Sunteți pe pagina 1din 8

„ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU THEODOSIE” – NEAGOE

BASARAB – 1521 – „PRIMĂ SINTEZĂ A UMANISMULUI ROMÂNESC” – D.H.M.


DATE UMANISM – Umanismul a fost un curent de gândire dominant antropocentric, un curent care a
așezat pe primul plan al subiectelor oferite reflecției individul uman, cu interesele lui, cu personalitatea
lui, cu avatarurile lui, cu harul lui de a crea care a constituit – zicea Eugenio Garin – instrumentul datorită
căruia omul și-a putut defini și afirma facultățile sale autonome de creator. Odată cu Dante și opera lui
cea mai înaltă Divina Comedie, o viziune antropocentrică particulară și subiectivă se proiectează asupra
lumii. Umaniștii încearcă să reconstruiască „marea arhitectură a lumii” (Zoe Dumitrescu Bușulenga),
prin punerea in centrum mundi a omului. Plasându-se, așadar, în spațiul de cugetare laic, umaniștii au
revitalizat și reinterpretat în scrierile lor, științifice și literare, modelele pe care li le puneau la dispoziție
singurele surse acceptabile pentru ei – cele antice, grecești și latinești. – după Dan Horia Mazilu

UMANISMUL ROMÂNESC - În cultură românească, umanismul a pătruns ceva mai târziu începând
cu secolul al XVI-lea prin activitatea și scrierile unor cărturari ca: Udriște Năsturel, Simion Ștefan,
Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei, Spătarul Nicolae Milescu și, mai târziu, cronicarii moldoveni,
stolnicul Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir. Acești oameni de cultură inițiază un umanism
specific românesc, dar în care se regăsesc și trăsături ale umanismului european: scrierile vechi devin
principal izvor de cultură, punctând intensificarea conștiinței originii romanice a neamului; ca însușire
caracteristică a umanismului românesc se remarcă intensificarea luptei țărilor românești împotriva
expansionismului otoman, „care amenința, spiritualicește, ființa neamului și, politicește, integritatea
țării” (D.H. Mazilu).

DATE NEAGOE BASARAB - Neagoe Basarab s-a născut în 1481 sau 1482 ca fiu al lui Pârvu
Craiovescu. A urcat pe tron în 1512 și trebuie a domnit până în 1521. S-a spus despre el că a fost „cel
mai învățat domn de până la Dimitrie Cantemir”, adevăr acceptabil ținând cont lipsa de interes a
majorității domnitorilor față de cultură. De numele lui se leagă construirea mănăstirii de la Curtea de
Argeș și a mitropoliei din Târgoviște, lucrări arhitecturale de referință pentru spiritualitatea românească.

CUVINTE CHEIE - ipostazele creației și ale creatorului – ctitorie și ctitor, scrierea parenetică, oglinda
principilor, pildă, text sapiențial, exemplu, elemente umaniste, modelul religios, răscumpărarea vremii,
talerul vieții și al morții - psihostazia.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, operă barocă, scrisă în limba slavonă,
numită de B. P.-Hasdeu „falnic monument de literatură, politică, filosofică și elocință a străbunicii
noștri”, scrisă în spiritul Renașterii, este o carte de învățătură, un manual de educație morală și politică și
în același timp un testament pentru urmași cuprinzând sfaturi, maxime și învățături ale domnitorului neagoe
Basarab (1512-1521) pentru fiul său și pentru urmașii acestuia la tronul Țării Românești. Învățăturile...
seamănă cu o serie de scrieri având caracter politic, religios, social și chiar filosofic, din perioada Evului
Mediu, un „jurnal de bord” al domnitorului sau „oglinda principelui”, cum sunt Învățăturile lui Vasile
Macedoneanul către fiul său Leon, Învățăturile lui Theofylact, arhiepiscopul de Ohrida ori tratatul lui
Constantin Porfirogenetul De administrando imperio.
INADVERTENȚE - Învăţăturile... au ridicat câteva probleme, foarte discutate de-a lungul
timpului: dacă Neagoe Basarab este într-adevăr autorul, în ce limbă a fost scrisă opera, raportul dintre
variante (versiuni), structura iniţială a textului ş.a. În opoziţie cu majoritatea cercetătorilor care s-au
exprimat asupra autenticităţii, D. Russo a formulat, în 1906, teza că Învăţăturile... nu aparţin domnitorului,
ci unui călugăr, aducând ca argument faptul că au fost inserate prea multe pasaje teologice, copiate de
presupusul călugăr din literatura teologică bizantină. P.P. Panaitescu a reuşit într-o vreme ca, reluând
punctul de vedere al lui D. Russo, să impună o rezervă faţă de această mare carte a literaturii noastre vechi,

1.
socotită, până la intervenţiile unor cercetători ca I.C. Chiţimia, G. Mihăilă ş.a., o simplă compilaţie. O
mulţime de cercetători au pledat pentru autenticitatea Învăţăturilor...: Al. Lepădatu, Sextil Puşcariu, V.
Grecu, Şt. Ciobanu, G. Călinescu, Virgil Cândea, I. Bogdan, P. Olteanu, N. Iorga ş.a.. Astăzi, mai ales după
ediţia din 1970 cu studiul introductiv şi notele lui Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, problema apare pe deplin
lămurită în favoarea autenticităţii. Învăţăturile..., demonstrează Dan Zamfirescu, au fost scrise la curtea
voievodului, de către domnitor sau cu ajutorul unui secretar, care a fost însă îndeaproape îndrumat.
Structura cărţii, al cărei material se organizează în principal în jurul temei religioase şi didactice, nu trebuie
să trezească suspiciuni. Abundenţa referinţelor la textul biblic, la scrierile teologice se explică prin faptul
că Neagoe poseda o foarte bogată informaţie în acest sens, ca fost ucenic al lui Nifon. Cartea constituie un
îndreptar de credinţă pentru un mirean destinat să-şi ducă viaţa, nu într-o mănăstire, ci într-un context de
viaţă laică, nu numai complicat, ci chiar periculos. De fapt, acesta a fost unul din aspectele care au declanşat
controversa în jurul autenticităţii: cui se adresează, de fapt, cartea? Lui Teodosie sau, prin intermediul
acestui nume, oricărui alt tânăr aflat în faţa confruntării cu experienţele fundamentale de viaţă?
STUDIU PE TEXT - Partea întâi pare un Testament Vechi expus totuși prin grila concepției
creștine. Nu întâmplător, paginile sunt dominate de pilde, istorioare, personaje, preluate din Vechiul
Testament: Saul, Solomon, Ilie, Roboam, Ahav (Agav), Absalom, David ş.a. Partea a doua, dominată de
mesajul nou-testamentar, începe cu pledoaria pentru cinstirea icoanelor și continuă cu învățături pentru
anume situații de viață: părinți și copii, domni și supuși, viața de Curte, judecăți, cinstirea obiceiurilor ş.a.
Este un îndreptar, un cod condiționat de “frica ți dragostea de Dumnezeu”.
Incipitul Învățăturilor... este alcătuit dintr-o adresare directă: „Iubitu mieu fiiu, mai inainte de toate
să cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare și bun și milostiv și ziditorul nostru cel
înțelept, și zioa și noaptea și în tot ceasul și în tot locul”. Această adresare directă validează din start
apartenența textului în marea galerie a TEXTELOR PARENETICE, însă se individualizează prin faptul
că nu se adresează de data aceasta unui anumit interlocutor, „fiu”, ci tuturor „fiilor” spirituali, adică
posterității. De asemenea, îndemnul principal al voievodului este acela de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru
toate cele ce există, și, mai mult decât atât, pentru propria existență. Exortația lui Neagoe Basarab pare să
„se scalde în perspectiva eternității”1, în primul rând prin intertextualitate, citatele frecvente din Biblie
trădând dorința lui Neagoe Basarab de a imprima textului un adevăr impersonal, iar în al doilea rând prin
propriile precepte morale: „Dreptu aceia, iubitul mieu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor și tuturor gloatelor ...”.
MODELUL RELIGIOS este cel salvator, în accepția lui Neagoe Basarab, de aceea: „se cade să pășim și
să călcăm dreptu spre cele cerești și cu trupul și cu capul, ca nu cumva să lunecăm în lucrurile cele trupești
și lumești și putrede și trecătoare, ci să umblăm pe căile cele nevinovate, cum zice fericitul David „Fericiți
cei nevinovați, care umblă în legea Domnului”, atenția fiind focalizată asupra spiritului, și nu a trupului,
deoarece este considerat faptul că „viața este numai un interludiu între ne-ființa pre-existenței și Viața de
Apoi”, reliefându-se primatul valorilor spirituale (Doina Curticăpeanu) față de slava lumii, față de
bogățiile nemăsurate ale acesteia. IPOSTAZELE CREAȚIEI ȘI ALE CREATORULUI - „...că iaste
scris: toți sunteți Dumnezeu și fiți fiii Celui de Sus, iară voi muriți ca oamenii li ca unui din domni cădeți”.
Deși este conștient că „Peste toate o lopată de țărână se depune” (Mihai Eminescu), Neagoe Basarab simte
același imbold pe care l-a simțit Creatorul („scopul vieții e acela de a lupta împotriva morții, nu în nepăsare
barbară, ci în afirmarea creatoare a vieții, perpetuu multiplicate spiritual” – Vasile Pârvan) și simte că
„testamentul” pe care îl lasă fiului său și implicit posterității, va deveni o „Biblie”, un îndreptar, ba chiar
un cod de purtare, gândire și de simțire caracteristică secolului al XVI-lea. Laitmotivul care cristalizează
întreaga valoare a operei lui Neagoe Basarab este egalitatea în fața morții.
Grație adevărului impersonal, pe care dorește să-l imprime scrierilor sale, și a îndemnurile
valoroase pe care dorește să le comunice urmașilor, Învățăturile... devin o adevărată OGLINDĂ A
PRINCIPIILOR, în care contemporaneitatea își poate vedea prezentul în lumina trecutului, așa cum
reflectarea în oglindă este posibilă datorită fenomenelor de refracție și reflexie aplicate pe suprafața
subiectului (în acest caz lumina fiind trecutul, iar subiectul contemporaneitatea). Astfel, voievodul îl

1
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, București, Editura Humanitas, 2014, p.15

2.
îndeamnă pe fiul său biologic și pe fii săi spirituali la castitate sufletească și trupească, la rugăciune ca
modalitate de redempțiune teologală și modalitate de vindecare a trupului prin curățirea sufletului, la
mulțumirea față de Dumnezeu și față de aproape, la judecata cea dreaptă, la evitarea lăudăroșeniei, a
ipocriziei și a fățărniciei. Pentru o mai bună acuratețe a discursului parenetic, Neagoe Basarab uzitează
exemplul lui Dumnezeu în ipostaza de „împărat”: „Vezi iubitul mieu, pre împăratul cel mare, care ne-au
iubit și ne-au făcut și pre noi împărați pe pământu, ca și pre sine, și-i iaste voia să fim și în cer”. • Modelul
demn de urmat este Solomon care îi cere lui Dumnezeu „inimă înțeleaptă”, iar Dumnezeu, fericit fiind de
ceea ce îi ceruse Solomon, nu numai că îi oferă „inimă pricepătoare”, ci și „bogăție și slavă”. Această inimă
înțeleaptă ar trebui să fie o conciliere a intelectului cu afectul, o judecată fină a realității care trece totuși și
prin filtrul sensibilității individului. • Îi dă sfatul fiului său de a lua în considerare învățăturile și povețele
bătrânilor, căci experiența lor de viață este de neprețuit: „tot cela ce va asculta de sfatul tinerilor și al
copiilor, acela niciodată nu să va bucura; iar cela ce va asculta de sfatul bătrânilor celor înțelepți, acela
nu să va căi”. • Îl dă drept model pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare căruia Dumnezeu i s-a adresat,
îndemnându-l să pună pe stindardul său semnul crucifixului pentru a fi protejat de divinitate în timpul
războaielor: „Așa și tu, fătul meu, să chemi pre Dumnezeu și în vremile cele bune și de pace, și în vremile
cele de grijă, și să te păzești în curăție”. • Evidențiază lucrurile bune și de folos sufletului și lui Dumnezeu:
credința, nădejdea și dragostea, iertarea păcatelor aproapelui și pacea cu Dumnezeu. • Pune accent
pe castitatea și frumusețea sufletului, și nu pe luxurianța bunurilor materiale: „că de nici un folos nu vă sînt
hainele cele lucii du pre denafară, ci cele denlăuntru, acelea sunt de folos și de treabă”. • Uzitează pilda
raclelor, preluată din cartea populară Varlaam și Ioasaf pentru a evidenția discrepanța dintre aparență și
esență: omul este pus să aleagă dintre două racle „ferecate cu aur”, dar înăuntru având oase „împuțite și
scârnave” și două racle unse cu smoală și umplute cu pietre scumpe și mărgăritare - omul trebuie să aleagă
cu înțelepciune și să nu cadă în capcana învelișului extravagant, care adăpostește materialele imunde, căci
frumusețea care ar trebui să prevaleze ar fi cea din interior. • Din același imaginar este și pilda cu
privighetoarea - chintesența: „Omule, la nimic, la ce nu vei putea apuca, să nu te întinzi; și de lucrurile ce
au trecut să nu te căești; și mincinile niciodată să nu le crezi. Aceste trei învățături le păzește, și-ți vor fi
de mare folos”. • Pilda omului ce era urmărit de inorog: hermeneutica pe care o oferă Neagoe Basarab este
interesantă: „inorogul înseamnează moartea, care gonește să ajungă din urmă pre tot neamul lui Adam;
iar acea groapă mare iaste lumea aceasta, care iaste plină de cursele morții; iar copaciul acela, carele
rodea acei 2 șoareci totdeauna, de carele să apucase de să ținea acel om, acela iaste viața a fieștecărui
om și se scurtează trecând ziua și noaptea, și să apropie de sfârșit; iar cele 4 capete de aspidă, semnează
4 stihii, din care să tocmește trupul omului; iar focul acela ce eșa din suflarea acelui șarpe, acela semnează
graoznicele și cumplitele mațe ale iadului, care așteaptă să înghită și să mistuiască pre cei ce iubescu mai
vârtos frumusețile și cinstea lumii aceștiia decât bunătățile veacului ce va să fie; iar acea picătură de
miiare semnează dulcețile lumii aceștiia, cu care amăgește ia și înșala pre priatinii săi și nu-i lasă să se
grijească de spăseniia și mântuirea sufletelor lor.” • Pentru a-și întări afirmațiile recurge și la povestea
celor trei prieteni: când se află la ananghie, omul apelează la primii doi pe care îi iubea și îi aprecia, însă
aceștia nu erau interesați în a-i întoarce favorurile, iar cel de-al treilea, pe care nu îl luase în considerare pe
parcursul prieteniei, îl ajută cu bunătate și milostenie - primul prieten este avuția și bogăția omului, al doilea
este reprezentat de rudele omului, iar cel de-al treilea prieten întruchipează credința, nădejdea, dragostea
de aproape, milostenia, dreptatea etc. Finalul primei părți se încheie într-o notă elegiacă, de meditație pe
tema morții și a egalității oamenilor în fața ei: „cine mai poate cunoaște pre care au fost împărat și
puternic?” Întrebările ce par de un umanism existențialist se subsumează motivului de factură barocă ubi
sunt?, care grefează însă în subtext motivul plenar memento mori și o temere personală a voievodului cu
privire la disoluția sacrului în profan: „Peri-va adeverința, iar minciunile vor acoperi toată fața
pământului”.
UMANISMUL TEXTULUI este validat de punerea in centrum mundi a omului, după cum
urmează: „Însă împărățiile și domniile ceste după pământu suntu în mâna și voia lui Dumnezeu, și în
nevoințile noastre cele bune se-au dat”. Secvența subliniază, pe de-o parte, nimicnicia omului, întrucât
toate lucrurile le are primite de la Dumnezeu, prin urmare nimic din ceea ce are nu îi aparține, ci sunt lucruri

3.
scrise și trimise de Dumnezeu în linia vieții în funcție de faptele, fie bune, fie rele, iar pe de altă parte,
importanța deosebită pe care o are Omul, deoarece Dumnezeu a avut un scop pentru care a creat toate
lucrurile existente pe pământ pentru ca omul să se bucure de ele. Astfel menirea omului pe pământ este
aceea de a „jongla” cu Creația lui Dumnezeu și să devină, la rândul lui, un Creator, iar acest lucru este
validat prin însăși prezenta scriere. Osatura filosofică a lui Neagoe Basarab ilustrează de asemenea
umanismul său, fiind ocupat de esența omului și de motivația existenței sale pe pământ: „Cum ai zice,
omul iaste o nimica .... Ce iaste omul, de ai făcut atâtea măriri pentru dânsul?”; „l-ai încununat cu slavă
și cu cinste și l-ai pus mai mare peste faptele mâinilor tale, și toate ai supus suptu picioarele lui”. Gândirea
voievodului parcă anunță gândirea lui Blaise Pascal care situează omul la marginea prăpastiei: „nimic în
raport cu infinitul, tot în comparație cu neantul, un lucru de mijloc între nimic și tot”2. Textul neagoean
validează perspectiva „operei ca interogație” (D. Curticăpeanu), aspectele tratate în Învățături... invitând
cititorul la meditație, la o dezbatere privind rosturile și „șansele existențiale” ale omului. Conform viziunii
antropocentrice a umaniștilor, în ierarhia universului, omul ocupă un loc de cinste, un loc privilegiat:
„singurul lucru care-l micșorează este moartea” (D. Curticăpeanu)
FINALITATEA SAPIENȚIALĂ a textului este validată în mod clar de către secvența: „Și aceasta
să nu le gândești că le grăiescu eu din capul mieu, ci toate le-am aflat în sfintele scripturi, și ți le grăescu
ca să-ți fie de certare și de învățătură și de toată trezviia și chibzuiala și bucuria ce va să fie, cum ți le voi
arăta mai nainte pre amănuntul și le vei vedea chiar. Deci să nu pae cuiva rău, că pentru folosul sufletelor
voastre ne-am nevoit, din adâncul inimicii, și v-am adus aminte”. Trecerea de la persoana a II-a singular
„ți” la persoana a II-a plural „vi” marchează faptul că scriitorul se identifică amețitor de adânc cu punctele
de sprijin ale umanității, ale istoriei oamenilor și, totodată, validează intimitatea pe care scriitorul o
păstrează între receptorul intratextual și cel metatextual. Așadar, „Viața este singura realitate sublimă la
care poate aspira omul din cronici. Sublinierea lui Miron Costin «ceriul de gândurile noastre bate jocurie»
exclude posibilitatea unui destin compensatoriu după moarte. Tocmai de aceea răgazul pământesc trebuie
consumat într-o supremă încordare a energiilor creatoare ale omului. Învățăturile... au menirea de a fi
un îndreptar de viață practică și nicidecum un compendiu de promisiuni pentru dincolo de mormânt”3 .
Partea a doua este reprezentativă pentru politica de conducere a voievodului Neagoe Basarab,
care-și transmite moștenirea intelectuală și socială către fiul său Theodosie. Din acest punct de vedere,
N. Basarab devine un „ctitor”, iar influența pe care o va avea creația sa asupra posterității „ctitorie”. Modul
în care voievodul trebuie să conducă este iluminat de credința religioasă, căci fără credință și milostenie
nimic nu se poate face, în accepția ctitorului Mănăstirii Argeșului. Capitolul I (Pentru cinstea icoanelor)
are structură de eseu teologic care se naşte dintr-o predică. Autorul îi îndeamnă pe toţi, boieri şi popor de
rând, să cinstească icoanele (ceea ce ne aduce aminte de praznicul Duminicii Ortodoxiei şi de disputele
teologice din secolele VIII-IX), să cinstească pe Maica Domnului, să nu fie desfrânaţi, să nu se ia după cei
care neagă divinitatea lui Iisus, să se ridice prin tot ce fac deasupra grijilor trecătoare, patimilor, să
dovedească pocăinţă, pentru că Domnul a dat puterea de a înfrânge pe diavol nu numai apostolilor, ci „o
dede tuturor celor ce le iaste voia să să spăsească şi carii vor să urmeze lui şi să umble după poruncile
lui”. Tatăl îi arată Fiului treptele desăvârşirii: „Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire,
oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală
de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii.
Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”. C. Noica comenta fascinat acest pasaj, „care
poate fi dintr-un tratat ascetic, dar care exprimă, revelator ca un poem, sensibilitatea în acelaşi timp
religioasă şi filozofică a unui cuget românesc din veacul al XVI-lea”4. Aceeaşi notă elevată în elogiul
minţii, este semnificativ pentru înţelegerea urcuşului isihast: „Mintea este avuţie şi comoară netrecătoare,
care nu se cheltuieşte pe dreptăţile sufletului şi ale trupului înaintea atotţiitorului împărat. Mintea este
viaţa prietenilor şi împăcare fraţilor. Mintea trează este prieten mult mai cinstit împăraţilor şi domnilor

2
Blaise Pascal, „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Științifică, București, 1967
3
Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura veche românească, București, Editura Minerva, 1975, p. 14-15
4
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, București, Editura Humanitas, 2014, pp. 16-17

4.
decât toată avuţia şi bogăţia lor cea multă. Un bărbat înţelept mulţime de oameni stăpâneşte, iar un bărbat
nebun şi făr’ de minte mulţime de oameni pierde (...) cum zice proorocul: Cinstiţi înţelepciunea, ca să
împărăţiţi în veci.” Capitolul al III-lea este un cuvânt de umilinţă, după ce Neagoe alcătuise o predică (în
capitolul al II-lea, despre “frica şi dragostea lui Dumnezeu”) adresând o carte (scrisoare) “cătră chiar
vlădica Macarie şi cătră alţi egumeni şi ieromonahi şi preoţi şi cătră tot clirosul, cându au îngropat a doao
oară în mănăstire la Argeş, oasele mume-si doamnei Neagăi, şi ale coconilor lui, Petru voevod şi Ioan
voevod şi a doamniei Anghelinii”. Se va întâlni rareori în literatura română un discurs funebru de o
asemenea intensitate a trăirii durerii. Lamentaţia, sprijinită de evocări tulburătoare, pe imagini cu puternică
reverberaţie, capătă accente patetice: „Iar la aducerea oaselor tale, eu, pentru păcatele mele, iar nu putui
veni la tine, ca să mă satur de dorul tău, ci am trimis în locul mieu pre iubitul mieu Teodosie şi pre dragele
mele cocoane (...) Dar, de vreme ce eu n-am fost harnic nici întâi, nici acum să viu la tine, să mă satur de
vederea ta, şi încă am mai trimis, o, maica mea, şi pre fiul mieu Petru şi pre Ioan şi pre fie.mea Anghelina,
că şi aceea au fost din oasele tale, cum suntu şi eu (...) Deci te rog, maica mea, să nu-ţi pară rău, nici să
gândeşti că doar n-am trimis eu pre fiii miei, pre Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea Anghelina la tine. Că am
trimes! Iar de nu mă vei crede, iată că am trimes şi coruna lui Petru, şi surgiucul lui, şi diadelele. Pentru
aceia, cu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăiescu şi cătră tine, fiul mieu Petru, că tu erai stâlparea
mea cea înflorită, de carea pururea să umbrea şi să răcorea ochii miei de înflorirea ta; iar acum stâlparea
mea s-au uscat şi florile ei s-au veştijit şi s-au scuturat, şi ochii miei au rămas arşi şi pârliţi de jalea
înfloririi tale”. Capitolul IV cuprinde învățături despre milostenie și oferă sfaturi fiului pentru a avea în
vedere trei lucruri importante: ceasul morții, vămile cele înfricoșate și judecata dreaptă. În plus, le oferă
cititorilor sfaturi prin puterea edificatoare a pildelor, înfățișând „adevărul ca poveste” (Andrei Pleșu):
• pilda șarpelui: omul să se comporte aidoma șarpelui în sensul în care să-și ocrotească și să se îngrijească
de suflet pentru că din castitatea acestuia rezidă și curăția trupului, așa cum și șarpele, dacă își ocrotește
capul, chiar dacă îi este zdrobit trupul, se poate regenera și scăpa de moarte. • pilda porumbelului: omul
trebuie să fie aidoma porumbelului care, după ce prinde bobul de porumb în ciocul său, caută să găsească
un loc în afara oricărui pericol pentru a se hrăni în tihnă, așa și omul trebuie să fie pregătit oricând de cesul
morții. • pilda gripsorului: omul ar trebui să se comporte aidoma acestei creaturi mitice care își veghează
fără întrerupere ouăle pe care le așază în apă pentru a da naștere puilor, iar, dacă pentru un moment atenția
îi este distrasă, oricând aspidele îi poate omorî puii, așa și omul trebuie să se se ferească de diavol
(=aspidele) care îl pândesc la tot pasul, sfatul voievodului fiind acela că omul trebuie să fie precaut în ceea
ce privește ispitele trupului. Capitolul V este construit în așa fel încât să copieze modelul oferit de textul
Bibliei sau să ilustreze latura pragmatică a pildelor: secvența semnificativă în acest sens este metafora
„plasticizantă” (L. Blaga) a grădinii în care sunt îngrădite bovinele; autorul Învățăturilor... conferă fiecărui
element câte o semnificație din realitatea imediată: bovinelor le corespund slugile și boierii, gradina este
locul pe care voievodul o guvernează, iar gardul este însuși conducătorul. Astfel, rolul conducătorului este
acela de a crea o stabilitate, o armonie între mica „monadă” leibniziană formată și lumea exterioară; el este
chiar linia infinitezimală care face diferența dintre ordine și dezordine: „Grădina împrejmuită, chiar
fortificată, pare a fi o ipostază a spațiului închis, populat de indivizi, marcați de valoare și fideli
voievodului, interdependenți între ei și ajungându-și lor înșiși într-un spațiu «amoenus» conceput spre
desfătarea lor și întărirea domniei”5. De asemenea, Neagoe Basarab îl îndeamnă pe fiul său să fie blând și
iertător cu slugile și cu boierii, așa cum și Dumnezeu iartă păcatele celor care iartă la rândul lor păcatele
aproapelui, și să nu facă vărsare de sânge fără rațiune, ci doar în momentele în care este necesar, căci în
cele din urmă va da seamă de faptele sale în fața lui Dumnezeu: „Pomul care nu face rod bun, din pământ
se va tăia și i se va da foc”, „Așa fătul meu, slugile tale care-ți cor greși, nu le tăia pentru cuvintele
oamenilor, nici băga în foc, ci-i iartă greșala, măcar de țe-ar fi greșit și învață-l. Când ai doar s-ar
întoarce, să fie ca alte slugi, care-ți cor sluji cu dreptate. Iar de nu să va întoarce, ești volnic să-l tai, ca și
pre pomu sterpu. Însă iată că te învățu: să nu fie adeseori păharul tău plinu cu sânge de omu, că acel
sânge, care vei tu să-l verși fără milă, vei dă seamă de dânsul înaintea lui Dumnezeu”.

5
Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura veche românească, București, Editura Minerva, 1975, p. 163

5.
Capitolul al VII-lea din partea a doua vizează comportamentul voievodului în preajma slugilor și a
boierilor la ospețe. Este bine cunoscut faptul că omul nu trebuie să-și mulțumească numai poftele trupești,
ci și pe ce sufletești. În acest sens, Neagoe Basarab îl îndeamnă, nu pentru prima oară, pe fiul său să-și
administreze și o hrană spirituală, căci viața unui om este doar o scurgere între viață și moarte: „lumea
aceasta șade între viață și moarte”. Această secvență amintește de una dintre conceptele bine cunoscute
ale lui Martin Heidegger: Sein-zum-Tode (ființare-întru-moarte); moartea este singura certitudine a omului
în lume, alături de existență, și este de asemenea inevitabilă, însă doar un ingenuu Sein-zum-Tode poate
înțelege întru totul nu numai că se îndreaptă spre moarte, ci și că deja născut face parte din ea, iar această
conștientizare, asumare a principiului morții îl face pe subiectul cunoscător să aprecieze și să accentueze
mai mult ființarea și să-i confere o anumită individualitate. Pentru voievodul Neagoe Basarab, acest
Sein-zum-Tode este sinonim cu conștientizarea faptului că viața este numai un intermezzo între neant și
Viața de Apoi și că acțiunile unui subiect au un ecou care se propagă cu o intensitate deosebită în viața care
urmează. În acest sens, la marile ospețe de tip pantagruelic, voievodul trebuie să-și stăpânească poftele și
să nu cadă nici în păcatul cupidității, nici a dipsomaniei. Neagoe Basarab chiar construiește un tablou
exhaustiv al efectelor și al cauzelor consumului excesiv de alcool: degringolada, desfrânarea, judecata
strâmbă, furia ș.a. care pot păta sufletul unui bun creștin, și, în cele din urmă, să deformeze drumul propice
către moarte. Repetiția obsesivă a a acestor consecințe, blamabile în ochii aproapelui, dar și ai lui
Dumnezeu, marchează o importanța deosebită pe care o are evitarea acestor tipuri de comportamente care
ar putea avea ca rezultat, pe de-o parte pierderea averii, iar pe de altă parte crearea unui „nume de hulă”.
Fiind înzestrat cu varii cunoștințe din diferite domenii, voievodul Neagoe Basarab nu uită să îi ofere fiului
său Theodosie și celor ce îi vor urma sfaturi despre modul de relaționare cu mai marii boieri, cum să se
sfătuiască cu ei pentru a lua deciziile optime pentru împărăția sa, fără să-l mânie pe Dumnezeu, și, nu în
ultimul rând le oferă un „manual” (capitolul VIII) de gestionare a acțiunilor în preajma războiului. Neagoe
Basarab recomandă alegerea consilierilor nu după legăturile de rudenie, ci în funcție de prețul personalității
fiecăruia, pentru că bunătatea și virtutea se dobândesc prin socotință și prin îndreptare (Petrarca: „Verus
nobilis non nascitur, sed fit”). Pentru faptul că Neagoe Basarab îl îndrumă pe fiul său să-și aleagă supușii,
voievodul se înscrie cu succes în marea galerie a umaniștilor (D.H. Mazilu) pentru că „bunătatea și virtutea,
valori eterne, alcătuiesc o importantă parte a umanismului, tinzând la perfecționarea și împodobirea omului,
efecte necesare studiului disciplinelor umanistice”6. Un adevărat împărat trebuie astfel să nu-și piardă
cumpătul, să fie curajos, pentru că, așa cum lupul poate dobândi o turmă cu multe oi și un lup poate termina
fără prea mari eforturi o cireadă de gazele, așa și un soldat curajos, un împărat căruia nu îi este frică va
dobândi să se opună cotropirii inamicilor. Altfel, leul își conservă „atributele tradiționale de împărat – cum
zicea Fiziologul – tuturor hiiarălor”: forță, îndrăzneală, vitejie, unicitate în măreția lui combatantă. Această
imagistică leonină este explicată prin faptul că leul îndeplinește în civilizațiile tropicale și ecuatoriale
aproape aceeași funcție ca lupul: de exemplu în Upaniṣada omului Leu, regele animalelor este asemănat cu
groaznica atotputernicie a lui Viṣnu. Neagoe Basarab așază înțelepciunea și mintea între calitățile
fundamentale ale unui conducător, imaginat ca un „prinț ideal” – imaginea conducătorului, războinicului
profan, dar și întruchiparea Divinității, izvor al toposului fortitudo et sapientia7. De asemenea, în ciuda
faptului că omul se află într-un moment critic, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța și credința în
Domnul. Împreună cu oastea sa și cu vitalitatea și exuberanța unui suflet patriot și însetat de instaurare
dreptății lui Dumnezeu, un adevărat voievod va reuși să depășească aceste vicisitudini de ordin istoric, ce
se abat asupra omenirii. Capitolele IX oferă sfaturi despre cum trebuie să fie judecata domnitorului față de
oamenii săi, să nu țină cont de componenta subiectivă în procesul judecății și, de asemenea, să nu judece în
funcție de situarea pe scara socială a celui judecat, căci „cu ce dreptate veți judeca săracii într-această
lume, ce aceia vor fi judecate și faptele voastre la împărățiia cea cerească”. Capitolul X îndeamnă la milă
și la milostenie pentru a-i face pe plac lui Dumnezeu și pentru că oricum averile strânse pe parcursul vieții


6
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Renașterea, Umanismul și destinul artelor, Editura Univers, București, 1975, pag. 47
7
D.H. Mazilu, Recitind literatura română veche. Partea I: Privire generală, Editura Universității București, 1994, pag.
152

6.
nu au nicio relevanță în Viața de Apoi: „tuturor să împarți milostenie, ca să fii li tu miluit de fața Domnului
nostru Iisus Hristos”, oferind drept model de urmat dialogul dintre Aristotel și Alexandru cel Mare pentru
care trei lucruri „au biruit toată lumea”: cu cuvânt adevărat, cu judecată dreaptă și cu mâna întinsă și
„dăruitoare”. Capitolul XI îi îndeamnă pe cititori să renunțe la legea „talionului” și să nu fie „pizmăreți”,
să nu poarte ură și înverșunare aproapelui, ci să fie mereu în sentimente apreciative și de iubire față de el.
TESTAMENTUL lui Neagoe Basarab este înglobat și sintetizat de secvența: „Dreptu aceia tu,
fătul meu, sau voi iubiții miei domni și frați, sau voi, boiarii miei, câți sunteți într-acest veac, mari și mici,
bogați și săraci, toți vă chemați stăpânii caselor voastre; de aceia, tuturor câți sunteți mă rog cu smerenie,
fraților, să nu vă amăgiți carea cumva într-această lume deșartă, că nu veți afla nici o îndreptare și nici o
întemeiare într-însa, fără numai cât ne înșală și apoi va să tragă cu pohtele ei. Ci să ne îmbrăcăm în
dragostea cea noao a Domnului noastru Iisus Hristos și pre dânsul să-l iubim cu tot sufletul, cum și el pre
noi încă mai vârtos ne-a iubit”. Întregul capitol face referire la moștenirea imaterială, sufletească și
culturală pe care o lasă Neagoe Basarab, fiind înserate pe alocuri motive de circulație internațională vanitas
vanitatum et omnia vanitas, fortuna labilis, fugit irreparabile tempus, ș.a.m.d.
Capitolul al XIII-lea are o rezonanță deosebită pentru construcția și desăvârșirea operei
Învățăturilor.... „Rugăciunea lui Ioan Neagoe care au făcut la ieșirea sufletului său cătră Domnul nostru
Iisus Hristos, și ertarea păcatelor carea s-au ertat de cătră coconii săi și de cătră cocoane și de cătră
boiarii săi cei mari și cei mici și de cătră alte slugi ale sale, de către toate. Cu cuvinte de umilință”. Acest
text are structura unui psalm, aidoma psalmului 118 al lui David, în care Neagoe Basarab realizează, din
punct de vedere stilistic, o etopee, adică o caracterizare a structurii psihice a unui personaj: de data aceasta
sub microscop este așezată gândirea și mentalitatea proprie. Formulat sub forma unei rugăciuni, a unui
colocviu cu Părintele Ceresc, capitolul al XIII-lea trădează credința scriitorului în redempțiunea teologală
prin intermediul rugăciunii. Oamenii de știința sunt de acord că rugăciunea este credință și medicament,
două balsamuri omenești fără de care individul nu ar supraviețui nici social, nici individual, nici fizic, nici
emotiv. În cazul voievodului Neagoe Basarab, rugăciunea este una de intercesiune, de mediere, unde
cuvintele sunt liantul dintre sufletul domnitorului muntean și Dumnezeu. Speranța ultimă a lui Neagoe este
clemența păcatelor acumulate pe timpul vieții. Textul rugăciunii apare în momentul apropierii vieții de
„vestitorii morții” (Psalmi 91,11): „Și văzui, Dumnezeul mieu, ceasul morții mele apropiindu-se și fui
părăsit de toți câți fuseră ai mei și-mi fu a călători pe calea cea de întristăciune și să intru prin ușile
strâmtării”. Rugăciunea neagoeană cuprinde, pe de-o parte, o confesiune pozitivă, centrată pe idee de
izbăvire cu exemple din Iona și parafrazări din rugăciunea Manasiei, preluate din imaginarul Cărții
Regilor8. Cea mai interesantă și cu o forță deosebită a contururilor este confesiunea negativă: „Iar eu,
lenevosul și nebăgătoriul de seamă și nevrednicul, cu negrijirea mea nu am ferit porunca ta, nici nu am
păzit ce mi-ai dat în seamă... Că păcatele mele eu nu le poci socoti, că sunt ca stelele ceriului și ca năsipul
mării...”. Aceeași structură dihotomică a confesiunilor se regăsește și în Cartea egipteană a morților , în
scena judecării sufletului, prezidată de Osiris. În centru, o balanță, lângă care se află Maat, zeița Adevărului
și a Dreptății, iar puțin mai departe Amaat – un monstru hidos, amestec de crocodil cu hipopotam, gata să-
l înghită pe noul sosit. De jur împrejur, 42 de divinități, alcătuind un juriu unde fiecare are competența
uneia din păcatele canonice, personificând totodată și pedeapsa cuvenită. După ce le salută pe fiecare în
parte, defunctul, prin sufletul său, își face confesiunea pozitivă, prin care se identifică cu zeii. Confesiunea
negativă constă în enumerarea celor 42 de păcate canonice, pe care însăși defunctul afirmă că le-a comis.
După cântărirea inimii mortului (psihostazia), pe un taler al balanței (pe celălalt se află o pană, un ochi,
simbolurile lui Maat), dacă rezultatul îi este favorabil, defunctul, acest „zeu al pământului” astfel justificat,
primește Coroana Victoriei și intră în tovărășia zeilor, spre a se bucura de eternele plăceri din Insulele
fericiților. Defunctul se poate reîncarna, pentru a reveni în lumea pe care a părăsit-o, sub formă de phoenix,
lotus, șarpe, crocodil, etc. Dorința lui arzătoare este, în acest caz, „de-a ieși la lumina zilei” (I. Coman)9.
Interogația retorică „Vai de mine, sufletul mieu, vai de mine, înr-acesta ceas ce gândești” cu valoare de

8
Doina Curticăpeanu, Universul literaturii române vechi, Cluj-Napoca, 1994, pag. 139
9
Doina Curticăpeanu, Universul literaturii române vechi, Cluj-Napoca, 1994, pag. 139-140

7.
antropomorfizare a sufletului validează transferul semantic dinspre personificarea sufletului înspre ideea
de „cântărire” a acestuia, a PSIHOSTAZIEI. El este conștient de faptul că toate „tobele și surlele, vinul,
grădinile frumoase, diademile împărătești” se duc odată cu moartea, deci niciun lucru material nu are nicio
însemnătate în fața exitusului, căci moartea îi egalizează pe toți și pe toate. Se poate evidenția aici, ceea ce
mai târziu va apărea în poemul filosofic Viața lumii al lui Miron Costin, neliniștea metafizică în acord cu
fundamentalele întrebări referitoare la om. Corespondentul extralingvistic, din domeniul pictural, poate fi
reprezentat de Mănăstirea Sucevița, unde este reprezentat Sfântul Sisoe, ascetul egiptean, care ține în mână
un sul de pergament pe care sunt consemnate următoarele: „Să intrăm și să ne uităm la morminte, unde
omul este un schelet gol, hrană pentru viermi și un putregai rău mirositor și vom înțelege ce este bogăția,
frumusețea, puterea și răsplata. Ce este viața noastră? Floare, fum și cu adevărat, roua dimineții!” Aceste
imagini de memento mori apar în ritualul efectuat anual la lespedea mormântului. Laitmotivul capitolului
acesta, și nu numai, acela al egalității în fața morții este potențat la nivel stilistic prin abundența
exclamativelor retorice și a repetițiilor. FINALITATEA SAPIENȚIALĂ este din nou verificată de
conștientizarea rolului pe care voievodul și Scrisul îl au pentru posteritate: „m-ai ridicat pe mine săracul
din gunoi și m-ai pus să fiu păstoriu și învățătoriu turmei tale”. Strategia retorică a „mimării umilinței”/
Toposul umilinței subliniază o anumită intimitate pe care voievodul o păstrează între el și semenii săi,
valorificând smerenia și credința puternică în Domnul. Caracterul didactic al operei rezidă în modul de
adresare către fiul său și contemporaneitate, rațiunea de care este animat, marcându-se totodată elementele
umaniste, în registrul religios, politic, pe alocuri colocvial, în negocierile diplomatice, în autoanaliză și în
caracterul testamentar. Neagoe Basarab cinstește înțelepciunea: „Cinstiți înțelepciunea, ca să împărățiți în
veci”, fiind conștient de faptul că „prostia este un păcat al sufletului” (N. Steinhardt) și că mintea păzește
sufletul. Pentru a se feri de negura uitării: „să nu uitați sufletul mieu dentru voi”, cartea devine un adevărat
revitalizant al spiritului după moarte, prin însăși moștenirea spirituală pe care o lasă. Astfel, cuvintele pe
care le lasă Neagoe Basarab „fiilor” săi spirituali sunt aidoma edificiilor construite și lăsate lumii de Ramses
al III-lea. Cel din urmă considera că prin rostirea numelui persoanei defuncte „ka”-ul se reîmprospătează,
se revitalizează și îl ajută pe mort „să trăiască” ad infinitum.
În stilul retoric, vocea impersonală a naratorului, care privește evenimentele dintr-un „off
auctorial”, este înlocuită de implicarea totală în discurs, acesta prezentând mărcile auctoriale specifice:
adresare directă, exprimată prin frecvente vocative, persoana a doua a pronumelor și a verbelor Pe
aceasta se aplică ornamentele artei oratorice: amplificarea discursului, perioada frastică, ritmarea
frazei, atitudinea persuasivă accentuată, folosirea unor figuri retorice specifice, metafora, alegoria,
parabola. Timpul narativ este prezentul, creând totuși o impresie de irealitate, de voce venind de dincolo
de timp, tocmai din această proiecție a spațiului a întregului spațiu epicizat într-un abis temporal al
vremurilor viitoare. Învățăturile... lui Neagoe Basarab țin de o îndelungată experiență a vieții, de conturarea
unor norme de conduită pentru un personaj situat cel mai sus în ierarhia laică a vremii. Stilul gnomic al
textului aduce aminte de vechile sentințe ale clasicilor vechi, de posibilitatea acestora de a apela la
inteligența zeiască, la oracole și la profeți divini.
FINALUL – Tot acest univers ideatic neagoean este o privire înapoi prin care voievodul muntean
își stabilește momentele edificatoare ale vieții, procesele transformărilor esențiale ale sufletului, pentru a
se valida ca o „pășire înainte spre moarte, cu capul întors spre frumusețile vieții”10. Idealul de viața pe care
îl propune este vertebrat de către cele trei principii clasice: măsura, cumpătarea și echilibrul, însă metoda
de salvare a sufletului de la afundarea în bolgiile Infernului este cea a credinței și a încrederii în Divinitate.
Caracterul filosofic, meditativ asupra condiției umane al Învățăturilor... anticipează operele din veacurile
următoare precum Viața lumii, Psaltirea din 1673, Divanul și Istoria ieroglifică.


10
Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura veche românească, București, Editura Minerva, 1975, pag. 34

8.