În deplasarea animalelor prin târâre, frecarea cu solul este o forţă 3
de rezistenţă.
4
4. Cea mai mare viteză de deplasare o dezvoltă animalele acvatice.
5
5. Viteza cu care se deplasează animalul depinde de tipul de locomoţie.

3 Stabileşte în cât timp vor ajunge de la Chişinău la Soroca animalele din ima-
gine, dacă se vor deplasa cu viteza maximă.

Chişinău
Soroca

4 Compune un text în care să evidenţiezi factorii ce determină viteza de deplasare


a animalelor.
5 Doi colegi discută aprins o situaţie. Unul spune că viteza de deplasare a animalelor
acvatice este mai mică decât cea a animalelor zburătoare, deoarece dimensiunile
bazinului acvatic sunt mai mici decât cele ale spaţiului aerian. Celălalt coleg îl
contrazice, spunând că alta este cauza.
Cine dintre cei doi colegi are dreptate?
Argumentează răspunsul.
10

6 Alcătuieşte o nomogramă cu
8
care să determini în cât timp
poţi ajunge, deplasându-te în-
6
călecat pe cal, de la Chişinău
până la Hânceşti, Orhei, 4
Soroca, Bălţi, Cimişlia.
Află din surse suplimentare 2
cum se elaborează o nomo-
gramă.
20 40 60 80 100 120 140

2. Structuri de sus\inere
41
3. Sisteme de coordonare [i integrare
a organismelor ]n mediu

• Analizator • Orientare
3.1.
Orientarea [i comunicarea • Comunicare • Semnale
la animale [i la om • Limbaj • Cuvinte

Mediul ambiant ne provoacă zilnic o mare varietate de senzaţii: de lumină


și umbră, de sunete și culori, de miresme, de mângâiere și durere, de rece și
cald etc.
Natura ne încântă cu verdele câmpiilor, albastrul cerului, smaraldul mărilor, cânte-
cul privighetorii, foșnetul frunzelor, ţipătul acvilei, aroma pâinii calde, mirosul lăcră-
mioarelor, dulcele mierii, recele zăpezii, netezimea sticlei etc.

Spre sursa
După stele Prin ecolocaţie După miros de căldură

Scoarţa
cerebrală Receptor
Orientare Comunicare
Căi
nervoase

Prin cântec Prin licărire Prin poziţia cozii Prin atingere

Fig. 16. Modalităţi de orientare și comunicare la animale

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


42
Toate aceste senzaţii pe care le are omul se datorează acţiunii comune a organelor
de simţ (receptori), scoarţei cerebrale (centrul nervos) și căilor nervoase. (Acestea
stabilesc legătura dintre organele de simţ și scoarţa cerebrală.)
Fiecare organ de simţ recepţionează anumiţi stimuli. Astfel, ochiul percepe forme,
mărimi, culori; urechea – sunete; nasul – mirosuri; limba – gusturi, iar pielea – tact,
presiune, durere, temperatură.
Organele de simţ pot deosebi nuanţe ale stimulilor. De exemplu: roșu de verde,
cald de rece, amar de dulce etc. Acest proces se numește analiză, iar organele implica-
te în procesul de analiză (organul de simţ, căile nervoase și scoarţa cerebrală) consti-
tuie un sistem denumit analizator.
Cu ajutorul analizatorilor, organismele recepţionează informaţie, integrându-se în
mediu prin orientare, comunicare și adaptarea comportamentelor (fig. 16).
Orientarea este procesul prin care animalele și omul recunosc anumite aspecte ale
mediului. Prin orientare, animalele își recunosc căile de migraţie, drumul spre adă-
post, teritoriul, găsesc hrană, se apără de dușmani etc.
Comunicarea este actul de emitere și recepţionare a mesajelor prin semnale.
Semnalele se referă la însușiri ale obiectelor și fenomenelor din natură, importante
pentru viaţa organismului. Semnalele sunt recepţionate de organele de simţ.
Prin semnale, animalele își atrag partenerii, anunţă prezenţa dușmanilor, își expri-
mă frica sau furia, își delimitează teritoriul, anunţă prezenţa hranei etc.
În procesul de comunicare, omul recepţionează și transmite mesaje prin semnale și
limbaj, care poate fi exprimat nonverbal (gestual) sau verbal (prin cuvinte).
Cuvântul are calitatea de a înlocui toate celelalte semnale din natură. Însușirea
cuvântului constă în semnificaţia pe care o are, și nu în modul în care este pronunţat.
Exprimarea prin cuvinte formează limba. Aceasta are un rol important în integrarea
omului în societate. Pentru animale, cuvintele sunt semnale. Animalele reacţionează
nu la semnificaţia cuvântului, ci la sonoritatea lui.

Unele păsări (de exemplu, măcăleandrul euro-


pean) se pot orienta și în nopţile noroase. Specialiștii
consideră că, în acest caz, drept reper de orientare
servește câmpul magnetic al Pământului.

1 Desenează în caiet dreptunghiurile de mai jos și scrie în ele părţile componente


ale unui analizator.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


43
2 Notează în caiet schema din imaginea B.
Scrie în locul cifrelor și literelor noţiunile corespunzătoare.
Orientează-te după imaginea A.

organ de A B 1
miros
ochi 2
organ 3
gustativ 4

a b
culoare
c e f
miros
gust d
formă
Simţuri

3 Corelează informaţia din coloana A cu imaginea corespunzătoare din coloa-


na B. Notează datele în caiet.

A B
1) Acest animal își modifică culoarea tegumentului a)
în funcţie de condiţiile de mediu. El poate fi de
culoare verde-deschis cu nuanţe de albastru în
condiţii de căldură, lumină sau în stare de rela-
xare. b)

2) În pielea unor amfibieni sunt prezente glande ce


secretă substanţe toxice. Acestea sunt eliminate
ca reacţie de apărare împotriva dușmanilor.

3) Este un animal adaptat la schimbări bruște de


c)
temperatură. Are corpul acoperit cu păr lung,
excretează urină cu o cantitate concentrată de
uree și cu puţină apă. Cantitatea de apă din corp
este reglată de cocoașă (depozit de grăsime).
d)
4) Își detașează coada când este în pericol. Coada
continuă să se zbată, derutând prădătorul, în
timp ce animalul reușește să se ascundă.

4 Elaborează o fișă ilustrativă pentru colegul tău de bancă, în care să reprezinţi


un analizator al unui animal, stimulii pe care-i percepe și rolul acestui analiza-
tor în viaţa animalului.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


44
5 Imaginile reprezintă poziţia ierarhică a lupilor în haită.
Desenează în caiet un dreptunghi și schiţează în el imaginea care lipsește.
Denumește poziţia fiecărui lup în haită, din punctul tău de vedere.

1. Ariciul se face ghem.


2. Berzele pleacă în ţările calde.
3. Zebra scoate un sunet de alarmă.
6 Reunește în grupuri de câte
4. Privighetoarea cântă.
3 expresiile alăturate.
5. Șarpele detectează prada pe întuneric.
Indică criteriul în baza căruia
6. Păunul își etalează coada.
ai realizat fiecare grupare.
7. Vulpea se preface moartă.
8. Cerbii se bat.
9. Câinii se reîntorc acasă de la distanţe mari.

7 Generalizează într-o expresie comportamentul pinguinilor.

START COLONIE

8 Părinţii ţi-au dăruit un căţeluș la ziua ta de naștere.


Ce condiţii vei crea pentru a-i forma un comportament adecvat la locul lui de trai?
Argumentează răspunsul într-un text de cel puţin 1/2 pagină.

• Ochi simpli • Acuitate Particularit=\i ale organului


• Ochi compuși • Câmp vizual 3.2.
vizual la animale

Ochiul este organul vederii prin care organismele recepţionează cea mai
mare cantitate de informaţie din mediu (circa 90 %). Ochiul are capacitatea de
a recepta lumina.
Unele animale au organe sensibile la lumină, acestea fiind situate pe toată suprafaţa
corpului (de exemplu, la râmă) sau numai pe partea posterioară (de exemplu, la lipi-
tori). Prin astfel de „ochi”, aceste animale deosebesc lumina de întuneric.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


45
Majoritatea animalelor au ochi adevăraţi. Numărul, dimensiunea și poziţia ochilor
diferă de la un animal la altul (fig. 17). Astfel, ochii melcului sunt așezaţi pe vârful
tentaculelor lungi; la cambulă, ochii se află pe o singură parte a capului; peștii, amfi-
bienii, reptilele, precum și majoritatea păsărilor și a mamiferelor au ochii așezaţi pe
ambele părţi ale capului, iar la om și la anumite animale, ei sunt situaţi în partea din
faţă a capului.
Dimensiunea ochilor diferă de la o specie la alta sau chiar la același individ. De
exemplu, caracatiţa și calmarul au ochiul stâng mai mare decât cel drept.
Numărul ochilor variază în cazul fiecărei grupe de animale. Astfel, libelula are 2
ochi, musca – 5, păianjenul – 8, iar hateria (șopârlă fosilă vie din Noua Zeelandă) are
3 ochi.
Cu ajutorul ochiului, animalele și omul descoperă contururi, spaţii, dimensiuni,
culori (fig. 17).

Așezare Număr Tipuri

Aspecte ale ochiului

Aspecte ale vederii

Culori Distanţe Câmp vizual

Fig. 17. Particularităţi ale organului vizual la animale

Omul și animalele percep în mod diferit o anumită culoare. Bunăoară, trandafirul


alb, pentru albină, este albăstrui; fragii roșii, pentru păsările de pădure, sunt verzi; pa-
pucii galbeni, pentru pisică, sunt gri. Broaștele-ţestoase și crocodilii nu percep culo-
rile albastru și violet, astfel că cerul, pentru aceste animale, este negru. Mulţi gândaci
și fluturi nu observă culoarea roșie; elefanţii, rinocerii, râșii, pumele și leoparzii nu
deosebesc culorile, vederea lor percepe doar culorile alb și negru.
Desigur, pentru a se integra în mediu, nu este suficient doar ca animalele să perceapă
culorile; o mare importanţă are capacitatea ochiului de a distinge clar obiectele apro-

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


46
piate și cele aflate la distanţă. Însușirea organelor vederii de a identifica elemente mici
ale obiectelor situate la distanţă se numește acuitate vizuală. Cu cât mai mare este
distanţa la care sunt distinse clar obiectele, cu atât acuitatea vizuală este mai mare.
Râmele și lipitorile nu au acuitate vizuală; muștele văd la distanţa de 0,5 m; libelulele –
la 1,5 m, peștii, șerpii și șopârlele – la distanţa de 5–10 m. Mamiferele și oamenii văd
mult mai departe, însă acuitatea lor vizuală nu se compară cu cea a păsărilor răpitoare.
Diferite vieţuitoare văd lumea în mod diferit. Astfel, animalele care au ochii așezaţi
în partea din faţă a capului (ca la om) văd cu ambii ochi același peisaj (din faţă). Pen-
tru a vedea în spate, ele întorc capul. Peștii, amfibienii, reptilele și majoritatea păsări-
lor și mamiferelor au vedere diferită. Deoarece ochii lor sunt situaţi pe ambele părţi
ale capului, în faţa fiecărui ochi se deschide un câmp vizual aparte. Câmpul vizual
reprezintă ansamblul punctelor din spaţiu pe care ochiul le poate percepe atunci când
ochiul este imobil. Așezarea laterală a ochilor oferă acestor animale o vedere circulară,
dar nu le permite să vadă ce se întâmplă deasupra și dedesubtul lor. În schimb libelula,
ai cărei ochi ocupă o jumătate din cap, poate vedea în faţă, în sus, în jos și în părţi fără
a întoarce capul.
Structura ochilor este și ea diferită. Unele animale (de exemplu, musca, racul, flu-
turele etc.) au ochi compuși, alcătuiţi din ochi simpli, care au o structură proprie.
Astfel, fiecare ochi simplu percepe numai o mică parte din obiectul sau din spaţiul
privit. Împreună, ochii simpli percep imaginea integrală, ei având o vedere mozaicală.

Fiecare ochi al libelulei este compus din 28 000 de


ochi simpli. Ochii compuși sunt mai evoluaţi decât
ochii omului și ai vulturului.

1 Descrie particu-
larităţile ochiu-
lui și ale vederii
la animalele din
imaginile alătu-
rate.
Libelulă Cambulă Machiu

2 Prezintă într-o diagramă acuitatea vizuală la libelule, pești, șerpi, șopârle, ma-
mifere, păsări răpitoare.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


47
3 Determină-ţi câmpul vizual utilizând următorul algoritm:
✓ Notează un punct la mijlocul unei foi albe de hârtie.
✓ Lipește vârful nasului de punctul notat și privește numai înainte.
✓ Apropie din toate direcţiile un creion colorat spre punctul fixat.
✓ Notează un punct pe hârtie în momentul în care îl observi cu ochiul drept.
✓ Unește toate punctele și vei obţine câmpul vizual pentru ochiul drept și
culoarea respectivă.
✓ Repetă procedeul pentru ochiul stâng.
✓ Determină câmpul vizual al ochilor pentru 3 culori.
✓ Compară câmpul tău vizual cu cele ale colegilor.
✓ Interpretează rezultatele.

4 Calculează, pe baza textului de mai jos, distanţa la care vulturul vede literele
din carte.
Imaginează-ţi că ești în curte și citești o carte. În acest timp, un coleg de la
etajul 5 strigă de la balcon:
– Ce citești?
În loc de răspuns, tu îi arăţi pagina și-i spui:
– Citește singur!
– Aș citi, dacă aș fi vultur, chiar și de la etajul 25.

5 Compară, pe baza rezultatelor obţinute la exerciţiul precedent, acuitatea vizu-


ală a vulturului cu cea a omului.
Reprezintă grafic datele.

6 Elaborează modelul unui ochi compus și prezintă produsul.

7 Argumentează următoarea afirmaţie:


Ochii compuși sunt mai evoluaţi decât ochii simpli.

• Cornee • Sclerotică
Particularit=\i structurale • Cristalin • Iris
3.3. [i func\ionale ale organului • Retină • Pupilă
vizual la om • Coroidă • Acomodare

Dacă privești prin geam, vezi mașini, case, arbori, oameni etc. Toate acestea
le vezi deoarece ele reflectă razele de lumină. Sticla ferestrei, fiind transpa-
rentă, permite trecerea razelor de lumină în cameră. Dacă stai cu spatele la geam și
privești o foaie de hârtie printr-o lupă, vezi, în dimensiuni mici, imaginea răsturnată
a ferestrei și a tot ceea ce se întâmplă în afara ei.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


48
Organe anexe Glob ocular

Cornee Sclerotică
Glande lacrimale
Iris
Sprâncene Coroidă
Pupilă Pată galbenă (maculă)
Umoare Nerv optic
Gene apoasă Pată oarbă
Cristalin Retină
Corp
vitros Celule cu
bastonaşe
Celule cu
conuri

Fig. 18. Structura organului vizual la om

Lentila a focalizat imaginea, a adunat și a transmis pe o foaie de hârtie un spaţiu mare


al lumii înconjurătoare. Același lucru se întâmplă și în ochi. Razele de lumină, reflectate
de obiectele din jur, pătrund în ochi și străbat mediile transparente: corneea, cristalinul,
umoarea apoasă și corpul vitros. Acestea alcătuiesc sistemul optic al ochiului (fig. 18).
Părţile de bază ale ochiului sunt corneea și cristalinul, care concentrează, ca două
lentile convergente, razele de lumină, și retina – suprafaţa pe care se focalizează ima-
ginea (fig. 18). Retina formează sistemul receptor al ochiului; ea conţine celule (recep-
tori) specializate, sensibile la lumină și fibre nervoase, care transmit imaginea până
la scoarţa cerebrală. Celulele receptoare au forme de bastonașe și conuri. Conurile
deosebesc culorile, contururile clare și elementele fine ale obiectelor, dacă acestea sunt
iluminate intens. Astfel, conurile sunt adaptate la vederea de zi (diurnă). Pe retină
există o zonă cu o concentraţie maximă a celulelor cu conuri, numită pată galbenă
(maculă). Aici este proiectată imaginea. O altă zonă, în care nu există celule receptoa-
re, se numește pată oarbă. De aici ies fibrele nervoase care pleacă spre scoarţa cerebra-
lă. Bastonașele sunt adaptate atât la vederea de zi, cât și la cea de noapte (nocturnă).
Ele percep doar intensitatea luminii, vederea fiind difuză și neclară.
Este clar de ce zebrele, elefanţii, rinocerii și animalele nocturne văd lumea încon-
jurătoare ca într-un film alb-negru: retina lor conţine doar bastonașe. În același timp,
unele păsări, rozătoare, șopârle, care văd foarte bine ziua, orbesc în amurg, deoarece
retina lor conţine doar celule cu conuri. Retina omului conţine ambele tipuri de ce-
lule – conuri și bastonașe –, ceea ce-i permite să vadă atât ziua, cât și noaptea. Retina
este o membrană internă care căptușește partea posterioară a globului ocular; ea este
acoperită cu o membrană de culoare brună-închis, puternic vascularizată – coroida –,
cu rol important în nutriţia ochiului. Coroida continuă în partea anterioară cu irisul.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


49
La exterior, globul ocular este acoperit de sclerotică – o membrană fibroasă de cu-
loare albă (formează albul ochiului), cu funcţie de protecţie. În partea anterioară a
ochiului, sclerotica continuă cu corneea.
O calitate interesantă a ochilor este culoarea lor, care se datorează irisului – o
membrană circulară subţire, care conţine pigmenţi. Dacă pigmenţii sunt în cantitate
mică, ochii au o culoare deschisă; dacă densitatea pigmenţilor este mare, ochii sunt
negri. Există ochi albaștri, verzi, căprui, cenușii. În mijlocul irisului se găsește un ori-
ficiu, numit pupilă, prin care lumina pătrunde în ochi. Dacă intensitatea luminii este
mică, pupila se mărește și permite trecerea unei cantităţi mai mari de lumină, pentru
a vedea mai bine. La o intensitate mare de lumină, pupila se contractă, pentru a pre-
veni orbirea. Ochiul vede clar obiecte situate la diferite distanţe. Această însușire se
datorează elasticităţii cristalinului, care se poate bomba și alungi, proprietate numită
acomodare.
Astfel, elementele structurale ale ochiului și funcţiile lor alcătuiesc un sistem vizual
complex, prin intermediul căruia organismul se integrează în mediul ambiant.

La om, pupila este rotundă, iar la animale prezintă aspecte diferite. La șerpi, are
forma unei crăpături înguste (fantă), la peștii zburători are formă de semicerc,
la unele specii de antilope are formă de inimă, iar la capre este pătrată.
Sensibilitatea retinei la lumină este foarte mare. Savanţii au determinat că la
o transparenţă absolută a aerului ochiul poate distinge lumina unei lumânări
la o distanţă de 200 km.

11 10 9
1

1 Scrie în caiet denumirile părţilor 2


componente ale ochiului din ima- 3 8
ginea alăturată, corespunzător ci- 4
frelor.
5
6
7

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


50
2 Notează tipurile de celule receptoare de pe retină la organismele din imaginile
de mai jos și descrie particularităţile vederii acestora.

3 Efectuează un experiment împreună cu colegul tău de bancă, pentru a eviden-


ţia procesul redat în imaginile de mai jos.
Alcătuiește algoritmul experimentului.
Formulează concluzii.

Pupilă mică Pupilă mare

4 Analizează imaginile de mai jos.


Enumeră asemănările dintre mecanismul de funcţionare a sistemului optic al
ochiului și cel al aparatului de fotografiat.
Descrie principiul de funcţionare a aparatului de fotografiat.

A Ochi B Aparat de fotografiat

5 Scrie un text din 5–7 propoziţii, în care să evidenţiezi importanţa organelor


anexe pentru ochi.
Intitulează textul.

6 Argumentează afirmaţia:
Formele misterioase ale petalelor, nuanţele deosebite ale culorilor bucură ochiul
ziua, iar noaptea acestea devin difuze și neclare.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


51
• Conjunctivită • Antrenare
Igiena organului
3.4. • Activitate • Pauză de relaxare
vizual la om • Sănătate • Oboseală

Organele de simţ sunt „porţile” prin care organismul comunică și inte-


racţionează cu lumea înconjurătoare. O integrare armonioasă în mediu se rea-
lizează numai atunci când organele de simţ sunt sănătoase. Uneori, apar stări care
tulbură funcţionarea normală a acestor organe.
De exemplu, în timpul pregătirii temelor, vizionării programelor TV sau al jocului
îndelungat pe computer ochii obosesc. Această stare este provocată de oboseala muș-
chilor oculari. Ochiul uman are 6 mușchi inseraţi pe sclerotică. Contracţia și relaxarea
mușchilor respectivi, care mișcă globul ocular, determină direcţia privirii: înainte, în
sus, în jos, în stânga, în dreapta sau împrejur. Pentru a preveni oboseala, se recoman-
dă să antrenăm mușchii prin anumite exerciţii. De exemplu, stând în faţa geamului,
privești succesiv un obiect situat la depărtare și altul așezat pe pervaz. Exerciţiul se
efectuează de 2–3 ori pe zi, câte 3–5 minute.
Vederea poate fi afectată dacă se practică cititul în mijloacele de transport, în pozi-
ţie culcată, la lumina slabă sau prea puternică etc. (fig. 19 a).
Pentru a preveni îmbolnăvirea ochilor, trebuie să respectăm unele reguli: citește și
scrie la masa de scris; ţine cartea și caietul la o distanţă de 20–30 cm de ochi; ilumina-
rea trebuie să fie optimă; sursa de lumină trebuie să se afle în partea stângă; întrerupe
scrisul sau cititul prin pauze de relaxare a ochilor (3–5 minute după fiecare oră).
Uneori, în ochi nimeresc musculiţe, particule de praf sau alte corpuri mici. Ele
pot fi înlăturate cu o batistă curată sau cu o bucată de tifon umezite. Dacă în ochi
nimeresc accidental așchii, sârme sau alte obiecte ascuţite, care produc leziuni grave
(fig. 19 b), nu se recomandă atingerea ochiului. Pe el se aplică un bandaj steril și bol-
navul este transportat la medic.
În urma unor lovituri la ochi, pot apărea contuzii. În acest caz, se aplică o compresă
curată cu apă rece. Dacă în ochi nimeresc substanţe acide sau bazice (de exemplu, var)
(fig. 19 c), ochiul se spală cu un jet de apă rece timp de 15–20 de minute, după care
este obligatorie consultarea medicului.
La începutul verii, unor copii li se înroșesc și li se inflamează ochii, având mâncă-
rime (prurit). Este o reacţie alergică la contactul mucoasei ochiului (con junc tiva) cu
Fig. 19
Factori de risc

a) Fizici b) Mecanici c) Chimici d) Biologici

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


52
particulele microscopice de polen ce plutesc în aer, producând conjunctivită alergică.
În afară de aceasta, există și conjunctivită infecţioasă, produsă de bacterii (fig. 19 d),
praf sau de anumite substanţe chimice.
Aceste afecţiuni pot fi tratate numai de medicul specialist.
Unele persoane nu pot deosebi culoarea roșie de cea verde. Acest defect al vederii
se numește daltonism. Persoanele care suferă de daltonism nu pot practica profesii în
care semnalizarea în culori are un rol prioritar.
La unele persoane, globul ocular este mai alungit sau mai turtit decât în stare
normală (fig. 20). Într-un ochi mai alungit focalizarea luminii are loc în faţa retinei.
În acest caz, obiectele sunt văzute clar doar fiind apropiate de ochi. Această patologie
a vederii se numește miopie și se corectează purtând ochelari cu lentile biconcave (di-
vergente). Într-un ochi mai turtit decât în stare normală, focalizarea luminii are loc în
spatele retinei. În acest caz, obiectele pot fi văzute clar prin îndepărtarea lor de ochi.
Defectul de vedere respectiv se numește hipermetropie și se corectează prin folosirea
ochelarilor cu lentile biconvexe (convergente).
Defectul de vedere poate fi determinat doar de medicul specialist (oftalmolog); tot
el recomandă ochelari corespunzători pentru corectarea vederii.

Glob ocular normal Glob ocular alungit Glob ocular turtit


Fig. 20. Particularităţi ale globului ocular

Știi că distanţa mini- Vârsta (ani) 10 15 20 30 40 50 60 75


mă de vedere la om
Distanţa (cm) 7 8 10 14 25 40 100 500
depinde de vârstă?

1 Enumeră regulile pe care trebuie să le respecţi în timpul cititului.

2 Scrie în caiet cifrele corespunzătoare afirmaţiilor din tabelul de mai jos.


Notează Da pentru enunţurile corecte și Nu pentru cele incorecte.
DA NU 1 Distanţa optimă dintre ochi și carte în timpul cititului este de circa 40 cm.
DA NU 2 În timpul scrisului, lumina trebuie să cadă din stânga.
DA NU 3 Privirea la distanţă obosește ochii.
Când scriem sau citim, trebuie să facem pauze de relaxare a ochilor după
DA NU 4
fiecare oră.
În caz de contuzie la ochi, se recomandă aplicarea compreselor cu apă
DA NU 5
caldă.
Dacă în ochi au nimerit câteva picături de acid, se recomandă spălarea cu
DA NU 6
un jet de apă rece timp de 15–20 de minute.
DA NU 7 Curenţii de aer rece pot provoca inflamaţia conjunctivei.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


53
A B

3 Scrie în caiet denu-


mirea tipului de
ochi din coloana A.
Corelează imagini-
le din coloana A
cu tipul de lentile
folosite pentru
corecţia vederii din
coloana B.

4 Testează-ţi vederea privind culorile.


Procedează conform algoritmului de mai jos.
✓ Privește cu ochiul drept (ochiul stâng e închis)
imaginea alăturată.
✓ Notează în caiet ceea ce vezi.
✓ Procedează la fel cu ochiul stâng.
✓ Compară datele tale cu cele ale colegilor.
✓ Formulează concluzii despre vederea ta cro-
matică.

5 Scrie în caiet cuvântul intrus.


Argumentează răspunsul.

A B
Alcool etilic Fum
Oţet de masă Praf
Apă de var Bacterii
Lumină puternică Nisip
Praf Așchii

6 Schiţează planul unei săli de clasă în care să existe condiţii optime pentru igie-
na organului vizual.

7 Pentru a preveni oboseala ochilor în timpul orelor, în sala de clasă trebuie cre-
ate anumite condiţii.
Stabilește dacă sala de clasă în care înveţi corespunde cerinţelor pentru activi-
tatea ochilor.
Argumentează răspunsul într-un text laconic.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


54
• Semnale sonore Particularit=\i ale organului
• Organ auditiv 3.5.
auditiv la animale

Animalele și omul se orientează în mediul înconjurător și comunică prin


intermediul semnalelor sonore. Acestea sunt vibraţii ale aerului (unde sono-
re), care au o anumită intensitate, amplitudine și ritm. Se disting sunete slabe, intense,
înalte, joase, ritmice, melodioase, zgomote.
În calitatea lor de semnale, sunetele au semnificaţie diferită.
Bunăoară, în cazul vorbirii, la om, tonalitatea vocii, ritmul vorbirii, melodicitatea
sunetelor au un rol important în comunicare, în conferirea unei semnificaţii cuvântu-
lui rostit. Urechea omului este capabilă să perceapă undele sonore cu o vibraţie între
16–20 și 30 000 cicli/sec. (Hz – hertz).
E ușor să auzi un sunet? Pentru aceasta, trebuie să ai un organ auditiv complex.
Animalele care nu sunt dotate cu un astfel de organ sunt surde (de exemplu, șerpii).
Aceștia se retrag la apropierea omului nu pentru că-i aud pașii, ci pentru că percep
vibraţiile solului. Sunt lipsiţi de organ auditiv și păianjenii, melcii, meduzele, viermii,
stelele-de-mare etc. Totuși majoritatea animalelor au organe auditive complexe, care
le permit să audă orice foșnet, să reacţioneze la cel mai mic zgomot. De aceea, este di-
ficil să te apropii neobservat de păsări, de șopârle sau mamifere. Un auz bine dezvoltat
au animalele carnivore, îndeosebi cele nocturne. Astfel, bufniţa prinde ușor șoareci în
întuneric. Și mai fin este auzul liliecilor, care îi ajută să se orienteze și să-și găsească
hrana. Ei percep sunetele cu vibraţii mai mari de 30 000 Hz. Liliecii emit permanent
sunete de înaltă frecvenţă, care, ciocnindu-se de obstacole și de insecte, se reflectă
sub formă de ecou, pe care îl captează urechile lor mari și sensibile. Astfel, liliacul
determină, după ecou, depărtarea și direcţia obstacolelor și ale insectelor (proces nu-
mit ecolocaţie). Prin ecolocaţie, liliecii își găsesc cuiburile, zboară cu ușurinţă printre
cablurile electrice și arbori.
La diferite animale, organele auditive au structură diferită şi se găsesc în locuri
diferite; la greieri, organele auditive sunt localizate pe membrele anterioare, la raci –
la baza antenelor mici, iar la delfini – pe maxilar. La peşti, reptile, păsări şi mamifere,
organul auditiv este localizat în cap şi se aseamănă mai mult sau mai puţin cu organul
auditiv la om. Astfel, peştii au doar ureche internă, amfibienii şi reptilele – internă şi
medie, iar la păsări apare şi urechea externă, formată dintr-un conduct auditiv redus.
Cea mai complexă ureche o au mamiferele, ea fiind alcătuită din 3 părţi: urechea ex-
ternă, urechea medie și urechea internă.

1 Citește textul lecţiei utilizând tehnica SINELG.


Completează în caiet tabelul de mai jos.
Ştiam înainte Am aflat din text Contravine informaţiei Nu-mi este clar, am
de a citi textul. și accept. pe care o aveam. nevoie de documentare.
✓ + – ?

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


55
2 Scrie, conform dicţionarului, sensul cuvintelor evidenţiate în text și al altor
cuvinte pe care nu le cunoști.

3 Întocmește o listă de recomandări pentru cei care doresc să se odihnească în


pădure fără a afecta sistemul auditiv al animalelor.

4 Notează cel puţin 3 situaţii în care să evidenţiezi rolul organului auditiv în sup-
ravieţuirea animalelor.

5 Alcătuiește 2 fraze în care să reflecţi importanţa sistemului auditiv la animale.

6 Formulează un argument prin care să susţii părerea ta referitor la necesitatea


studierii acestei teme în școală.

• Ureche externă • Nicovală


• Ureche medie • Scăriţă
Particularit=\i structu- • Ureche internă • Fereastră ovală
3.6. rale [i func\ ionale ale • Pavilion • Fereastră rotundă
• Conduct auditiv • Melc
organului auditiv la om • Timpan • Perilimfă
• Ciocan • Endolimfă
Ure die

Ureche externă Ureche internă utriculă


me
che

a) Scăriţă

Ciocan Nicovală b) saculă


Pavilion
al urechii Canale semicirculare
Nerv vestibular
Nerv
Conduct Melc auditiv
auditiv
1 c)
Timpan
1
Fereastră rotundă
1-1
d)
Trompa lui Eustachio

Fig. 21. Structura organului auditiv la om

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


56
La om, ca și la mamifere, urechea este alcătuită din 3 părţi: urechea exter-
nă, urechea medie și urechea internă (fig. 21 a). Urechea externă este formată
din pavilion, care captează sunetele, și conductul auditiv – un tub ce conduce sunete-
le. Conductul auditiv este căptușit cu piele, în care se află glande ce produc cerumen.
Dacă nu respectăm igiena, cerumenul poate astupa conductul auditiv. Timpanul este
o membrană care vibrează la contactul cu undele sonore. El face legătura cu urechea
medie, ce are mărimea unei pastile de aspirină. Spre exterior, urechea medie este măr-
ginită de timpan, iar spre urechea internă – de două membrane vibratoare: fereastra
ovală și fereastra rotundă. Urechea medie este plină cu aer atmosferic și comunică,
printr-un tub (trompa lui Eustachio), cu nazofaringele. La fiecare înghiţitură pe care o
facem, prin trompa lui Eustachio pătrunde aer atmosferic în urechea medie, egalând
presiunea din ureche cu cea din afară.
În urechea medie se află 3 oscioare articulate între ele: ciocanul, nicovala și scăriţa
(fig. 21 a). Acest lanţ de oscioare se sprijină, prin ciocan, de timpan, iar prin scăriţă –
de fereastra ovală a urechii interne. Oscioarele din urechea medie preiau vibraţiile de
la timpan și le transmit urechii interne, formată dintr-un labirint osos, care adăposteș-
te un labirint membranos. Între labirintul osos și cel membranos se găsește un lichid
apos, numit perilimfă. Labirintul membranos este plin cu un lichid, numit endolimfă.
Labirintul membranos este alcătuit din 2 camere care comunică între ele – utricula și
sacula (fig. 21 b) –, 3 canale semicirculare, orientate în cele 3 direcţii ale spaţiului, și
un melc membranos (fig. 21 c). Canalele semicirculare, utricula și sacula au un rol im-
portant în menţinerea echilibrului. Melcul membranos (un con răsucit în spirală) este
o parte componentă a organului auditiv. Aici se găsesc receptorii pentru perceperea
vibraţiilor, care sunt asemenea unor strune întinse transversal în tot lungul melcului
(fig. 21 d). Numărul lor este mai mare de 20 000 și fiecare „strună” percepe anumite
sunete, pe care le transmite prin nervul auditiv (fig. 21 a) la scoarţa cerebrală. Aceasta
analizează impulsurile nervoase, le interpretează și produce senzaţii de auz. În felul
acesta, sunetele primesc semnificaţii importante în comunicare.

4 10 11 12
6
5
1 Desenează în caiet careurile de 15
mai jos. 1
Completează-le cu denumirile
2
părţilor componente ale urechii,
corespunzător cifrelor din ima- 3
gine. 14

7 8 9 13
1
Urechea
externă

2
3

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


57
4
Urechea 5
6
medie

7
8
9

10
11
12
Urechea
internă

13
14
15

2 Descrie modul în care se formează senzaţia de auz, utilizând cuvintele:


vibraţie, aer, perilimfă, endolimfă, organ auditiv, receptor, nerv auditiv, scoarţă
cerebrală etc.

3 Determină-ţi experimental acuitatea auzului.


Procedează conform algoritmului de mai jos.
Stabilește acuitatea auzului pentru urechea dreaptă:
✓ Astupă urechea stângă cu o bucată de vată.
✓ Așază-te pe un scaun astfel încât urechea dreaptă să fie orientată spre un coleg.
✓ Ascultă ceea ce-ţi șoptește colegul de la diferite distanţe. (Colegul îţi va șopti cuvinte
începând de la cea mai mare distanţă din clasă, apropiindu-se treptat de urechea ta.)
✓ Spune când auzi clar cuvântul. (Colegul va nota distanţa de la ureche până la locul
respectiv.)
✓ Determină acuitatea auzului pentru urechea stângă pe baza aceluiași algoritm.

Compară: a) acuitatea auditivă a urechii stângi cu cea a urechii drepte;


b) acuitatea ta auditivă cu cea a colegului.
Prezintă grafic rezultatele.
Formulează concluzii privind acuitatea propriului auz.

4 Se știe că urechea medie este unită cu nazofaringele prin trompa lui Eustachio.
Notează în caiet aspectul pozitiv și cel negativ ale acestei legături.

5 Scrie un eseu despre instrumentele muzicale pe care le-ai putea construi pe


baza structurii și funcţiei urechii și despre modul de utilizare a acestor instru-
mente.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


58
6 Argumentează afirmaţia:
Beethoven avea ureche muzicală.

• Surditate Igiena organului auditiv


• Dop de cerumen 3.7.
• Otită la om

Anumite afecţiuni ale urechii pot provoca surditate parţială sau totală.
Surditatea cauzată de un dop de cerumen care astupă canalul auditiv poate
fi tratată numai de medic. În acest caz, este periculos să înlături de sine stătător do-
pul cu obiecte ascuţite (chibrituri, agrafe, scobitori), deoarece aceasta poate duce la
spargerea timpanului și, ca urmare, la surditate pentru toată viaţa. Pentru a preveni
formarea dopurilor de cerumen, urechile trebuie spălate zilnic. Dacă în ureche nime-
resc accidental obiecte mici (boabe, insecte, nisip etc.) sau substanţe chimice toxice
(fig. 22 c), este obligatorie consultarea medicului.
De asemenea, organul au-
ditiv poate fi afectat în urma
unor lovituri în regiunea ure-
chii sau a zgomotelor puter- Factori de risc
nice și persistente. Bunăoară,
cei care muncesc într-o am- a) Fizici b) Mecanici c) Chimici d) Biologici
bianţă gălăgioasă – tinichigiii,
ţesătorii, strungarii, minerii
etc. – sunt expuși riscului de Acid
acetic
a-și pierde total sau parţial
auzul. În acest caz, o măsură Fig. 22
de protecţie este folosirea antifoanelor.
În alte profesii, dimpotrivă, auzul poate fi antrenat. Astfel, mecanicii și ceasornica-
rii ajung să recunoască defecţiunile mecanismelor după zgomote specifice, iar muzi-
cienii disting sunetele fiecărui instrument dintr-o orchestră.
Tineretul de astăzi preferă să asculte muzică zgomotoasă, bogată în intensităţi so-
nore puternice. Dar este important să știm că sunetele intense distrug sistemul auditiv.
Uneori, în urechi apar dureri. Ele constituie un simptom al otitei – inflamaţia ure-
chii medii în urma infectării cu microorganisme patogene (fig. 22 d). Microorganis-
mele pătrund în ureche prin trompa lui Eustachio. Otita trebuie tratată medicamen-
tos, în caz contrar, infecţia se extinde la urechea internă și poate provoca surditate.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


59
Trompa lui Eustachio este, de regulă, închisă. Ea
se deschide în timpul strănutului, tusei sau vorbirii,
egalând astfel presiunea din urechea medie cu presi-
unea atmosferică. De aceea, în cazul unei detunături,
pentru a evita spargerea timpanului, se recomandă să
deschidem gura.
Trompa lui Eustachio

Afecţiuni ale urechii 1. ?


1 Desenează în caiet o schemă în cazul cărora este
asemănătoare celei alăturate. 2. ?
obligatorie consultarea
Completează schema. medicului 3. ?

2 Descrie afecţiunile
organului auditiv
provocate de fac-
torii din imagine. Dop de Cioburi
cerumen Nisip de sticlă Bacterii

3 Întocmește o listă de reguli care te-ar ajuta să previi afecţiunile organului audi-
tiv provocate de factorii de risc prezentaţi în sarcina 2.

4 Interpretează, pe baza tabelului de mai jos, starea sănătăţii urechii la agricul-


tori, șoferi, aviatori, mineri, cântăreţi etc.
Vuietul
Foșnetul Muzica mo- Vuietul
Murmur Voce Vuietul motorului
Stimuli frunzi- Șoaptă dernă auzită ciocanului
de voci normală mașinii la avionul
șului la amplificator pneumatic
cu reacţie
Intensita-
tea sonoră 5 10 30 50 60 70 130 140
(decibeli)

5 Elaborează, pentru profesiile enumerate în sarcina 4, reguli de igienă care să


prevină maladiile urechii.

6 Imaginează-ţi că ești medic otorinolaringolog.


Scrie o listă de sfaturi care ar ajuta la prevenirea otitei.

7 Argumentează afirmaţia: Un guturai de durată poate provoca otită.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


60
• Nas • Mucoasă olfactivă Particularit=\i ale
• Acuitate olfactivă • Celule olfactive 3.8.
organului olfactiv

Nasul este un laborator chimic capabil să detecteze prezenţa a mii de sub-


stanţe în aerul pe care îl respirăm. În momentul pătrunderii moleculelor chi-
mice, împreună cu aerul, în nas (organul olfactiv), apare un anumit miros. Chiar și cu
ochii închiși, nu vom confunda salamul cu căpșuna sau ciocolata cu oţetul. Cu aju-
torul mirosului, albinele găsesc polen și nectar, masculii insectelor își caută femelele,
furnicile află drumul spre mușuroi. Prin miros, carnivorele își identifică prada, iar
jertfele lor pot evita pericolul. Mirosul îi ajută pe oameni să deosebească alimentele
proaspete de cele alterate, să recunoască mirosul proaspăt de fân cosit, de pâine caldă,
să identifice scurgerile de gaz etc.
Organul olfactiv este localizat diferit la diverse animale. La căpușă, el se află pe pi-
cioarele anterioare și are forma unor celule cu perișori. La insecte, organele olfactive
sunt localizate pe antene și au forma unor gropiţe microscopice. Ele sunt cu atât mai
mari, cu cât mirosul joacă un rol mai important pentru organismul respectiv.
De exemplu, libelula, care folosește în principal văzul, are 10–20 de gropiţe ol-
factive, în timp ce albinele – aproximativ 15 000. La mamifere, păsări, pești, reptile
și la oameni, organul olfactiv este nasul. Mărimea și forma lui variază de la 2 orificii
simple până la structuri mari și ciudate. Cel mai lung nas îl are elefantul; cel mai tare
nas îl au păsările, iar cel mai lat – rechinul-ciocan.

Tract
olfactiv

Bulb olfactiv

Nervi olfactivi
Scoarţă
cerebrală

Fibre nervoase
olfactive Glande

Mucoasă
olfactivă

Direcţia pătrunderii
aerului

Celule Cili Celule


Fig. 23. Structura organului olfactiv la om olfactive olfactivi de suport

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


61
Sub aspectul acuităţii olfactive, organismele se împart în trei grupe: organisme
fără simţul mirosului, precum sunt delfinii și cașaloţii; cele cu mirosul slab dezvol-
tat (de exemplu, maimuţele, focile, morsele, balenele); grupa organismelor cu miros
foarte fin, precum majoritatea mamiferelor și unele insecte. De exemplu, fluturele
ochi-de-păun simte femela la o distanţă de peste 10 km; câinele care adulmecă urma
n-o pierde chiar dacă aceasta este la 1 m adâncime sub zăpadă.
La om, zona olfactivă se află în regiunea superioară a cavităţii nazale, fiind for-
mată din mucoasa olfactivă, care se întinde pe o suprafaţă de 2–3 cm2. În mucoasa
olfactivă se găsesc celule olfactive (receptori), prevăzute cu cili senzitivi și glande care
secretă un lichid proteic (fig. 23). Acest lichid umezește cavitatea nazală și dizolvă
substanţele volatile ce interacţionează cu celulele olfactive. Informaţia recepţionată
de celulele senzitive este transmisă prin fibre nervoase la scoarţa cerebrală, unde este
analizată și transformată în senzaţie de miros.
Simţul mirosului este bine dezvoltat la copii, apoi se diminuează odată cu vârsta,
îndeosebi la fumători.
În anumite situaţii, de exemplu, în timpul virozelor, are loc diminuarea mirosului
sau absenţa totală a acestuia, proces numit anosmie.
Ca și celelalte simţuri, mirosul se caracterizează prin capacitatea de a se adapta.
Adaptarea reprezintă scăderea sensibilităţii faţă de o substanţă mirositoare care per-
sistă în mediu, încât aceasta încetează să mai fie simţită. Astfel se explică faptul că noi
nu simţim mirosul propriei haine, al pielii, al camerei în care locuim etc.

Hârciogii, dotaţi cu un formidabil simţ al mirosului, sunt


utilizaţi la punctele vamale pentru depistarea drogurilor,
deoarece ei percep mirosul acestora chiar și atunci când
sunt ascunse în borcane metalice sudate.

1 Completează în caiet careurile cu denumirile structurilor ce îndeplinesc func-


ţiile corespunzătoare.
a) Secretă lichid proteic.

b) Adulmecă în aer substanţele mirositoare.

c) Recepţionează particulele de substanţe odorante.

d) Căi de legătură între nas și scoarţa cerebrală.

e) Provoacă senzaţie de miros.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


62
2 Unește câte 2 careurile de mai jos, astfel încât, prin potrivirea lor, să descoperi
denumirile unor animale.
Completează tabelul cu denumirile de animale identificate în careuri.
R Î S F I N O M C A S A D E L L O T
L U L Ă U Ţ Ă L I B E T I M A I M G R U
N E E N Ă C Î I A L B B A L I N Ă

Animale fără simţul Animale cu simţul Animale cu simţul


mirosului mirosului slab dezvoltat mirosului foarte fin

3 Rezolvă integrama și descoperă pe verticala colorată denumirea unei substanţe


toxice, care, fiind mirosită, produce senzaţii de durere.
Consultă surse informaţionale pentru a stabili condiţiile de păstrare a acestei
substanţe.
1. Laborator
b chi
himic.
i
2. Membrană umedă.
3. Senzaţie olfactivă.
4. Mustăţi pentru miros.
5. Forma organului olfactiv la insecte.
6. Scăderea sensibilităţii olfactive în cazul
persistării unui miros.
77.. Put
uter
eree de per
erce
cepţ
pţie
pţie.

4 Modelează, utilizând diverse materiale, zona olfactivă la om.

5 La fumători este diminuat simţul mirosului.


Notează cel puţin 3 consecinţe ale acestei afecţiuni.

6 Alcătuiește o poveste pentru copii în care să prezinţi importanţa mirosului în


viaţa animalelor/a unui animal.
Intitulează povestea.

7 Rezolvă rebusurile de mai jos și descoperă 2 proverbe despre nas.


Interpretează sensul acestor proverbe pentru situaţii concrete din viaţă.
u=î c = p, o = u
1)
,,, AR
4=a l=j 1= b
2) D O
,, ,

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


63
3.9.
Particularit=\i ale • Limbă • Muguri gustativi
• Papile gustative • Celule gustative
organului gustativ

Animalele și omul își aleg hrana preferată cu ajutorul organului gustativ.


Forma și localizarea acestuia variază la diferite grupe de animale. La muște și
fluturi, receptorii gustativi se află pe vârful picioarelor, astfel încât aceste insecte știu
imediat dacă s-au așezat pe ceva gustos sau nu. Furnicile determină calitatea hranei
cu antenele, iar peștii – cu toată suprafaţa corpului, deoarece receptorii lor gustativi
sunt răspândiţi pe piele.
La majoritatea animalelor, precum și la om,
organul gustului este limba. Mucoasa limbii con-
ţine proeminenţe numite papile gustative. În pa-
pilele gustative se găsesc mugurii gustativi (fig.
24 b), care conţin celule gustative (fig. 4 c). Mu-
gurii gustativi sunt răspândiţi atât pe limbă, cât și
în alte regiuni ale mucoasei bucale.
Tot ce mâncăm ne creează o senzaţie de gust.
Deși senzaţiile gustative sunt diverse și complexe,
ele pot fi împărţite în 4 feluri de gust: dulce, acru,
sărat și amar. Mugurii gustativi sensibili la aceste
gusturi sunt amplasaţi în anumite zone ale limbii
(fig. 24 a). Astfel, gustul dulce este perceput de
partea anterioară a limbii, cel amar – de rădăcina

Epiglotă
Fibre nervoase
senzoriale
Amar

c)
Papile
Celule Celule Pori
Acru

Acru

de suport gustative gustativi

Sărat Sărat

a) Dulce
b)
Muguri gustativi d)

Fig. 24. Structura organului gustativ la om

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


64
limbii, acrul – de marginile limbii, iar cel sărat – de părţile laterale și de vârful limbii.
Receptorii gustativi percep gustul numai dacă substanţele sunt solubile în apă sau
se dizolvă în salivă.
Un rol important în formarea gustului are și temperatura. Mâncarea prea fierbinte
sau cea rece ca gheaţa inhibă receptorii.
În funcţie de senzaţii – tare, moale, temperatură etc. –, se poate schimba acuitatea
gustului de bază. Bunăoară, ceaiul fierbinte pare mai puţin dulce decât ceaiul rece.
Simţul gustativ se află în interdependenţă cu mirosul: în cazul unui guturai puter-
nic, își pierde acuitatea nu numai mirosul, ci și gustul.
De la receptorii gustativi, informaţia este transmisă la creier, prin fibrele nervoase.
Creierul analizează mesajele primite, combinându-le cu semnalele transmise de re-
ceptorii olfactivi din nas, apoi le compară cu gusturile și mirosurile deja cunoscute.
Astfel, ne dăm seama dacă alimentul e bun sau neplăcut, dacă am mai consumat astfel
de aliment etc.

1 Scrie în caiet cuvintele omise în textul de mai jos.


Receptorii gustativi numiţi sunt grupaţi în
. Aceștia se află în
din . Receptorii gustativi sunt stimulaţi doar de substanţele
care se dizolvă în apă sau în .

2 Corelează produsele din imaginea A cu părţile limbii care percep gustul respec-
tiv din imaginea B.
A B
1 2 3
Gem

Sare a b c d
4

3 Determină experimental zonele gustative ale limbii, folosind algoritmul de


mai jos.

Algoritm Materiale necesare


✓ Înfășoară cu vată vârfurile a 4 scobitori. O foaie de hârtie cu
✓ Înmoaie capătul învelit al scobitorii în soluţie de zahăr conturul limbii.
și aplic-o în diverse zone ale limbii. Patru soluţii din:
✓ Notează pe desen zonele în care ai simţit gustul dulce. a) 10 % zahăr;
✓ Procedează la fel cu celelalte soluţii. b) 10 % sare;
✓ Indică pe desen zonele de interferenţă ale gustului. c) 10 % sare de lămâie
✓ Interpretează importanţa acestor zone pentru simţul (acid citric);
gustativ. d) 10 % ampicilină.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


65
4 În urma unui accident, o persoană s-a traumatizat. Medicul a constatat o leziune
a nervilor olfactivi.
Ce consecinţe poate avea această situaţie?
5 Generalizează informaţia de mai jos printr-un cuvânt.
În timpul masticaţiei unui aliment, senzaţia gustativă dispare. Pentru a
percepe din nou gustul, alimentul trebuie mișcat în gură, stimulând noi re-
ceptori.

6 Gustul are o importanţă deosebită în exercitarea anumitor profesii, de exemplu, în


cazul bucătarilor. Bunica ta este bucătar.
Întocmește o listă de sfaturi care ar ajuta-o pe bunica să-și păstreze acuitatea
gustului.

• Diminuarea gustului
3.10.
Igiena organului olfactiv • Anosmie
[i a celui gustativ • Stomatită

Simţul mirosului și cel al gustului pot fi afectate sub acţiunea unor factori
de risc (fig. 25), dacă nu sunt respectate anumite reguli de igienă. Bunăoară,
consumul frecvent de alimente fierbinţi duce la distrugerea papilelor gustative și, re-
spectiv, la diminuarea gustului. În cazul consumului de mâncăruri foarte reci, apare
riscul îmbolnăvirii mucoasei bucale, a celei faringiene sau nazale.
Diminuarea senzaţiilor gustative și a celor olfactive poate fi cauzată de anumite
leziuni ale limbii și nasului.
Uneori, mucoasa olfactivă sau cea gustativă pot fi distruse de anumite substanţe
chimice. De aceea, nu se recomandă să gustăm și să mirosim substanţele necunoscute.

Amoniac

Fizici Mecanici Chimici Biologici


Fig. 25
Factori de risc

Fizici Mecanici Chimici Biologici

Spirt

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


66
Pentru a evita contactul cu astfel de substanţe, inhalarea preparatelor chimice toxice
utilizate în gospodăria casnică (soluţii de clor, detergenţi, insecticide etc.), acestea tre-
buie ambalate, etichetate și păstrate în locuri speciale.
Alţi factori de risc ce provoacă afecţiunea organului olfactiv și a celui gustativ sunt
microbii.
Microbii pot fi contractaţi de la persoane bolnave sau consumând alimente infec-
tate. Diminuarea sau pierderea totală a simţului mirosului se numește anosmie. În
stările gripale, anosmia are caracter temporar. Răcelile cronice și fumatul provoacă
degenerarea mucoasei olfactive – inflamaţie a mucoasei cavităţii bucale.
O patologie frecventă la copii este stomatita. Ea se manifestă prin apariţia unor
ulceraţii (afte) în cavitatea bucală, îndeosebi pe limbă. Această maladie poate fi con-
tractată în urma consumării laptelui nefiert obţinut de la vaci bolnave de febră aftoasă
sau întrebuinţând alimente contaminate. În cazul acestui gen de patologii este necesar
un tratament medicamentos.

Sensibilitatea gustativă și cea olfactivă pot fi mărite


prin antrenament. Există chiar și profesii bazate pe
acești analizatori dezvoltaţi – degustătorii de băuturi și
alimente și producătorii de parfumuri.

1 Enumeră condiţiile optime pentru perceperea gustului.

2 Reprodu în caiet careul de mai jos și completează-l, pornind de la săgeată.


Ultima literă din fiecare cuvânt este prima literă din cuvântul următor.
Înlocuiește cifrele din careul din mijloc cu literele corespunzătoare cifrelor.
Definește termenul descoperit în careul din mijloc.
Descrie acest proces.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17

18 1. Senzaţie olfactivă.
19
2. Afectează mucoasa
bucală.
20
3. Miros plăcut.
21 4. Substanţă chimică.
22 5. Profesie.
9 35 15 24 1 11 21 23 6. Afecţiune a orga-
24 nismului (plural).
25 7. Stare a organismu-
26 lui, provocată de
consumul alimen-
27
telor cu termen de
28
păstrare expirat.
29
43 42 41 40 39 38 37 36 35 34 33 32 31 30

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


67
3 Răceala cronică cauzează degenerarea mucoasei olfactive și a celei gustative.
Propune câteva modalităţi de prevenire a răcelii în perioada rece a anului.
4 Clasifică factorii enumeraţi ce pot afecta organul olfactiv și cel gustativ.
Notează criteriile în baza cărora ai efectuat clasificarea.
Oţet, ceai fierbinte, virusuri, amoniac, bacterii, gheaţă.

5 Rezolvă careul generalizând informaţia din dreptunghiuri. Notează răspunsul


în caiet.
Substanţă Ambalajul Foiţă lipită pe Simptom
secretată de celulelor gustative ambalajele cu substanţe al
mucoasa nazală. (singular). chimice. stomatitei.

Când este Aliment ce Efect al


fierbinte, poate trans- acţiunii
distruge mite germenul substanţelor
papilele patogen al acide asupra
gustative. stomatitei. limbii.

6 Rezolvă rebusurile de mai jos și descoperă denumirea a două patologii ale mu-
coasei olfactive.
Descrie aceste patologii (pe baza diferitor surse), menţionând: cauzele îmbol-
năvirii, simptomele, tratamentul.

1) 2)
,,,, I ,,,
I
,,
7 Întocmește o listă de sfaturi care te-ar ajuta să nu contractezi bolile descoperite
în rebusurile de mai sus.

• Piele • Receptori termici


3.11.
Particularit=\i ale • Receptori ai tactului • Peri senzitivi
organului cutanat • Receptori ai durerii

Pielea este constituită din 3 straturi: epidermă, dermă și hipodermă.


Epiderma este stratul superficial cornos, care conţine fire de păr, terminaţii
nervoase libere, canale excretoare ale glandelor sudoripare.
Derma este un strat mai gros al pielii, care conţine în special numeroase vase sang-
vine și receptori cutanaţi.
Hipoderma este stratul profund al pielii, bogat în celule adipoase. Aici îşi au origi-
nea glandele sudoripare şi firele de păr.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


68
Pielea îndeplinește diferite funcţii importante pentru organism:
– de protecţie: protejează organismul de pătrunderea factorilor externi (bacterii,
substanțe toxice, radiații);
– de termoreglare: reglează temperatura corpului;
– de excreţie: prin piele se elimină excesul de săruri și unele substanţe toxice din
organism;
– de organ de simţ: pielea conţine receptori tactili, receptori pentru durere, presiune,
temperatură.
Dintre toate organele de simţ, pielea este cel mai mare organ de simţ al animale-
lor și omului (fig. 26). Atingând pielea, percepem modificările de temperatură (rece
şi cald), tactul (atingere şi presiune) şi durerea. Prin pipăit, determinăm mărimea şi
forma obiectelor, elasticitatea lor, aspectul suprafeţei (aspru sau neted) etc. Pentru a
percepe această diversitate de însuşiri, pielea conţine receptori specializaţi. Există re-
ceptori pentru a sesiza atingerile (tactul), durerea, căldura şi frigul. Cea mai simplă
structură au receptorii durerii, care sunt alcătuiţi din terminaţii nervoase libere.
Ceilalţi receptori sunt formaţi din terminaţii nervoase acoperite cu o capsulă. Din-
tre toţi receptorii, cei mai numeroşi sunt receptorii durerii (circa 50 de receptori pe
1cm2 de piele). Aceştia sunt localizaţi nu numai în piele, dar şi în muşchi, ligamente,
articulaţii etc. Numărul receptorilor în organele interne este mai mic.
Senzaţia de durere este provocată de diferiţi excitanţi tactili puternici (mecanici,
termici, chimici). Stimulii mecanici slabi produc senzaţie de atingere și presiune. Fără
acești receptori ai atingerii și presiunii nu poţi face niciun pas. Ei te anunţă dacă este
comodă încălţămintea nouă, dacă ţii corect lingura și pixul, dacă pasezi corect mingea
la fotbal, dacă îţi este acoperit capul etc.

Fir de păr
Terminaţii
Epidermă nervoase libere

Dermă

Receptori Receptori
Hipodermă ai tactului ai tactului
(presiune) (atingere)
Vase
sangvine

Celule
adipoase
Receptori Receptori
Glande sudoripare termici (rece) termici (cald)
Fig. 26. Structura organului cutanat la om

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


69
Numărul de receptori ai tactului este, în medie, de 25/cm2. Ei sunt repartizaţi ne-
uniform. Bunăoară, pe vârful degetelor sunt până la 100/cm2, iar pe genunchi – numai
10/cm2.
Acest fapt determină o sensibilitate mai mare a zonelor care conţin mai mulţi re-
ceptori (de exemplu, vârfurile degetelor, nasului, buzelor sunt mai sensibile decât pie-
lea abdomenului sau a spatelui).
Receptorii care sesizează căldura și frigul reacţionează la valori de temperatură
care deviază de la temperatura corpului.
Receptorii sensibili la frig sunt localizaţi îndeosebi în stratul exterior al pielii, iar
cei de căldură predomină în stratul profund. Cei mai mulţi receptori sensibili la tem-
peratură se află pe faţă și în palme, având rolul de a proteja organismul împotriva
arsurilor și degerăturilor.
Sensibilitatea la căldură se caracterizează printr-o mare adaptabilitate. De aceea,
când intrăm în apa unui râu, la început avem senzaţia de rece, iar după un timp apa
ne pare mai caldă.
Ca și la om, pielea animalelor reprezintă un imens câmp receptor. Dar, spre deose-
bire de om, animalele au și alte structuri utilizate în pipăit, cum sunt perii senzitivi.
Cu ajutorul acestora, de exemplu, balenele identifică planctonul nu numai ziua, ci și
noaptea. Morsele și focile solicită atât de mult perii senzitivi (mustăţile), pentru a pi-
păi fundul mării în căutarea hranei, încât aceștia se rod, spre bătrâneţe.
Pisicile și alte animale nocturne folosesc perii senzitivi (mustăţile și perii din bla-
nă) pentru a se orienta în întuneric. În timpul deplasării, aceștia sunt îndreptaţi îna-
inte, ca să pipăie obiectele. Când fac salturi, veveriţele își orientează corpul în aer cu
ajutorul perilor senzitivi de pe abdomen.

Peștii percep vibraţiile apei cu ajutorul liniei laterale.


Astfel, ei își coordonează mișcările, își găsesc hrana
și sunt sensibili la mișcările tectonice. Din acest
motiv, peștii sunt consideraţi indicatori seismici.

1 Enumeră elementele constitutive ale pielii, funcţiile pielii.

2 Completează în caiet enunţurile cu termenii corespun-


zători din lista alăturată. pipăit, durere,
Cel mai ... organ de simţ al omului este ... . ... este organul aspecte, mare,
mărime,
... și percepe modificările de ... tactul și ... . Prin pipăit, de-
receptori,
terminăm anumite însușiri ale obiectelor, precum ... , ... , ... .
piele, formă,
Toate aceste însușiri sunt percepute de către ... speciali-
temperatură
zaţi din piele.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


70
3 Corelează, notând în caiet, receptorii din fișa A cu senzaţiile corespunzătoare
din fișa B.
A B

1 2 3
a b c

4 5
d

4 Identifică prin pipăit însușirile a 3 obiecte și scrie denumirile lor.


Procedează conform algoritmului alăturat.

✓ Închide ochii.
✓ Pipăie fiecare obiect (pus pe masă de un coleg
sau de profesor).
✓ Determină însușirile și denumirea obiectului.

5 Descrie senzaţiile percepute la atingerea, cu vârful unui ac, a articulaţiei mâinii


cu antebraţul (vezi imaginea) și formulează concluzii.

6 Compune un text din 4–6 propoziţii, în care să descrii ce s-ar întâmpla cu o


focă din Groenlanda dacă ar rămâne fără receptorii sensibili la frig.

7 Susţine prin argumente importanţa următoarelor particularităţi ale organis-


mului tău:
a) receptorii sensibili la frig sunt localizaţi în straturile superficiale ale pielii, iar cei
sensibili la căldură – în straturile mai profunde;
b) dintre toţi receptorii, cei mai numeroși sunt receptorii durerii.

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


71
• Agenţi patogeni • Insolaţie
3.12. Igiena pielii • Leziuni • Degerare
• Igienă corporală • Arsuri

Pentru ca pielea noastră să-și îndeplinească funcţiile biologice, e necesar


s-o protejăm de leziuni și să o menţinem curată. Pielea reacţionează la modi-
ficările temperaturii din mediul extern, asigurând adaptarea organismului la anumite
limite de temperatură.
După o plimbare îndelungată pe timp geros, observi că nu-ţi mai simţi nasul și
vârful degetelor. Acasă, îţi dai seama că ele au devenit aproape albe sau vinete. Este
un semn că a început procesul de degerare. În acest caz, se recomandă să ţii degetele
într-un vas cu apă rece, în care se adaugă, treptat, apă fierbinte, până ce apa din vas de-
vine caldă. Astfel, sensibilitatea și culoarea zonei degerate se reface. Dacă acest lu cru
nu se întâmplă, atunci locul degerat se bandajează, iar bolnavului i se dau băuturi
calde și dulci (de exemplu, ceai). Partea degerată nu trebuie atinsă sau mișcată, pentru
a nu provoca hemoragii (vasele sangvine din acest loc devin fragile).
Pe timp de arșiţă, organismul se apără de supraîncălzire prin transpiraţie: eliminând
apa, corpul se răcorește. Odată cu apa, din organism se elimină și substanţele toxice.
Uneori, în zilele cu arșiţă, dacă ne expunem mult timp la soare, pot apărea dureri
de cap, ameţeli, vâjâituri în urechi; transpiraţia crește și chiar putem să ne pierdem cu-
noștinţa. Acestea sunt simptomele caracteristice insolaţiei. Măsurile de prim ajutor,
în cazul insolaţiei, constau în:
• tansportarea suferindului la umbră;
• aplicarea unei comprese reci pe cap;
• acoperirea corpului cu un cearșaf umed;
• producerea unui curent de aer cu un evantai improvizat;
• asigurarea bolnavului cu apă rece.
În caz de necesitate, va fi chemat medicul. Pentru a preveni insolaţia, se recomandă
să ne acoperim capul cu o pălărie de culoare deschisă, să ne expunem treptat și fără
exces la soare.

Fig. 27
Factori de risc

a) Fizici b) Mecanici c) Chimici d) Biologici

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


72
Dacă, în mod accidental, atingem substanţe chimice, acide sau alcaline, obiecte
fierbinţi (fier de călcat, apă clocotită etc.), pe piele pot apărea arsuri. Acestea se ma-
nifestă prin senzaţii de durere, înroșirea pielii și, uneori, apariţia unor vezicule pline
cu lichid. În cazul unor asemenea arsuri, spălăm zona afectată cu alcool și, dacă e
necesar, ne adresăm unui medic.
Arsurile provocate de substanţe chimice acide se spală cu soluţie de bicarbonat de
sodiu, iar cele produse de baze (fig. 27 c) – cu soluţie de oţet.
Unii factori mecanici (fig. 27 b) pot provoca leziuni ale pielii (tăieturi, înţepături
etc.). În acest caz, se recomandă dezinfectarea și pansarea rănilor.
Pielea poate fi afectată și de diferiţi agenţi patogeni (bacterii, ciuperci parazite,
scabie etc.), de aceea este necesar să respectăm igiena corporală.

1 Completează în caiet tabelul de mai jos după model.

Factori de risc Acţiuni


Efecte Măsuri profilactice
pentru piele de prim ajutor
Protejarea mâinilor
Spălarea cu soluţie
Sodă caustică Arsuri cu mănuși în timpul
diluată de oţet
lucrului
? ? ? ?

2 Aranjează imaginile de mai jos în ordinea acordării primului ajutor în caz de:
a) degerături;
b) arsuri.
Notează în caiet cifrele corespunzătoare acestor succesiuni.

1 2 3 4 5

1 2 3 4 5

3. Sisteme de coordonare [i integrare a organismelor ]n mediu


73
3 Întocmește o listă de reguli de igienă a pielii pentru copiii din imagini.

Igienă personală Igienă personală


? ?
Stare a sănătăţii Stare a sănătăţii
? ?

4 Clasifică factorii ce pot afecta pielea într-o schemă structurată logic.


Prezintă câte un exemplu pentru fiecare tip de factori.

5 Imaginează-ţi că ești designer vestimentar. Modelează și desenează 3 costume


pentru o persoană din:
a) Groenlanda;
b) Zambia;
c) Republica Moldova.
Argumentează ideile.

6 Scrie o propoziţie metaforică în care să argumentezi următoarea afirmaţie:


În timpul arșiţei, transpiraţia este un proces important.

Într-o zi călduroasă, un om transpiră prin piele 12 l de sudoare.


Chiar și în condiţiile în care nu simţim că transpirăm, eliminăm
circa 1 l de sudoare.

74
4. Reproducerea ]n lumea vie

• Spermatozoid • Zigot • Gestaţie


• Ovul • Uter • Naștere Reproducerea
4.1.
• Testicul • Făt • Dezvoltare sexuat= la animale
• Ovar • Placentă embrionară

Reproducerea sexuată este un proces esenţial pentru viaţa animalelor, de-


oarece asigură perpetuarea speciei și transmiterea caracterelor ereditare de
la părinţi la urmași. Deși fiecare dintre urmași seamănă cu părinţii, asemănarea nu
este perfectă, întrucât nou-născutul prezintă și caractere noi, combinate (din materia
provenită de la ambii părinţi). Deosebirea descendenţilor de ascendenţi se datorează
existenţei în nucleul gameţilor a unor informaţii despre structura, funcţia și compor-
tamentul fiecărui individ.
Reproducerea sexuată (fig. 28 a) constă în unirea spermatozoizilor (gameţi mas-
culini) cu ovulele (gameţi feminini) după împerechere. Spermatozoidul este o celulă
mobilă, flagelată, formată din cap, gât și coadă. Ovulul este o celulă imobilă, mult mai
mare decât spermatozoidul, bogată în substanţe nutritive. La mamifere, sper ma to zo izii
sunt produși de organele sexuale masculine, numite testicule (fig. 28 a). Ovulele sunt
produse de organe sexuale feminine, numite ovare (fig. 28 a). Masculii depun sperma-
tozoizii, prin organe specializate, în organele de reproducere ale femelei.

Ovar Oviduct Spermiduct


Testicul

Uter
Penis

Fig. 28 a. Organe sexuale la mamifere

Viaţa unui animal începe în momentul în care spermatozoidul se unește cu ovulul


în procesul de fecundaţie. Pentru ca acest lucru să aibă loc, ovulele mature trec din
ovar în oviduct, unde sunt fecundate de spermatozoizi. În urma procesului de fecun-
daţie, se formează celula-ou – zigotul. Unele mamifere (de exemplu, pisica, șoarecele,
câinele, porcul) eliberează mai multe ovule deodată, de aceea aceste animale nasc mai

475
mul ţi pui. La alte animale, cum sunt calul, vaca, elefantul, femela produce, în general,
un singur ovul și deci naște un singur pui. Formarea ovulelor este un proces periodic.
Oviductul se deschide într-o cavitate musculoasă, numită uter. În timpul înain-
tării prin oviduct, ovulul se divide, ajunge în uter și se fixează de pereţii acestuia.
Prin diviziuni repetate, prin creșterea și diferenţierea celulelor, se formează embrio-
nul, apoi fă tul. Embrionul este legat de uter prin placentă. Aceasta asigură schimbul
de substanţe nutritive și de oxigen între embrion și corpul mamei. Pe parcursul dez-
voltării sale, embrionul este înconjurat de un lichid, numit lichid amniotic. El are un
rol important în menţinerea temperaturii constante și protecţia fătului (amortizează
loviturile). Perioada de dezvoltare intrauterină – gestaţia – variază de la un grup de
animale la altul (fig. 28 b). La sfârșitul perioadei de gestaţie, fătul este expulzat din uter,
proces numit naștere. Puiul nou-născut respiră pentru prima dată aer atmosferic și se
hrănește cu lapte. Cordonul ombilical prin care fătul a fost legat de placentă se rupe
sau este tăiat de mamă cu dinţii. Imediat după naștere, placenta este eliminată, iar ute-
rul se pregătește pentru a primi un nou ovul fecundat. Odată cu nașterea, se termină
dezvoltarea embrionară și începe dezvoltarea postembrionară.

Nucleu Nucleu Fuzionarea Uter Cordon


feminin masculin nucleelor ombilical

Placentă
Lichid amniotic
Embrion
Fig. 28 b. Fecundaţia și gestaţia la mamifere

Denumirea Perioada de Numărul


mamiferului gestaţie (zile) nou-născuţilor
Elefant 630 1
Rinocer 550 1
Girafă 450 1–2 Durata perioadei de gestaţie este
Focă 350 1–2 diferită la diferite animale. Astfel, ani-
Cal 340 1 malele cu o perioadă scurtă de gestaţie
Bour 270 1 nasc mai mulţi pui, aceștia fiind orbi
Berbec 250 1 și neputincioși. Animalele cu o
Leu 110 2–6 perioadă lungă de gestaţie nasc
Pisică 63 2–5 1–2 pui bine dezvoltaţi.
Câine 60 2–5
Șoarece 20 4–7

4. Reproducerea ]n lumea vie


76
1 Enumeră organele 12 3
sexuale feminine Vezică
Vagin
și cele masculine seminală
ale cerbului, pe 2
baza imaginilor
alăturate. 3 1

2 Notează un exemplu care ar confirma afirmaţia de mai jos:


Reproducerea sexuată are o importanţă mare pentru viaţa animalelor.
3 Numește procesul redat în imagine.
Scrie în caiet denumirea organelor indicate prin cifre.
Alege denumirile orga-
1 2
nelor corespunzătoa-
re cifrelor din lista de
cuvinte: ovar, embrion,
uter, ovul, placentă, li- 3
chid amniotic, cordon
ombilical, testicul, sper-
matozoid, oviduct. 4 5

4 Elaborează un mic dicţionar explica- Zigotul reprezintă


tiv ilustrat pentru termenii evidenţiaţi ovulul fecundat
în text. Orientează-te după modelul înainte de diviziune.
alăturat.
5 Notează asemănările și deosebirile dintre spermatozoid și ovul conform sche-
mei de mai jos.
Spermatozoid Criteriul de comparaţie Ovul

Asemănări:
1.
2.
3.

6 Rezolvă rebusul t=d n=ţ


și descoperă o
etapă din ciclul ,, D G ,, ,
de reproducere
a mamiferelor.
7 Argumentează importanţa condiţiilor necesare desfășurării acestei etape pen-
tru viaţa nou-născutului.

4. Reproducerea ]n lumea vie


77
• Dezvoltare • Vârstnic
postembrionară • Metamorfoză
4.2.
Cicluri de dezvoltare • Nou-născut • Larvă
la animale • Pui • Pupă
• Adult

Dezvoltarea postembrionară a mamiferelor include mai multe faze: nou-


născut, pui, adult și vârstnic.
Unele animale nasc pui orbi și neputincioși (de exemplu, pisica, câinele, iepurele,
șoarecele etc.), întrucât durata lor de gestaţie este scurtă. Și, dimpotrivă, nou-născuţii
speciilor cu o perioadă lungă de gestaţie (de exemplu, calul, elefantul, zebra, antilo-
pa etc.) se ridică, aleargă și sug lapte la scurt timp după naștere.
În faza de pui, mamiferele sunt dependente de laptele mamei și necesită o grijă
permanentă din partea acesteia. În aceeași perioadă, puii învaţă de la adulţi o serie de
comportamente necesare pentru supravieţuire.
Crescând și dezvoltându-se, puii devin adulţi, fază în care ei ating dimensiunile pă-
rinţilor și se maturizează sexual, adică devin capabili de reproducere. În faza de vârst-
nic, care continuă până la sfârșitul vieţii, animalele pierd capacitatea de re pro ducere.

Dezvoltare postembrionară
a) b)
Directă Indirectă

Metamorfoză completă Metamorfoză incompletă

Ouă
Ouă

Larvă
Larvă

Pupă
Adult Adult

Fig. 29

4. Reproducerea ]n lumea vie


78
Modul de dezvoltare a animalelor în care nou-născuţii sunt asemănători cu adulţii se
numește dezvoltare postembrionară directă și se întâlnește la pești, reptile, păsări,
râme, păianjeni, melci etc. (fig. 29 a).
Alte animale, la naștere, nu seamănă deloc cu adulţii. În procesul de creștere și
dezvoltare, acestea suportă o serie de transformări ale corpului și modului de viaţă,
în urma cărora capătă aspectul adultului. Acest proces de transformare se numește
metamorfoză, care este o dezvoltare postembrionară indirectă (fig. 29 b). Prin me-
tamorfoză se înmulţesc broaștele, insectele și unii viermi paraziţi. Broaștele depun
ouăle în apă. Din ouă se dezvoltă larvele, numite popular mormoloci. Ele au aspectul
unor pești – coadă prevăzută cu o înotătoare, linie laterală – și respiră prin branhii.
Pe parcursul trecerii de la stadiul de larvă la cel de adult, branhiile dispar, se ivesc
membrele, iar coada se resoarbe.
La unele insecte, din ouă ies larve, care nu seamănă deloc cu părinţii. Corpul lor
este aidoma unui vierme. Larvele sunt lacome, mănâncă din abundenţă, până când
ating o anumită mărime. Apoi încetează să se hrănească, se retrag într-un loc mai
adăpostit, unde rămân nemișcate, transformându-se în pupă (nimfă). În stadiul de
pupă, animalul suferă schimbări complexe, transformându-se în adult. La insecte,
faza de adult este scurtă. În această fază, animalele se împerechează și depun ouă.
Acest tip de dezvoltare se numește metamorfoză completă. Ea se întâlnește la fluturi,
cărăbuși etc.
Există categorii de insecte, cum ar fi lăcusta, care se dezvoltă printr-o metamorfoză
incompletă. Din ouă se dezvoltă niște larve care seamănă foarte mult cu adulţii, lip-
sindu-le doar aripile. După o perioadă, ele năpârlesc, devenind adulţi.
Prin metamorfoză evoluează și majoritatea viermilor paraziţi. În general, aceștia,
în ciclul lor de creștere și dezvoltare, au mai multe gazde. De exemplu, tenia porcului
parazitează în intestinul subţire al omului, iar gazda intermediară, unde se dezvoltă
larvele, este porcul. Viermele de gălbează parazitează în ficatul oii, gazda interme-
diară fiind limneea.

Larva fluturelui-de-mătase produce o substanţă


elastică (gumoasă), care, în contact cu aerul, se
solidifică. Fixând un capăt al firului pe suport, larva
și-l înfășoară în jurul său până se formează o gogoașă.
Firul are lungimea de la 800 până la 1000 m. Pupele flu-
turelui-de-mătase sunt recoltate de om într-o anumită
perioadă. Din ele se obţine firul de mătase naturală.

4. Reproducerea ]n lumea vie


79
1 Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă.

Dezvoltarea postembrionară la mamifere include mai multe faze: ... , ... , ... și ... .
La unele animale, durata de ... este scurtă, de aceea puii se nasc orbi și ... .
Animalele cu o perioadă ... de gestaţie nasc pui care se ridică, merg și sug la scurt timp
după ... .
În faza de ... , mamiferele au nevoie de grija părinţilor. În faza de ... , mamiferele se
maturizează sexual și sunt capabile de ... .
Această capacitate se pierde în perioada de ... .

2 Completează în caiet careurile cu răspunsurile adecvate.

Succesiunea fazelor în ciclul de dezvoltare


a broaștei.
Abandonarea învelișului vechi al corpului
la lăcustă.
Fază din ciclul de dezvoltare a fluturilor.
Etapă a ciclului de dezvoltare în care animalul
e te apt
es p de re
repr
p od
produc
ucer
ere.
e.

3 Corelează în caiet imaginile de mai jos cu denumirile fazelor corespunzătoare.

2 4 5 A Ou

1 3 B Larv
La rvăă
7 8 9 10
C Pupă
Pu p

6 D Adul
Ad ultt

Viermi în ficat
Larve Ouă în
pe iarbă
4 Imaginea alăturată reprezin- masele
fecale
tă ciclul de dezvoltare la vier-
mele de gălbează.
Indică faza în care omul ar
putea interveni pentru a pre- Cercari Larve mici
veni îmbolnăvirea oilor și a (10–12 zile)
vitelor mari cornute.
Larvă în
limnee

4. Reproducerea ]n lumea vie


80
5 Enumeră deosebirile dintre ciclurile de dezvoltare:
a) la pește și broască;
b) la fluture și lăcustă.
Elaborează câte o schemă comparativă pentru ciclurile de dezvoltare a acestor
animale.

a)

b)

6 Scrie un eseu de circa 1/2 pagină în care să reflecţi importanţa jocului pentru
puii de mamifere.

7 Tatăl tău creşte oi.


Ce sfaturi i-ai da pentru a preveni îmbolnăvirea oilor de gălbează?

4. Reproducerea ]n lumea vie


81
• Stamină • Ovar
• Anteră • Ovul
4.3.
Organe de reproducere • Grăuncior • Flori masculine
la plante de polen • Flori feminine
• Pistil • Flori hermafrodite

Floarea cu fructul și sămânţa asigură reproducerea plantelor cu flori.


Floarea este cel mai atractiv organ al plantei. Există o mare varietate de
flori, deosebite prin culoare, mărime, formă, număr, tip, așezare pe tulpină etc. Deşi,
la prima vedere, foarte diferite, florile se aseamănă prin structură. Părţile componente
ale unei flori sunt: pedunculul floral, receptaculul, sepalele, petalele, pistilul (gineceul),
staminele (fig. 30 a). Sepalele sunt structuri foliare prinse de receptacul. Totalitatea
lor alcătuiesc caliciul. Ele închid şi protejează petalele. Totalitatea petalelor formează
corola. La unele flori, petalele sunt unite în formă de trompetă (la floarea-soarelui,
volbură, clopoţei), la altele sunt deschise (la vişin, măr, cireş). Petalele sunt viu colora-
te şi atrag insectele polenizatoare. Caliciul şi corola formează învelişul floral/perian-
tul. Periantul protejează părţile principale ale florii.
Părţile principale ale florii, implicate în procesul de reproducere, sunt pistilul şi
staminele.
Pistilul are forma unui vas alungit şi este situat în centrul florii. El este format
din ovar, stil şi stigmat. În ovar sunt localizate ovulele (fig. 30 a) – viitoarele seminţe.
Ovulele conţin celule sexuale feminine – oosfera (fig. 30 a). Astfel, pistilul reprezintă
organul feminin al florii.
Staminele sunt localizate în jurul pistilului. Ele produc polen, care conţine celu-
le sexuale masculine (celule spermatice). Fiecare stamină este formată din filament
şi anteră. Polenul se produce în anteră. Grăuncioarele de polen diferă după formă,
mărime şi suprafaţă (fig. 30 a).

Petale Stigmate Structura grăunciorului


Stamine Stil de polen
Structura ovulului Celulă
spermatică
Oosferă
Celulă Sepale
centrală
Ovar Receptacul

Fig. 30 a. Structura florii hermafrodite

Există flori care au toate părţile constitutive, de aceea ele se numesc flori com-
plete sau flori bisexuate/hermafrodite. De exemplu, mărul, dalia, muşeţelul au flori

4. Reproducerea ]n lumea vie


82
com ple te. Florile la care lipsesc unele componente ale structurii se numesc flori in-
complete. Astfel, florile plantelor cerealiere nu au sepale şi petale, funcţiile acestora
fiind îndeplinite de nişte frunzuliţe, numite bractee. Florile la care lipseşte pistilul şi
au doar stamine se numesc flori masculine, iar cele cu pistil şi fără stamine – flori
feminine. Astfel, spicul din vârful plantei de porumb reprezintă o floare masculină
(fig. 30 b), iar ştiuletele – floarea feminină (fig. 30 b). Fiecare plantă de porumb are
atât flori masculine, cât şi feminine, situate pe aceeaşi plantă. Datorită acestei însuşiri,
porumbul este o plantă monoică. Dintre plantele monoice, mai întâlnim: fagul, nucul,
mesteacănul, alunul, castanul etc.
Există şi plante dioice; ele produc atât flori masculine, cât şi feminine, la fel ca plan-
tele monoice, însă cele două tipuri de flori sunt situate pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi
specii (o parte sunt feminine, iar altă parte – masculine). De aceea, florile acestor
plante vor produce fructe numai dacă planta cu flori feminine va creşte alături de cea
cu flori masculine. Astfel de plante sunt salcia, plopul, urzica-vie etc.
Plantele care au flori bisexuate se numesc plante cu flori bisexuate/hermafrodite;
astfel este mărul, cireşul, vişinul etc.
La unele plante, florile sunt solitare (de exemplu, la ghiocel, mac, lalea etc.), iar
la cele mai multe plante, florile sunt grupate pe axe florale, într-o anumită ordine,
formând inflorescenţe (de exemplu, la lăcrămioară, muşeţel, salcie, coada-şoricelului,
păducel, cicoare etc.).
Gruparea florilor în inflorescenţe are un mare rol pentru plantă în procesul de po-
lenizare.

Plantă monoică Plantă cu flori hermafrodite Plantă dioică


(Porumb) (Păr) (Salcie)

Fig. 30 b. Tipuri de flori

După înflorirea unor plante, poate fi determinat timpul, cu precizie


de minute. Acest ceas biologic este respectat în fiecare an.

4. Reproducerea ]n lumea vie


83
Structura florii
1 Grăuncior
2 de polen
1 Notează în caiet părţile
3
componente ale florii, 8
4
grăunciorului de polen și
ale ovulului din imaginea Ovul
alăturată, corespunzător
cifrelor. 7 10
9
6
5

2 Corelează în caiet elementele structurale cu funcţiile ce le corespund, unind


figurile complementare.
a b c
Petale Ovar Polen

Conţine celule sexuale Produce polen. Formează seminţe.


1 masculine. 2 3

d e f
Anteră Ovule Receptacul

Susţine părţile florii. Atrag insectele.


4 5 6 Protejează corola.

g
Sepale

Produce ovule.
7

3 Alcătuiește o sarcină similară cu cea precedentă pentru o floare incompletă.

4 Modelează din diverse materiale o floare de măr.

4. Reproducerea ]n lumea vie


84
5 Enumeră deosebirile dintre florile castanului dulce și cele de salcie pufoasă din
imaginile de mai jos.
Notează în caiet: a) tipul florii;
b) tipul plantei;
c) schema pentru aceste tipuri de plante.

a) Castanul dulce

b) Salcia pufoasă

6 Scrie un eseu de 1/2 pagină, în care să descrii metaforic rolul inflorescenţei în


viaţa plantei.
7 Susţine printr-un argument afirmaţia de mai jos:
Pistilul şi staminele sunt părţile principale ale plantei.

4. Reproducerea ]n lumea vie


85
• Polenizare • Polenizare artificială
4.4.
Polenizarea • Autopolenizare • Plante anemofile
la plantele cu flori • Polenizare • Plante entomofile
încrucișată

Floarea produce fructe și seminţe. Pentru ca un fruct să se dezvolte dintr-o


floare, e necesar ca grăunciorul de polen să întâlnească un pistil și apoi să fu-
zioneze cu ovulele din ovar. Transferul polenului din anterele staminei pe stigmatul
pistilului se numeşte polenizare (fig. 31). Deseori, polenizarea se petrece în aceeaşi
floare, când polenul de pe stamine ajunge pe stigmatul aceleiaşi flori. Acest tip de po-
lenizare se numeşte autopolenizare. Atunci când polenul din anterele unei flori trece
pe stigmatul altei flori din altă plantă, dar care aparţine aceleiaşi specii, are loc poleni-
zarea încrucişată. Albinele, fluturii, colibri, liliecii, vântul etc. sunt agenţi importanţi
care contribuie la polenizarea încrucişată.
Polenizarea prin intermediul vântului
Polenizarea prin intermediul vântului este cea mai răspândită modalitate de pole-
nizare la plante.
Plantele la care polenizarea se realizează prin intermediul vântului se numesc
plante anemofile. Florile acestor plante, în general, sunt mici, lipsite de culori vii, fără
glande nectarifere, cu filamentele lungi şi periantul redus.
Cu ajutorul vântului se polenizează majoritatea plantelor ierboase: timoftica, pirul,
pătlagina, sfecla de zahăr, precum şi majoritatea arborilor: salcia, mesteacănul, carpe-
nul, fagul, stejarul etc.
Majoritatea plantelor care se polenizează prin vânt sunt plante monoice sau dioice,
cu flori separate masculine şi feminine.
Polenul produs de florile acestor plante prezintă anumite particularităţi: este uscat,
cu suprafaţa nelipicioasă, grăuncioarele sunt mărunte, având aspect de praf, şi se pro-
duce în cantităţi foarte mari (de exemplu, inflorescenţa masculină a porumbului pro-
duce peste 50.000.000 de grăuncioare de polen).
De obicei, plantele anemofile cresc în grupuri mari. Bunăoară, alunul formează
desişuri, iar cerealele (secara, grâul, orzul) sunt semănate de către om pe suprafeţe
întinse, ast fel încât orice suflare de vânt, indiferent de direcţie, să poată transporta

Tipuri de polenizare

Autopolenizare Polenizare încrucișată

Fig. 31

4. Reproducerea ]n lumea vie


86
prin fluxul de aer grăuncioarele mici de polen pe stigmatul pistilului. Deşi plantele
anemofile produc o cantitate mare de polen, cea mai mare parte din polen se pierde.
Polenizarea prin intermediul insectelor
Plantele care se polenizează prin intermediul insectelor se numesc plante entomo-
file. Florile acestor plante atrag polenizatorii prin formă, culoare sau miros: au culori
vii, sunt parfumate, prin sinteza de uleiuri eterice care se răspândesc în atmosferă, sunt
înzestrate cu glande care produc nectar; dacă sunt mici, atunci formează inflorescenţe
sau sunt înconjurate de bractee (frunze modificate care se află la baza florilor) colorate
care atrag insectele.
  Polenul florilor entomofile este produs în cantităţi mai mici, însă are dimensiune
mai mare decât polenul florilor anemofile, iar suprafața lui este lipicioasă – astfel se
lipeşte mai ușor de corpul insectelor.
La aceste plante se întâlnesc cele mai impresionante tehnici de atragere a insectelor
şi cele mai uluitoare forme de adaptare. Astfel, florile care au forme asemănătoare
cu o ceașcă (margareta, piciorul-cocoșului) atrag, practic, orice insectă ce trece prin
apropiere.
Multe dintre ele însă atrag doar o anumită specie de insecte, capabile să transfere
polenul şi să realizeze reproducerea. De exemplu, floarea de sângele-voinicului are o
structură care, prin greutatea insectei ce stă pe petalele inferioare, scoate în afară sta-
minele și stigmatul, ce se ating de corpul insectei, scuturând astfel polenul.
Există şi plante ale căror flori pot fi polenizate numai de insecte care au trompe,
precum sunt albinele şi fluturii. Albina care vizitează floarea albă a urzicii pătrunde
adânc în floare, pentru a culege nectar; în acest timp, polenul lipicios din stamine se
scutură şi se lipeşte de corpul insectei.
Astfel, insectele transportă polenul de la o floare la alta, asigurând polenizarea şi
contribuind la creşterea roadei. Iată de ce se recomandă plasarea în livezi a stupilor
de albine.
Polenizarea poate fi efectuată și de către om, în scopul obţinerii unor noi soiuri de
plante sau pentru a completa polenizarea naturală.
Această polenizare se numeşte polenizare artificială.

Plantele cu capacitate de polenizare și fecundaţie au un număr diferit de


ovule. La o specie de orhidee s-au găsit peste 3 milioane de ovule.

1 Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă, selectând termenii din


șirul alăturat.
Transferul polenului din anterele staminei pe stigmatul polenizare,
pistilului se numește ... . Deseori, polenizarea se petrece în polenizare
aceeași floare, când ... de pe stamine ajunge pe stigmatul încrucișată,
aceleiași flori. Acest tip de polenizare se numește ... . Atunci autopolenizare,
când polenul din anterele unei flori trece pe stigmatul altei ... flori,
din altă plantă, dar care aparţine aceleiași specii, are loc ... . polen

4. Reproducerea ]n lumea vie


87
Autopolenizare
Polenizare cu
ajutorul insectelor
2 Descrie particularităţile poleni-
zării reprezentate în imaginea
alăturată. Polenizare cu
ajutorul vântului
3 Ilustrează într-o fișă instructivă
polenizarea cu ajutorul vântului
sau a insectelor.

4 Enumeră deosebirile dintre particularităţile structurale ale florilor entomofile


și anemofile.
5 Generalizează procesele biologice identificate în textul de mai jos printr-o no-
ţiune sau expresie.
Notează-le în caiet.
Scrie în dreptul lor expresiile din text care caracterizează fiecare proces.

Dintre arbuștii pădurilor, alunul (Corylus avellana) e printre îna-


intașii îndrăzneţi. Se pregătește de cu toamnă; niște muguri sunt mai
lungi decât ceilalţi, acoperiţi cu solzișori mărunţi, scorţoși, apărători.
Sub scuturile solzilor stau în amorţire florile bărbătești. De îndată ce
simt razele călduţe de primăvară, nici nu așteaptă să se spele cu totul
spuma omătului din jurul trunchiului și mâţișorii se lungesc, solzii se
depărtează, staminele varsă făina polenului din sacul anterelor.
La cea mai slabă clătinare a rămurelelor mlădioase, în jurul tufei se
împrăștie un nouraș gălbui de praf; anterele par fără fund. Plouă cu
polen. Vântul îl duce pe florile femeiești, care așteaptă rumenite pe altă crenguţă. Abia le vezi.
Din vârful unui mugure ceva mai umflat se ivește un canaf (ciucure) de fire rubinii ca de măta-
se, de o gingășie fără seamăn; așteaptă binecuvântata atingere cu polenul.
Pădurea pare uscată, câmpurile – amorţite, dar în huceaguri (pădure tânără și deasă) tufele
de alun trăiesc sărbătoarea nunţii. Când celelalte flori se arată timide ca să cerceteze vremea,
mâţișorii alunului și-au desfăcut toţi solzii, au vărsat întreg noianul de polen ce-l aveau în
saci… și cad la pământ. Nu mai au niciun rost. Planta îi leapădă, căci ar irosi mâncarea degeaba,
dacă i-ar mai ţine atârnaţi de crenguţe. Au soarta trântorilor din stup după ce matca și-a ales
numai unul drept mire.
După ce sunt fecundate, florile femeiești pierd rumeneala pufului, se învelesc în scutece dese
și așteaptă să se desfășoare frunzele, care să muncească pentru ele, să îngrămădească hrana în
alune, fructele plantei. Când sunt coapte, veveriţa le ia și-și face provizie de iarnă. Pe unele le
mănâncă cu poftă, pe altele le scapă printre frunzele uscate ori uită unde le-a ascuns. Din aces-
tea încolţește câte un alunaș, care crește până ce ajunge tufă de crenguţe mlădioase și vânjoase.
De aceea, aluni se găsesc și înăuntrul pădurii, unde arborii sunt mai rari și lasă lumină mai
multă printre ei.
(I. Simionescu, Flora României)

6 Susţine printr-un argument afirmaţia de mai jos:


Polenizarea artificială rezolvă anumite probleme alimentare.

4. Reproducerea ]n lumea vie


88
• Fecundaţie • Tub polinic
Fecunda\ia
• Celule spermatice • Embrion 4.5.
• Oosferă la plantele cu flori

Pentru ca floarea să producă fructe cu seminţe, nu este suficientă polenizarea.


Procesul de formare a fructelor și seminţelor începe prin unirea celulelor
spermatice (gameţi masculini) din grăunciorul de polen cu oosfera (gamet feminin)
din ovule (fig. 32). Acest proces complex se numește fecundaţie.
Grăunciorul de polen ajuns pe stigmatul florii germinează şi formează un tub poli-
nic (fig. 32), care înaintează prin stil şi ajunge la ovar. Deseori, cresc mai multe tuburi
polinice, deoarece fiecare grăuncior de polen îşi formează propriul tub polinic. În
timpul înaintării prin tubul polinic, celula spermatică se divide în două celule.
Când tubul polinic străbate ovarul și pătrunde în ovul, o celulă spermatică se conto-
pește cu oosfera, formând zigotul, apoi embrionul. Acesta va continua ciclul de dezvol-
tare a noului organism. A doua celulă spermatică se contopește cu celula centrală din
ovul și iniţiază dezvoltarea unei rezerve de substanţe hrănitoare, numită endosperm.
Astfel, are loc o fecundaţie dublă.
În urma fecundaţiei, ovulele se transformă în seminţe. Paralel cu dezvoltarea se-
minţelor din ovule, continuă creşterea ovarului – pereţii acestuia se îngroaşă, el trans-
formându-se treptat în fruct. Fructul are rol de protecţie a seminţelor şi de răspândire
a acestora de lângă planta-mamă.

Grăuncioare de polen
Stigmat Tub polinic
Celule Tub
Stil Pistil spermatice polinic
Celule
spermatice Ovar Sac embrionar
Creșterea
tubului polinic

Polenizare
Endosperm

Zigot

Oosferă
Eliberarea celulelor Fecundaţie
spermatice dublă

Fig. 32. Fecundaţia la plante cu flori

4. Reproducerea ]n lumea vie


89
Formarea fructului și a seminţei este un proces fascinant. Unele plante sunt
capabile să producă fructe fără polenizare și fecundaţie. Altele formează fructe
fără seminţe: bananul, ananasul, anumite soiuri de viţă-de-vie.

1 Definește termenul fecundaţie.

2 Descrie, pe baza figurii 32, procesele intermediare care au loc în floare între
polenizare și fecundaţie.
3 Elaborează un mic dicţionar explicativ ilustrat pentru termenul fecundaţie
du blă.
4 Exclude noţiunea intrusă.
fecundaţie, tub polinic, embrion, endosperm
Argumentează opţiunea.

5 Alcătuiește un eseu metaforic de 1/2 pagină, cu titlul „Nașterea unei cireșe”.

6 Susţine printr-un argument afirmaţia de mai jos:


Embrionul este singura parte vie a seminţei.

• Fruct • Fructe false


4.6.
De la floare — • Seminţe • Fructe cărnoase
la fructe [i semin\e • Tipuri de fructe • Fructe uscate
• Fructe adevărate

La câteva zile după fecundaţie, petalele florilor se ofilesc și se scutură, la fel


stilul și stigmatul, ovulele se transformă în seminţe, iar ovarul crește, pereţii
acestuia se îngroașă, el transformându-se treptat în fruct, numit pericarp, care închide
seminţele (fig. 33).
Fructele, ca şi florile,
sunt diferite după culoa- Petale Stigmat Sepale
re, formă, mărime, con- Stamine
Stil
sistenţă (fig. 34).
În funcţie de partea Ovar
florii din care se dezvoltă, Pericarp
ele pot fi adevărate sau Ovule (ân a)
Sepale
Seminţe (ân b)
false. Fructele formate
prin îngroşarea pereţilor Receptacul
ovarului se numesc fructe
adevărate (de exemplu, la Fig. 33. Floarea și fructul la păr

4. Reproducerea ]n lumea vie


90
Tipuri de fructe

Drupă Bacă Achenă Capsulă


Fruct cărnos cu o Fruct cărnos cu mai Fruct uscat cu o Fruct uscat cu
singură sămânţă multe seminţe (la singură sămânţă mai multe seminţe
(la cais, cireș) kiwi, roșii, coacăz) (la alun, păpădie) (la mac, clopoţel)
Fig. 34
cireş, prun, viţa-de-vie). La unele plante, la formarea fructelor, numite fructe false,
participă şi alte părţi ale florii. De exemplu, partea cărnoasă a fructului de măr, păr, gu-
tui este alcătuită prin îngroşarea receptaculului. La curpenul de pădure sau la dediţel,
stilul rămâne ataşat de fruct, se lungeşte, devine păros şi serveşte la răspândirea fruc-
tului şi a seminţei. La păpădie, umbreluţa de peri provine din modificarea sepalelor.
Orice fruct este alcătuit din miez/pericarp, acoperit cu o pieliţă, numită epicarp.
După consistenţa miezului, fructele pot fi cărnoase sau uscate. Cele cărnoase și
cu mai multe seminţe se numesc bace (de exemplu, la roșie, la coacăz etc.). Fructele
cărnoase cu o singură sămânţă (sâmbure) se numesc drupe (de exemplu, la cais, la
piersic, la vișin etc.). La măr, păr, fructul se numește poamă.
Fructele uscate și cu mai multe seminţe pot fi păstăi (la mazăre, fasole), silicve (la
varză), capsule (la mac). Acestea se deschid la maturitate, eliberând seminţele. Anu-
mite fructe uscate cu o singură sămânţă nu se deschid la coacere: nuca (la nuc), ache-
na (la floarea-soarelui), cariopsa (la grâu, porumb), samara (la arţar).
Paralel cu coacerea fructului, se dezvoltă și seminţele. Părţile componente ale se-
minţei sunt embrionul, endospermul și tegumentul (fig. 35). La multe seminţe, pe te-
gument se observă o cicatrice, numită hil. Acesta reprezintă locul prin care ovulul a
fost fixat de ovar.

Seminţe la plantele cu flori


Monocotiledonate Dicotiledonate
Cariopsă Sămânţă cu cotiledoane

Endosperm
Tegument Tegument
+ pericarp Embrion cu două
Embrion cu un cotiledoane
cotiledon
Porumb Fasole
Fig. 35

4. Reproducerea ]n lumea vie


91
Embrionul este singura parte vie a seminţei. El este format din rădăciniţă, tulpiniţă,
muguraş şi cotiledoane. Există plante ale căror seminţe au un singur cotiledon şi plan-
te ale căror seminţe au două cotiledoane. Numărul de cotiledoane este un criteriu de
clasificare a plantelor cu flori în plante monocotiledonate şi dicotiledonate (fig. 35).
La unele plante, hrana pentru embrion este stocată în cotiledoane (de exemplu, la
fasole, mazăre), la altele – în endosperm (de exemplu, la porumb, grâu).
Ajungând la maturitate, fructele contribuie la răspândirea seminţelor de lângă
planta-mamă.
Seminţele se răspândesc în diferite moduri. Animalele consumă fructe cărnoase
împreună cu seminţele pe care le conţin. Unele din acestea străbat tractul digestiv al
animalului și sunt expulzate în mediu. Fructele uscate care conţin cârlige (de exemplu,
scaieţii) se agaţă de blana animalelor sau de îmbrăcămintea omului și sunt transpor-
tate la distanţe mari. Anumite fructe uscate sunt prevăzute cu aripioare (de exemplu,
la ulm, arţar, platan) sau „parașute” de peri (de exemplu, la păpădie, odolean, plop),
fiind împrăștiate de vânt la distanţe mari. Răspândirea multor seminţe are loc pe calea
apelor din râuri, lacuri sau oceane (de exemplu, la trestie, rogoz, papură, nucă-de-co-
cos). Prin urmare, apa, vântul, animalele și omul sunt agenţii principali de răspândire
a fructelor și seminţelor.
Există și plante care au mecanisme proprii pentru răspândire, cum ar fi plesni-
toarea. Când se maturizează, aceasta adună o cantitate mare de apă în fruct, ceea ce
produce o creștere a presiunii interioare. În momentul deschiderii fructului, apa pro-
iectează cu forţă seminţele, la o distanţă de 5–6 m, prin locul unde a fost prinsă codiţa.
La coacere, păstaia de fasole și capsula de panseluţă se deschid brusc, împrăștiind
seminţele în jurul plantei.
Astfel, când sunt verzi, fructele protejează seminţele, iar la coacere contribuie la
răspândirea lor.
Fructele și seminţele au un mare rol în viaţa omului și a animalelor, servindu-le
drept hrană.

1 Completează în caiet afirmaţia cu informaţia omisă.


După fecundaţie, ... florilor se ofilesc și cad, ovarul crește, pereţii acestuia se
îngroașă și se transformă în ... , iar ... se transformă în seminţe.

2 Descrie, pe baza imaginilor, procesul de formare a fructului și seminţei la cireș.

4. Reproducerea ]n lumea vie


92
3 Scrie în caiet tipul și denumirea fructului din imaginile de mai jos.

Măr Piersic Roșie Porumb

Floarea-
Nuc Fasole soarelui Mac Arţar

4 Alcătuiește o colecţie de fructe și seminţe.


Scrie câte o etichetă pentru fiecare element din colecţie, în care să prezinţi par-
ticularităţile structurale ale acestuia (și unele aspecte deosebite).

a b

5 Completează diagrama Venn pentru sămânţa


de fasole (a) şi cea de grâu (b).

6 Scrie un text metaforic de 1/2 –1 pagină în care să prezinţi modalităţi de răs-


pândire a fructelor și seminţelor. (În acest scop, consultă diverse surse infor-
maţionale.)
7 Argumentează afirmaţia de mai jos:
Fructele sunt un izvor de sănătate.

• Germinaţie Germina\ia semin\elor 4.7.

Nimerind în condiţii favorabile, seminţele germinează, proces în care em-


brionul trece de la viaţa latentă la viaţa activă și se transformă în plantulă. Pen-
tru a germina, sămânţa are nevoie de anumite condiţii externe: o cantitate suficientă
de apă și oxigen, temperatură favorabilă și sol fertil. În plus, sunt necesare și condiţii
interne: sămânţa trebuie să fie matură (cu un embrion complet, dezvoltat), sănătoasă
(întreagă și neinfectată cu germeni patogeni) și să aibă putere de germinaţie (să-și
păstreze embrionul viu un timp mai îndelungat).

4. Reproducerea ]n lumea vie


93
Germinaţia parcurge câteva procese Ciclul de dezvoltare la cireș
succesive: seminţele absorb o cantitate
mare de apă și se umflă. Apa înmoaie Plantă adultă ce va înflori
tegumentul și acesta crapă, iar rădăci- Floare
niţa embrionului iese afară și începe să
crească vertical în sol. Embrionul uti-
lizează energie pentru creșterea și dez-
voltarea sa pe contul respiraţiei celulare
și al hranei stocate în cotiledoane.
După ce rădăciniţa s-a fixat în sol,
începe creșterea tulpiniţei spre supra-
faţă. La unele plante, cum este fasolea, Polenizare
tulpiniţa scoate afară din pământ cele
două cotiledoane, care încă mai dau
hrană. Cotiledoanele oferă plantei hra- Din embrion
nă până când frunzele devin mari și se se dezvoltă o
pot hrăni prin fotosinteză, apoi cotile- plantă nouă
doanele se usucă și cad. Acest moment
se consideră încheierea procesului de
germinaţie. Plantula care s-a format
crește și se dezvoltă până ajunge la ma- Germinarea
turitate, devenind plantă adultă (ca- seminţei
pabilă să formeze fructe și seminţe).
Calea străbătută de plantă de la germi- De la ovul
naţia seminţei până în momentul când la sămânţă
formează seminţe se numește ciclu de Fecundaţie
dezvoltare.
La diferite plante, durata ciclului de
dezvoltare este diferită. La unele plante, De la ovar
ciclul de dezvoltare durează un an, ele la fruct
trec printr-o perioadă de vegetaţie; de
exemplu, la mazăre, fasole, gălbenele, Fig. 36
gura-leului etc. Aceste plante se numesc plante anuale.
Plantele care trec prin două perioade de vegetaţie se numesc plante bienale. Astfel
de plante sunt: ceapa, usturoiul, varza, morcovul etc. În primul an vegetativ, ele nu
formează flori, dezvoltându-se doar organe vegetative (rădăcina, tulpina și frunzele),
capabile să realizeze procesul de fotosinteză. În acest timp, în rădăcină se acumulează
cantităţi mari de substanţe organice. În al doilea an, din rădăcini se dezvoltă tulpina,
care face flori, fructe și seminţe.
Plantele care trăiesc şi înfloresc mai mulţi ani se numesc plante perene. Din plantele
perene fac parte arborii şi arbuştii, la fel şi unele plante ierboase (de exemplu, irisul,
laleaua, bujorul, romaniţa etc.).

4. Reproducerea ]n lumea vie


94
1 Defineşte termenul germinaţie.

2 Descrie, pe baza imaginii, pro-


cesul de germinaţie la fasole.

3 Determină puterea de germinaţie la seminţele de fasole, porumb și floarea-


soarelui, utilizând algoritmul de mai jos.
✓ Pregătește 3 farfurii (notează farfuriile cu literele a, b, c).
✓ Așază pe farfurii câte 2 foi de filtru de mărimea farfuriei.
✓ Pune în fiecare farfurie 50 de seminţe, la distanţă de 1 cm una de alta: în farfuria a –
seminţe de fasole; în farfuria b – seminţe de porumb; în farfuria c – seminţe de floarea-
soarelui.
✓ Creează condiţii favorabile pentru germinaţie.
✓ Peste 3 zile, numără seminţele germinate.
✓ Calculează pentru fiecare tip de seminţe procentul de germinaţie.
✓ Formulează concluzii despre puterea de germinaţie a seminţelor.

4 Enumeră asemănările și deosebirile dintre procesele de germinaţie la fasole (a)


și porumb (b), pe baza imaginilor de mai jos.
a b

5 Efectuează un experiment pentru a investiga procesul de germinaţie la mazăre.


Alcătuiește algoritmul experimentului.
Prezintă datele experimentului într-un raport.
Formulează în scris recomandări care ar contribui la stimularea procesului de
germinaţie a seminţelor de mazăre.

6 În fiecare primăvară, familia ta sădește în grădină diferite plante.


Pregătește material săditor de plante decorative anuale, bienale și perene pen-
tru grădina ta. În această activitate, utilizează informaţia din temă și alte surse
informaţionale.
Prezintă rezultatele într-un raport.

4. Reproducerea ]n lumea vie


95
5. Bioritmuri

Aspecte sezoniere ale • Proces ciclic • Plante perene


5.1. ciclurilor de dezvoltare • Plante anuale • Bioritm
• Plante bienale
la plante
Creșterea și dezvoltarea plantelor este un proces ciclic și are o durată diferi-
tă de la o grupă de plante la alta. Astfel, există plante anuale, bienale și perene.
O plantă care se dezvoltă din sămânţă și produce seminţe într-o singură perioadă de
vegetaţie se numește plantă anuală (de exemplu, fasolea (fig. 37 a), mazărea, grâul,
petunia).
Alte plante trăiesc pe parcursul a două perioade de vegetaţie pentru a-și completa
ciclul de viaţă, de aceea se numesc plante bienale. Din grupa respectivă face parte
ceapa (fig. 37 b), sfecla de zahăr, morcovul, ridichea, varza etc. În primul an de viaţă,
plantele bienale formează o rozetă de frunze pe o tulpină scurtă. Pe parcursul celui de
al doilea an, tulpina crește înaltă, producând flori, fructe și seminţe. În primul an de
viaţă, plantele bienale acumulează substanţe de rezervă în unul dintre organele vege-
tative. Astfel, la morcov și sfeclă substanţele de rezervă se acumulează în rădăcină, la

a)
A
n
u
a
l

B b)
i
Ciclul de dezvoltare e
la plante n
a
l

c)
P
e
r
e
n
Fig. 37

5. Bioritmuri
96
varza albă – în frunze, la gulie – în tulpină, iar la conopidă – în inflorescenţe. De aceea,
recoltarea acestor plante se realizează după primul lor an de viaţă, fiind utilizate de
către om în alimentaţie.
Plantele care trăiesc mai mulţi ani sunt numite plante perene. Ele pot fi ierboase
sau lemnoase. În zonele temperate, precum este cea în care se află Republica Moldo-
va, părţile aeriene ale plantelor ierboase perene se usucă toamna, păstrându-se în sol
tulpina subterană cu muguri (rizom, bulb sau tubercul). În primăvara sezonului viitor,
din mugurii tulpinii subterane crește o nouă tulpină aeriană, pe care se vor dezvolta
florile, fructele și seminţele. Dintre plantele ierboase perene, la noi se întâlnesc irisul
(fig. 37 c), lăcrămioara, crinul, zambila, laleaua, pecetea-lui-Solomon, ghiocelul, brân-
dușa, bujorul, crizantema, păpădia, podbalul.
Plantele perene lemnoase sunt reprezentate prin arbori, arbuști și liane. Trecând de
la un sezon la altul, aceste plante își modifică aspectul. Toamna, frunzele își schimbă
treptat culoarea din verde în galben, brun sau roșu, apoi cad, micșorând astfel evapo-
rarea apei din corpul plantei. Primăvara, plantele înmuguresc, pregătindu-se pentru
un nou sezon vegetativ. Arborii cel mai des întâlniţi la noi sunt: stejarul, fagul, salcâ-
mul, plopul, salcia, ulmul, frasinul, mărul, vișinul, caisul etc. Dintre arbuști, se întâl-
nesc socul, măceșul, alunul, liliacul, lemnul-câinesc etc. Lianele care cresc în pădurile
noastre sunt edera, hameiul, viţa-de-vie sălbatică.
Astfel, plantele, ca și celelalte organisme, prezintă un caracter ciclic/ritmic al acti-
vităţilor vitale, numit bioritm.

1 Completează în caiet tabelul cu cifrele corespunzătoare organelor pentru fie-


care plantă.
Notează tipul plantei.
Primul an al ciclului Al doilea an al cic- Al treilea an al cic- Tipul
de dezvoltare lului de dezvoltare lului de dezvoltare plantei
Denumirea după
Primăvara

Primăvara

Primăvara
Toamna

Toamna

Toamna
Iarna

Iarna

Iarna
Vara

Vara

Vara

plantei durata
ciclului de
dezvoltare
5

4
Viorea
3
2
1
Porumb 5

4
3

2
1

5. Bioritmuri
97
2 Corelează descrierile de mai jos cu imaginile plantelor corespunzătoare.
Notează în caiet denumirea plantelor, caracteristicile și tipul lor.

Planta din ima- Această plantă, se- La această plantă, porţiunea


gine este semănată mănată primăvara, nu terminală a rizomului nu în-
primăvara, înflo- înflorește și nu fruc- florește decât după 2 ani, apoi
rește și dă seminţe tifică decât în al doi- rizomul se alungește și planta
în același an, apoi lea an de viaţă, apoi înflorește în fiecare an, fără a fi
moare. moare. semănată din nou.

Varză Mac Lăcrămioară

3 Alcătuiește o sarcină similară celei din sarcina nr. 2, pentru 3 plante preferate.

4 Clasifică într-o schemă plantele din grădina ta (sau din grădina şcolii) după
ciclul de dezvoltare.

5 Elaborează un proiect pentru obţinerea seminţelor de roșii, morcov, ardei, ri-


diche, varză, salată în decurs de un an.
Descrie modalităţile de obţinere a seminţelor, consultând literatură supli-
mentară.

6 În școala ta se prevede organizarea unui concurs pentru creșterea și înflorirea for-


ţată a plantelor decorative de primăvară.
Cu ce proiect te vei prezenta la acest concurs?

Fagului îi trebuie mulţi ani până ce rodește. Se pregătește timp de 40 de


ani spre a da jirul – seminţe lucii, uleioase, atât de căutate de mistreţi și urși.
(I. Simionescu, Flora României)

5. Bioritmuri
98
• Viaţă activă • Hibernare
• Amorţire Via\= activ= [i hibernare 5.2.

Condiţiile de mediu în care trăim prezintă variaţii ritmice. Ritmul anual


corespunde rotaţiei Pământului în jurul Soarelui, ceea ce determină succesi-
unea celor 4 anotimpuri în zona temperată. Pe parcursul anului, durata iluminării
solare variază (iluminare maximă – solstiţiul de vară – și iluminare minimă – sol-
stiţiul de iarnă). Temperatura atinge valori maxime vara și minime iarna. Aceste
modificări ale condiţiilor de mediu influenţează comportamentele de adaptare ale
animalelor (fig. 38). Astfel, anumite animale duc o viaţă activă pe parcursul iernii,
consumând hrana pe care o găsesc în mediul lor natural. Unele dintre ele (șoarecii,
șobolanii) sunt dependente, în perioada rece a anului, de alimentele omului. De regu-
lă, animalele care duc o viaţă activă iarna au temperatura corpului constantă (animale
homeoterme). Aceasta se datorează unor adaptări la mediu: stratul de grăsime sub
piele, blana lungă și deasă, care acoperă corpul mamiferelor, penele și puful care aco-
peră corpul păsărilor. Iarna, blana mamiferelor este mai deasă și mai lungă decât în
timpul verii, iar perii sunt mai bine fixaţi în piele.
Numeroase vertebrate cu temperatura corpului variabilă (animale poichiloterme),
cum sunt broaștele, șopârlele, broaștele-ţestoase, șerpii și unele nevertebrate (insec-
tele), supravieţuiesc iarna căzând în stare de amorţire. Toamna, când temperatura ae-
rului scade, aceste animale se retrag în sol și cad într-un somn de iarnă. În acest timp,
scade intensitatea proceselor vitale (ritmul respirator, bătăile inimii), iar temperatura
corpului variază după temperatura mediului și este întotdeauna mai sus de zero. Ast-
fel, starea de amorţire se caracterizează prin pierderea temporară a capacităţii de a
reacționa la excitanții externi.

Adaptări

Vara Iarna
• Temperaturi ridicate • Temperaturi scăzute
• Hrană din abundenţă • Lipsă de hrană

Viaţă activă Hibernare

Fig. 38

5. Bioritmuri
99
Pentru unele mamifere precum liliacul (fig. 38), marmota, ariciul, ursul etc. este
caracteristică hibernarea.
Hibernarea este o stare de inactivitate și de scădere a metabolismului la animale,
caracterizată prin scăderea temperaturii corpului şi a ritmului respirator.
În timpul hibernării, mamiferele consumă stratul de grăsime pe care l-au depus
în perioada caldă a anului. Ele se pot trezi de mai multe ori în timpul hibernării. La
fiecare trezire, temperatura corpului revine la valorile caracteristice perioadei active,
la fel și intensitatea proceselor vitale. În acest timp, unele mamifere ies din vizuini și
își caută hrană (de exemplu, ursul), iar altele consumă rezervele de hrană depozitate
vara în ascunzători (de exemplu, hârciogul).
Spre deosebire de mamifere, animalele poichiloterme (broasca, șopârla, unele in-
secte) nu se pot trezi din starea de amorţeală. În acest timp, ele nu pot desfășura nicio
activitate nervoasă sau musculară.

Estivaţia este un comportament de adaptare caracteristic animalelor din


zonele tropicale secetoase. Este o stare de amorţeală, numită somn estival
(somn de vară), ce apare drept urmare a lipsei de hrană în perioada secetoasă
a anului. Estivaţia se întâlnește la unele specii de amfibieni și reptile, cum ar fi
crocodilii, care se ascund sub pietre sau rămân îngropaţi în mâl timp de 2–5 luni.

1 Desenează schema în caiet.


Notează, în locul semnelor de întrebare, starea marmotei în funcţie de datele
prezentate.
• Temperatura corpu- • Temperatura corpu-
lui: 37 oC. lui: 10 oC.
• Ritm cardiac: • Ritm cardiac:
120 bătăi/min. 2–5 bătăi/min.
• Ritm respirator: • Ritm respirator:
16 respiraţii/min. 2 respiraţii/min.

? ?
2 Descrie, pe baza graficului de mai jos, variaţia proceselor fiziologice și com-
portamentul marmotei în timpul hibernării.
Temperatura °C Hibernare
37 Perioadă
Trezire

Trezire

30 activă
Temperatura corpului
20
10
Temperatura mediului
0 extern
-10
Timpul

5. Bioritmuri
100
3 Efectuează un experiment pe baza algoritmului de mai jos.

✓ Îmbracă un maiou, o cămașă și un pulover.


✓ Măsoară temperatura la nivelul puloverului, ţinând termometrul la suprafaţa
acestuia. Notează rezultatul în caiet.
✓ Măsoară temperatura în spaţiul dintre pulover și cămașă.
✓ Notează datele în caiet.
✓ Măsoară temperatura între cămașă și maiou.
✓ Notează datele în caiet.
✓ Măsoară temperatura între maiou și piele.
✓ Notează datele în caiet.
✓ Scrie un text din 5–7 propoziţii, în care să evidenţiezi cum trebuie să te îmbraci
iarna, pentru a te simţi confortabil şi a te proteja de frig.

4 Explică, pe baza imaginilor de mai jos, procesele de adaptare a pisicii la tempe-


ratura mediului.
Timp călduros Timp răcoros

La începutul
experimentului, Fire de păr Suprafaţa de contact
Fire de păr
temperatura apei ridicate cu aerul
culcate
este de 70 °C.
Suprafaţa de
contact cu
aerul apă
(20 cm3)

Vase sangvine Vase sangvine Recipient


apă (20 cm3) dilatate contractate izolator

5 Alcătuiește o ghicitoare la tema „Rolul liliecilor în perioada caldă a anului”.

6 Informează-te despre procesul de amorţire/hibernare la animalele din locali-


tatea ta incluse în Cartea Roşie a Republicii Moldova.
Elaborează un afiş de protecţie a acestor animale şi prezintă-l colegilor.

5. Bioritmuri
101
5.3. Migra\ii • Migraţie • Migraţie explozivă

Pentru a evita condiţiile de viaţă grele din timpul iernii, unele animale se
deplasează în grupuri mari, pe distanţe lungi, în regiuni mai călduroase, altele
se mută pentru a se reproduce. Acest fenomen se numeşte migraţie. Astfel, migrația
animalelor reprezintă o deplasare periodică în masă, condiționată de schimbarea fac-
torilor climaterici, de necesități de dobândire a hranei sau de reproducere.
Cele mai multe migraţii au loc o dată în an, într-un anumit anotimp, urmând ace-
eași cale. Distanţa parcursă variază de la o specie la alta. Cele mai lungi căi le parcurg
păsările.
Pentru păsări este caracteristică migraţia sezonieră. În zonele temperate, migraţia
păsărilor toamna este determinată de reducerea surselor de hrană, de scăderea tempera-
turii și scurtarea zilei. Păsările (de exemplu, rândunelele, fig. 39 a) se adună în stoluri și
pornesc spre continentul african sau India. Unele păsări zboară ziua, orientându-se
după soare, iar altele zboară noaptea, orientându-se după stele. Primăvara, se întorc
din ţările calde, pentru a-și depune ouăle și a-și crește puii în timpul primăverii și
verii, când găsesc hrană din abundenţă.
Migraţiile sezoniere sunt caracteristice și unor mamifere. De exemplu, renii (fig. 39 b)
din tundră, la începutul iernii, când solul se acoperă cu o crustă groasă de gheaţă, mi-
grează spre sud, în pădurile de conifere, unde se hrănesc cu muguri și mușchi. În aprilie,
când temperatura aerului se ridică și apare vegetaţia, renii se întorc în tundră. Aici, ei se
reproduc, trăiesc în perioada caldă a anului și se hrănesc cu licheni și ierburi.

Cauzele migraţiei
animalelor

Modificarea condiţiilor de mediu Reproducerea

c)
a)

d)

b) e)

Fig. 39

5. Bioritmuri
102
Un tip deosebit de migraţie este migraţia explozivă, specifică, bunăoară, lemin-
gilor (fig. 39 c). Când populaţia de lemingi se înmulţește rapid, apare o aprigă concu-
renţă pentru hrană. Această situaţie declanșează o stare de panică printre lemingi și ei
migrează în grupuri mari din teritoriul locuit. Migraţia explozivă este caracteristică și
lăcustelor călătoare. Acest tip de migraţie se realizează în sens unic, deoarece anima-
lele nu se întorc în locurile din care pleacă, astfel că ele nu sunt migratoare adevărate,
ci animale emigrante.
De asemenea, migrează și unele animale acvatice, atunci când se schimbă factorii
de mediu, de exemplu, crește brusc salinitatea apei. Astfel, heringul preferă apele reci
și puţin saline, în timp ce sardina s-a adaptat la apele calde și mai saline.
La anumiţi pești (somonul, fig. 39 d), anghila, nisetrul, morunul, păstruga, cega
etc.), migraţia este determinată de comportamentul de reproducere. Somonii, care
trăiesc în mări, migrează la începutul iernii spre izvoarele râurilor de munte, pentru
a-și depune icrele. În același scop, cega migrează din Marea Neagră în Dunăre. An-
ghilele (fig. 39 e) trăiesc în bazinele cu apă dulce, râuri, lacuri mari, dar, pentru a-și
depune icrele, migrează în mare, în special în Marea Sargaselor.

Milioane de fluturi-monarhi migrează


din nordul SUA și din sudul Canadei
spre California și Mexic. Ei parcurg până
la 4000 km, pentru a scăpa de gerurile
iernii. În timpul lunilor de vară, se întorc
în nord. În acest răstimp, ei se înmulţesc
rapid, astfel încât la locul iniţial ajunge
aproximativ a cincea generaţie. Cei apă-
ruţi vara târziu pornesc din nou spre sud,
odată cu micșorarea zilei.

1 Enumeră cau-
zele migraţiei
rândunicii și a
somonului.

2 Descrie proce-
sul reprezentat
în imagini.

5. Bioritmuri
103
Râu Mare
3 Descrie, pe baza schemei alăturate, migraţia somo-
nului. Depune Crește
icre puietul

4 Alcătuiește o schemă similară pentru migraţia anghilei, utilizând informaţia


din text.
5 Exclude intrusul din grupurile de cuvinte de mai jos. Argumentează-ţi decizia.

somon rândunică ren


morun barză rândunică
nisetru cuc barză
anghilă lebădă somon
păstrugă ciocănitoare leming

6 Redactează, pe baza imaginilor de mai jos, un referat de o pagină după planul:


a) locul de cuibărire și cel de iernare ale berzei;
b) căile de migraţie a berzei, toamna și primăvara;
c) importanţa migraţiei pentru barză.

Regiuni de cuibărire
Regiuni de iernare
Direcţia zborului în timpul migraţiei

7 Scrie un eseu cu tema „Importanţa păsărilor migratoare din localitatea mea”,


utilizând cel puţin 3 surse informaţionale.

8 Studiază comportamentul unei păsări migratoare din localitatea ta.


Descrie acţiunile întreprinse pentru a-i crea acestei păsări condiţii optime de
cuibărire și de creștere a puilor.

5. Bioritmuri
104
6. Sisteme vitale

• Sistem digestiv • Glande digestive Particularit=\i ale


• Tub digestiv 6.1.
sistemului digestiv
Organismele prezintă anumite particularităţi. O particularitate de bază a
organismului este schimbul de substanţe și energie dintre organism și mediu.
Acest proces este realizat de sisteme de organe cu funcţii vitale: sistemele digestiv,
respirator, circulator și excretor. Fiecare dintre aceste sisteme de organe are anumite
caracteristici structurale și funcţionale, adaptate acestui proces.
Astfel, sistemul digestiv aprovizionează organismul cu substanţe nutritive.
De ce hrana este atât de importantă pentru organism? Ce se întâmplă în organism
cu alimentele consumate?
Imaginează-ţi că te-ai întors de la joacă, ești obosit și îţi este foame. Imediat cum
servești cina, simţi o căldură în tot corpul și ești plin de energie. Această senzaţie se
datorează alimentelor ajunse în organism. Alimentele ne oferă energia care ne încăl-
zește corpul, diminuează oboseala,
ne activează inima, mușchii și alte Sistemul digestiv la om
organe, ne dă putere.
Toate procesele de înglobare și Dinţi
prelucrare a hranei se desfășoară
în sistemul digestiv (fig. 40).
Limbă Faringe
Organele sistemului digestiv se
divizează în două grupuri: tub di-
gestiv și glande digestive. Ficat Esofag
Tubul digestiv reprezintă un
tub lung, musculos, care începe
din cavitatea bucală, continuă cu
faringele, esofagul, stomacul, in-
testinele subţire și gros și se termi-
nă cu cavitatea anală. Vezică Stomac
Glandele digestive secretă biliară Pancreas
substanţe necesare pentru digestia Intestin
Intestin
alimentelor; astfel de glande sunt: gros subţire
glandele salivare, glandele gastri-
ce, ficatul și vezica biliară, pancre-
asul și glandele intestinale. Anus
În cavitatea bucală, alimentele Fig. 40
sunt mestecate cu ajutorul dinţilor,

6. Sisteme vitale
105
impregnate cu salivă, transformate într-un bol alimentar cu ajutorul limbii și înghiţi-
te. În continuare, bolul alimentar trece prin faringe și esofag, care, prin mișcări peris-
taltice, conduc alimentele spre stomac.
Stomacul se aseamănă cu un buzunar și este localizat sub plămânul stâng. Când
este plin, are forma literei J și un volum potenţial de circa 4 l; când este gol, volumul
stomacului constituie 50 ml. În stomac, bolul alimentar este prelucrat și amestecat cu
suc gastric. După câteva ore, bolul alimentar devine lichid și se numește chim gastric.
Prin mișcările peristaltice ale stomacului, chimul gastric trece în intestinul subţire, în
porţii mici.
Intestinul subţire este organul în care se realizează cea mai mare parte din digestie,
de aceea el ocupă cea mai mare parte din abdomen și are o lungime de circa 6 m. În
partea superioară a intestinului subţire își varsă secreţiile ficatul și pancreasul.
Ficatul e situat în partea dreaptă a corpului, puţin mai sus de stomac. El secretă
bila, pe care o depozitează în vezica biliară – o pungă mică, situată sub ficat. Când
alimentele ajung în intestinul subţire, bila se revarsă în partea superioară a intestinului
subţire și facilitează digestia lipidelor.
Pancreasul este localizat în partea stângă a corpului, sub stomac. El are un rol im-
portant în digestie, deoarece secretă suc pancreatic, care descompune toate tipurile de
substanţe pe care le conţin alimentele.
În pereţii intestinului subţire sunt localizate glandele intestinale, care secretă suc
intestinal. Sucul intestinal transformă definitiv alimentele în nutrimente – substanţe
care pot fi absorbite de către celulele intestinului pentru a fi distribuite în tot corpul.
Zilnic, glandele intestinale secretă 1–2 l de suc intestinal, care se amestecă cu sucul
pancreatic și cu bila, facilitând astfel absorbţia nutrimentelor.
Substanţele nedigerabile sunt dirijate spre intestinul gros.
Intestinul gros are o lungime de circa 1,5 m și un diametru mai mare decât cel al
intestinului subţire. Funcţiile principale ale intestinului gros sunt: absorbţia apei și
evacuarea deșeurilor nedigerate din organism.

Sistemul digestiv

Funcţia sistemului
digestiv 1 8

1 Completează • 2 9
în caiet fișa 3
alăturată. •
4 10
5

6
7

6. Sisteme vitale
106
2 Rearanjează etapele digestiei în ordine consecutivă, notând locul unde se des-
fășoară fiecare proces. Înscrie datele în caiet.
Nr. Organul tubului
Etapele digestiei
crt. digestiv
Alimentele devin lichide și se transformă în chim.
Apa din reziduurile alimentare este absorbită în organism.
Alimentele sunt transformate în bol alimentar.
Mișcările peristaltice conduc alimentele spre stomac.
Reziduurile alimentare sunt evacuate.
Sunt iniţiate transformările chimice ale lipidelor.
Majoritatea nutrimentelor obţinute din alimente sunt absorbite.

3 Elaborează o fișă instructivă la temă.


Faringe, esofag,
4 Exclude cuvântul care nu corespunde mulţimii. stomac, pancreas,
Argumentează răspunsul. intestin subţire.
5 Intitulează textul de mai gos.
Argumentează-ţi opţiunea.

Rolul primar al dinţilor este meste-


carea alimentelor. Dinţii, în număr
de 32 la omul adult, îndeplinesc
sarcini diferite, în funcţie de formă.
8 incisivi, situaţi în partea din faţă,
sunt laţi și ascuţiţi și servesc pentru
tăierea alimentelor. De o parte și de
alta a incisivilor se află 4 canini. Ei
sunt lungi și ascuţiţi și servesc la ru-
perea/sfărâmarea alimentelor. Ur-
mătorii dinţi, după canini, sunt Măsea
8 premolari și 12 molari. Aceștia Molari de
sunt cei mai mari și cei mai rezis- minte
Premolari
tenţi dinţi. Ei au creste, care permit Canini
zdrobirea și mestecarea alimentelor.
Incisivi
Uneori, unii dinţi, precum este ulti-
mul molar, numit măsea de minte,
poate să nu crească.

6 Susţine prin cel puţin un argument afirmaţia de mai jos:


Dinţii sunt oglinda sistemului digestiv.

6. Sisteme vitale
107
6.2.
Particularit=\i ale • Sistem respirator • Căi respiratorii
• Plămâni
sistemului respirator

Sistemul respirator (fig. 41) efectuează un schimb permanent de gaze între


organism şi mediul extern. Schimbul de gaze se realizează la nivelul plămânilor.
Plămânii reprezintă organele respiratorii. Nasul, faringele, laringele, traheea, bronhi-
ile sunt, de asemenea, părţi componente ale sistemului respirator, ele reprezentând
căile respiratorii prin care circulă aerul între plămâni şi mediul extern.
Nasul este unica structură a sistemului respirator vizibilă în exterior. Atunci când
inspirăm, aerul pătrunde prin nări şi trece în fosele nazale. Pereţii foselor nazale sunt
tapetați cu perişori, care filtrează particulele mari de praf şi conţin glande ce secretă
un mucus ce umezeşte aerul şi captează particulele fine de praf. În pereţii foselor
nazale se află numeroase vase sangvine, care încălzesc aerul inspirat.
Faringele are forma unei pâlnii
Sistemul respirator la om şi lungimea de circa 13 cm şi re-
Fig. 41 prezintă calea de trecere a alimen-
telor şi a aerului, dar în timp diferit.
Atunci când prin faringe trece ae-
Fose rul, acesta este orientat spre laringe.
Faringe
nazale Laringele este un organ alcătuit
din cartilaje. La bărbaţi, unul din-
Laringe tre aceste cartilaje este mai dezvol-
Trahee tat şi este numit mărul lui Adam.
Acest cartilaj reprezintă epiglota.
Ea protejează intrarea în cavi-
Bronhii tatea laringiană, pe care o acoperă
parțial. Atunci când respirăm, epi-
Plămâni glota permite trecerea aerului spre
trahee, iar când mâncăm, epiglota
închide laringele şi direcţionează
alimentele spre esofag.
Laringele are două perechi de coarde vocale, care vibrează la trecerea aerului, pro-
ducând sunete. Astfel, laringele este şi organ de fonaţie. Părăsind laringele, pentru a se
orienta spre plămâni, aerul trece prin trahee.
Traheea are circa 11 cm lungime, este alcătuită din inele cartilaginoase şi este
tapetată cu cili. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenând astfel impuritățile spre exterior.
În partea inferioară, traheea se divide în două bronhii.
Bronhiile sunt alcătuite din inele cartilaginoase și intră direct în plămâni. Când
ajunge în bronhii, aerul este încălzit, curăţat de impurităţi și saturat cu vapori de apă.
Plămânii sunt organe voluminoase cu aspect buretos, elastic, care ocupă o mare
parte din cutia toracică. Plămânul drept este mai scurt și mai lat decât plămânul stâng.
Ei sunt separaţi de către esofag, inimă și două vase sangvine.

6. Sisteme vitale
108
La fiecare inspiraţie, aerul bogat în oxigen pătrunde prin căile respiratorii în plă-
mâni; la fiecare expiraţie, aerul bogat în dioxid de carbon iese din plămâni prin căile
respiratorii în mediul exterior.
Oxigenul este necesar pentru viaţă. Fără oxigen, inima nu poate lucra și propulsa
sânge în vase, ochii nu pot vedea, creierul nu poate gândi, mușchii nu se contractă.
Iată de ce este important să avem un sistem respirator sănătos și să respirăm aer curat.
Sistemul respirator
Sistemul respirator
contribuie la
1
1 Completează 4
în caiet fișa 5
alăturată. 2 6

2 Asociază fiecărei structuri a sistemului respirator din coloana A descrierea


acesteia din coloana B.
A B
a) Fose nazale 1) Structură care reprezintă intersecţia căilor respiratorii și alimentare.
b) Faringe 2) Structură alcătuită din inele cartilaginoase, situată în faţa esofagului.
3) Organe spongioase și elastice, localizate în cutia toracică.
c) Laringe 4) Structuri care se deschid la exterior prin nări și continuă în interior
d) Trahee până la faringe.
e) Bronhii 5) Structură formată din cartilaje, care conţine corzi vocale.
6) Structuri care pătrund în plămâni, formate din inele cartilaginoase și
f) Plămâni care se menţin mereu deschise.

3 Modelează, utilizând diverse materiale (de exemplu, un balon, un tub, o pară


de cauciuc), un mecanism prin care să demonstrezi procesul de respiraţie.
4 Se știe că, la oameni, nasul este diferit după formă și dimensiuni: el poate fi mare
sau mic, lat sau subţire, lung sau scurt.
Cum crezi, ce fel de nas e bine să ai, dacă locuiești în regiunile nordice, și de ce?
5 Scrie un text de 1/2 pagină, în care să evidenţiezi de ce este preferabil să respi-
răm pe nas, și nu pe gură.
Intitulează textul.
6 Administraţia publică din localitatea ta a anunţat un concurs pentru cel mai bun
proiect de diminuare a poluării aerului atmosferic.
Cu ce proiect te vei prezenta la concurs?

6. Sisteme vitale
109
6.3.
Semnifica\ia nutri\iei • Digestie • Raţie alimentară
• Respiraţie
[i respira\iei

Un rol deosebit în procesele metabolice îl au sistemul digestiv și cel res-


pirator. Sistemul digestiv aprovizionează organismul cu substanţe nutritive,
iar sistemul respirator – cu oxigenul necesar descompunerii (oxidării) substanţelor
complexe (fig. 42).
Digestia și respira- Activităţi
ţia sunt două procese Oxigen
care se desfășoară para-
lel și asigură organismul
Sistem respirator
cu substanţele și energia
necesare. Sistem digestiv
Cantitatea și calita- Creștere
tea alimentelor trebu- (materie păstrată
Alimente în organism)
ie să corespundă stării (materie)
organismului și mediu- Alimente nedigerate (materie pierdută)
lui său de viaţă. Totali-
Fig. 42. Rolul sistemelor digestiv și respirator pentru organism
tatea alimentelor inge-
rate într-o zi constituie raţia alimentară. Aceasta trebuie să acopere necesarul ener-
getic al organismului, fără ca să depășească aceste necesităţi.
Toate substanţele organice prezente în alimente produc, prin oxidarea lor, o anumi-
tă cantitate de energie. Proteinele, fiind substanţe utilizate în construcţia și reconstruc-
ţia celulelor (substanţe plastice), degajă, prin oxidare, o cantitate mică de energie.
Glucidele reprezintă cele mai bune substanţe producătoare de energie mecanică,
în timp ce lipidele sunt excelente producătoare de căldură. Acest fapt explică de ce lo-
cuitorii regiunilor arctice consumă ulei de focă, pe când locuitorii zonei temperate își
reduc raţia de alimente grase în sezonul cald, consumând mai multe fructe și legume.
Alimentaţia trebuie să fie echilibrată atât calitativ (tipul alimentelor și compozi-
ţia lor), cât și cantitativ (numărul de mese pe zi și cantitatea de alimente consumate
în tr-o zi). De aceea, raţia alimentară se elaborează în funcţie de vârstă, sex, starea
sănătăţii, condiţiile de mediu, activitatea desfășurată etc.
Pentru tineri, raţia alimentară trebuie să cuprindă o cantitate mai mare de protei-
ne, iar pentru cei vârstnici se recomandă o dietă bogată în produse lactate, legume și
fructe proaspete.
O raţie neechilibrată, cu abuz de calorii, poate duce la disfuncţii metabolice: obe-
zitate, diabet zaharat, arterioscleroză etc.
Subalimentaţia are ca rezultat scăderea greutăţii corporale, predispoziţie la boli,
afectează creșterea și dezvoltarea normală a organismului.
Deseori, o alimentaţie incorectă duce la insuficienţe de vitamine și săruri minerale
în organism, ceea ce dereglează grav metabolismul.

6. Sisteme vitale
110
S-a constatat că aerul condiţionat scade capacitatea de muncă a omului, uneori
îi poate da chiar stări depresive, sporește îmbolnăvirile de răceală și reumatism
și maladiile cardiovasculare.
Acest lucru se explică prin faptul că în aerul condiţionat lipsesc ozonul și ionii.

1 Copiază în caiet textul de mai jos, notând în careuri cuvintele corespunzătoare.


Cea mai mare parte dintre alimentele pe care le consumăm o constituie glucidele. În
organism, ele sunt pentru a produce .
Glucide sunt , având un rol important în acti-
vitatea . Și lipidele sunt alimente . Surplusul de
lipide în organism se depune sub formă de . Proteinele sunt cele mai abun-
dente în organism. Ele servesc la și
celulelor, de aceea sunt numite alimente .

2 Completează în caiet tabelul de mai jos.


Bifează alimentele care trebuie să predomine în raţia alimentară, în funcţie de
factorii indicaţi.
Denumirea Pâine
Salam Unt Lapte Morcovi
alimentelor Paste
Ouă Nuci Brânză Mere
Factorii făinoase
Lapte Ulei Iaurt Roșii
Cartofi
Temperatură scăzută
Temperatură ridicată
Activitate fizică
Vârstă tânără
Vârstă adultă

Volumul de oxigen necesar Cantitatea de kcal


3 Notează în ca- în 24 de ore unui bărbat necesară în 24 de ore
iet literele a, b care cântărește 75 kg unui bărbat de 75 kg
și c din schema
de mai jos. activitate activitate
3 000 l
Scrie în dreptul redusă a 2500 – 2700
redusă
lor activităţile activitate activitate
4 500 l
corespunzătoa- medie b 2700 – 3200
medie
re consumului
activitate
de oxigen și activitate 6 000 l c 3300 – 4400 sporită
alimente. sporită

6. Sisteme vitale
111
4 Explică, pe baza diagramei, de ce diverse

inimă

în repaus
mușchi
organe consumă o cantitate diferită de

rinichi
oxigen.

ficat
5 Redactează un referat de o pagină în care să prezinţi o disfuncţie a organismu-
lui determinată de o raţie alimentară neechilibrată. Orientează-te după urmă-
torul plan:
a) definirea bolii; c) modalităţi de tratament;
b) cauzele apariţiei acestei boli; d) prevenirea acestei boli.
6 Alcătuiește un meniu pentru tine sau pentru unul dintre membrii familiei tale,
servit într-o anumită zi.

• Igiena • Indigestie
6.4. Igiena alimenta\iei alimentaţiei • Boli digestive

Igiena alimentaţiei

Respectarea regulilor de alimentaţie Nerespectarea regulilor de alimentaţie

Fig. 43

Igiena alimentaţiei constă în respectarea unui regim alimentar corect, care


să contribuie la menţinerea sănătăţii sistemului digestiv și a întregului orga-
nism (fig. 43). Pentru a facilita procesul de digestie, este important să fie respectate
anumite reguli. De exemplu, o igienă dentară corectă permite menţinerea unei denti-
ţii sănătoase, care, la rândul ei, contribuie la masticarea eficientă a alimentelor.

6. Sisteme vitale
112
Masticaţia fără grabă a alimentelor și amestecarea lor cu salivă până la obţine-
rea unei paste omogene contribuie la secreţia sucurilor digestive, favorizând, în felul
acesta, digestia. Alimentele trebuie să fie gustoase, aromate, frumos aranjate pe masă,
astfel încât să creeze o atmosferă plăcută. În timpul mesei și imediat după aceasta, nu
se bea apă sau alte lichide, pentru a nu diminua activitatea sucurilor digestive. Alţi
factori care afectează secreţia sucurilor digestive sunt consumul de alcool și fumatul.
Este bine ca mesele să fie servite la ore fixe, pentru ca pauzele și activitatea muscu-
lară și secretorie a organelor digestive să alterneze ritmic. Nu se recomandă efort inte-
lectual sau fizic imediat după masă. O plimbare sau o relaxare în aer liber favorizează
un aflux de sânge în zona organelor digestive, intensificând digestia.
În timpul meselor, nu se recomandă vizionarea emisiunilor TV sau lectura.
Trebuie să mâncăm într-o atmosferă agreabilă, bine dispuși, ceea ce contribuie la o
bună digestie. Cantitatea de hrană trebuie să fie moderată, deoarece un exces alimen-
tar poate provoca dilatarea stomacului, însoţită de durere, indigestie, diaree sau vomă.
O condiţie esenţială pentru sănătatea tubului digestiv este evitarea constipaţiei. În caz
de constipaţie, pot avea loc fermentaţii intestinale, care duc la intoxicarea generală a
organismului. Pentru a evita constipaţia, este necesar de a consuma apă în pauzele
dintre mese. Aceasta facilitează digestia și eliminarea reziduurilor alimentare.
O alimentaţie sănătoasă și neabundentă evită suprasolicitarea sistemului digestiv.
Un remediu eficient de a evita consumul excesiv de alimente în timpul mesei este pre-
lungirea duratei de masticaţie.
Gimnastica abdominală, ca și consumarea alimentelor bogate în celuloză, favo-
rizează contracţiile intestinale și evacuarea deșeurilor digestive.
Consumul unor cantităţi mari de alimente, de produse ușor alterate, de bucate
„grele”, prea fierbinţi sau prea reci, poate provoca indigestie – o tulburare ce se mani-
festă prin dureri de stomac și intestine, prin diaree sau constipaţie, însoţită uneori de
febră. Indigestia se tratează prin aplicarea de comprese calde pe stomac, se recomandă
ceaiuri, dietă ușoară: supă de legume, terci de orez etc. În cazuri grave, se fac spălături
gastrice.
Nerespectarea regulilor de igienă alimentară poate duce la afecţiuni digestive pre-
cum: gastrita, ulcerul gastric și duodenal, colita, colecistita etc.

Fructele, în special merele, consumate fie coapte în cuptor, fie sub formă de
piure sau suc, au efecte curative în tratamentul colitelor și enterocolitelor (afec-
ţiuni ale intestinelor), mai ales în copilărie.

1 Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă.


➢ În timpul mesei, nu se recomandă să ... și să ... .
➢ Alimentele se ... bine în gură, pentru a se ... cu salivă.
➢ Se va evita consumul unor cantităţi ... de alimente, pentru a nu dilata ... .
➢ În timpul mesei, atmosfera trebuie să fie ... .

6. Sisteme vitale
113
2 Potrivește literele din careurile coloanei B astfel încât să obţii noţiuni legate de
alimentaţie.
Notează în caiet noţiunile obţinute în careurile corespunzătoare din coloana A.
În cazul unei rezolvării corecte, literele iniţiale ale cuvintelor din coloana A vor
alcătui denumirea unui produs care, fiind consumat abuziv, provoacă îmbol-
năvirea sistemului digestiv și a altor sisteme.
A B
M E N T A L I
P E D I L I
C I U L A C
A T I Z E T E B O
X I R E O D A
P E T A L

3 Comentează influenţa alimentelor asupra sănătăţii omului, pe baza textelor și


a etichetelor de mai jos.
Numeroase alimente conţin substanţe care le ameliorează gustul, culoarea și le conservă
pentru un timp mai îndelungat. Aceste substanţe se numesc aditivi alimentari. Ei sunt
codificaţi pe ambalajele produselor alimentare astfel:
E100 – E199 – coloranţi. E900 – E914 – substanţe care conferă strălucire.
E200 – E299 – conservanţi. E920 – E928 – amelioratori, înălbitori.
E300 – E321 – antioxidanţi. E941 – E948 – conservanţi gazoși.
E322 – E499 – emulgatori, stabi- E950 – E977 – îndulcitori.
lizatori, gelifianţi. E999 – E1520 – umectanţi, gume vegetale, stabiliza-
E500 – E585 – acizi și baze. tori, agenţi de creștere a viscozităţii.
E620 – E637 – corectori de gust.
Multe dintre aceste substanţe, consumate în cantităţi mari, produc alergii, inhibă absorb-
ţia unor nutrimente, provoacă ulceraţii ale organelor digestive și pot crește riscul de cancer.

BĂUT
ĂUT
ĂUT
UTUR
UR
URĂ
RĂĂ RĂCO
ĂCO
ĂCOOR
RIT
RITO
IITO
TO
TOARARE
A RE
E
„LETTO QUINICE & PEAR”
IIngrediente: apă tratată de izvor, zahăr, sucuri dee
m (3,3%) și struguri (0,7%); bioxid de carbon ali--
măr
mentar > 5 g/l; aromă naturală „Gutuie” și identicc
RO Chipsuri din cartofi cu gust de smân- naturală „Pară”; acidifiant: acid citric; substanţăă
tână și mărar. s
supo rt: E1520; conservant: benzoat de sodiu. Va--
MD Ingrediente: Cartofi, ulei de floarea- l ea energetică – 38 kcal/cm3. Valoarea nutritivă::
loar
z r total – 10,1 g/100 cm3. A se păstra la loc feritt
zahă
soarelui 33%, zer pudră, făină de orez și
de acţiunea directă a razelor solare, la temperaturaa
de gâu, sare, zahăr, pudră de smântână 0°-20°C. Termen de valabilitate – 180 zile. Data fa--
0.1%, lactoză, gluten, condimente (mă- bricării și data limită de consum sunt indicate pee
rar, pătrunjel), acidifiant: acid citric; a
amba laj. Ambalaj de unică folosinţă. Se consumăă
arome naturale. rrece
re
rec
ece
ce.. Pr
Produs
rood
odus
dus
duusu
ul cores
re pund
pu
pu de SM
S 226
265
65.
65
65.

4 Analizează imaginile din figura 43.


Notează consecinţele alimentaţiei pentru situaţiile prezentate în imagini.

6. Sisteme vitale
114
5 Întocmește o listă de exerciţii fizice care favorizează digestia și evacuarea deșe-
urilor digestive.

6 Fratele tău a fost în vizită la un coleg care și-a sărbătorit ziua de naștere. Când s-a
întors, el avea faţa palidă, greţuri, dureri în regiunea stomacului și abdomenului.
Scrie cauza care putea să producă această stare.
Notează acţiunile tale pentru a-l ajuta să-și revină.

• Igiena respiraţiei • Respiraţie


• Asfixie artificială Igiena respira\iei 6.5.

Igiena respiraţiei contribuie la menţinerea sănătăţii sistemului respirator.


Starea normală a acestui sistem, precum și a organismului în genere, poate fi
afectată, dacă aerul pe care îl respirăm conţine poluanţi și agenţi patogeni. De aceea,
aerul trebuie să conţină o cantitate normală de oxigen, dioxid de carbon și vapori de
apă, să nu conţină gaze toxice și agenţi patogeni. Cantitatea de oxigen din aer poate
scădea rapid într-o sală neaerisită, în care se află multe persoane. În aceste condiţii,
paralel cu scăderea concentraţiei de oxigen, aerul devine încărcat cu substanţe volatile
provenite din transpiraţie, din îmbrăcăminte etc. Uneori, aerul devine irespirabil din
cauza supraîncălzirii și umidităţii. În acest caz, vorbim de aer viciat. Persoanele care
petrec mult timp într-o încăpere cu aer viciat pot deveni anemice, slăbindu-le rezis-
tenţa organismului. Pentru a evita vicierea aerului, încăperile trebuie aerisite periodic.
Respiraţia poate fi afectată de prezenţa gazelor toxice în aer. Cel mai periculos gaz
este oxidul de carbon, care, fiind inhalat în cantităţi mari, provoacă asfixia – stare de
sufocare ce apare în urma legării carbonului cu hemoglobina. Oxidul de carbon provine
din arderea incompletă a combustibililor în sobe, din gazele de eșapament, din fumul
furnalelor și coșurilor de fabrică etc.
Intoxicaţia cu oxid de carbon se Degetele acoperă nările, pentru
manifestă prin dureri de cap, ame- a împiedica să iasă aerul.
ţeli, anemie și se poate sfârși prin Gât
descoperit.
asfixie. Dacă o persoană s-a intoxi-
cat cu oxid de carbon, ea va fi scoasă
afară la aer, i se va aplica masca de
oxigen și se va anunţa medicul. Palma mâinii
Starea de asfixie poate apărea menţine capul
și în urma acţiunii unor factori Mâna susţine gâtul. răsturnat.
mecanici (praf, particule nimeri-
te în nas, faringe sau trahee, înec, Fig. 44. Prim ajutor în caz de asfixie

6. Sisteme vitale
115
stran gula re etc.), chimici (aer rarefiat sau viciat, gaze toxice etc.), fiziologici (stop res-
pirator în caz de electrocutare, anestezie, emoţii, paralizii etc.), biologici (microbi care
produc pneumonie, tuberculoză, bronșită, rinită, faringită, laringită etc.).
Primul ajutor în caz de asfixie cuprinde două etape: eliminarea cauzei care a produs
asfixia și reanimarea victimei prin respiraţie artificială (fig. 44).
Pentru a asigura condiţii optime de funcţionare a sistemului respirator, este impor-
tant să fie respectate următoarele reguli:
– respiraţia se face pe nas, și nu pe gură;
– se evită poziţiile incorecte ale corpului, când este presată cutia toracică;
– se fac exerciţii sportive, care duc la creșterea perimetrului toracic și deci a capaci-
tăţii respiratorii;
– se face gimnastică respiratorie;
– se practică plimbări în aer curat.

B P N E U M O N I E A
R G L A R I N G I T A
O T C A N C E R I N T
1 Citește pe verticalele și orizontalele ca- N A V I G A E N I X U
reului alăturat denumirile a 6 maladii Ş M A R I T I C U L G
ale sistemului respirator. I G U R F R A C L I R
T O S I M O U N D L I
A N D I S T U C T A P
T U B E R C U L O Z A

2 Rezolvă integrama și descoperă pe verticala colorată o stare a organismului,


rezultată în urma unor accidente.
1. Tip de respiraţie acordat
1. d în cazz
de stop respirator.
2. Organ ce încălzește și purificăă
1
aerul.
2 3. Deprindere vicioasă care poatee
3 provoca cancer pulmonar.
4 4. Aer impropriu pentru respiraţie..
5 5. Gaz indispensabil vieţii.
6 6. Patologie a sistemului respira--
7 tor, care se manifestă prin infla--
maţia coardelor vocale.
7. Gaz care poate provoca moarteaa
p in asfixier
pr e e (3
( cuv
uvinte
te).
)

3 Elaborează un algoritm pentru acordarea primului ajutor în cazul descoperit


în integramă.

6. Sisteme vitale
116
4 Notează în caiet, pe baza informaţiei din tabel: a) efectele fumatului asupra
sistemului respirator; b) efectele fumatului asupra organismului unui adoles-
cent ce fumează de circa 6 luni.
Efecte negative ale fumatului
De scurtă durată De lungă durată
1. Alterarea mucoaselor buzelor, limbii, laringelui etc. 1. Cancer pulmonar.
2. Tuse. 2. Cancer al esofagului.
3. Respiraţie urât mirositoare. 3. Cancer al laringelui.
4. Infecţii ale gurii. 4. Boli cardiovasculare.
5. Alterarea mirosului. 5. Ulcere digestive.
6. Pete galbene pe dinţi. 6. Emfizem pulmonar.
7. Reducerea rezistenţei la infecţii respiratorii. 7. Bronșită cronică.

Bacterii, praf,
5 Grupează câte 2 cuvintele din șirul alăturat. oxid de carbon,
Scrie criteriile pe baza cărora ai realizat clasificarea. fum, virusuri,
dioxid de carbon.

6 Din cauza unor deficienţe tehnice, în timpul nopţii s-a produs o scurgere neîn-
semnată de gaze. Dimineaţa, te-ai trezit cu dureri de cap și ameţeli.
Cum procedezi?

• Sistem • Capilare
cardiovascular • Circulaţie
Particularit=\i ale
• Inimă sistemică 6.6.
• Artere • Circulaţie sistemului cardiovascular
• Vene pulmonară

Sângele este unicul ţesut lichid în Hematii Leucocite


organism şi este alcătuit din plasmă
(un lichid de culoare gălbuie) şi elemente
figurate (elemente solide): hematii, leucocite,
trombocite (fig. 45 a).
Datorită particularităţilor sale structurale,
sângele realizează funcţii esenţiale pentru or-
ganism.
Astfel, hematiile (celule de culoare roşie,
Plasmă Trombocite
numite şi eritrocite, au forma unor discuri bi-
concave şi nu au nucleu ) conţin hemoglobină, Fig. 45 a. Compoziţia sângelui

6. Sisteme vitale
117
o substanţă care are proprietatea de a se uni cu oxigenul, transportându-l la toate ce-
lulele corpului, precum şi cu dioxidul de carbon, transportându-l de la celule spre
plămâni, pentru a fi eliminat din organism.
Leucocitele (celule incolore, cu nucleu de diferite dimensiuni) joacă un rol primor-
dial în lupta organismului cu diferite boli, în special participă la distrugerea bacteri-
ilor şi a virusurilor care au pătruns în organism.
Trombocitele sunt fragmente de celule sangvine care au formă neregulată şi culoare
închisă. Ele participă la coagularea sângelui, în caz de leziuni.
Rolul primordial al plasmei este transportul substanţelor.
Mai mult de 100 de substanţe sunt dizolvate în plasmă: nutrimente, oxigen, săruri,
hormoni, reziduuri, dioxid de carbon, proteine etc. şi transportate în tot corpul.
Astfel, sângele reprezintă mijlocul de transport al unei game ample de substanţe
care trebuie să ajungă dintr-o parte a corpului în alta. Substanţele necesare organi-
smului sunt cedate celulelor, iar reziduurile sunt preluate de la celule şi transportate la
anumite organe, pentru a fi eliminate din organism.
Circulaţia sângelui se realizează printr-o reţea închisă de vase sangvine, fiind pom-
pat de către inimă. Astfel, inima şi vasele sangvine formează sistemul cardiovascular
(fig. 45 b).
Inima este localizată în cutia toracică, la nivelul coastelor a doua şi a cincea,
în tre cei doi plămâni, cu vârful în jos orientat spre stânga (fig. 45 b). Ea cântăreşte

Sistemul cardiovascular
Circulaţie pulmonară

Aortă
Venă cavă
Venă Arteră
pulmonară pulmonară

Inimă

Atriu Atriu
drept stâng
Circulaţie sistemică

Vene
Artere Ventricul
stâng

Ventricul drept

Fig. 45 b

6. Sisteme vitale
118
circa 300 g şi funcţionează ca o pompă. Contractându-se ritmic, inima pompează sân-
gele în vase. Ea este alcătuită din 4 camere: două atrii – atriul stâng şi atriul drept – şi
două ventricule – ventriculul stâng şi ventriculul drept. În partea stângă a inimii (în
atriul stâng şi în ventriculul stâng) circulă doar sânge bogat în oxigen, numit sânge
arterial, iar în cea dreaptă – doar sânge bogat în dioxid de carbon, numit sânge venos.
În inimă, sângele circulă într-un singur sens: din atrii în ventricule, iar din ventri-
cule sângele este propulsat în vase.
Vasele care pleacă de la inimă se numesc artere. Vasele care vin spre inimă se nu-
mesc vene, iar cele mai mici vase sangvine, care ajung până la celulele fiecărui organ
şi realizează schimbul de substanţe, se numesc capilare.
Circulaţia sangvină este alcătuită din două circuite vasculare: circulaţia sistemică și
circulaţia pulmonară (fig. 45 b).
Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, de unde sângele arterial este pro-
pulsat în aortă (cel mai mare vas sangvin), iar de acolo, în arterele organismului, până
la capilare. La nivelul capilarelor, sângele cedează substanţele necesare organismului
şi preia reziduurile şi dioxidul de carbon, transformându-se în sânge venos. Sângele
venos se întoarce din capilare în reţeaua de vene, iar de aici se revarsă prin vena cavă
în inimă, şi anume în atriul drept.
Acesta este traseul circulaţiei sistemice.
Din atriul drept, sângele venos se revarsă în ventriculul drept, unde începe
circulaţia pulmonară.
Din ventriculul drept, sângele este propulsat în arterele pulmonare (artera pulmo-
nară dreaptă şi artera pulmonară stângă). Ajungând în capilarele pulmonare, sângele
cedează dioxidul de carbon, preia oxigenul şi se întoarce prin venele pulmonare (sunt
4 vene pulmonare) în atriul stâng – ultima structură din traseul circulaţiei pulmonare.
Astfel, în 24 de ore, inima se contractă de circa 100 000 ori şi pompează circa 10 000
litri de sânge.
Compoziţia sângelui
Denumirea elementelor
Imagine Funcţii
componente

1 Completează
în caiet tabelul
alăturat.

6. Sisteme vitale
119
2 Notează în caiet denumirea vaselor sangvine descrise în enunţurile de mai jos.
a) Vase în care sângele e pompat din inimă.
b) Vase care aduc sângele spre inimă.
c) Cele mai mici vase ale sistemului vascular.

3 Modelează structura inimii utilizând diverse materiale.

4 Completează în caiet tabelul pe baza a cel puţin 3 criterii de deosebire dintre


circulaţia sistemică și cea pulmonară.
Criterii Circulaţie pulmonară Circulaţie sistemică Circulaţie pulmonară

Circulaţie sistemică

5 Elaborează o schemă în care să prezinţi traseul circulaţiei sistemice și al celei


pulmonare.

6 Indică 5 modalităţi de menţinere a stării de sănătate a propriului sistem car-


diovascular și 5 comportamente care îl pot afecta.

• Regim alimentar • Exerciţii fizice


6.7.
Igiena sistemului • Fumat • Prim ajutor
cardiovascular • Alcool

Un sistem cardiovascular sănătos este foarte important pentru organism.


Orice problemă legată de acest sistem poate afecta starea de sănătate a unei
persoane. Iată câţiva factori care influenţează starea de sănătate a inimii și a vaselor
sangvine.
• Regimul alimentar. Consumul în exces al unor alimente este nefast pentru ini-
mă. De exemplu, cantitatea mare de sare sau excesul de alimente grase dăunează

6. Sisteme vitale
120
circulaţiei sangvine. Mai mult ca atât, consumul excesiv de alimente grase antre-
nează, ulterior, un surplus de greutate corporală, care impune inima să facă un
efort suplimentar și inutil.
• Fumatul. Nicotina, care se găsește în ţigări, agită direct inima, accelerându-i rit-
mul și îngustând arterele mici. Aceste două reacţii măresc presiunea în artere,
proces care obosește inutil inima.
• Alcoolul. Consumul excesiv de alcool poate modifica ritmul cardiac. Mai mult
decât atât, alcoolul are o acţiune opusă nicotinei, el dilată arterele, ceea ce contri-
buie la reducerea presiunii sangvine și a oxigenării organismului.
• Exerciţiile fizice. În timpul activităţilor fizice, inima și vasele sangvine funcţio-
nează mai intens. Dacă practicăm regulat activităţi fizice, atunci inima și vasele
sangvine se adaptează și se întăresc. Și invers, dacă petrecem ore în șir în faţa
televizorului, utilizăm des internetul și computerul și nu avem nicio activitate
fizică, atunci inima și vasele sangvine își diminuează activitatea.
În anumite situaţii, sistemul cardiovascular poate suferi din cauza unor traume.
Astfel, în caz de traume, lovituri, vasele sangvine se pot rupe și sângele din ele se
revarsă în afară. Ca rezultat, se produc hemoragii și contuzii.
Dacă o persoană suferă de contuzie în urma unei traume, atunci pe locul traumat
se aplică o compresă rece sau un obiect rece. Temperatura joasă contractă vasele și
hemoragia se oprește.
În caz de tăieturi, înţepături, rana sân- a)
gerează. În unele situaţii, sângele apărut la
suprafaţa pielii curge foarte încet, în alte
situaţii, sângele curge puternic. În aceste
cazuri, e necesar să oprim hemoragia. În
primul caz, locul traumat este tratat cu o b)
substanţă dezinfectantă (de exemplu, apă
oxigenată) și se aplică un bandaj (fig. 46 a).
În al doilea caz, se face un pansament com-
presiv (fig. 46 b). Imediat după acordarea
primului ajutor e necesar să ne adresăm
medicului. Fig. 46. Prim ajutor în caz de hemoragii

1 Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă.


Un sistem cardiovascular ... este foarte important pentru organism. Orice pro-
blemă legată de acest ... poate afecta starea de ... a unei persoane.

2 Ilustrează într-o schemă factorii care afectează sistemul cardiovascular.

3 Elaborează o fișă instructivă la această temă.

4 Notează funcţionalitatea temei studiate în viaţa ta.

6. Sisteme vitale
121
5 Intitulează în caiet fișa informativă de mai jos și comentează în ce situaţii vei
utiliza această informaţie.

Deseori, la frig, ne îngheaţă mâinile și picioarele.


Aceasta are loc din cauza alimentaţiei sangvine in-
suficiente a membrelor. În acest caz, facem exerci-
ţii care ne ajută să ameliorăm circulaţia sângelui în
membre.

6 S-a anunţat un concurs pentru cel mai original comics la tema „Igiena sistemului
cardiovascular”.
Cu ce comics te vei prezenta la concurs?

Eliminarea de[eurilor din • Excreţie • Uretere


6.8. organism. Particularit=\ile • Sistem urinar • Vezică urinară
• Rinichi • Uretră
sistemului urinar
Corpul uman produce deșeuri continuu. Pentru a funcţiona normal, el tre-
buie să se debaraseze de substanţele inutile sau toxice. Eliminarea deșeurilor
din organism se numește excreţie. Astfel, alimentele nedigerate sunt eliminate din
organism prin sistemul digestiv. Alte substanţe devin nocive pentru organism, dacă
depășesc norma în sânge; de exemplu, excesul de vitamine, minerale etc. Prin urmare,
surplusul de substanţe trebuie eliminat. La eliminarea lor contribuie mai multe struc-
turi: plămânii, glandele sudoripare,
sistemul digestiv și sistemul urinar. Sistemul urinar la om
Astfel, rinichii elimină surplu- Fig. 47
sul de apă, săruri minerale, medi-
camente etc. Plămânii elimină, în
Rinichi
special, dioxid de carbon și căldură.
Glandele sudoripare contribuie la Uretere
menţinerea temperaturii constante a
corpului prin intermediul transpira-
ţiei. Prin transpiraţie se elimină apă,
Vezică
săruri minerale și alte deșeuri prove- urinară
Uretră
nite din sânge. Intestinul gros elimi-
nă deșeuri de consistenţă solidă ne-
digerabile, apă, săruri minerale etc.

6. Sisteme vitale
122
Toate aceste structuri menţin echilibrul interior al organismului.
Echilibrul lichidelor în corpul uman este un proces esenţial pentru viaţă și este
asigurat, în special, de către sistemul urinar.
Sistemul urinar este una dintre structurile care elimină din organism deșeuri și
toxine. Sistemul urinar este alcătuit din doi rinichi, două uretere, o vezică urinară și o
uretră (fig. 47).
Rinichii joacă același rol ca și o staţie de epurare a apei. Ei filtrează continuu sân-
gele și transmit în urină deșeurile, în schimb, reîntorc în circuitul sangvin substanţele
utile. Acest proces complex de filtrare se realizează printr-o reţea complexă de vase
sangvine, care vin și pleacă de la rinichi.
Rinichii sunt situaţi în partea posterioară a cavităţii abdominale, de o parte și de
alta a coloanei vertebrale, sub diafragmă, și sunt protejaţi parţial de cutia toracică. Ei
sunt de culoare roșu-închis, au forma unui bob de fasole, lungimea de circa 12 cm,
lăţimea de 6 cm și grosimea de 3 cm.
De la rinichi, pleacă ureterele – conducte care transportă urina spre vezica uri-
nară. Ureterele sunt canale subţiri și lungi de circa 25–30 cm. Pereţii ureterelor sunt
alcătuiţi din mușchi care se contractă și propulsează urina spre vezică.
Vezica urinară are forma unui sac gol și extensibil. Ea stochează urina care urmea-
ză să fie eliminată.
Eliminarea urinei se numește micţiune. În general, vezica unui om adult poate sto-
ca circa 200 ml de urină; când vezica urinară este plină, se declanșează procesul de
micţiune.
Uretra este un conduct muscular subţire, cu o lungime de 3–4 cm la femei și circa
20 cm la bărbaţi. Unica funcţie a uretrei este de a drena urina din organism.

1 Completează în caiet fișa de mai jos.

Rolul excreţiei
Excreţia este .
Structuri implicate în eliminarea deşeurilor Produsul excretat
Plămâni

Structura și funcţia sistemului urinar


Structura sistemului urinar Rolul
1. Rinichi
2.
3.
4.

6. Sisteme vitale
123
2 Precizează, pentru fiecare caz descris mai jos, dacă va crește ori se va diminua
cantitatea de urină și explică de ce.
a) Efectuarea unui exerciţiu fizic, în timpul căruia transpiraţia este abundentă.
b) Consumarea unei cantităţi mari de fructe cărnoase.

3 Modelează din diverse materiale elastice sistemul urinar și demonstrează func-


ţionarea acestuia.

4 La sportivii performanţi, este testată regulat urina. Explică de ce testele de uri-


nă reprezintă un mijloc eficient pentru a afla dacă sportivul a consumat dro-
guri sau medicamente interzise de regulile competiţiei.

5 Denumește fiecare expresie printr-un cuvânt.


a) Uzină de filtrare a sângelui. b) Conducte de evacuare a urinei.
6 Persoana care este bolnavă de rinichi trebuie să meargă la spital, pentru a face
dializă – filtrarea sângelui prin intermediul unui aparat.
La ce pericol se supune această persoană, dacă nu urmează tratamentul nece-
sar?

Rinichii filtrează sângele de 300 de ori pe zi.

• Igiena sistemului • Cistită


6.9. Igiena sistemului urinar urinar • Calculi renali
• Infecţii urinare

Unele afecţiuni ale sistemului urinar pot fi identificate după aspectul urinei,
chiar înainte de a face analize în laborator. În caz obişnuit, urina are culoare
galbenă şi este transparentă. În cazul anumitor boli, ea poate deveni tulbure şi de cu-
loare roşie. Dacă observi că urina are un astfel de aspect, e necesar, de urgenţă, să te
adresezi medicului.
Conform statisticilor, infecţiile urinare sunt cele mai răspândite infecţii. Ele se da-
torează prezenţei bacteriilor în sistemul urinar, care pot nimeri în organism din cauza
mâinilor sau hainelor murdare. Fiecare organ al sistemului urinar poate fi ţinta unei
infecţii. Cea mai frecventă este infecţia vezicii urinare, numită cistită (inflamaţia ve-
zicii urinare). Bacteriile pătrund în corp prin uretră și urcă la nivelul tractului urinar
până la vezică, iar uneori până la rinichi. Simptomele principale ale infecţiei uri nare

6. Sisteme vitale
124
sunt senzaţiile de usturime în timpul micţiunii și micţiuni frecvente și dureroase.
In fecţiile urinare se tratează cu antibiotice. Tratamentul se administrează numai de
medic.
O afecţiune a rinichi-
lor întâlnită frecvent este
litiaza renală, sau calcu-
lii renali, numiţi pietre la Calculi
rinichi (fig. 48). Aceștia în rinichi
reprezintă particule de
minerale solide, formate Calculi
prin precipitarea sărurilor în ureteră
minerale în urină. Ei au di-
mensiuni și forme variate
și se pot localiza în diferite Fig. 48. Litiază renală
zone ale rinichilor. Calculii
pot rămâne la nivel renal sau pot fi eliminaţi din organism pe calea tractului urinar.
Calculii renali provoacă dureri acute și necesită tratament medical.
Cum putem preveni afecţiunile renale?
• Respectarea igienei personale, inclusiv a regiunii perineale.
• Golirea regulată și completă a vezicii urinare (de preferat, la un interval de 3–4
ore, ziua). Supraîncărcarea vezicii face ca urina să se întoarcă în rinichi, provoacă
infecţii și afecţiuni renale; la fel, favorizează depunerile de sedimente, crescând
riscul apariţiei calculilor.
• Consumarea unei cantităţi crescute de lichide în fiecare zi (cel puţin 2 litri în 24
de ore); aceasta determină urinarea frecventă, curăţând astfel tractul urinar de
bacterii.
• Urinarea la timp.
• Evitarea răcelii.
• Ridicarea în picioare și mersul pe jos, pentru a înlesni scurgerea urinei.
• Menţinerea curăţeniei în camera de baie etc.

1 Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă.


Unele afecţiuni ale ... pot fi identificate după aspectul urinei. În caz obişnuit,
urina are culoare ... şi este ... . În cazul anumitor bo li, ea poate deveni ... şi de cu-
loare roşie.
Statisticile indică faptul că ... sunt cele mai răspândite infecţii. Ele se datorează
prezenţei ... în sistemul urinar, care pot nimeri în organism din cauza ... sau ...
murdare.

2 Descrie o afecţiune renală utilizând surse de specialitate.

3 Ilustrează într-o fișă informativă factorii care provoacă afecţiuni ale sistemu-
lui excretor.

6. Sisteme vitale
125
4 Expune, din informaţia la temă, 3 aspecte semnificative pentru tine.

5 Scrie un rezumat de circa 1/2 pagină, în care să explici de ce e bine să consu-


măm de la 1 la 2 l de apă pe zi.

6 Scrie un eseu în care să reflecţi cum îţi vei schimba modul de viaţă, pentru a
menţine starea de sănătate a sistemului urinar. Intitulează eseul.

• Asimilaţie
Schimbul de substan\e [i de energie
6.10. • Dezasimilaţie
dintre organism [i mediu • Metabolism

Între organism și mediu are loc un schimb permanent de substanţe și de


energie. Pentru ca plantele și animalele să-și desfășoare procesele vitale – creș-
terea, dezvoltarea și înmulţirea –, ele au nevoie de o anumită hrană. Plantele absorb
din mediu apă, săruri minerale, dioxid de carbon, oxigen și energie solară (lumină)
(fig. 49 a). Animalele consumă din mediu substanţe anorganice (săruri minerale, oxi-
gen și apă (fig. 49 b)), și substanţe organice (glucide, lipide, proteine).
Ajungând în organism, aceste substanţe suferă o serie de modificări. Astfel, prin
procesul de fotosinteză, plantele transformă substanţele minerale, apa și dioxidul de
carbon în substanţe organice (glucoză). În corpul plantei, în urma unor reacţii biochi-
mice, glucoza este transformată în amidon, celuloză, proteine, lipide și alte substanţe.

a) b) săruri oxigen deșeuri


apă minerale metabolice
apă apă
dioxid săruri
de carbon minerale

glucide dioxid de
oxigen dioxid
de carbon carbon
oxigen apă
lipide proteine

Fig. 49. Schimbul de substanţe dintre organism și mediu

6. Sisteme vitale
126
O parte dintre aceste substanţe participă la construcţia și reconstrucţia celulelor cor-
pului plantei. Altele sunt consumate în procesul de respiraţie, iar excesul de substanţe
se depune în diferite organe ale plantei, constituind rezervele alimentare.
Organismele animale consumă hrană care conţine proteine, glucide, lipide, săruri
minerale. Substanţele nutritive principale preluate din mediu sunt descompuse de
sistemul digestiv în substanţe simple, numite nutrimente (aminoacizi, glucoză, acizi
grași și glicerină). Nutrimentele sunt absorbite în sânge și transportate la celulele cor-
pului. La nivelul celulelor, din ele se formează substanţe proprii organismului.
Procesul prin care se formează substanţe noi, proprii organismului, din substanţele
nutritive preluate din mediu, se numește asimilaţie. Asimilaţia necesită consum de
energie.
Paralel cu asimilaţia, în organism se desfășoară un proces opus acestuia, numit
dezasimilaţie, prin care substanţele complexe, proprii organismului, sunt descom-
puse în elemente simple – apă și dioxid de carbon. În procesul dezasimilaţiei, se
degajă energie. Organismele animale folosesc energia degajată în asimilaţie pentru
desfășurarea activităţii diferitor organe și pentru menţinerea temperaturii constante
a corpului.
Asimilaţia și dezasimilaţia reprezintă un ansamblu de transformări complexe ale
substanţelor în organism, contribuind la realizarea unui schimb permanent de sub-
stanţe și energie dintre organism și mediu, proces numit metabolism.
Metabolismul variază în funcţie de complexitatea structurală și comportamentul
fiecărui organism. Astfel, metabolismul peștilor este lent, eliminând o cantitate mică
de energie, de aceea temperatura corpului lor depinde de temperatura mediului extern
(sunt animale poichiloterme). Când temperatura mediului scade, animalele poichilo-
terme devin inactive și cad în stare de amorţire.
Păsările transformă rapid hrana ingerată – sângele lor este bogat în oxigen, iar meta-
bolismul, intens. Respectiv, se degajă multă energie, suficientă atât pentru desfășurarea
proceselor vitale, cât și pentru încălzirea corpului. Datorită acestor caracteristici, pă-
sările sunt animale homeoterme. Mamiferele au un metabolism asemănător păsărilor.
Temperatura constantă a corpului le ajută să se adapteze la condiţiile nefavorabile
de mediu.

1 Completează în caiet schema de mai jos.


Asimilaţie Dezasimilaţie

Energie
Substanţe chimice
Rol

6. Sisteme vitale
127
2 Descrie rolul fiecărui sistem de organe implicat în metabolism, conform sche-
mei de mai jos.

Alimente
de origine
animală ALIMENTE

Sistem
digestiv

OX Alimente de origine
IG vegetală
NUTRIMENTE
E
N

D DE
X I + Energie
DIO RBON Ficat
CA PĂ Căldură
+A Sistem
ME

Sistem Celulă
NT circulator
respirator IU
D

IN T LA
ERN CIRCU

MEDIU EXTERN Sistem


excretor
Urină (deșeuri)

3 Notează cantitatea de energie necesară organismului tău într-o zi, pe baza


diagramei de mai jos, şi arată cum asiguri organismul cu energie.

Necesitatea de energie în kcal/kg/zi


112
101 Băieţi
91
78 Fete
71
57 Notă. O kilocalorie (kcal) repre-
49 46
zintă cantitatea de căldură nece-
sară pentru a crește temperatura
unui kg de apă cu un grad.

Vârsta (în ani)


0 1 4 7 10 13 16 20 24

6. Sisteme vitale
128
4 Construiește un tabel în care să prezinţi deosebirile dintre metabolismul plan-
telor și cel al animalelor, conform schemei din figura 49 a și b.

5 Intitulează textul de mai jos.

În comparaţie cu mamiferele, care transformă repede hrana înghiţită în


căldură corporală, reptilele o transformă încet. Practic, ele nu produc căldură
internă. De aceea, animalele poichiloterme necesită o cantitate mai mică de ali-
mente decât animalele homeoterme. De exemplu, hiena cântărește circa 23 kg
și are nevoie de 3 kg de carne pe zi, în timp ce dragonul din Komodo cântărește
135 kg, dar consumă numai 0,45 kg de hrană pe zi.

6 Investighează echilibrul metabolic al membrilor familiei tale şi formulează


concluzii despre starea de sănătate a fiecărui membru al familiei.

Notă informativă
Metabolismul echilibrat la om se manifestă prin greutatea optimă a corpului.
Greutatea optimă a corpului se calculează după formula: înălţimea (cm) – 100.

6. Sisteme vitale
129
7. Ocrotirea mediului

• Resurse naturale • Deșeuri


7.1. Resurse naturale • Poluare • Protecţie

Temelia economiei naţionale și bogăţia principală a Republicii Moldova


sunt solurile, iar ocupaţia de bază a populaţiei este agricultura. Prin activităţile
agricole și cele industriale, resursele naturale sunt transformate în surse de hrană și
în alte produse necesare omului. Resursele utilizate în agricultură sunt: solul, păşunile,
pădurile, bazinele acvatice, apele freatice, anumite specii de plante și animale, de-
poz itele de îngrăşăminte și de combustibil fosil (fig. 50).
Practicarea agriculturii intensive, în ultimele decenii, a dus la deteriorarea eco-
logică a mediului vegetal, la degradarea solurilor. S-au mărit suprafeţele cultivate pe
contul defrișărilor. Numeroase terenuri arabile au fost afectate de eroziune, iar peste
50 000 ha sunt distruse, anual, prin alunecări de teren. Pantele sunt spălate de ape,
ceea ce duce la sărăcirea solului în humus.
Apele râurilor Nistru, Bâc, Prut, Răut, Cubolta sunt poluate prin deversarea erbi-
cidelor, pesticidelor și îngrășămintelor chimice, sub formă de reziduuri provenite din
activitatea agricolă sau din depozitele
de îngrășăminte. Poluarea apei are Pădure Calcar
efecte negative asupra florei și faunei.
Pătrunderea poluanţilor în apele fre-
atice duce la scăderea surselor de apă
potabilă. De aceea, trebuie regândit
modul în care se practică agricultura,
astfel încât să fie utilizate ciclurile na-
turale pentru refacerea productivită-
ţii solului. O astfel de agricultură eco-
logică va pune accentul pe utilizarea
îngrășămintelor naturale, combaterea
biologică a dăunătorilor, rotaţia cul-
turilor, raţionalizând sau eliminând
total utilizarea substanţelor chimice.
Alte resurse naturale sunt roci- Apă
Sol
le, mineralele și apa. În Republica
Mol dova se găsesc roci calcaroase, Fig. 50. Resurse naturale

7. Ocrotirea mediului
130
argilă, silicaţi, nisipuri, prundiș, ghips, puţin granit etc. Aceste zăcăminte sunt extrase
prin exploatări subterane sau de suprafaţă. Operaţiile extractive și cele de prelucrare
a bogăţiilor subsolului sunt însoţite de formarea deșeurilor (aproximativ 45 %). Pe
parcursul anului 1997, în Republica Moldova s-au format 645 000 m3 de deșeuri, iar
de la începutul activităţii întreprinderilor miniere, volumul acestora a constituit circa
1973 mil. m3. O parte dintre deșeuri au fost folosite pentru producerea făinii mine-
rale, la fabricarea cărămizilor artificiale și la pavarea drumurilor. Deșeurile nefolosite
rămân depozitate pe suprafeţe întinse de teren.
Una dintre cele mai importante resurse naturale este apa. Pentru a fi potabilă, apa
este epurată în instalaţii speciale. Epurarea apei este un proces costisitor, de aceea
trebuie să utilizăm apa raţional.
Sursele de apă potabilă sunt tot mai mult poluate cu ape reziduale industriale și
menajere, ceea ce impune o protecţie specială, măsuri de conservare a rezervelor de
apă și împiedicarea deversării apelor uzate încărcate cu poluanţi.
Protecţia resurselor naturale este o problemă vitală de interes general, care trebuie
soluţionată atât la nivel naţional, cât și regional și local. La nivel local, se pot realiza
următoarele acţiuni:
– diminuarea consumului de apă și energie;
– limitarea volumului de deșeuri;
– aplicarea unor tehnologii de reciclare a deșeurilor;
– amenajarea ecologică a teritoriului (sădirea fâșiilor forestiere pe malul râurilor,
ridicarea teraselor în zonele deluroase etc.).

Rezervele de apă ale Terrei sunt, într-adevăr, enorme, însă numai 3 % dintre
acestea conţin apă dulce.

1 Notează în caiet materiile prime și produsele obţinute de om din resursele


naturale prezentate în imaginile de mai jos.

7. Ocrotirea mediului
131
2 Scrie în caiet denumirea rocilor caracteristice pentru solul Republicii Moldo-
va, prezentate în imagini, și notează domeniile de utilizare a acestora.

Calcar Cărbune Argilă Granit

Bazalt Nisip Cuarţ Prundiș

3 Enumeră acţiunile pe care trebuie să le întreprindă fiecare elev din școala în


care înveţi, pentru a proteja mediul natural din zona școlii.

4 Prezintă într-un
text de 1/2–1 pagi-
nă efectele acţiunii
omului asupra so-
lului prezentat în
imagine și propu-
ne modalităţi de
ameliorare a stării
acestui teren.

5 Alcătuiește un poster cu tema „Apa – cea mai importantă resursă naturală”.

6 Elaborează și desfășoară un proiect de reutilizare a unor deșeuri din locuinţa/


gospodăria proprie.
Prezintă rezultatul activităţilor desfășurate în cadrul acestui proiect.

7. Ocrotirea mediului
132
• Biotehnologii • Microorganisme Surse alternative
alternative 7.2.
de ob\ inere a hranei

Alimentaţia omului depinde de numeroși factori: bogăţiile naturale ale


ţării, condiţiile sociale și nivelul de trai, obiceiurile familiale, credinţele
religioase etc.
În alimentaţia omului modern predomină produse bogate în proteine. Cerinţele
anuale de proteine ale populaţiei de pe glob depășesc cu mult cantităţile de alimente
proteice produse de om prin tehnologii agricole. Ca urmare, a apărut problema va-
lorificării unor noi resurse, pentru obţinerea alimentelor proteice. Efectuând cerce-
tări, omul a descoperit noi surse de proteine: extracte de soia, concentrate de pește și
proteine produse cu ajutorul microorganismelor (bacterii, drojdii, mucegaiuri, alge);
de exemplu, spirulina – algă bogată în proteine și alte substanţe nutritive (fig. 51).
Tehnologia de obţinere a alimentelor proteice utilizând microorganismele este impor-
tantă și prin faptul că valorifică
reziduurile industriale (melasa, Cultură de spirulină industrială
zerul etc.), pe care se cultivă
bacteriile. Alimentele proteice
sintetizate pe această cale au un
conţinut mai ridicat de prote-
ine și vitamine decât cele obţi-
nute din culturile agricole. Alt
avantaj al acestor biotehnologii
alternative constă în produce-
rea alimentelor proteice în flux
continuu, utilizând suprafeţe
mici și cu productivitate mare.
Prin astfel de metode se obţin și
unii aditivi alimentari, folosiţi
pentru îmbunătăţirea calităţii
Fig. 51
alimentelor.

Dacă în alimentarea bovinelor se adaugă o tonă de drojdii, se obţine un surplus


de 1–1,5 t de carne și se economisesc 7–8 t de cereale.

7. Ocrotirea mediului
133
1 Completează careurile de mai jos cu denumirile corespunzătoare surselor.
a) Sursă de proteine animale.

b) Sursă de proteine vegetale.

c) Sursă de proteine obţinute dintr-o plantă cu ajutorul tehnologiilor industriale.

d) Sursă de proteine obţinute prin biotehnologii alternative.

2 Notează în caiet sursele de proteine, în baza etichetelor produselor din imagi-


nile de mai jos.
Ingrediente: brânză proaspătă, unt, zahăr, ciocolată, lămâie.
www: incomlac.sa.md
E-mail: incomlac@bl.moldpac.md
tel./fax (+373 231) 3 25 49
mun. Bălţi, str. Calea Ieşilor, 180
Producător: “INCOMLAC” S.A.

Fabricat în Moldova
PT MD 67-04928383-008.2002

Valoarea nutritivă pe 100 g:


grăsimi, g 29
proteine, g 7
glucide, g 30
Valoarea energetică 409 kcal
Nu conţine conservanţi!
A se păstra la t° – 18 °C. Termen de valabilitate 30 zile
A se consuma de preferinţă înainte de
Data fabricării

„BIOIAURT B” de lapte semigras,


fructe, fracția masică de grăsime,
Fabricat în Moldova 2,5% de fructe
„Lapte” S.A. or. Chişinău, str. Sarmizegetusa, 90
Tel. (+373 22) 55–33–54, 52–33–23
Fax (+373 22) 52–30–30
Compoziţia: lapte normalizat, maie pentru iaurt cu adaos
de bifidobacterii, lapte praf, zahăr, adaos de fructe şi
pomuşoare, stabilizator
Data fabricării este indicată de composter.
Termenul de valabilitate a produsului
este nu mai mult de 10 zile din ziua fabricării.

3 Scrie algoritmul tehnologiei de obţinere a laptelui acru în condiţii casnice şi


prezintă produsul obţinut.

4 Notează avantajele biotehnologiilor de alternativă faţă de tehnologiile tradi-


ţionale de obţinere a produselor alimentare.

5 Formulează definiţia termenului biotehnologie.

6 Elaborează un poster în care să prezinţi cel puţin 2 exemple de biotehnologii


utilizate de familia ta și funcţionalitatea lor pentru sănătate.

7. Ocrotirea mediului
134
Teste sumative

Test la modulul „Diversitatea ]n lumea vie”


1. Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia corespunzătoare.
a) Procesul prin care animalele se ... dintr-un loc în altul se numește ... .
Locomoţia constă dintr-un complex de ... realizate prin mecanisme și organe spe-
ciale.
Prin ... , animalele își satisfac necesităţile vitale: explorează teritorii noi în căutare de
hrană, adăpost, parteneri pentru împerechere etc.
b) Omul este o fiinţă bipedă, adaptată pentru deplasare prin ... şi ... pe sol. În anu-
mite condiţii de mediu, omul se poate deplasa prin ... . În mediul acvatic, omul se
deplasează prin ... .
Toate aceste modalităţi de ... la om contribuie la menţinerea stării de ... a organis-
mului.
2. Completează tabelul cu denumirea a 3 plante și mișcările corespunzătoare.
Nr. Denumirea Mișcare orientată Mișcare orientată Mișcare
crt. plantei pozitiv negativ neorientată
1
2
3

3. Încercuiește intrusul și argumentează-ți opțiunea.


a) Șarpe, păstrăv, vidră, broască. c) Urs, mistreţ, elefant, girafă.
b) Leu, tigru, zebră, ghepard. d) Închiderea florilor seara, orientarea lăstarilor
spre lumină, creșterea tulpinii în sus, orientarea
rădăcinii în direcţia apei.
4. Reunește în grupuri de câte 3 animalele enumerate.
Notează criteriile pe baza cărora ai realizat gruparea.
Raţă, broască, vrabie, vidră, ciocănitoare, iepure, libelulă, rac, crap.
5. Generalizează printr-un cuvânt sau printr-o expresie informaţia de mai jos.
Notează răspunsul în caiet.
a) Curenţii de aer cald îi asigurau uliului plutirea, iar aripile larg deschise rămâneau
încă mult timp neclintite.
b) După o clipă de odihnă, cocostârcul a început să alerge și, bătând puternic din aripi,
s-a desprins de locul unde și-a petrecut prima vară din viaţa lui.
c) Fluturele și-a desfăcut larg aripile viu colorate, care absorbeau „lacom” razele soare-
lui, după care urma să părăsească floarea.

Teste sumative
135
d) În fiecare dimineaţă, pălăriile galben-aurii „priveau” sincronic răsăritul soarelui, nu
în zadar a fost numită floarea-soarelui.
e) Prima rază de soare a luminat o parte a lacului și mii de alge monocelulare s-au în-
dreptat într-acolo.
6. Propune soluţii pentru situaţiile prezentate mai jos.
a) La ziua ta de naștere, ai primit în dar o plantă de cameră. Cum procedezi pentru a-i
crea condiţii optime de dezvoltare?
b) În pragul casei bunicilor, a căzut un liliac. Bunica încearcă să-l ajute să zboare, dar
nu reușește. Cum vei ajuta liliacul să zboare?
c) Medicul a stabilit că sora ta suferă de scolioză din cauza poziţiei incorecte în bancă.
Ce sfaturi îi vei da surorii tale pentru a se trata?
d) În ultimul timp, te simţi obosit permanent din cauza programului încărcat. Ce sport
vei practica, pentru a-ţi echilibra starea de sănătate?

Test la modulul „Sisteme de sus\inere”


1. Încercuiește A, dacă afirmaţia este adevărată, și F, dacă afirmaţia este falsă.
Dacă ai încercuit F, formulează corect afirmaţia.
a) A F Corpul păsărilor are formă aerodinamică datorită modului de așezare
a penelor.
b) A F Deplasarea peștilor în apă se datorează activităţii înotătoarelor.
2. Scrie, în locul cifrelor, denumirea elementelor constitutive ale articulaţiei, selec-
tându-le din lista alăturată.

1 5 Capsulă articulară
Lichid sinovial
2 Membrană sinovială
Ligament
6 Os
3
Tendon
7 Cartilaj articular
Mușchi
4 8

3. Scrie un text din 5–7 propoziţii, în care să evidenţiezi particularităţile structuri-


lor adaptate pentru înot la animalele acvatice, utilizând următorii termeni: formă
hidrodinamică, înotătoare, schelet caracteristic, elasticitate, vâsle, poziţie orizontală,
membrană interdigitală, înot, contracţie, relaxare, cârmă, plutire, aripi, propulsie etc.

Teste sumative
136
4. Reunește în grupuri de câte 3 structurile din șirul de mai jos.
Pene, mușchi dezvoltaţi, humerus, saci aerieni, piele fină, nervuri chitinoase, oase pne-
umatice, radius, aripi, elitre, ulnă, degete lungi.
Notează criteriile pe baza cărora ai realizat clasificările.
5. Enunţul de mai jos este alcătuit din 2 afirmaţii adevărate.
Încercuiește A, dacă a doua afirmaţie confirmă corectitudinea primei, în caz con-
trar, încercuiește F. Dacă ai încercuit F, scrie varianta corectă.
A F La iepure, membrele posterioare sunt mai lungi, deoarece el aleargă mai bine la
deal.
6. Scrie în spaţiul indicat soluţii pentru situaţiile prezentate mai jos.
Îţi plac animalele, de aceea la ziua ta de naștere colegii ţi-au adus în dar:
a) un papagal; b) doi peștișori decorativi; c) un iepuraș.
• Cum procedezi, pentru a le crea animalelor primite în dar condiţii optime de loco-
moţie, creștere și dezvoltare?

Test la modulul „Sisteme de coordonare [i integrare


a organismelor ]n mediu”
Organul vizual și văzul
1. Completează în caiet afirmaţiile cu informaţia omisă.
Selectează noţiunile corespunzătoare din lista de mai jos.
Senzaţiile pe care le are omul se datorează acţiunii comune a ... , ... și a ... . Aceste
organe constituie un sistem, denumit ... .
Fiecare organ de simţ recepţionează anumiţi ... . Astfel, ... percepe lumina, culori,
forme, mărimi.
Cu ajutorul analizatorilor, organismele recepţionează informaţii, integrându-se în
mediu prin ... și ... .
... este procesul prin care animalele și omul recunosc anumite aspecte ale mediului;
de exemplu, căile de migraţie, adăpostul, hrana etc.
... este actul de emitere și recepţionare a mesajelor prin semnale. Prin semnale,
animalele își atrag partenerii, anunţă prezenţa dușmanilor, își exprimă frica sau
bucuria etc.
În procesul de comunicare, omul recepţionează și transmite mesaje prin semnale
și ... poate fi exprimat nonverbal (gestual) sau verbal (prin cuvinte). ... are calitatea de
a înlocui toate celelalte semnale din natură.
Cuvânt, organe de simţ, stimuli, orientare, scoarţă cerebrală, limbaj, căi nervoase, ochi,
analizator, comunicare.

2. Caracterizează prin 4–5 propoziţii un animal (la dorinţă), evidenţiind aspecte ale
ochiului și aspecte ale vederii.

Teste sumative
137
5
4 6
3
2
3. Notează în locul cifrelor din 7
imagine denumirile structurilor 8
constitutive ale ochiului.
9
10
1 11
12

4. Enumeră 3 reguli care, fiind respectate, preîntâmpină oboseala ochiului în activita-


tea scris–citit.
5. Notează asemănările și deosebirile dintre miopie și hipermetropie.
6. Scrie cel puţin 3 soluţii pentru situaţiile expuse.
a) În urma unei investigaţii, medicul oftalmolog ţi-a pus diagnoza „miopie”. Cum pro-
cedezi pentru a-ţi eficientiza activitatea scris–citit?
b) Mamei tale, care văruia pereţii în bucătărie, din neatenţie, i-a nimerit soluţie de var
în ochi. Cum o vei ajuta?
c) Te-ai trezit dimineaţa cu senzaţie de arsuri în ochi. Privind în oglindă, ai observat că
ei sunt inflamaţi și roșii. Cum procedezi pentru a-ţi ameliora starea de sănătate?

Organul auditiv și auzul

10

4 8
1. Notează în locul cifrelor
din imaginea alăturată 1
denumirile structurilor 3
constitutive ale urechii. 2 6
5
9

7 11

2. Completează schema cu informaţia omisă.


Selectează noţiunile corespunzătoare din șirul de mai jos.
Pavilion ... timpan ... ... nerv auditiv ... .
Oscioare, melc, conduct auditiv, zonă corticală a creierului.

Teste sumative
138
• Subliniază în schemă denumirile structurilor ce recepţionează (cu linie continuă),
transmit (cu linie văluroasă) și analizează (cu linie punctată) sunetele.
Intitulează schema.
3. Reunește în grupuri de câte 2 organismele din șirul de mai jos.
Viperă, bufniţă, căprioară, liliac, privighetoare, păianjen.
Scrie criteriile pe baza cărora ai realizat clasificările.
4. Scrie 3 cauze care pot diminua auzul.
Enumeră 3 reguli de igienă corespunzătoare acestor cauze.
5. Propune soluţii pentru situaţiile prezentate mai jos.
a) În urma unui guturai ce durează mai mult de o săptămână, simţi că ţi s-a diminuat
auzul. Cum procedezi pentru a-ţi ameliora starea de sănătate?
b) Fratele tău mai mare preferă să plece în fiecare seară la discotecă. În ultimul timp,
ai observat că el face mai puternic sunetul televizorului, pentru a auzi bine. Cum
procedezi pentru a-l ajuta să-și păstreze acuitatea auditivă?
c) După ce v-aţi întors cu familia din pădure, sora ta s-a trezit noaptea din cauza unei
afecţiuni de ureche. Cum procedezi pentru a-ţi ajuta sora?

Organul cutanat și pipăitul


1. Schiţează structura pielii și notează straturile pielii.
2. Corelează imaginile structurilor receptoare din coloana A cu denumirea funcţiilor
acestora din coloana B (o funcţie din coloana B este în plus).

A B
a c 1 – Percepe frigul.
2 – Percepe atingerea.
d
3 – Percepe căldura.
b 4 – Percepe presiunea.
5 – Percepe durerea.

3. Reunește în grupuri de câte 2 noţiunile din șirul de mai jos.


Piele, excreţie, tact, produce vitamina D, peri senzitivi, durere.
Scrie criteriile pe baza cărora ai realizat clasificările.
4. Notează cel puţin 3 reguli de păstrare a pielii în stare curată.
5. Propune soluţii pentru următoarele situaţii.
a) În vacanţa de vară v-aţi programat să plecaţi cu familia la mare. Meteorologii anunţă
că va fi o vară toridă. Ce măsuri vei întreprinde pentru a evita insolaţia?
b) În timpul unei lucrări de laborator la chimie, ţi-ai picurat din neatenţie acid sulfuric
pe mână. Cum procedezi?

Teste sumative
139
Test la modulul „Reproducerea ]n lumea vie”
Reproducerea sexuată la animale
1. Scrie cel puţin 3 exemple prin care să evidenţiezi prioritatea reproducerii sexuate
faţă de reproducerea asexuată.
2. Descrie în 5–7 propoziţii procesul de gestaţie la mamifere din momentul fecundaţi-
ei până în momentul nașterii, utilizând termenii: organe specializate, spermatozoid,
ovul, fecundaţie, ovar, oviduct, zigot, uter, diviziuni repetate, embrion, făt, placentă,
schimb de substanţe, lichid amniotic, protecţie, gestaţie, naștere.
3. Notează deosebirile dintre:
a) Ovul și spermatozoid;
b) Dezvoltare postembrionară directă și dezvoltare postembrionară indirectă, pe baza
a cel puţin 3 criterii.
4. Propune soluţii pentru situaţiile prezentate mai jos.
a) La ziua ta de naștere ai primit în dar un peștișor, pe care dorești să-l crești. Cum vei
proceda?
b) Buneii tăi au decis să crească oi. Ei posedă un teren amplasat pe coasta unui deal,
în apropierea căruia se întinde un iaz. Ce sfaturi le vei da pentu ca oile să crească
sănătoase?

Reproducerea sexuată la plante

1 5
2 6
1. Notează în locul cifrelor din imaginea alătu-
rată denumirile structurilor constitutive ale
florii. 3
7
4 8

2. Intitulează informaţia de mai jos printr-o expresie.


a) La cea mai slabă clătinare a rămurelelor mlădioase, în jurul tufei se împrăștie un
nouraș gălbui de praf; anterele par fără fund. Plouă cu polen. Vântul îl duce pe florile
femeiești, care așteaptă rumenite pe altă crenguţă.
b) O celulă spermatică se unește cu oosfera, formând zigotul, apoi embrionul, iar a
doua celulă spermatică se unește cu celula centrală din ovul și iniţiază dezvoltarea
unei rezerve de substanţe hrănitoare, numită endosperm.
c) Din ghinzile căzute toamna în pătura de frunze uscate, răsare pe ici-colo, primăvara,
câte un stejărel, din care vor crește arbori viguroși, ce vor dăinui sute de ani.
3. Notează deosebirile dintre:
a) floarea completă și floarea incompletă; c) grâu și fasole.
b) roșie și vișină;

Teste sumative
140
4. Propune soluţii pentru următoarele situaţii.
a) Dorești să obţii răsad de castraveţi într-un timp scurt. Cum vei proceda?
b) Sora ta dorește să crească în grădină regina-nopții de culoare roz, dar din seminţele
pe care le-a semănat au înflorit doar flori albe și roșii. Cum o vei ajuta să-și rezolve
această problemă în anul viitor?

Test la modulul „Bioritmuri”


1. Notează:
a) o cauză comună care provoacă, toamna, hibernarea la unele animale și migraţia la
altele;
b) două particularităţi ale animalelor care activează în perioada rece a anului;
c) una dintre cauzele întoarcerii păsărilor la locurile de unde au plecat toamna.
2. Notează deosebirile dintre starea de amorţire și starea de hibernare, pe baza a cel
puţin 3 criterii.
3. Încercuieşte intrusul şi argumentează-ți opțiunea:
a) cegă b) egretă mare c) morcov
somon lăcustă călătoare mărar
hering fluture-monarh varză
anghilă porumbel de scorbură sfeclă
morun barză albă ridiche
4. Propune soluţii pentru următoarele situaţii:
a) Vrei să-i dăruiești mamei la 1 martie un buchet de lalele crescute de tine. Cum vei
proceda pentru a-i face acest cadou?
b) Mama ta vrea să crească ceapă, pătrunjel și mărar în timpul iernii. Cum vei contri-
bui la această activitate?

Test la modulul „Sisteme vitale”


1. Completează tabelul notând funcţiile organelor indicate și sistemele din care fac
parte aceste organe.
Organe Funcţii Sisteme
1 2 3
Plămâni
Vezică urinară
Stomac

Teste sumative
141
1 2 3
Inimă
Pancreas
Rinichi
Faringe

2. Scrie factorii care contribuie la menţinerea stării de sănătate:


a) a sistemului cardiovascular; b) a sistemului urinar.
3. În șirul de mai jos sunt prezentate structuri prin care trece o vitamină de la ingestie
până la asimilarea ei de către o celulă. Aranjează aceste structuri începând de la
ingestie până la asimilare.
Gură, celulă, stomac, intestin subţire, esofag, faringe, sânge.

4. Întocmește o listă de recomandări care ar favoriza evacuarea deșeurilor.


5. Enumeră deosebirile dintre asimilaţie și dezasimilaţie, pe baza a cel puţin 3 criterii.
6. Argumentează afirmaţiile de mai jos.
a) Traheea este un tub care trebuie să fie deschis permanent.
b) Un avantaj pentru organism este mobilitatea leucocitelor.
7. Sora ta are auz muzical și s-a înscris la cercul de cor, dar în timpul repetiţiilor are pro-
bleme de respiraţie.
Ce sfaturi i-ai da pentru a-și antrena respiraţia?

Test la modulul „Ocrotirea mediului”


1. Notează:
a) cel puţin 3 consecinţe negative ale practicării agriculturii intensive;
b) cel puţin 3 avantaje ale biotehnologiilor moderne.
2. Prezintă într-o schemă:
a) un exemplu de practicare a agriculturii ecologice;
b) un exemplu de valorificare a reziduurilor industriale prin biotehnologii.
3. Propune soluţii pentru următoarele situaţii:
În localitatea ta s-a anunţat un proiect de reciclare a deșeurilor și de amenajare eco-
logică a terenurilor în fiecare gospodărie. Cum vei desfășura acest proiect în propria
gospodărie?

Teste sumative
142
Cuprins
1. Diversitatea în lumea vie
1.1. Diversitatea formelor de mișcare în lumea vie.................................................................................4
1.2. Diversitatea formelor de mișcare la plante .......................................................................................6
1.3. Diversitatea zborului la păsări ...........................................................................................................8
1.4. Zborul la insectele și mamiferele zburătoare..................................................................................11
1.5. Locomoţia în mediul acvatic ............................................................................................................14
1.6. Locomoţia prin mers și alergare în mediul terestru ......................................................................17
1.7. Alte modalităţi de locomoţie în mediul terestru ...........................................................................20
1.8. Locomoţia omului în diverse condiţii de mediu............................................................................23

2. Structuri de susţinere
2.1. Structuri adaptate pentru zbor .........................................................................................................26
2.2. Structuri adaptate pentru locomoţie la animalele acvatice ..........................................................29
2.3. Structuri adaptate pentru locomoţie la animalele semiacvatice ..................................................32
2.4. Structuri adaptate pentru locomoţia animalelor pe sol ................................................................35
2.5. Relaţii între tipul de locomoţ ie și viteza de deplasare ...................................................................39

3. Sisteme de coordonare și integrare a organismelor în mediu


3.1. Orientarea și comunicarea la animale și la om ..............................................................................42
3.2. Particularităţi ale organului vizual la animale................................................................................45
3.3. Particularităţi structurale și funcţionale ale organului vizual la om ...........................................48
3.4. Igiena organului vizual la om ...........................................................................................................52
3.5. Particularităţi ale organului auditiv la animale ..............................................................................55
3.6. Particularităţi structurale și funcţ ionale ale organului auditiv la om .........................................56
3.7. Igiena organului auditiv la om .........................................................................................................59
3.8. Particularităţi ale organului olfactiv ................................................................................................61
3.9. Particularităţi ale organului gustativ ...............................................................................................64
3.10. Igiena organului olfactiv și a celui gustativ ..................................................................................66
3.11. Particularităţi ale organului cutanat..............................................................................................68
3.12. Igiena pielii .......................................................................................................................................72

4. Reproducerea în lumea vie


4.1. Reproducerea sexuată la animale.....................................................................................................75
4.2. Cicluri de dezvoltare la animale .......................................................................................................78
4.3. Organe de reproducere la plante ......................................................................................................82
4.4. Polenizarea la plantele cu flori..........................................................................................................86
4.5. Fecundaţia la plantele cu flori ..........................................................................................................89
4.6. De la floare – la fructe și seminţe .....................................................................................................90
4.7. Germinaţia seminţelor ......................................................................................................................93

5. Bioritmuri
5.1. Aspecte sezoniere ale ciclurilor de dezvoltare la plante ................................................................96
5.2. Viaţă activă și hibernare ....................................................................................................................99
5.3. Migraţii ..............................................................................................................................................102
6. Sisteme vitale
6.1. Particularităţi ale sistemului digestiv ............................................................................................105
6.2. Particularităţi ale sistemului respirator .........................................................................................108
6.3. Semnificaţia nutriţiei și respiraţiei .................................................................................................110
6.4. Igiena alimentaţiei............................................................................................................................112
6.5. Igiena respiraţiei ...............................................................................................................................115
6.6. Particularităţi ale sistemului cardiovascular.................................................................................117
6.7. Igiena sistemului cardiovascular ....................................................................................................120
6.8. Eliminarea deșeurilor din organism. Particularităţile sistemului urinar .................................122
6.9. Igiena sistemului urinar ..................................................................................................................124
6.10. Schimbul de substanţe și de energie dintre organism și mediu ..............................................126

7. Ocrotirea mediului
7.1. Resurse naturale ...............................................................................................................................130
7.2. Surse alternative de obţ inere a hranei ...........................................................................................133

Teste sumative
Test la modulul „Diversitatea în lumea vie” .........................................................................................135
Test la modulul „Sisteme de susţinere” ................................................................................................136
Test la modulul „Sisteme de coordonare și integrare a organismelor în mediu” ............................137
Test la modulul „Reproducerea în lumea vie” ....................................................................................140
Test la modulul „Bioritmuri” .................................................................................................................141
Test la modulul „Sisteme vitale” ............................................................................................................141
Test la modulul „Ocrotirea mediului”...................................................................................................142