Sunteți pe pagina 1din 44

MICOTOXINE ÎN ALIMENTE ȘI FURAJE

Analize micotoxicologice ale furajelor folosite pentru păsări au evidenţiat


prezenţa unui melanj micotoxicologic: ochratoxine, aflatoxine, citrinina,
trichotecene, patulină şi sterigmatocistina.
Examenul necropsic al unor păsări hrănite în aceste condiţii a evidenţiat
rupturi de ficat, rinichi măriţi în volum, enterite catarale şi hemoragice, uneori
hemoragii la nivelul mucoaselor şi seroaselor.
Cea mai mare parte a micotoxinelor se concentrează în germeni şi tărâţe.
Micotoxinele care posedă cel mai ridicat potenţial toxigen pentru om, mamifere,
păsări şi peşti sunt cele produse de miceţii care se dezvoltă pe cereale: porumb,
grâu, ovăz şi orez, ceea ce impune verificarea constantă a acestora şi a produselor
lor.
În urma prelucrării statistice a rezultatelor din numeroase studii
privind incidenţa micotoxinelor în alimente şi furaje provenite din întreaga
lume s-a ajuns la o repartizare a micotoxinelor majore în următoarele zone
geografice:
- Centrul şi sudul Europei (Ungaria, Suedia, Austria) sunt dominate
de prezenţa fusariotoxinelor, în special zearalenona şi toxina T-2;
- Nordul Europei (Danemarca, Olanda, Polonia) au ca micotoxină dominantă
ocratoxina A;
- Zonele reci (Alaska, Canada, peninsula Scandinavică şi restul ţărilor din Europa)
sunt caracterizate de prezenţa aflatoxinelor,
zearalenonei, ochratoxinelor, diacetoxiscirpenolului, toxinei T-2 şi toxinei HT-2;
- Zonele calde şi umede din America Latină, Africa, Asia şi Australia sunt
caracterizate de prezenţa aflatoxinelor.
Micotoxinele şi miceţii produc prejudicii importante în agricultură prin afectarea
culturilor de cereale, legume şi fructe, zootehnie prin diminuarea reproducerii, prin
intoxicaţii şi mortalitate şi în industria alimentară prin deprecierea alimentelor cu
încărcătură micotică şi micotoxinică. Se apreciază că aceste pierderi la nivel global
sunt de 5-10%.

Aflatoxinele – prezentare şi particularităţi

Foarte puţine lucruri erau cunoscute despre aflatoxine până în 1961. În acel an, câteva
rapoarte alarmante despre boala misterioasă a puilor de curcă, au venit din sudul Angliei, boală
numită iniţial boala “Turkey X” de către Blount (în 1961).

Păsările afectate refuzau hrana, prezentau letargie iar aripile erau tot timpul lăsate. În
stadiile avansate, capul, gâtul şi picioarele erau poziţionate anormal, ficatul şi rinichii prezentau
pete hemoragice sau necroze precum şi mărire în volum. În 500 astfel de episoade, aproape
100.000 de pui, majoritatea între 3 şi 6 săptămâni de viaţă, au murit.

În mod similar, aproximativ 5000 de potârnichi şi fazani de la o fermă şi 14000 de raţe de


la altă fermă au murit. (32)

Alcroft şi colaboratorii (1961), au făcut cercetările pentru identificarea bacteriilor,


precum şi pentru prezenţa unor otrăvuri organice sau anorganice. Cum nici o dovadă a
provenienţei deceselor nu a fost demonstrată, iar natura infecţioasa nu a fost descoperită, totul a
fost pus pe seama otrăvirii surselor de hrană. Blount (1961) a fost de părere că faina de arahide
din Brazilia din alimentaţie a stat la baza tuturor episoadelor de infestatii. Experimentele
alimentare au dovedit că făina de arahide a fost responsabilă, totuşi factorul de toxicitate
râmânând nedescoperit.

În aceeaşi perioadă, cazuri de raţe otrăvite în Kenya după consumul prealabil de făină de
arahide crescute în Uganda, au fost menţionate la Laboratorul Veterinar Central din Weybirdge,
demonstrând că sursa de hrană conţinea acelaşi factor toxic descoperit în Anglia (6).
Rapoarte din alte locuri demonstrând intoxicaţii acute ale animalelor de fermă ca porcii şi
viţeii, Loosmore şi Harding (1961) arătând simptomatologii similare. Nu era cunoscută nici o
relaţie evidentă între episoadele epidemice şi pierderea de animale şi păsări de curte.

Lee (1965) a determinat cantitativ aflatoxinele în produsele din arahide, punând o porţie
de 10 – 20g făină degresată de arahide într-o sticlă de 200 – 250 ml, peste care s-a adăugat
echivalentul a de 10 ori greutatea făinii. Produsul a fost amestecat până la combinarea completă,
continuându-se prin întoarcerea şi revenirea sticlei aproximativ 30 de minute. A fost adăugat
cloroform 5 - 100 ml, amestecarea continuând pentru încă 10 minute. Cloroformul a fost
recuperat fie prin centrifugare fie printr-o pâlnie separatoare, după care aflatoxinele au fost
evidenţiate în mod direct prin cromatografia în strat subţire conform literaturii publicate (6).

Nabney şi Nesbitt (1965) au descris o metodă de determinare a aflatoxinelor, AFB1 în


mod special, bazându-se pe intensitatea absorbţiei ultravioletelor la 363 mµ (lungimea de undă a
absorbţiei maxime), după purificarea prin cromatografia în strat subţire. Aceasta procedură a fost
aplicată pe faina de arahide şi aflatoxină brută izolată din culturile de anumite tipuri ale A. flavus
şi A. parasiticus. Aceasta metodă a fost aplicată doar făinurilor de mare toxicitate şi nu este
aplicabilă în forma prezentată, pe făinurile de toxicitate medie şi scăzută.

Choudhary şi Manjrekar (1976) au observat activitatea biologică a aflatoxinei astfel:

- Embrionii de pui au fost sensibili la diferite doze de aflatoxine;

- Toxicitatea a fost mai pronunţată la embrionii sub 9 zile, urmată de mortalitate;

- Leziunile histopatologice constau în congestia şi necroza evidente la embrionii mai


mari de 9 zile.

Arafa şi colab. (1981) au cercetat sensibilitatea relativă a puilor broiler, Leghorn, de


gâscă, de prepeliţă şi de curcă la creşterea conţinutului dietei în aflatoxine de la 1 la 21 zile de
viaţă. Aflatoxinele au fost introduse în dietă în trei concentraţii (0.7, 1.4, şi 2.1 mg AFB1
echivalentul / kg).

Ei nu a raportat nici un efect semnificativ al aflatoxicozei la puii broiler şi la Leghorn.


Aflatoxinele 0.7 mg/kg au scăzut greutatea corporală la puii de curcan dar nu au modificat
reprezentativ creşterea la cei de gâscă. La 1.4 mg AF/kg de mâncare , creşterea în greutate a fost
afectată considerabil. Leziunile ficatului au apărut la puii de gâscă şi prepeliţă la toate dozele de
aflatoxine şi a fost evidentă la 2.1 mg/kg. Puii de gâscă au fost cei mai sensibili, prepeliţele au
fost plasate intermediar, iar puii de găină cei mai rezistenţi.

2.2 Miceţi responsabili de producerea aflatoxinelor

Aflatoxinele sunt produse în principal de Aspergillus flavus şi Aspergillus parasiticus în


anumite regiuni ale lumii în mod special în Sud-Estul Asiei, Africa Centrala şi de Est (în mod
special A.flavus) şi America de Sud (în special A parasiticus).(1)

Aspergillius flavus se recunoaşte uşor după culoarea galben verzui, şi aspectul mai mult
sau mai puţin în forma de smoc al talului. Arahidele şi derivatele lor constituie în mod
incontestabil substratul de dezvoltare cel mai des întâlnit şi studiat (infecţia radicelelor în
contact cu solul) dar au fost întâlnite şi pe alte substraturi (5).

2.3 Clasificarea taxonomică şi structura genului Aspergillus:

 ASCOMYCETES

 EU-ASCOMYCETES

 PLECTOMYCETES

 Ordinul Eurotiales

 Familia EUROTIACEES = ASPERGILLACEES

Înmulţirea vegetativă prin exospori, conidia (născute prin pensarea filamentelor diferenţiate)
şi fialide, grupate la extremitatea conidioforilor.

Prezenţa unui mucegai toxicogen, poate determina, dar nu întotdeauna producerea


micotoxinelor iar absenţa mucegaiului nu este însoţită şi de absenţa micotoxinei.

Aflatoxinele sunt în general stabilite la nivelul conidiilor (în spori), sau excretaţi în
mediul contaminat (hrană, apă), ele reprezentând un pericol potenţial pentru oamenii şi animalele
care ingeră sau inhalează aflatoxinele, transmiterea prin contact fiind mult mai rar întâlnită.
Astfel, mai multe studii au demonstrat prezenţa aflatoxinelor în aerul ambiant din spaţiile de
producţie a făinei de arahide, de prelucrare a hranei pentru animale, sau în praful rezultat în
timpul recoltării porumbului. (Ex: conţinutul de aflatoxină B1 într-o instalaţie de tratare a a
grâului este de 107 ng/m3, ceea ce corespunde la o expunere zilnică de 40 - 856 ng).

Unele studii indică faptul că expunerea miceţilor la praful încărcat cu aflatoxină B1 poate
determina o incidenţă mai mare a cancerului la ficat şi pulmonar din fabricile de prelucrare a
arahidelor.

Structura aflatoxinelor

Aflatoxinele au o structură prin care pot fi clasificate ca derivaţi bis-furanocumarinici


(clasa de componente chimice organice produse de unele plante) şi includ aflatoxinele B1, B2,
G1, G2.

Moleculele de aflatoxine observate în lumina ultra-violetă, prezintă fluorescenţă detaliu


care este folosit pentru determinarea pe specie, astfel:

- Fluorescenţă albastră – aflatoxinele B (eng. blue)

- Fluorescenţă verde – aflatoxinele G (eng. green) (7)

Ca reprezentare chimică se observa urmatoarele:

Aspergillus flavus produce în principal aflatoxinele B1 si B2, neavând rol în producerea


celor de tip G1 și G2, în timp ce Aspergillus parasiticus le produce pe toate 4.

AFB1 este cea mai toxică, dupa care urmează AFM1 (M1 = Milk 1 găsită în laptele de la
o vacă infestată prin alimentaţia cu furaje contaminate), AFB2 şi AFG2.

Toxicocinetica AFB1

Absorbţia se poate face pe cale orală sau traheală datorită lipofilelor care reglementează
deplasarea printr-un mecanism de difuzie pasivă. Deplasarea se face rapid, la nivelul intestinului
subţire prin porţiunea duodenală, AFB1 trecând în ficat prin vena portă. (7, 8)
Distribuţia. Stocarea sa în organism se face datorită legăturilor covalente cu moleculele
tisulare, ca exemplu putându-se constata şi pasajul transplacentar al aflatoxinelor. (7, 8)

Metabolizarea AFB1

Aflatoxinele B1 pentru a fi toxice sau mutagene, trebuiesc metabolizate fixându-se pe


macromolecule. Acest lucru este realizat de citocromul P (CYP) hepatic şi sunt transformate în
metaboliţii următori: : AFB2a, AFQ1, AFP1, aflatoxicol H1, AFM1, aflatoxicol M1 şi epoxyde-
AFB1 (cu exceptia epoxyde-AFB1 şi AFM1 sunt mai puţin toxici)

Eliminarea

 pe cale biliară: reprezintă 60% din eliminarea totală, privind toţi metaboliţii formaţi,
câteodată AFB1 în forma liberă;

 pe cale urinară: se regăsesc metaboliţi ce servesc ca marker în intoxicaţii;

 prin lactaţie: doar AFM1 (7, 8)

2.4 Factori propice dezvoltării

Factori genetici

Ex: varietăţi de arahide +/- sensibile la infestarea cu Aspergillus flavus şi la contaminarea


ulterioară cu aflatoxine

Remarcă: se poate nota existenţa diferitelor suşe de A. flavus care sunt +/- toxicogene

Factori de mediu

Producerea de aflatoxine necesită o tensiune a apei

A w = 0.84 la 0.86

în spori unde aw este definită ca raportul dintre presiunea vaporilor de produs supra cea a
apei pure, la aceeaşi temperatură. Aw variază de la 0 la 1, în plus daca aw este scăzută va exista
mai multa apă disponibila pentru creşterea ciupercii. (10)
Deteriorarea substratului

Exemplu: în timpul depozitării şi chiar pe câmp, efectele produse de insecte ca vectori ce


pot purta sporii de mucegaiuri pot fi observate la cereale, în leziunile pe care le prezintă. (10)

Compoziţia în nutrienţi

Aceasta compoziţie calitativă şi cantitativă în unii nutrienţi (glucide in mod special)


influenţează contaminarea în afltoxicoză. (10)

Absenta altor microorganisme

Prezenţa simultană a unor bacterii sau altor miceţi, perturbă producerea de micotoxine.

Există o concurenţă între diferiti miceti, astfel, inhibarea producţiei de aflatoxină a


Aspergillus flavus se face prin prezenţa unui inhibator de biosinteză a acesteia produs de
Aspergillus niger . (10)

Temperatura

Producerea aflatoxinelor necesită o temperatură cuprinsă între 25 şi 40 grade Celsius


(optim 30 şi 35 grade. )

Aceste condiţii sunt valabile şi în zonele temperate în sezoanele foarte calde, pentru
culturile de bumbac sau porumb. (10)

Ph-ul mediului

Creşterea miceţilor producători de aflatoxine se desfăşoară la un ph = 5 sau mai mare.

Folosirea pesticidelor

Unele studii au demonstrat că utilizarea necontrolată a fungicidelor sau a altor pesticide


poate fi uneori favorizantă pentru producerea de micotoxine, deci folosirea lor ar trebui să fie
judicioasă. (10)

Mecanismele infestării cu aflatoxine


În urma cercetărilor realizate de Smith şi Hamilton (1970), în funcţie de concentraţia şi
infestaţia cu aflatoxine, ficatul s-a dovedit a fi deschis la culoare şi de consistenta friabilă, Raj şi
colab. 1970 alături de Tung şi colab. 1972, prezentând creşterea acestuia în greutate.

Conform lui Hamilton (1971)(30), creşterea în marime a ficatului, nu se datorează


edemului deoarece raportul dintre greutatea umedă şi cea uscată este constant. Creşterea în
volum a ficatului sau infiltrarea cu grăsime a acestuia observată de Newberne şi Butler (1969),
Bryden şi colab. (1970) se datorează acumulărilor lipidice din ficat.

Hamilton şi colab. (1970) au fost de părere ca doza de aflatoxine ce produce mărirea în


volum a ficatului este mai mică decât cea necesară celorlalte organe. Conform lui Rao şi colab.
(1980), 0,5 ppm de aflatoxine produc creşterea ficatului. Schoental (1967) a fost de părere că
ficatul este organul ţintă pentru carcinogeneză.

Ficatul deschis la culoare cu incluziuni de grăsime, sugerează că aflatoxinele inhibă


transportul lipidelor la puii broiler (14).

Trucksess şi colab. 1983, au descoperit că ficatul conţinea de la 0,11 la 0,83 µg/g AFB1
în ţesuturile hepatice al găinilor hranite cu hrană ce conţinea aflatoxine, pentru 7 zile.

3.1 Patologia aflatoxicozelor

Chen şi colab. (1981) au raportat că găinile hrănite cu furaje ce conţineau aflatoxine în


concentratie 2.5 şi 5.0 ppm pentru 28 de zile, au prezentat ficat deschis la culoare, friabil şi cu
pete albe caracteristice.

Acţiunea cancerigenă a aflatoxinelor se manifestă în principal prin apariţia carcinoamelor


hepatocelulare (34). La şobolan, aceste tumori maligne sunt precedate de noduli hepatici, deci
morfologia iniţiala este modificată.
Pot fi observate 4 tipuri de alterări hepatocitare: hiperplazia, creşterea bazofiliei a
euzenofilelor şi creşterea numărului de vacuole (35).
Acestora li se asociază noduli de euzenofile, se produce alterarea capacităţii de fixare a
lectinelor ca şi în celulele maligne, apoi sugerând că euzenofilele stau la originea apariţiei
ulterioare a hepatocarcinoamelor.

Aceste rezultate sunt in acord cu observaţiile lui Newberne şi Wogan – 1968 care descriu
apariţia secvenţială a leziunilor bazofile apoi euzenofile în carcinoamele hepatice la şobolan.

Principala ţintă a aflatoxinelor, regăsită la speciile studiate este fără îndoială, ficatul.
Modificarile identificate ca rezultat al infestaţiei la animale şi păsări sunt reducerea greutăţii şi a
depozitelor de grăsime, hemoragie internă, icter, necroza ficatului şi ciroză (34). La pui, AFB1
are un procent letal de 50% într-o doză de 9,28mg/kg (35). Aflatoxicoza este carcinogenică şi
teratogenă pentru fetuşii mamiferelor. Efectele aflatoxinelor pot fi potenţate de contaminarea cu
alte micotoxine, ex.: diacetoxyscirpenol (32), acidul cyclopiazonic (33), ochratoxine (31),
deoxynivalenol (31) şi toxina T-2 (30). În contrast cu celelalte descoperiri, (Smith şi colab.
1992), a fost raportată şi o sinergie seminificativă între aflatoxine şi acidul ciclopiazonic (9).

Aflatoxinele pot induce unele semen patologice la pui (9). La o doză de nivel 2 – 2,5 ppm
de aflatoxine, s-a raportat fragilitatea oaselor (31), demonstrând astfel interferenţa toxinei cu
mecanismul de absorbţie al calciului.

Venulele centrolobulare şi din spaţiul portobiliar, asemănător capilarelor, au lumen larg


comparativ cu ficatul puilor din lotul martor. Unele hepatocite prezintă modificări nucleare ca
indicatori ai morţii celulare reprezentate mai ales prin picnoză (fig. 1, a,b).
Fig. 1. Ficat de pui de găină în vârstă de 13zile din LE, după 7 zile de expunere la aflatoxina B1.
Venulele centrolobulare şi din spaţiul portobiliar şi capilarele, au lumen larg.. Col. PAS x200
(Solcan și col, 2013)

Puilor de găină cărora li s-au administrat 0,8µg/kg greutate vie aflatoxină timp de 14zile, la
nivelul ficatului se înregistrează modificări histologice mai evidente comparativ cu lotul anterior.
Acestea constau în acumularea picăturilor de lipide intracitoplasmatic care confluează, un număr
mare de hepatocite prezintă picnoză. Capilarele sinusoide sunt mărite în volum, pline cu
eritrocite.

Venulele din spaţiul portobiliar centrolobulare şi capilarele, au lumen larg în care se pot
observa eritrocite. În spaţiul portobiliar se pot observa un număr mic de limfocite (fig. 2, a,b).
Fig. 2 Ficat de pui din LE, după14 zile de expunere la aflatoxina B1. Hepatocite încărcate cu
picături de lipide, altele cu nuclei picnotici. Col. PAS x200. (Solcan și col, 2013)

Fig. 3 Ficat de pui în vârstă de 27 zile, după 21 zile de expunere la AFB1, din LE1. Hepatocite
cu picături de lipide intracitoplasmatice, nuclei excentrici, alţii picnotici. Col. PAS x100. (Solcan
și col, 2013)
Fig. 4 Ficat de pui în vârstă de 27 zile, după 21 zile de expunere la AFB1, din LE1. Capilarele
sinusoide sunt largi, hepatocite cu picături de lipide intracitoplasmatice. Zone de necroză
intralobulare. Col. PAS x200. (Solcan și col, 2013)
B

Fig. 6 A, B. Ficat de pui în vârstă de 36 zile, după 30 zile de expunere la AFB1, din LE1
Acumularea lipidelor în hepatocite. Aglomerări limfoide mici în spaţiul portobiliar. Col. Giemsa
x900. (Solcan și col, 2013)
Fig. 7 Ficat de pui de 42 zile, după 35 zile de expunere la AF B1. Congestie hepatică, zone de
necroză. Col PAS x200. (Solcan și col, 2013)

Aflatoxinele sunt de asemenea cunoscute pentru alterarea coagulării sângelui.

Aflatoxina B1 produce modificări biochimice ai factorilor de coagulare V, VII, X, a


tromboplastinei, şi reduce protrombina plasmatică şi fibrinogenul (Doer 1976). În consecinţă
creşte în totalitate coagularea sângelui şi distribuţia protrombinei (Doer 1974). Creşterea
timpului protrombinei a fost considerat a fi rezultatul scăderii sintezei hepatice, a factorilor de
coagulare cauzaţi de toxicitatea aflatoxinei asupra hepatocitelor.

Aflatoxina creşte fragilitatea vasculară şi reducerea muşchilor scheletici, se produce


ruperea vaselor de sânge, eliberarea sângelui în ţesutul înconjurător (Wyatt 1991).

Hemoragiile subcutanate par a fi induse de alterarea factorilor de coagulare II, VII, IX, X
şi creşterea timpului de coagulare (9; 36; 12).

Răspunsul sistemului hematopoietic în infecţia cu aflatoxine, a fost studiat de Tung şi


colab (1975), aceştia raportând o reducere semnificativă a hemoglobinei şi a numărului
eritrocitelor. Există deasemenea date contradictorii (33) care arată că parametrii hematologici nu
sunt afectaţi de infecţiile produse prin aportul de aflatoxine 500 ppb.

Aflatoxina la o doză de 200µg/g hrană, poate scădea semnificativ spermatogeneza (33),


la masculii de reproducţie. (33). Clarke şi colab.(1987) au condus un studiu pentru investigarea
schimbărilor endocrine şi testiculare la masculii de pui, asociate cu ingestia de 10 sau 20 ppm AF
în 3 stadii diferite de dezvoltare, descoperind că nivelul de plasmă al hormonului LH la vârsta de
6 săptămâni a fost semnificativ mai mic, în timp ce la masculii mult mai în vârstă nu au fost
constatate modificări. Conform acestui raport, întârzierile la vârfurile de LH, la fel ca şi supresia
testosteronului şi greutatea testiculelor, indică o posibilă întârziere în maturizarea sexuală
asociată cu aflatoxicoza la pui. (33).

Răspunsul imun la infecţia AF este scăzut şi pare să difere de la o linie de pui la alta.
(33). Imunitatea mediată celular este deasemenea afectată de administrarea aflatoxinelor. (27).
Regresia bursei lui Fabricius a fost deasemenea raportată în aflatoxicoză (27, 33).

Aflatoxinele au aratat selectivitate pentru sensibilitate la pui şi alte animale, în infestaţia


ce interferează cu dezvoltarea răspunsului imun.

Smith şi colab. (1975) au sugerat că AFB1 poate să nu fie selectivă specific în ataşarea de
ţesutul animal. Ei au observat leziuni uşoare în miocard, creier şi tesutul osos în paralel cu
leziunile la ficat şi muşchiul trapez. Efectul aflatoxinelor asupra funcţiilor renale (echilibrul
acido-bazic, debitul urinar, rata de filtrare a glomerulului) au fost descrise de Glahn şi colab.
(1990). Ei au raportat că aflatoxicoza a scăzut eliminarea fracţionala a fosforului (EFF) şi a
concentraţiei de plasmă Ca++, dar nu a alterat semnificativ alte funcţii renale.

Semne clinice

Semnele clinice asociate cu boli de ficat sunt foarte variabile de multe ori manifestându-
se vag atribuindu-se asfel altor boli. Pentru că ficatul este un organ mare şi are o capacitate
uimitoare de a se regenera atacurile asupra ficatului pot să nu provoace boli semnificative astfel
multe păsări rămânand asimptomatice.
Atunci când semnele clinice sunt evidente, acestea pot fi nespecifice incluzând
manifestări parţiale sau totale de anorexie, letargie, depresie, diaree, poliurie, polidipsie, dispnee,
calitatea scăzută a penelor şi slăbiciune.

Mai multe semne specifice de boală hepatică includ distensie abdominală, creştere
exagerată şi vânătăi în cioc,

Sindrom hemoragipar- melenă, peteşii, hemoragie acută şi deces.

Prin hemoleucograma (CBC) s+au observat modificări sugestive ale bolii hepatice
incluzând leucocitoză sau leucopenie (în funcţie de etiologie), anemie non-regenerativă sau
hemoragică, hipo sau hiperproteinemie (în funcţie de cronicitatea bolii).

Colosterolul

Concentraţii crescute ale colesterolului sunt asociate cu o varietate de afectiuni şi boli,


inclusiv afecţiuni endocrine (hipotiroidie, hiperadrenocorticism şi a diabetului zaharat), sindrom
nefrotic, nefropatie, boala obstructivă hepato-biliara, pancreatită acută şi disfuncţie hepatică.
Creşterea colesterolului poate fi asociată cu lipemia sau alte forme ale bolilor de ficat,
hipotiroidism, obstrucţia ductului biliar, foame, dieta cu un continut ridicat in grăsimi,
xanthomatoza sau ateroscleroza. Scăderea concentraţiilor plasmatice de colesterol a fost asociată
cu unele cazuri de insuficienţă hepatică.

Glucoza

Hipoglicemia poate rezulta din insuficienţa/disfuncţia hepatică, septicemie, neoplazie,


infecţi/inflamatii, tulburări de malabsorpţie, foame, şi boli urinare.

Acidul uric

Concentraţia de acid uric este un produs deosebit de important pentru păsări. Acesta este
produs în ficat şi eliminat prin secreţie tubulară independentă. Hipouricemia este rareori văzută
la păsări în comparaţie cu hiperuricemie, deoarece acidul uric este sintetizat în ficat.
Hipouricemia poate sugera boală hepatică severă.

3.3 Efecte asupra productivităţii la pui


Niveluri scăzute de aflatoxine sunt asociate cu scăderi ale productivităţii la puii aparent
sănătoşi ( Găinile ouătoare infestate cu AFB1 au arătat o scădere considerabilă a producţiei de
ouă la un nivel AF de 0.7 mg/kg greutate corporală pe zi sau mai mare (18). Huff şi colab (1975)
au raportat scăderi în producţia de ouă şi scăderea mărimii ouălor, sub influenţa aflatoxinelor.
Totalul greutăţii gălbenuşului de ou şi a gălbenuşului ca procent din greutatea oului a scăzut.
Conform lui Washburn (1985), aflatoxina la doze de 5 ppm, poate scădea în greutate (galbenuşul
şi albuşul), coaja nereducăndu-se în aceleaşi proporţii (o scădere a capacităţii acestuia de a se
sparge).(39)

Aflatoxicoza la puii broiler pare a fi caracterizată mai degrabă prin reducerea greutăţii şi
consumul redus de furaje (30), decât prin mortalitatea crescută. (Carnaghan şi colab. 1966).
Mashaly şi colab. (1986) au demonstrat că păsările tratate cu aflatoxine, prezintă o scădere
semnificativă în greutate faţă de păsările netratate la finalul perioadei experimentale. (39)

Reddy şi colab. (1984) au observat scăderea în greutate a puilor broiler de până la 4


săptămâni de viaţş, iar Giambrone şi colab. (1985) au observat că efectul toxic asupra creşterii
este perceptibil de la 5 săptămâni în sus. S-a observat deasemenea că hrănirea cu niveluri
ridicate de toxine la o vârstă mica a puilor a fost mult mai dăunătoare decât hrănirea cu doze mici
pe perioadă mai lungă de probă.

Shukla şi Pachari (1985) au raportat deasemenea o reducere semnificativă a greutăţii


corporale şi a ficatului, la cocoşii ce au primit doze diferite de aflatoxine. Reddy (1984) a
descoperit scăderea în greutate şi scăderea consumul hranei la şi peste 0.75 ppm de aflatoxine la
păsările hrănite cu o dieta toxică pentru 28 de zile.

Maurice şi colaboratorii (1983), au administrat bucal 50 sau 100 µg AFB1 pe kilogram şi


nu descoperit nici un efect semnificativ asupra greutăţii şi consumului de hrană.

Conform lui Osborne şi Hamilton (1982), reducerea greutăţii pare a fi asociată cu


scăderea activităţii pancreasului şi ca urmare a sindromului de malabsorbţie, evident de fapt şi la
administrarea dozelor de 2.5 ppm, non inhibitorii. Ca efect advers poate afecta multe dintre
procesele legate de folosirea nutrienţilor. Deficite secundare ale aminoacizilor (proteine), lipide,
energie şi vitaminele (D,K,E,A, acid folic şi riboflavine) pot rezulta deasemenea (30).
Miller şi Wyatt (1985) au făcut o încercare în dorinţa de a determina dacă ipoteza slabei
absorbţii intestinale este un efect generalizat de aflatoxicoză. Ei au descoperit că a existat o
scădere cu 30 – 35% în sânge a concentraţiei de chlortetraciclină, reprezentativă pentru acest
control, aceasta fiind administrată în apă de băut. Antibioticul a fost deasemenea introdus prin
injectarea intravenoasă la păsările cu aflatoxicoza pentru a elimina posibila influenţă a absorbţiei
intestinale a medicamentului. Niveluri scăzute ale medicamentului au fost din nou observate.
Calculele variate realizate în acest experiment, indică faptul că scăderea în sânge a cantităţii de
chlortetraciclina nu a fost din cauza scăderii absorbţiei intestinale, ci mai degrabă creşterea ratei
eliminării medicamentului din sânge.

Metabolismul aflatoxinelor. Ca orice compuși străini aflatoxinele sunt supuse în


organism unui proces de biotransformare care duce la formarea unor metaboliţi polari ce pot fi
excretaţi mai uşor pe cale renală şi gastrointestinală. Creşterea polarităţii se realizează de către
enzimele microsomale, în special în ficat, urmate de conjugare sau esterificare, cu apariţia de
compuşi polari. Daca pentru majoritatea compuşilor procesele de oxidare şi conjugare conduc la
formarea de derivaţi netoxici, uneori are loc un proces de bioactivare, care determină apariţia de
compuşi intermediari mai reactivi, cu potenţial toxic sau carcinogenetic.
Metabolismul hepatic al aflatoxinelor implică două căi majore: calea microsomală, în
care biotransformările sunt mediate de catre funcţia hidroxilazicp mixtă a enzimelor
microsomale şi calea citoplasmatică sau solubilă.
Interacţiunea şi inhibarea sintezei ADN. Sediul principal de atac al aflatoxinei, dupa
bioactivare se află la nivelul poziţiei N-7 al guaninei, formând 8,9 –dihidroxi- 9- (7-guanil)-10-
hidroxi –aflatoxina. Produsul a fost evidenţiat prin incubarea ADN cu AF B1 în prezenţa
sistemului de activare microsomală. (19)
Modificarea ADN-ului poate duce la o lipsă de răspuns a celulei faţă de mecanismele
care controlează replicarea celulară normală şi la carcinogeneză.
Reversibilitatea inhibiţiei sintezei ARN şi ADN dupa administrarea acută de AF B1,
sugerează posibilitatea reparării leziunilor ADN-ului. Comparativ cu alte substanţe carcinogene
chimice AF B1 este cel mai puternic carcinogen cunoscut, care acţioneaza pe cale orală.
Experimental, aflatoxina determină producerea de tumori gastrice, renale, pulmonare, ale
glandelor salivare, ale colonului, iar în administrarea subcutanată produce sarcoame la locul
injectării.
Cercetările biochimice au evidenţiat posibilitatea predicţiei efectului carcinogen în
funcţie de calea de metabolizare a aflatoxinei. AFB1 are două căi distincte de metabolizare: cea
microzomală care dă naştere AFM1, AFQ1, AFD1 şi AFB2 şi citoplasmatică cu producele de
aflatoxicol. Aflatoxicolul este cel mai puternic mutagen şi carcinogen dintre metaboliţii AFB1.
În hepatocit are loc transformarea ireversibilă a aflatoxicolului în AFB1 ceea ce prelungeşte
expunerea celulei la acţiunea carcinogenului. De asemenea aflatoxicolul conservă dubla legatură
vinil-eter şi poate suferi procesul de bioactivare, cu formare de epoxid - 8,9.

Foto 9. Activarea aflatoxinei B1 pe reticulul endoplazmatendoplazmatic hepatocitar ©


-3-hidroxi – AF B1

Actual cercetările se axează asupra geneticii şi biologiei moleculare ale aflatoxinelor. Au


fost descrise 17 gene răspunzătoare de biosinteza aflatoxinelor şi a sterigmatocistinelor.
Majoritatea acestora formează gene cluster, ca de exemplu cele din A. nidulans cuprind 25 gene
cu o lungime de 60 kbp. Proteina care este răspunzătoare reglării transcriptice - ZnII.2 Cys6
ADN (binding protein) – este codificată de gena afl R. Funcţiile produşilor genetici: sinteza
acizilor graşi, sinteza poliketidelor, monooxigeneze, reductaze, dehidrogeneze, metil-transferaze,
esteraze. Genele cluster pentru aflatoxinele A. Flavus şi A. Parasiticus au o lungime de 75
kbp şi conţin 17 gene diferite.

3.4 Metode de combatere

Tratamentele cerealelor cu substanţe chimice reprezintă o posibilitate de prevenire a


micotoxicozelor. Există aproximativ 100 de compuşi care se pare că pot inhiba producerea
aflatoxinei.(2,3,4,20)
Unii aditivi furjeri pot reduce expunerea animalelor la micotoxine şi astfel limitează
efectele lor negative. S-a demonstrat că dezvoltarea fungilor este inhibată de amoniacul, acidul
propionic, aditivii microbieni şi enzimatici din silozuri. Astfel se pot adăuga la însilozare aditivi
care să intensifice fermentaţia. Inhibitorii fungilor se pot folosi ca tratament la suprafaţa silozului
pe măsură ce se foloseşte din el sau după orice manipulare a silozului reducându-se riscul
dezvoltării fungilor la suprafaţa expusă a sa. În cazul când apar nivele inacceptabile de
micotoxine se procedează la diluarea sau îndepărtarea hranei incriminate.
Amonizarea cerealelor poate distruge unele micotoxine nereprezentând o metoda practică
de detoxifiere a furajelor afectate şi deja depozitate. (36)
Datorită faptului că Seleniul şi unele vitamine A,C şi E au clare proprietăţi antioxidante
care acţionează ca eliminatori ai anoionului superoxid, acestea au fost cercetate ca şi agenţi de
protecţie împotriva efectelor toxice ale micotoxinelor.
Dovezi în plus în legătură cu efectele protectoare ale unor vitamine şi ale precursorilor lor
împotriva deteriorarilor cauzate de micotoxine reies din numeroasele studii în vivo şi în vitro.
Câţiva compuşi naturali ( vitamine, provitamine, carotenoizi, clorofila şi derivaţii săi, fenol şi
seleniu) şi sintetici cu proprietăţi antioxidante par a fi eficace. Proprietăţile protectoare ale
antioxidanţilor se datorează probabil capacităţilor de a acţiona ca eliminatori ai anionului
superoxid protejând astfel membrana celulară de tulburările produse de micotoxine. Rezultate
încurajatoare s-au obţinut în studiile privind acţiunea protectoare a unui mare număr de nutrienţi,
componenţi alimentari, aditivi, microorganisme şi absorbanţi. (2,3,4,20)
Se ştie că medicamentele naturiste funcţionează pe bază de antioxidanţi care elimină
radicalii liberi şi inhibă peroxidarea lipidelor. Studiile sugerează deasemenea că ele protejează
împotriva sintezei proteinelor hepatocitare, scăderea activităţilor agenţilor tumorali stabilizează
celulele măduvii, chelatează fierul şi încetinesc metabolismul calciului. Unele studii sublinează
capacitatea unor extracte din plante medicinale de a contracara toxicitatea aflatoxinei B1. Ei au
raportat că un extract de etanol dintr-un concentrat de Casia sena în vitro inhibă efectul mutagen
al acestei toxine.
Daca se face abstracţie de latura financiară a acestor tratamente, este evident că pâna în
prezent nu s-a gasit nici o metodă de neutralizare a micotoxinelor care să ducă la succes absolut;
cantităţi mai mici sau mai mari de toxine rămân oricum în produsul respectiv, sau în fracţiunile
obtinute prin macinare. Fiecare metodă necesită cheltuieli substanţiale, aşadar actualmente nu
este disponibilă o metodă întradevăr ieftină, eficientă şi uşor de aplicat, care sa facă posibilă
scăderea conţinutului de toxine din produs, sau separarea boabelor contaminate de cele
sănătoase. Aceasta înseamnă că dacă nu putem stopa contaminarea pe terenul arabil, în etapele
ulterioare intervenţiile pot avea eficacitate cel mult moderată. (37)
Multe dintre metodele fizice chimice şi biologice găsite în literatura studiată sunt
eficiente în eliminarea, distrugerea şi inactivarea diferitelor micotoxine, dar sunt rare cazurile
când acestea îndeplinesc celelalte condiţii menţionate mai sus. (2,3,4,20)
Abordarile nutriţionistilor prin suplimentarea nutrienţilor sau a aditivilor cu proprietăţi
anti toxice, sau adăugarea unor inhibitori non furajeri capabili să reducă biodisponibilitatea
micotică pot fi o soluţie la detoxifierea respectiv decotaminarea alimentelor contaminate, metode
care să îndeplineasca toate cerinţele. Suplimentarea în dietă cu aditivi non furajeri reprezintă de
departe cea mai eficientă şi studiată metodă. Un agent izolator este acela care previne sau
limitează absorbţia toxinelor în tractul gastrointestinal al animalului. Ideal ar fi ca acel agent să
aibă rază de acţiune asupra mai multor micotoxine, atâta timp cât furajele sunt contaminate cu
mai multe tipuri de micotoxine. Pentru a rămâne practici aceşti agenţi ar trebui să fie ieftini şi să
nu ocupe o pondere mare în dietă., fără impurităţi gust şi miros neplăcut.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale evaluării agenţilor inhibitori este clasificarea
corectă a acestora în sensul că nu trebuie generalizată şi concluzionată acţiunea unui anumit grup
de absorbanţi deoarece s-ar putea ca elementele din acelaşi grup să aibă eficienţă diferită.
(2,3,4,20)
Agenţi absorbanţi de micotoxină
Cărbunele activ
Cărbunele activ este o formă amorfă de carbune încâlzit în absenţa aerului, tratat apoi cu oxigen
pentru a se obţine milioane de pori între atomii de carbon.
Sursa de carbon e aleasă dintr-o mare varietate de materiale cum sunt de la nuci, lemn,
turbă. Acest praf absorbant a fost folosit ca şi tratament al unor intoxicaţii acute încă din secolul
al 19-lea. Cărbunele activ poate fi un produs eficace pentru decontaminarea alimentelor
contaminate cu aflatoxine şi alte micotoxine, deşi este mult mai potrivită folosirea acestuia
pentru tratarea unor intoxicaţii. Proprietăţile absorbante sunt determinate de o serie de factori
cum ar fi mărimea porilor, suprafaţa, tipul de micotoxine şi doza. În timp ce in vivo eficienţa
acestuia a dat rezultate variabile trebuie avută mare grijă la evaluarea utilizării acestuia.
Suprafaţa specifică a carbunelui activ variază de la 500 mp/g la cărbunele pe bază de lignină
pâna la mai mult de 3500 mp/g la cărbunele superactivat. (20)
David şi Mc Gowman au furajat pui broiler timp de 8 săptămâni cu 10 ppm aflatoxină. O
grupă de pasari a primit 0,1 % carbune activ în apa de băut, în timp ce varianta martor nu a
primit carbune. S-a constat o îmbunătăţire a consumului gobal de furaje şi o creştere a sporului
mediu zilnic la varianta tratată.
Galvano şi colab. au experimentat potenţialul carbunelui activ în reducerea transferului
de alfatoxină B1 din furaje în aflatoxina M1 din lapte la vaci. Folosind 12 vaci Holstein autorii
au comparat două tipuri de carbune şi un tip de HSCAS (aluminosilicat de calciu cu sodiu
hidratat). Unul dintre cele două tipuri de carbune a dat rezultate semnificativ pozitive în timp ce
al doilea cărbune a fost ineficient.
Cărbunele activ este un absorbant non specific cu mare capacitate de reţinere a unor micotoxine.
Ca urmare a testării pe termen lung a rezultat că prin puterea deosebită de absorbţie a acestuia se
pot atrage totodată şi nutrienţi valoroşi ce diminuează folosirea acestuia ca şi agent antimicotic.

Silicaţii minerali
Cea mai mare clasa de agenţi absorbanţi de micotoxine sunt silicaţii minerali. În aceasta
clasă se găsesc două subclase importante: filosilicaţii si tectosilicaţi.. Argilele minerale provenite
din subclasa filosilicaţilor include montmorilonitele grupul kaolin şi argila mica. Tectosilicaţii
cuprind zeoliţii.
Montmorilonitele/ bentonitele
Montmorilonitele sunt constituentul de bază al bentonitelor. Pe baza schimburilor
cationice bentonitele se clasifică în bentonite de Ca, Mg, K, Na.
Datorita conţinutului lor acestea au proprietatea de a se umfla şi a forma un gel. Ca
urmare a capacităţii ridicate de schimb ionic aceste produse au fost folosite pentru absorbţia
micotoxinelor.
Masimango (1978) a fost cel care a demonstrat că bentonitele au capacitatea de a reţine
aflaoxinele în soluţii tampon. Mai mult s-a arătat că bentonita este absorbant de aflatoxină în
medii ca apa, soluţii saline, ser sangvin, fluid din stomacul porcilor, şi în lichid ruminal de
bovine.
În mai multe experimente pe porci s-a arătat că bentonita de sodiu adăugată în procent de
5% în diete contaminate cu 800 ppm aflatoxina a îmbunătăţit consumul şi sporul mediu zilnic.
Adăugarea bentonitei a dus la îmbunătăţirea ureei din sânge, a proteinei totale, a albuminei. (22)

Zeoliţii
Zeoliţii sunt un grup de silicaţi cu pori mari ce asigură spaţiu pentru cationi cum sunt cei
de Na, K, Ba şi Ca şi chiar molecule mai mari cum sunt apa, amoniacul, carbonaţii şi nitraţii. La
unii zeoliţi spaţiile sunt interconectate formând canale lungi şi largi ale căror mărime variază în
funcţie de compoziţia materialului.
Aceste canale facilitează circulaţia ionilor în sau în afara structurii. Zeoliţii sunt
caracterizaţi de proprietatea acestora de a pierde sau de a absorbi apă fără ca structura lor
cristalină să fie afectată. Există peste 45 minerale recunoscute ca aparţinând acestui grup.
Acestea pot să fie împărţite în grupa silicaţilor, a zeoliţilor sintetici şi a mineralelor fosfate.
De când zeoliţii au fost identificaţi cu acţiune eficientă ca şi absorbant de aflatoxină mai
multe cercetări au studiat comportamentul acestora in vivo.

Scheideler (1993) a administrat zeoliţi naturali la pui ce consumau 2,5 ppm aflatoxină
B1. Zeolitul adăugat în procent de 1% din raţie a tamponat descreşterea în greutate şi a redus
acumularea lipidelor în ficat. Totodată zeolitul a scăzut concentratia de P şi Cl din ser.
Clorofilina
Clorofilina, pigmentul solubil în apa al clorofilei, s-a arătata eficient în reducerea
concentraţiilor de aflatoxină. Mai mulţi cercetători au demonstrat proprietăţile chemoprotejante
ale clorofilinei, generate de proprietăţile antioxidante al acestui derivat clorofilian.

Drojdiile
Dawson şi colab. (2001) au utilizat mai multe ecuaţii izoterme pentru a evalua absorbţia
aflatoxinei B1 de către preparatul din pereţi celulari de drojdii numit Mycosorb (MS). MS a fost
eficient în absorbţia micotoxinelor şi la concentraţii reduse cea ce reflectă afinitatea ridicată a
preparatului pentru aflatoxina B1. Afinitatea şi puterea de absorbţie ridicată fac ca MS să fie
atractiv în controlul micotoxicozelor.
Studii în vitro făcute ulterior au ajutat la descrierea interacţiunilor existente între
micotoxine şi pereţii celulari de drojdie. Eluţia în serie a alfatoxinelor absorbite de către drojdii a
demonstrat clar că absorbţia micotoxinelor e un proces reversibil dependent de concentraţie ,
aflatoxinele nefiind modificate după absorbţie.
Acest lucru a fost de maximă importanţă în stabilirea mecanismelor cinetice de absorbţie.
Absorbţia aflatoxinelor mai este influenţată de ph-ul mediului, absorbţia maximă apărând la un
ph de 4. Absorbţia mai e influenţată şi de concentraţia de fosfat din soluţie, valoarea maximă
înregistrându- se la 0,5 M. Valorile optime de 90 absorbţie în ceea ce priveţte influenţa ph-ului şi
concentraţia fosfaţilor coincid cu cea din tractul gastro intestinal, sugerând faptul că absorbţia în
tractul gastrointestinalar creşte capacitatea de absorbţie.(20)

Ocratoxinele
Ocratoxinele sunt micotoxine produse de două genuri principale de fungi: Aspergillus and
Penicillium. Din punct de vedere chimic, ocratoxinele sunt descrise ca acizi organici slabi
constând din radicalul dihidroizocumarină unit printr-o legătură peptidică de 1-fenilalanină
(O’Brien şi Dietrich, 2005). Ele sunt derivate de isocumarină şi L-b-fenilalanină şi sunt
clasificate drept pentapeptide.
Există trei ocratoxine recunoscute, denumite A, B şi C. (Fig. 2.1). Ocratoxina A este
clorurată şi este cea mai toxică, fiind urmată de ocratoxina B, în care clorura este înlocuită printr-
un atom de hidrogen şi care este cu cel puţin un ordin de mărime mai puţin toxică, IAR
ocratoxina C sau etil-ocratoxina A are un potenţial toxic mic sau total absent (Li şi colab., 1997).
Ocratoxina A se întâlneşte în special în cereale şi produse cerealiere, în unele legume, în
cafea, cacao, smochine, în produse din alune şi nucă de cocos, dar se poate găsi şi în produse
alimentare de natură animală provenite de la subiecţi hrăniţi cu nutreţuri contaminate.
Numele ocratoxinei A provine de la Aspergillus ochraceus, primul mucegai din care a fost
izolată (van der Merwe şi colab., 1965), deşi mai târziu şi alte genuri au fost raportate ca fiind
capabile să producă această toxină, ca de exemplu Penicillium. Deşi toate speciile de Aspergillus
sintetizează ocratoxina A, A. carbonarius este specia care produce cea mai mare cantitate din
această toxină (Pitt şi colab., 2002).
Structural ocratoxina A are o grupare- aminoacidul fenilalanină. Din acest motiv, ea are un
efect inhibitor asupra unui număr de enzime care folosesc ca substrat fenilalanina, putând duce la
o inhibare a sintezei proteice, totodată această micotoxină putând să stimuleze şi peroxidarea
lipidelor (Belli Marti, 2006).
Ocratoxina A este un compus cristalin incolor, solubil în solvenţi organici şi în apă
alcalină. E foarte stabilă în diferiţi solvenţi. Ea poate fi păstrată în etanol pentru mai mult de un
an în refrigerator, ferită de lumină, deoarece la expunerea la lumină fluorescentă poate apărea
fotoliza. În metanol păstrată la -20 ºC este stabilă pentru o perioadă de câţiva ani.
Figura 2.2 - Limitele maxime admise pentru ocratoxina A în Uniunea Europeană

* Federaţia Europeană a Cafelei consideră că o limită de 5 μg/kg ar duce la eliminarea de


pe piaţă a 7-18% din loturile de cafea comercializate, având repercusiuni importante asupra
economiei tărilor exportatoare. În Statele Unite însă, FDA nu a introdus limite pentru conţinutul
în OTA în alimente.

Toxicitatea ocratoxinei A
Ocratoxina A este un metabolit fungic foarte larg răspândit, bine cunoscut pentru
nefrotoxicitatea, carcinogenitatea, genotoxicitatea şi imunotoxicitatea sa (Bondy şi Pestka, 2000;
Kuiper-Goodman şi Scott, 1989; Marquardt şi Frohlich, 1992). Acest spectru larg de toxicitate se
datorează în principal caracterului cumulativ, (T1/2estimat la 35,5 zile la om). Animalele pot
avea sensibilităţi diferite faţă de ocratoxina A, în funcţie de factori genetici precum specia, rasa
sau tulpina, factori fiziologici precum vârsta, sexul, hrănirea sau alte boli, şi factori de mediu,
precum condiţiile climatice, habitat, etc.
Contactul cu ocratoxina A poate produce fie o intoxicaţie acută, fie una cronică.
Ocratoxicozele acute au fost evidenţiate experimental la păsări, şobolani şi porcine. Semnele
clinice ale maladiei sunt afectare renală, anorexie cu scăderi în greutate, vomismente, creşterea
temperaturii rectale, conjunctivite, deshidratare, slăbire accentuată şi moartea animalelor la două
săptămâni după administrarea toxinei.
Intoxicaţia cronică se manifestă printr-o reducere a ingestiei de alimente, polidipsie şi
leziuni renale. Porcul este animalul cel mai sensibil la acţiunea ocratoxinei A. Această intoxicaţie
se manifestă semnificativ pentru concentraţii de toxină mai mari de 1,4 mg/kg în raţia zilnică.
Factori care influenţează ocratoxinogeneza
Elaborarea ocratoxinei A de către fungi depinde de o serie de factori de mediu:
temperatură, umiditate, substrat, grad de aeraţie, bicenoza substratului, activitatea apei etc..
Astfel, temperatura optimă de producere a ocratoxinei de către Aspergillus ocraceus este
28 ºC; la temperaturi de 15 sau 37 ºC, producţia este puternic inhibată. Spre deosebire de aceşti
fungi, Penicillium viridicatum creşte la o gamă de temperaturi care variază de la 4 la 30 ºC, la o
umiditate relativă de 18,5 % dacă se foloseşte ca substrat nutritiv grâul şi de 21,6 % dacă se
foloseşte porumbul. Deci, se poate trage concluzia că ocratoxina A este produsă de către speciile
de Penicillium în regiunile cu temperaturi mai scăzute şi de către speciile de Aspergillus în
zonele mai calde.
Cu toate acestea, sinteza toxinei poate avea loc şi la temperaturi mai mici, dacă acestea nu
inhibă dezvoltarea miceliului fungic. Astfel, ocratoxina A s-a obţinut şi prin incubarea tulpinilor
toxigene de Aspergillus ochraceus la 4°C. Deci temperatura scăzută nu blochează procesul de
sinteză a toxinei dacă alţi factori – în special umiditatea - nu acţionează ca inhibanţi sau
limitatori (Coman şi Popescu, 1985).
Biocenoza substratului condiţionează în mare masură producţia de ocratoxină, deoarece
între elementele unui ecosistem pot exista relaţii de antagonism. De exemplu, Aspergillus
ochraceus nu se poate dezvolta pe cerealele care au fost infestate deja cu Aspergillus glaucus
(Coman şi Popescu, 1985).
În ceea ce priveşte substratul, există anumite produse alimentare care creează condiţii
optime de dezvoltare a fungilor şi de elaborare a micotoxinelor. Astfel, Aspergillus ochraceus
este prezent în diverse produse alimentare de origine vegetală (fasole uscată, soia, mirodenii,
arahide, alune, în cereale: orez, ovăz, porumb). Ocratoxina A este prezentă şi în produse de
origine animală: brânzeturi, conseve, peşte, carne deshidratată. Penicillium verrucosum se
dezvoltă lent la o activitate a apei scăzută (aW < 0,80) şi temperaturi de 0 – 31°C, condiţii care
corespund cu cele ale cerealelor din Europa centrală şi de Nord şi Canada. Aspergillus
carbonarius este principala sursă de ocratoxină în viile din Franţa, Spania şi Italia.
Speciile de Penicillium care se dezvoltă pe struguri în timpul maturării nu influenţează
producţia de ocratoxină. În Europa, cantităţi importante de ocratoxină se formează în timpul
depozitării produselor agricole, în condiţii de umiditate (18 – 24%) favorabile dezvoltării
fungilor micotoxinogeni. În cafea, ocratoxina A se formează mai ales în timpul depozitării
boabelor, iar o reducere a producerii ocratoxinei A poate fi realizată prin uscarea rapidă a
produselor agricole după recoltare.
După ingestie, ocratoxina este parţial absorbită prin difuzie pasivă, în formă neionizată, la
nivelul pereţilor stomacului. Locul principal de absorbţie este situat la nivelul intestinului..
După ce este absorbită, ocratoxina A este apoi distribuită la nivelul diferitelor organe
urmărind circuitul enterohepatic, importantă fiind acumularea ocratoxinei la nivelul tubilor
proximali renali.
Metabolizarea ocratoxinei A in vivo variază în funcţie de specia de animal. La rumegătoare
ocratoxina A este metabolizată în rumen până la fenilalanină şi ocratoxină α care nu este toxică.
De asemenea, ocratoxina A poate fi şi esterificată la ocratoxină C care prezintă o toxicitate
redusă. La nivelul epiteliului intestinal, ficatului şi rinichiul, ocratoxina A este bioconvertită de
citocromul P450 din microzomii hepatici la hidroxiocratoxină A, compus cu proprietăţi
imunosupresive asemănătoare cu ale ocratoxinei A.
Inhibarea microorganismelor din tractul gastro-intestinal inferior al şobolanilor prin
administrarea de neomicină cauzează reducerea hidrolizei ocratoxinei A în ocratoxina alpha, care
este non-toxică, şi deci creşterea concentraţiei micotoxinei în sângele subiecţilor (Madhyastha şi
colab., 1992).
În ceea ce priveşte eliminarea ocratoxinei A, aceasta are loc la nivelul rinichilor, la nivel
biliar sau prin fecale. Cantitatea de ocratoxină A eliminată prin fiecare dintre căile de eliminare
depinde de doza ingerată, de distribuţia tisulară, de metabolismul toxinei şi de capacitatea de
legare a macromoleculelor serice.
O parte din ocratoxina A secretată în urină este reabsorbită la nivelul tubilor renali, ceea ce
conduce la acumularea acesteia în celulele renale şi chiar la o eventuală reintrare în circuitul
sanguin. De asemenea, şi o parte din cantitatea de ocratoxină A ce se găşeşte în bilă poate fi
reabsorbită la nivel intestinal. Excreţia biliară şi filtrarea glomerulară, urmată de o excreţie şi
reabsorbţie la nivelul tubului contort proximal, au un rol important în clearance-ul total al
ocratoxinei A.
Eliminarea în lapte a ocratoxinei A şi a metaboliţilor acesteia la unele specii de animale
(rumegătoare) reprezintă o cale de excreţie şi, în acelaşi timp de detoxifiere a organismului
animal; mecanismele acestui proces sunt complexe: filtrare, difuzie pasivă transmembranară sau
transport activ prin intermediul veziculelor de secreţie.
Efectele toxice ale ocratoxinei A
Efectul imunosupresor al ocratoxinei A
Imunosupresia se poate referi atât la imunitatea umorală cât şi cea celulară, şi poate fi
cauzată de agenţi infecţioşi, dezechilibre nutriţionale, stres, sau o combinaţie de factori.
Imunosupresia afectează sănătatea şi performanţa deopotrivă. Pentru industria creşterii păsărilor
aceasta implică o mortalitate sporită, creştere neuniformă, greutate redusă, costuri ridicate pentru
medicaţie. Păsările afectate de imunosupresie vor dezvolta un răspuns mai încet şi mai complicat
la vaccinuri, vor fi mai predispuse la boli respiratorii cu infecţie bacterială secundară, anemie,
gangrene şi hepatită.
Organele afectate sunt: bursa lui Fabricius, timusul, splina, măduva osoasă, nodulii
limfatici, dar chiar şi limfocitele circulante. În timpul dezvoltării embrionice, limfocitele imature
B şi T sunt prezente în bursă şi respectiv în timus. În timpul celei de a treia săptămâni de
dezvoltare embrionară ele vor migra din aceste două organe spre sistemul imunitar periferic –
inclusiv spre splină şi măduva osoasă. Nodulii limfatici sunt colonizaţi în timpul eclozării.
(Cazaban, C. 2006)
Capacitatea majorităţii micotoxinelor de a modifica reacţiile imunitare şi, prin aceasta de a
reduce rezistenţa la infecţii este considerată efectul nociv cel mai important, mai ales în ţările în
curs de dezvoltare. Se cunoaşte faptul că ocratoxina A afectează sistemul imunitar într-un număr
de specii de mamifere. Tipul de imunosupresie experimentat pare să depindă de o serie de
factori, incluzând specia implicată, calea de administrare, dozele testate şi metodele folosite
pentru detectarea efectelor.
La diferitele specii animale, efectele expunerii asupra măduvei osoase şi asupra
răspunsului imunitar sunt variabile şi pot fi la originea limfopeniei, regresiei timusului şi
supresiei răspunsului imunitar (Hult şi colab., 1984). La şoareci au fost evidenţiate neutrofilia şi
euzinofilia. La păsări a fost semnalată scăderea nivelului imunoglobulinelor şi a capacităţii
fagocitare a monocitelor şi a nucleofilelor polinucleare.
Ingestia de OTA de către porcine scade semnificativ rezistenţa la infecţii (Stoev şi colab.,
2000). La concentraţii de ocratoxină A mai mari de 1 mg/kg în hrană, se instalează leucocitoza,
creşte raportul neutrofile/limfocite, scad eritrocitele şi hemoglobina. În paralel, este afectată
funcţia imunitară cu dezvoltarea limfocitelor şi producerea interleukinelor IL-2.
Ocratoxina A produce imunosupresie prin expunere în timpul vieţii prenatale, postnatale şi
adulte. Aceste efecte includ reducerea fagocitozei şi a markerilor limfocitari şi creşterea
sensibilităţii la infecţiile bacteriene şi răspuns întârziat la imunizare la purcei Populaţii şi
subpopulaţii de limfocite umane purificate sunt afectate în mod negativ de ocratoxina A in vitro.
Greutatea bursei Fabricius scade semnificativ la 2 ppm de ocratoxină A, de asemenea
scade cu 50% digestibilitatea proteinelor şi se produce o modificare semnificativă a organelor
vitale. Ocratoxina A începând de la 0,05 ppm scade semnificativ greutatea vie a puilor tineri,
posteclozional (Elaroussi şi colab., 2006).
Deoarece timusul are un rol important în imunitatea mediată celular, aceasta este scăzută în
timpul ocratoxicozei. Supresia imunităţii celulare şi umorale prin ocratoxina A reduce răspunsul
imun vaccinal (Stoev şi colab., 2000) şi permite dezvoltarea infecţiilor bacteriene secundare.
Ocratoxina A are efect citotoxic direct prin necroză, sau prin inducerea apoptozei. Ambele
produc o reducere a numărului de celule producătoare de anticorpi şi o scădere a
imunoglobulinelor serice. Ocratoxina A inhibă sinteza proteică, diviziunea celulară şi
regenerarea ţesutului limfoid degenerat. Creşterea citokinelor proapoptotice TNFα şi IL6 poate
determina depleţia limfocitelor.
Ocratoxina A administrată în dietă în concentraţie de 400 şi 800 ppb determină o reducere
a consumului de furaje şi a greutăţii corporale. Modificările histologice ale organelor imune au
fost mult mai severe la puii care au primit OTA în dietă urmată de infecţia experimentală cu
E.coli O78, comparativ cu alţi antigeni (Elaroussi şi colab., 2006).
Se ştie ca ocratoxina A induce o creştere a greutăţii organelor care iau parte la detoxifierea
sau eliminarea acesteia (rinichi si ficat) precum si o scădere a greutăţii organelor limfoide si a
greutăţii corporale.
Efectul imunosupresor al ocratoxinei A a crescut susceptibilitatea puilor la coccidioză atât
la E. acervulina cât şi la E. Tenella. Ocratoxina A creşte fragilitatea intestinală a puilor probabil
prin reducerea sintezei colagenului. Creşterea fragilităţii intestinale se datorează şi creşterii
conţinutului total de lipide la o doză de 8μg/kg corp de ocratoxină A. Creşterea lipidelor şi
scăderea colagenului (care are structura primară proteică) este vizibilă la examenul microscopic.
Micotoxinele la nivel intestinal afectează bariera funcţională a acestuia prin reducerea
integrităţii epiteliului intestinal, datorită modificării proteinelor de la nivelul joncţiunilor închise.
Apoptoza, creşterea colonizării cu agenţi patogeni, stresul oxidativ şi citotoxicitatea, inhibarea
sintezei proteinelor şi peroxidarea lipidelor sunt atribuite efectului micotoxinelor la nivelul
epiteliului intestinal.
Ocratoxina A este nefrotoxică pentru toate speciile de animale studiate până în prezent,
fapt valabil şi în cazul omului. OTA este de altfel considerată principalul agent responsabil
pentru nefropatia porcină daneză şi în nefropatia balcanică endemică la om . Acționează în mod
special prin inhibarea fenilalanil-tARN-sintetazei blocând astfel sinteza proteinelor. În plus,
ocratoxina A induce peroxidarea lipidelor în microzomii celulelor renale şi alterează
homeostazia calciului în microzomii hepatocitelor la şobolani.

Efectele ingestiei ocratoxinelor asupra sănătăţii animale sunt diferite în funcţie de specia
animală, doză, cantitatea de alimente prezentă simultan în tubul digestiv etc. În numeroase ţări,
leziunile observate în abatoarele de porcine sunt asociate cu consumul de hrană contaminată cu
OTA; aceste leziuni au fost reproduse prin introducerea micotoxinei purificate în regimul
alimentar al animalelor.
Clinic, ingestia de OTA produce polidipsie şi poliurie; momentul instalării simptomelor şi
durata lor depind de doza de micotoxină. Capacitatea de reabsorbţie tubulară este redusă şi
animalele prezintă glicozurie şi proteinurie. Excreţia urinară de sodiu, potasiu, nitriţi, bilirubină
este crescută, creşte pH-ul acesteia pe măsură ce osmolaritatea şi densitatea se micşorează. De
asemenea, creşte excreţia urinară de leucin-aminopeptidază şi de gama-glutamil-transpeptidază,
enzime localizate în bordura în perie a tubilor proximali. Tot în urină se pot identifica depozite
granulare şi celule epiteliale necrotice de la nivelul tubilor renali. Indicatorul sensibil şi precoce
al afectării renale este reprezentat de creşterea uremiei şi nivelului creatininei.
La concentraţii de OTA mai mari de 1 mg/kg în hrană, se observă la necropsie decolorarea
şi hipertrofierea rinichilor, atrofia şi degenerescenţa tubilor contorţi proximali, fibroza
interstiţială şi, mai rar, hialinizarea glomerulilor.
Păsările şi porcii prezintă o sensibilitate foarte mare la doze mici şi repetate de ocratoxina
A. La 20 mg/kg/zi, pe o perioadă de 4 luni, se instalează insuficienţa renală cu fibroză corticală şi
alterarea funcţiei glomerulare; au fost observate similitudini între leziunile umane şi cele din
modelele experimentale. Puii în vârstă de o zi trataţi cu o doză unică, letală, de ocratoxină A (100
μg OTA doză orală sau 400 μg OTA administrată subcutanat) au prezentat la autopsie gută
viscerală cu depozite de cristale de acid uric la nivelul rinichilor şi a ureterelor, precum şi în
inimă, pericard, ficat şi splină. Leziunile de la nivelul rinichilor au fost consistente cu
manifestarea nefritei acute. La nivelul tuburilor renale s-au găsit reziduuri proteice, uraţi,
heterofile dispersate şi necroze localizate. Depozite de uraţi au fost identificate şi în uretere..
Efectul carcinogen al ocratoxinei A
Factorii de mediu joacă un rol important in etiologia cancerului la om, cum ar fi substanţele
chimice cancerigene care se regăsesc în fumul de ţigară sau contaminanţii alimentari de genul
micotoxinelor, dar şi cancerigeni fizici cum sunt radiaţiile UV şi azbestul.
Studiile efectuate în zona Balcanică au indicat o posibilă relaţie cauzală între contaminarea
alimentelor cu micotoxine (în special ocratoxina A şi citrinină) şi incidenţa nefropatiilor şi
cancerelor căilor urinare superioare. Această nefropatie este similară celei observate in studiile
efectuate în Bulgaria, pe porci (Stoev et al., 1998).
Dezvoltarea tumorilor este un proces multifactorial, care implică alterarea ADN-ului ca
răspuns la activarea metabolică a substanţelor cancerigene, conducând la mutaţii la nivelul
activatorilor oncogeni sau la represia genelor care suprimă tumorile. Deşi au trecut 20 ani de când
ocratoxina A a fost recunoscută ca fiind cancerigenă la animale (Agenţia Internaţională de cercetări
asupra cancerului -IARC, 1993), mecanismul prin care ea induce tumori este încă dezbătut. Cele
două teorii concurente sunt:
1) Ocratoxina A nu este nici mutagenă şi nici genotoxică, efectele induse fiind o
consecinţă secundară a stresului oxidativ.
2) Ocratoxina A este mutagenă şi genotoxică prin metabolizarea ei rezultând în
principal peroxidaze. (Faucet, 2005)

Ocratoxina este cancerigenă la rozătoare, ducând la dezvoltarea tumorilor renale, hepatice,


mamare şi testiculare (IARC, 1993). La femelele de şobolani carcinoamele renale au avut o
incidenţă mai mică decât la female. În glandele mamare ale femelelor de şobolani tratate cu
ocratoxina A s-au manifestat fibroadenoame în proporţie de 45-56% dintre indivizi, semnificativ
mai mult decât in grupul de control.
Un studiu publicat în 2010, a urmărit identificarea efectelor carcinogene ale ocratoxinei A
şi a demonstrat că această micotoxină poate produce schimbări patomorfologice grave la nivelul
rinichilor, ficatului, organelor limfoide, creierului şi măduvei spinării la puii de găină. Un
experiment ce a durat doi ani de zile, efectuat pe pui Plymouth Rock liberi de germeni patogeni,
achiziţionaţi la vârsta de 2 săptămâni hrăniți ad libidum cu hrană standard la care s-a adăugat
ocratoxina A în concentraţie de 5 ppm . La sfârşitul experimentului, la supraviețuitori dar şi la
păsările decedate pe parcurs, s-au observat adenocarcinoame la nivelul ficatului, rinichilor (Fig.
1), tumori maligme identificate ca limfosarcome la nivelul rinichilor, carcinoame în splină şi în
uretere (Fig. 2 şi Fig. 3), chisturi şi metastaze. La unul dintre subiecţi au fost observate două
tumori benigne în muşchiul de la nivelul pieptului (rabdomiom) şi respectiv la nivelul rinichilor
(adenom). (Stoev, 2010) Faptul că, în contrast cu alte animale, la puii din acest experiment s-au
întâlnit tumori şi la nivelul ficatului, corespunde informaţiilor anterioare că în cazul păsărilor
ocratoxina A este excretată şi prin intermediul ficatului, nu numai al rinichilor. Astfel de tumori
induse de OTA au fost semnalate ca fiind caracteristice şi şoarecilor şi şobolanilor.
În anul 1993, IARC a clasificat ocratoxina A ca un posibil carcinogen uman (grupa 2B),
bazându-se pe dovezi suficiente de cancerogenitate din studiile experimentale pe animale şi
dovezi insuficiente la om. În anii următori clasificării IARC, studiile au arătat o tendinţă spre
încadrarea ocratoxinei A în grupa 2A de toxicitate, precum şi spre indicarea apariţiei acţiunilor
multiple sinergice ale diverselor micotoxine.

Figura 1 - Adenocarcinoame în ficatul unui pui de găină expus la 5 ppm ocratoxină A


timp de 10 luni. (după Stoev, 2010)

Figura 2 - Carcinoame în zona ureterelor la un pui de găină expus la 5ppm ocratoxina A timp de
20 de luni. (după Stoev, 2010)

Figura 3 - Carcinom din regiunea ureterelor la un pui de găină expus la 5 ppm ocratoxina A timp
de 20 de luni (x100) (după Stoev, 2010)
Efectul teratogen al ocratoxinei A
Atât efectul teratogenic, cât şi efectul embriotoxic au fost demonstrate la rozătoare. S-a
observat că ocratoxina A traversează placenta şi este de asemenea transferată la şobolanii nou-
născuţi şi şoareci prin lactaţie. În făt, ţinta majoră este sistemul nervos central aflat în dezvoltare,
astfel încât ocratoxina A poate fi considerată şi un compus neurotoxic.
Numeroase studii au demonstrat şi efectul negativ al ocratoxinei A asupra aparatului
reproducător masculin la şobolani precum şi asupra dezvoltării embrionilor în timpul gestaţiei la
aceeaşi specie (embriotoxicitate şi teratogenicitate) (Olsen, 2010). La masculi ocratoxina A este
prezentă în lichidul seminal şi micşorează performanţele reproductive. La şoarecii trataţi cu OTA
timp de trei zile (zilele 7,8,9 după gestaţie) s-a înregistrat o mortalitate prenatală de peste 20 %.
La fetus s-au observat anomalii la nivelul sistemului nervos central, ochilor şi a scheletului axial,
mai ales malformaţii cranio-faciale. Experimentele pe şobolani la care s-a administrat OTA
(ingestie) în zilele 8 şi 9 de gestaţie au evidenţiat creşterea numărului de gestaţii fatale,
diminuarea numărului de fetuşi/femelă, scăderea în greutate a puilor şi a placentei (IARC, 1993;
O’Brien şi Dietrich, 2005; Wei şi Sulik, 1993).
La puii de găină, o doză de 4 mg/kg greutate corporală ingerată timp de două luni a rezultat
într-o mortalitate de 42,5%. În cazul în care alimentaţia a fost suplimentată cu L-fenilalanină in
concentraţie de 0.8 sau 2.4%, rata mortalităţii a scăzut cu 12.5 şi respectiv cu 15% (Gibson, şi
colab., 1990).
Ocratoxina A are un efect dăunător asupra puilor chiar şi în concentraţie mică. Doza letală
medie este de 5,9-16,5 mg/kg greutate corporală la curci şi prepeliţe japoneze şi de 0,5-2-4
mg/kg greutate corporală la puii de găină (Al-Anati şi colab., 2006).
În studiile privind nutriţia găinilor, ocratoxina A s-a regăsit in ouă atunci când păsările au
fost hrănite cu cantităţi mari de toxină (10mg/kg masă corporală) (Juszkiewicz şi colab., 1982),
iar studiile pe prepeliţe au demonstrat retenţia ocratoxinei în ouă pentru perioade scurte de timp
(Fuchs şi colab., 1988).
La şobolanii cărora li s-a administrat oral o doză unică de ocratoxina A de 250 µg/kg masă
corporală, micotoxina s-a regăsit în laptele matern. După 72 de ore, concentraţia toxinei în
sângele şi rinichii puilor a fost de aproximativ 6 ori mai mare decât cea din laptele matern.
. Efectul genotoxic al ocratoxinei A
Unele studii privind acţiunea genotoxică a ocratoxinei (testul Ames, pe suşe clasice de
Salmonella typhimurium au condus la rezultate negative. După metabolizarea prealabilă a OTA
de către hepatocitul de şobolan, că OTA manifestă o acţiune mutagenă. Aceeaşi autori au
constatat inducerea schimburilor de cromatide surori în limfocite umane cultivate în medii
conţinând OTA metabolizată de hepatocitul de şobolan.
În ceea ce priveşte efectul genotoxic pe care îl are ocratoxina A, dovezile au fost culese şi
din analiza limfocitelor pacienţilor bolnavi de nefropatie endemică balcanică, în care aberaţiile
cromosomiale au fost mult mai frecvente decât la indivizi sănătoşi. În mod similar, aberaţii
cromosomiale numerice şi structurale au fost identificate şi în culturile de limfocite de la donori
sănătoşi care au fost incubate in vitro cu ocratoxina A. Aberaţiile cromosomului X au fost
semnificativ mai frecvente decât în cazul oricărui autosom unic din limfocitele pacienţilor
bolnavi de nefropatie endemică şi respectiv în cazul limfocitelor tratate in vitro cu ocratoxina A.
Autorii experimentului au concluzionat că observarea aberaţiilor la nivelul cromosomului sexual
X şi niciodată a cromosomului Y poate fi asociată cu predominanţa subiecţilor de gen feminin în
rândul pacienţilor bolnavi de nefropatie endemică balcanică in regiunile afectate.
Nefropatia endemică balcanică s-a manifestat prin hipercreatinemie progresivă, uremie,
anemie normocronică, hipertensiune şi edem. Din punct de vedere patologic, boala a fost
descrisă ca fiind o nefropatie cronică, non-inflamatorie, bilaterală, în care rinichii sunt mult
reduşi. De asemenea a fost observată o fibroză corticală difuză ajungând până la joncţiunea
corticomedulară, precum şi glomeruli hialinizaţi şi tubuli sever degeneraţi Probele de ser
prelevate de la locuitorii satelor afectate de nefropatie endemică în Iugoslavia anului 1979,
conţineau ocratoxina A (1-100 ng/ml, o probă cu 1800ng/ml) mai frecvent decât probele
prelevate din satele de control (1-5 ng/ml). Din cele 1553 de probe din alimentele produse local
în zona afectată de epidemie în perioada 1972 – 1978, 10,3% conţineau niveluri de ocratoxina A
de 2 până la 140 µg/kg (Plestina şi colab., 1990).
Ocratoxina A a fost semnalată şi în aproximativ 33% din 152 de probe de urină colectate
de la pacienţi bolnavi de nefroptie endemică balcanică sau care prezentau tumori ale tractului
urinar, într-o concentraţie de 5 până la 604 ng/l, mai des în zonele afectate decât în cele
neafectate de nefropatia endemică, şi cu cele mai mari concentraţii în indivizii bolnavi. Spre
deosebire de şobolani, în care 4-hidroxiocratoxina A – metabolit al ocratoxinei A este observată
deseori, în subiecţii umani aceasta nu a fost identificată.
Studii statistice realizate în Bulgaria în anii 1986, 1989 şi 1990 au arătat că ocratoxina A se
găseşte mult mai des şi în doze mult mai mari în sângele pacienţilor bolnavi de tumori ale
tractului urinar şi/ sau de nefropatie endemică balcanică decât în sângele subiecţilor sănătoşi
(Petkova-Bocharova şi Castegnaro, 1991).
Ocratoxina A prezintă şi o acţiune neurotoxică. Cercetări experimentale in vitro au
demonstrat că OTA se acumulează la nivelul encefalului, având ca receptori anumite structuri
din mezencefalul, hipocamp, cerebel.
De asemenea, din cauza structurii sale, ocratoxina A inhibă sinteza proteinelor atât in vitro,
cât şi in vivo, prin competiţie cu fenilalanina. Ocratoxina A poate acţiona asupra altor enzime
care folosesc fenilalanina ca substrat, ca de exemplu fenilalanin-hidroxilaza (Dirheimer, 1996), şi
scade nivelul de fosfo-enol-piruvat-carbokinaza, o enzimă cheie în glucogeneză, reducând astfel
neoglucogeneza renală. Mai recent, a fost semnalată acţiunea hiperglicemiantă a ocratoxinei A,
pe seama stimulării glicogenolizei şi sintezei glucozei din aminoacizi glucoformatori.
Ocratoxina A inhibă şi sinteza ARN-ului. Este posibil ca ocratoxina să nu inhibe direct
fenilalanil-ARNt-sintetaza, ci prin competiţie cu fenilalanina din structura ocratoxinei A.
ocratoxina A stimulează peroxidarea lipidelor .
E descrisă şi o coagulopatie asociată cu ocratoxina A, care poate fi foarte severă.
Modificările biochimice ale factorilor de coagulare V, VII, X, a protrombinei, tromboplastinei şi
fibrinogenului au fost constatate în timpul ocratoxicozei A.
Figura 4 - Bursa Fabricius la puii din LE2, în vârstă de 7 zile. Edem perifolicular, depleţie
limfoidă. Col PAS x100 (Solcan și col., 2011).

Figura 5 - Bursa Fabricius la puii din LE3, în vârstă de 7 zile. Zona corticală cu diametru
redus, chişti mici în zona medulară. Col. M.G.Giemsa x400. (Solcan și col., 2011)
În bursa Fabricius la puii de 14 zile, se evidenţiază edem perifolicular la jumătate din
pliurile mucoasei, limfonoduli reduşi în dimensiuni comparativ cu cei de la LM, depleţie
limfoidă severă, la 50% din foliculi.

Figura 6 - Bursa Fabricius la pui în vârstă de 14 zile, LE2. Depleţie limfoidă în zona
medulară a foliculilor bursali. Col. PASx200 (Solcan și col., 2011)

Figura 7 - Bursa Fabricius la pui în vârstă de 14 zile, LE2. Chist cu secreţie PAS pozitivă,
depleţie limfoidă, epiteliul asociat foliculilor evident. Col. May Grünwald Giemsa x200. (Solcan
și col., 2011)
La puii în vârstă de 21 zile din LE1 bursa lui Fabricius se caracterizează prin scăderea
limfocitelor din zona centrală a foliculilor. Nucleii limfocitelor prezintă modificări reprezentate
de picnoză şi cariorexa. Aceste modificări apar la majoritatea foliculilor limfoizi.
La puii din LE3 bursa Fabricius prezintă modificări evidente. Perifolicular se evidenţiază
edem şi proliferare a ţesutului conjunctiv, epitelizarea tuturor foliculilor şi mici cavităţi chistice
în stroma reticulară. Zona corticală dispare, în medulară apare depleţie limfoidă, iar epiteliul
asociat foliculilor este situat la periferia acestora. În medulară sunt prezente histiocite ce conţin
resturi celulare, indicator al activităţii limfocitoclazice . Epiteliul mucosei este stratificat cu
secreţie PAS pozitivă.

Figura 8 - Bursa Fabricius la pui în vârstă de 21 zile, LE3. Epiteliul mucoasei stratificat,
corticala foliculilor bursali absentă, depleţie limfoidă severă. Col PAS x60. (Solcan și col.,
2011)
Figura 9 - Bursa Fabricius la pui în vârstă de 21 zile, LE3. Chist cu secreţie PAS pozitivă,
depleţie limfoidă, epiteliul asociat foliculilor evident. Col. PAS x200. (Solcan și col., 2011)

Deşi păsările domestice sunt mai puţin sensibile la ocratoxina A decât unele specii de
mamifere (de ex. porcinele), şi aceasta probabil datorită capacităţii lor mai mare de a excreta OTA
decât a altor specii (Galtier şi colab., 1981), numeroase experimente au raportat efectele negative pe
care contaminarea cu această micotoxină le are asupra industriei creşterii păsărilor.
În 2004, analizând rezultatele experimentului lor, Kumar şi colab. confirmă faptul că pentru
găinile broiler, ocratoxina A este mai mult nefrotoxică decât hepatotoxică şi ajung la concluzia că
cel mai relevant efect observat la puii trataţi cu ocratoxina A (2 mg/kg greutate vie) este atrofierea
bursei lui Fabricius.
26%) în puii broiler în vârstă de trei săptămâni. Dieta administrată a constat în mălai şi boabe
de soia decorticate. Patru sute optzeci de pui broiler Hubbard x Hubbard au fost plasaţi aleatoriu câte
10 per ţarc. Fiecare tratament a fost replicat de 4 ori. Rezultatele au arătat o creştere în greutate
corelată cu cantitatea de proteine şi o scădere în greutate invers proporţională cu nivelul de
ocratoxină A administrată. De asemenea OTA a cauzat o creştere a greutăţii relative a ficatului,
rinichilor, splinei, pancreasului, proventriculului, a pipotei şi inimii şi o micşorare semnificativă a
greutăţii bursei lui Fabricius. O interacţiune importantă a fost sesizată între OTA şi proteine, în
sensul că nivelurile mai ridicate de proteine au anulat parţial efectul micotoxinei, fapt indicat de
greutatea relativă a ficatului, pancreasului şi pipotei. Mortalitatea cea mai mare a fost în rândul
puilor trataţi cu doza maximă de OTA.
Efectul combinat al aflatoxinei (AF) şi ocratoxinei A (OTA) a fost analizat într-un studiu de
către Verma şi colab., în 2004. Puilor broiler li s-au administrat în dietă aflatoxină în doze de 0,5, 1
şi 2 mg/kg şi ocratoxină A în concentraţii de 1, 2 şi respectiv 4 mg/kg, precum şi combinaţii ale
acestor micotoxine. La puii hrăniţi cu concentraţii mari de aflatoxină (1 şi 2 mg/kg) şi ocratoxină A
(2 şi 4 mg/kg) creşterea lor a stagnat, consumul de hrană şi eficienţa conversiei ei au fost reduse.
Combinaţia între 2 mg/kg AF şi 4 mg/kg OTA a avut cel mai pronunţat efect asupra creşterii,
apetitului şi eficienţei conversiei alimentare, indicând un efect sinergic al celor două micotoxine.
Aflatoxina A la concentraţia de 2 mg/kg a cauzat o creştere relativă a greutăţii ficatului, în timp ce
greutatea rinichilor a fost semnificativ mărită la dozele de 4 mg/kg ocratoxină A. Greutatea relativă
a bursei lui Fabricius a scăzut foarte mult la concentraţii de 2 mg/kg AF, şi la combinaţii de 1 şi 2
mg/kg AF cu 2 şi 4 mg/kg OTA. Imunitatea celulară mediată a fost mult redusă la puii trataţi cu 2
mg/kg AF şi 4 mg/kg OTA. În concluzie aflatoxina A în concentraţii egale sau mai mari de 1 mg/kg
şi ocratoxina A în concentraţii egale sau mai mari de 2 mg/kg au indus încetinirea severă a creşterii
şi reducerea răspunsului imun la indivizii studiaţi.
Un studiu recent şi-a propus să evalueze statusul imunologic al puilor rezultaţi din găini tratate
cu hrană contaminată cu ocratoxina A
Santin şi colab. studiază în 2002 efectul ocratoxinei A în prezenţa şi în absenţa
aluminosilicaţilor asupra răspunsului imun al ţesuturilor şi cel umoral la puii broiler vaccinaţi
împotriva virusului Newcastle. Puii expuşi la 2 ppm din această toxină, atât în prezenţa cât şi în
absenţa aluminosilicaţilor, au avut un răspuns imun umoral scăzut şi un număr redus de celule
mitotice prezente în bursa lui Fabricius.
În anul 2003, Santin şi colab. concep un nou experiment în scopul de a evalua eficacitatea
peretului celular de la Saccharomyces cerevisiae în rolul de inhibitor al efectelor toxice ale
ocratoxinelor din dieta puilor broiler. Studiul a fost efectuat pe o perioadă de 42 de zile de la
eclozare, pe un număr total de 320 de pui, împărţiţi în grupuri de câte 20 de indivizi, cu 4 replici ale
aceluiaşi tratament. Printre parametrii analizaţi s-a aflat şi greutatea bursei lui Fabricius. Doza de
500 ppb ocratoxină care a fost administrată subiecţilor nu a afectat în nici-un fel greutatea relativă a
bursei lui Fabricius.
Efectul imunosupresiv al micotoxinei a fost observat în puii de găină cărora li s-a administrat,
odată cu hrana, 0.5 sau 2 mg ocratoxina A/kg greutate corporală timp de 21 de zile consecutive.
Comparativ cu grupul de control, animalele tratate au prezentat un număr redus de proteine serice şi
limfocite, o masă redusă a timusului, a bursei lui Fabricius şi a splinei (Singh et al.,1990).
Bibliografie
Coman I., Popescu O- Micotoxine şi micotoxicoze. Ed. Ceres Bucureşti, 1985
Paul I. – Etiomorfopatologie veterinară, vol. II, III, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 2000, 2001

.Carmen Solcan, Geta Pavel, Viorel Cezar Floristean, Ioan Sorin Beschea Chiriac, Bogdan
Gabriel Şlencu, Gheorghe Solcan, 2015, Effect of ochratoxin A on the intestinal mucosa and
mucosa-associated lymphoid tissues in broiler chickens, Acta Veterinaria Hungarica vol. 63, 1,
pp. 30–48, 2015, DOI: 10.1556/AVet.2015.004, IF 0,805, ISSN 1588-2705
Carmen Solcan, Mihaela Gogu, Viorel Floristean, Bogdan Oprisan, and Gheorghe Solcan, The
hepatoprotective effect of sea buckthorn (Hippophae rhamnoides) berries on induced aflatoxin
B1 poisoning in chickens, Poultry Science, 2013; 92(4):966-974, doi: 10.3382/ps.2012-02572,
http://ps.fass.org/content/92/4/966.full, IF 1,53, ISSN 0032-5791
Carmen Solcan, Dorina Timofte, Viorel C. Floristean, Stuart D. Carter and Gheorghe Solcan:
Ultrastructural lesions and immunohistochemical analysis of Bcl-2 protein expression in the
kidney of chickens with experimental ochratoxicosis, Acta Veterinaria Hungarica, vol. 61, 2013,
doi:10.1556/AVet.2013.021, IF 0,80, ISSN 1588-2705
. Solcan, Carmen, Solcan, G., Oprisan, B., Spataru, C., Spataru, M., Floristean, V. 2014-
Immunotoxic action of aflatoxin B1 against lymphoid organs is coupled with the high expression of
Bcl-2 by reticuloepithelial cells in broiler chickens. Journal of Animal and Veterinary Advances., 13
(15), 937-944.
Solcan Carmen, C. Cotea, Gh. Solcan, 2012, Immunosuppressive Action of Deoxynivalenol
on Thymus in Chickens, Cercetări Agronomice in Moldova, Vol. XLV , No. 4 (152), 99-104
Solcan, C.; Solcan, G.; Coman, I.; Oprean, O. Z.; Răileanu, G., Histological and
electronomicroscopical aspects of the liver in experimental aflatoxicosis of ducklings. Revista
Română de Medicină Veterinară , 2010, 20, 4, pp 59-68
Solcan, C.; Solcan, G.; Coman, I.; Gogu, M.;2009, Reactivity of skin and mucosae associated
lymphoid tissue in experimental ochratoxicosis of broiler chickens. Bulletin of University of
Agricultural Sciences and Veterinary Medicine Cluj-Napoca. Veterinary Medicine, 2009, 66, 1, pp
86-91