Sunteți pe pagina 1din 4

Perceptia ca activitate

Perceptia nu este un eveniment izolat, nici izolabil al vietii, ci trebuie considerata ca o faza a
actiunii. Numai pe masura ce actiunea progreseaza este posibila adaptarea continua la
necesitatile noi ale momentului, intr-o maniera incat selectia sistemului de stimulari si
adaptarea unei anumite atitudini perceptive, sunt in realitate rezultate ale propriei activiti a
subiectului. Ombredane considera perceptia ca pe ,,un moment al sistemului
comportamental propriu fiecarui individ, in conditiile particulare in care se gaseste atunci
cand percepe, sistem comportamental care are drept caracteristici fundamentale faptul de a
fi teleologic, integrativ si inventiv, aflat in fata unui univers de obiecte care nu este niciodata
cunoscut in permanenta si imobilitatea sa, si a carui structura se complica in mod necesar cu
semnificatii si promisiuni benefice sau malefice pentru perceptor". Esentiala pentru perceptie
este explorarea continua a obiectelor, ea fiind cea care, devenind in anumite conditii
dezordonata, realizata sub impulsul imediat al excitatiilor periferice, duce la perturbarea
grava a perceptiei, chiar la patologia ei. Pentru Rubinstein lucrurile sunt si mai transante:
,,Perceptia nu este o receptare a ceea ce e dat, ci o prelucrare a lui, deci o activitate de
analiza, sinteza, generalizare". Din moment ce ea se formeaza in procesul interactiunii omului
cu lumea inconjuratoare, inseamna ca ,,intregul continut intern al perceptiei lucrurilor si
structura sa poarta amprenta faptului ca aceste lucruri sunt obiectele activitatii individului".
Piaget, foloseste expres termenul de “activitate perceptiva”: “Numim activitate perceptiva
orice punere in relatie a elementelor percepute in campuri diferite". Explorarile simple sau
polarizate, anticiparile, schematizarile sunt tot atatea forme ale activitatii perceptive care, in
functie de felul cum sunt folosite, se soldeaza cu decentrarea, dar si cu aparitia unor
deformari sau ,,iluzii secundare". Frances prefera termenul de “conduite perceptive". El arata
ca perceptia presupune doua conduite, una de identificare si una de diferentiere, in prima
stimulul fiind legat de un raspuns generic, in a doua avand loc compararea intre doua sau mai
multe obiecte simultan prezente, in care subiectul incearca sa descopere particularitatile care
le apropie sau le disting pe unele de altele. Lectura unui cuvant scris este o conduita de
identificare, pe cand descoperirea in cuvantul respectiv a unor erori sau imperfectiuni de
imprimare este o conduita de diferentiere.

Bourdon, diferentia inca din 1936 faza identificarii primare si faza identificarii secundare,
prima referindu-se mai ales la recunoasterea semnalelor, cealalta, la intelegerea lor. O alta
distinctie admite existenta a trei etape: cea a senzatiei brute; cea a perceptiei formei; cea a
constiintei unui sens. Forgus, considerand ca perceptia este “procesul extragerii
informatiilor", stabilea cinci etape parcurse de perceptii: detectia, discriminarea, rezolutia,
identificarea, manipularea formelor identificate. Trecerea de la o faza la alta echivaleaza cu
extragerea progresiva a informatiei. Primele doua faze sunt determinate senzorial,
urmatoarele trei presupun participarea invatarii si experientei. Actiunea devine astfel nu
numai mijloc de realizare a perceptiei, ci elementul ei constitutiv fundamental. Actiunile
perceptive, arata Piaget, nu sunt de natura operationala, ca acelea ce caracterizeaza
inteligenta, dar compozitiile lor releva reguli diverse, in parte influentate de experienta. Rolul
lor in cunoastere este imens, deoarece prefigureaza notiunile. Regularitatile proprii activitatii
perceptive anunta deja mecanismele de compozitie care vor deveni operatorii de indata ce
va aparea reversibilitatea totala. Aceasta este cea care explica diferenta dintre “constantele"
perceptive si schemele operationale de “conservare". La nivel perceptiv intalnim doar o
semireversibilitate, asigurata de regularitate, ce duce la sisteme de compozitie in structura
carora intra lucruri care depasesc experienta, tinand de legile de probabilitate. In psihologia
contemporana interpretarea perceptiei ca o activitate este larg acceptata de cercetatori.
Pentru Claude Bonnet, perceptia este o “activitate de tratare a informatilor", fapt care il
determina sa propuna o definitie constructivista a ei.

Considerarea perceptiei ca activitate depaseste definirea ei empirista, ca fiind o reflectare


directa a realitatii, o copie a obiectului luat in multitudinea insusirilor lui. Dupa parerea lui M.
Golu si a lui A. Dicu aceasta definite naste o serie de confuzii. Ea permite inlelegerea
perceptiei ca fiind reductibila la un efect cvasiautomat al actiunii obiectului asupra organelor
de simt. Rezulta ca informatia perceputa este introdusa fortuit in subiect, ca fiind ceva
oarecum strain de natura lui. In realitate, perceptia nu este un simplu efect al actiunii
stimulului, ci un rezultat al implicarii active a subiectului. Cercetarile experimentale au
demonstrat ca atunci cand perceptia este rezultatul imediat al excitatiei externe, fara
implicarea suficienta a subiectului, imaginea perceptiva este de regula eronata,
deformata,necorespunzand nici individualitatii obiectului, nici scopului sau experientei
subiectului. Cand intre obiect si canalul de receptie se interpun actiunile orientate ale
subiectului, imaginea obiectului devine mai clara, mai bogata. Asadar, corectitudinea imaginii
perceptive se datoreaza nu fortei excitative a obiectului, ci gradului de implicare activa a
subiectului in perceptie. Produsul perceptiei - perceptul - nu este asimilabi unei fotografii a
unui obiect fizic, identica pentru toti subiectii care percep. Dixon, intreprinzand o analiza
comparativa intre imaginea perceptiva si imaginea inregistrata de aparatui de fotografiat,
arata, pe baza unor experimente ca subiectul, in virtutea constantei perceptive, vede
obiectele asa cum sunt in realitate pe cand aparatul de fotografiat le inregistreaza asa cum
apar ele, lasandu-se indus in eroare de diferentele de iluminare ; subiectul stabileste o
corelatie intre ceea ce vede si propria sa experienta, aceasta capacitate lipsindu-i aparatului
fotografic; imaginea perceptiva cuprinde ceva in plus fata de stimul; in cazul privarii
oamenilor de stimuli, perceptia nu dispare, ci suporta o surprinzatoare schimbare a ceea ce
este perceput. Perceptul este un construct, un ansamblu de influente selectionate si
structurate in functie de experienta anterioara, de trebuintele, de intentiile organismului
implicat activ intr-o situate. Subiectul nu este un spectator inactiv care percepe pasiv lumea
exterioara, caruia imaginea i se impune fara ca el sa manifesta vreo actiune asupra ei.
Perceptia ea este un proces constient orientat si organizat care implica nenumarate actiuni
cu obiectele. Ca mecanism, perceptia se fomeaza se construieste, se corecteaza si se verifica
prin actiune. Cand actiunea cu obiectele este ingradita, perceptiile sunt saracacioase,
incomplete, uneori chiar eronate. Un experiment simplu poate demonstra aceasta: in prima
varianta, subiectul cu ochii inchisi si cu palma intinsa imobila trebuie sa relateze despre
insusirile unui obiect ce i se pune in palma; in varianta a doua, tot cu ochii inchisi, el relateaza
despre insusirile obiectului avand voie sa actioneze cu acesta; in varianta a treia, relateaza
despre insusirile obiectului deschizand ochii. Daca in prima varianta, cand actiunea cu
obiectul a fost ingradita, informatiile relatate despre obiect vor fi extrem de putine, in
celelalte doua variante, caracterizate prin amplificarea actiunii cu obiectui (tactila, in varianta
a doua, tactile plus vizuala in varianta a treia), subiectul va reusi sa precizeze o multitudine
de insusiri ale obiectului si in final chiar sa-1 identifice, sa-1 denumeasca.

Caracterul de activitate al perceptiei apare cel mai bine conturat in psihologia cognitive
Perceptia este interpretata, in termenii “procesarii" sau “tratarii" informatiei, desfasurata
concomitent sau secvential si dupa principii diferite. In literatura de specialitate se propun
mai multe tipuri de tratare a informatiilor perceptive. Cel mai simplu model ii apartine lui
Selfridge. El este cunoscut sub denumirea de pandemonium si ajuta la explicarea modului in
care analiza caracteristicilor permite recunoasterea formelor. Sistemul este compus dintr-o
serie de demoni, fiecare avand sarcini specifice in ceea ce priveste recunoasterea unei forme.
Astfel, demonii imaginii inregistreaza imaginea initiala a stimulului; demonii caracteristicilor
analizeaza fiecare caracteristica particulara a stimulului; demonii cognitivi sunt responsabili
de recunoasterea unei forme specifice; demonii deciziei aleg acele informatii venite de la
demonii cognitivi care par a corespunde cel mai bine stimulului initial. Acest model s-a
prezentat cu scopul de a evidentia mai clar caracterul de activitate al perceptiei si pentru a
ilustra tratarea paralela, a informatiilor.

Alte doua modalitati de tratare a informatiilor, cunoscute sub denumirea bottom-up process
(procesare dirijata de fapte) si top-down process (procesare dirijata de concept), care explica
un alt tip de procesare, si anume procesarea seriala, sunt vast analizate in literatura de
specialitate.

Fodor este de parere ca tratarea informatiilor se realizeaza in functie de modulele din care se
compune sistemul perceptiv si mai ales din organizarea lor dupa o arhitectonica functionala.
Exista mai multe moduri de tratare a informatiilor: tratare ierarhica; tratare in paralel; tratare
in cascada.

In concluzie, putem considera ca prin activismul sau, perceptia apare ca fiind un mecanism
reglator esential al activitatii adaptative. Constructele perceptive servesc drept cadre de
referinta pentru actiunile noastre pregatind si ghidand activitatea, drept semnale ce permit
anticiparea situatiilor care vor veni si, drept modalitati de orientare si controlare a activitatii.