La poalele Munţilor Făgăraş, în apropierea satului Bucium din judeţul Braşov, în inima ţării se înalţă şi

desăvârşeşete prin dragostea şi eforturile credincioşilor un bastion al credinţei Neamului Ortodox

Român, o cetate pentru pacea tuturor.

Intre adevar si legenda Manastirea Bucium

Ultima manastire ortodoxa distrusa de tunurile Mariei Tereza a devenit, astazi, loc de pelerinaj.
Mii de oameni vinsa se roage in poiana cu zeci de martiri, aflata la poalele Fagarasilor

Prin satele insirate pe sub culmile Fagarasilor circula o legenda care creste si ia amploare
asemeni avalanselor de zapezi. Mergand la Manastirea Bucium, un veritabil loc de pelerinaj, multi
oameni zic ca portile din tabla albastra ale lacasului sunt, uneori, pazite de doi calugari care ii opresc
sa intre pe oamenii prea incarcati de pacate, nepregatiti sa se arate in fata lui Dumnezeu. Odata
misiunea implinita, paznicii imbracati in sutana dispar, facandu-se nevazuti. “Sa fie ingeri?”, se
intreaba credinciosii care curg intr-acolo din toata tara, “sau poate duhurile calugarilor arsi de vii in
biserica?”. Singurul lucru sigur e ca locul are o magie deosebita, un magnetism care face ca cel care
vine o data sa se lege pe viata de manastirea aceasta, destul de modesta ca infatisare, dar cu o
iradiere spirituala care sterge barierele dintre real si ireal.

E o dupa-amiaza calda de primavara si ocolul manastiresc e plin de credinciosii care n-au mai
incaput in biserica. Desi turlele argintate se profileaza pe silueta gigantica a Muntilor Fagaras, inca
acoperiti de zapezi, nimeni nu ridica privirea spre stralucirea zilei de mai. E ceasul maslului, cea mai
puternica dintre slujbele zilei, si se citesc toate cele douasprezece evanghelii. Intr-o liniste neclintita,
oamenii asculta cuvintele rostite de preot, care strabat si afara, prin usile deschide ale bisericii. Se
slujeste si se va sluji neintrerupt, pana spre ceasurile doua din noapte. Asa e in fiecare zi:r ugaciune
neintrerupta, ca in Muntele Athos, incepand cu utrenia, de la 7 dimineata, apoi cu liturghia, maslul,
parastasele pentru morti, slujba vecerniei si miezonoptica. La Bucium, calugarii au ragaz cel mult patru
ore pe noapte. Aici, toata lumea tine post strict tot anul, fara carne in farfurii.

Patrund in biserica plina pana la refuz. Glasul parintelui (pe numele sau Modest Mihai) suna mai
mult a mustrare, vorba - a porunca. “Spuneti dupa mine de trei ori: <<Iertati si binecuvantati, parinte!>>.
<<Iertati si binecuvantati, parinte!>>“, repeta intreaga suflare, fara ca cineva sa ridice privirea din
pamant.

“Ajuta-ne, Doamne! Ajuta-ne, Doamne!”

“Trebuie sa stai cel putin trei zile aici, sa participi la toate slujbele, ca sa pricepi ceva din locul
asta”, imi spune un barbat cu fata palida, barba alba si ochii adanciti in negrul orbitelor. Ii dau dreptate,
desi locul pare mai degraba banal: o poiana piezisa, cu o biserica alba in stanga, cladirea
cu chiliile in dreapta si alte cateva acareturi haotice. Nimic deosebit, nimic “duhovnicesc”, ca in
Moldova, cu exceptia masei aceleia de credinciosi, veniti cu automobile si autocare din toata tara.
Ceva mai departe, imprejmuite cu un gard de plasa, sunt temeliile vechii biserici a manastirii, in care
au fost arsi de vii, din ordinul generalului austriac Adolf Bukov, douazeci de monahi localnici,
impreuna cu cativa calugari fugiti aici de la Berivoi. (Luasera cu ei si clopotele bisericii, in nadejdea
ca glasul lor avea sa rasune, candva, din nou.) Inceputa la Sambata, starpirea ortodoxiei a mutat
gurile de tun ale imperiului Mariei Tereza pe toate locurile in care se aflau manastiri. Pamantul tare si

1
pietros de la Bucium e plin de martiri si de sfinte moaste. A scapat numai staretul, spune legenda,
care, prin rostirea unei tainice rugaciuni, a deschis o stanca uriasa spre miazanoapte, zavorand in
maruntaiele pietrei odoarele bisericesti. Insa mai apoi a fost prins, decapitat si aruncat intr-o fantana
adanca, din care pana in ziua de astazi izvoraste o apa dulce si buna, tamaduitoare de boli.

“Ei, asa-i ca pare de necrezut?”, ma intreaba barbatul cu barba alba si ochi nefiresc de negri si
de adanci. “Doar v-am spus ca nu puteti intelege locul acesta dintr-o data. Se petrec aici minuni tari,
ce nu pot fi gustate asa, pe nerasuflate.” De pilda, episodul cu acel mare chirurg din Bucuresti,
bolnav de cancer la stomac, caruia i s-a dat de trait o singura luna. A imbratisat crucea asezata pe
locul martiriului, s-a rugat plangand, cu capul sprijinit de catapeteasma si, dupa cateva zile petrecute
la Bucium, tumora a inceput sa se retraga. La fel si batranul Gheorghe Boer, omul care a scapat de o
grava operatie, rugandu-se la crucea miraculoasa. I-a implorat apoi pe monahi, oferind si 35 de
milioane de lei, numai pentru ca atunci cand i-o veni sorocul sa aiba cinstea de a fi ingropat printre
moaste, in cimitirul manastiresc de peste parauasul Buciumului. Este primul si ultimul om
inmormantat in manastire, dupa reinfiintarea ei din anul 1990. Sau femeia aceea din Targoviste, pe
care “nici patru barbati zdraveni nu puteau sa o tina de maini si de picioare, asa o putere se
zvarcolea intr-insa”, si care, auzind un maslu, s-a linistit ca prin farmec. A plans doua zile intregi,
multumind cu siroaie de lacrimi Domnului c-a scapat-o de corvoadele satanicesti, apoi s-a intors
acasa “cu sufletul senin precum cerul”...

Rugaciunile Parintelui Sava

De pe treptele de piatra ale bisericii, o scena deosebita imi retine atentia. De la poarta, dintr-un
micut paraclis in care se savarsesc spovedaniile, porneste spre cladirea chiliilor un calugar a carui
ivire ii face pe oameni sa dea navala din locurile in care se afla prin curte, intr-o incercare febrila de
a-i saruta mana sau barem de-al atinge. “Ajutor de la Domnul, Cel Care a facut cerul si pamantul!”,
spune monahul cu glas de tunet, aproape lovindu-i in frunte cu degetele unite a blagoslovenie. Mai
intai de toate, mi s-a parut enorm. O statura foarte inalta, pieptul lat si voinic, cu mantia fluturandu-i
peste umeri. Pletele aramii nu si le poarta legate la spate, ci revarsate pe grumazul puternic, pielea
fetei ii e rosie, ochii - albastri si are o stransura piezisa, incrancenata a maxilarelor, insusiri ce te duc
cu gandul spre un salbatic voievod din vechime. In fata lui te simti, fara voie, mic si neinsemnat. Ma
aplec asupra unei femei ingenuncheate si o intreb soptit cine este parintele. Ea imi raspunde
aproape mirata: “Cum, nu stiti, e Parintele staret Sava Lazea...” - si atunci imi amintesc ca mai
auzisem de acest om, de forta deosebita a rugaciunilor sale, de viziunile care au uimit de cinci ani de
zile intreaga Tara a Fagarasului, aducand spre curtile manastirii siruri neintrerupte de credinciosi.

Femeia care-mi vorbeste are un chip pamantiu, pe care abia-l ghicesti prin faldurile negre ale
naframei, se numeste Maria si vine zilnic din Fagaras, fiindca - zice ea - nu mai poate trai fara
“parintele”. “Cand incepe sa se roage in biserica, simti ca te topesti, te faci micut ca furnica. Se vede
cum se roaga din el Duhul Sfant, e puterea de foc a Duhului Sfant care topeste si curateste,
dezleaga pe toti, iarta pe toti, vezi in el o dragoste mistuitoare, ce nu poate fi doar omeneasca. Am
vazut de multe ori cum i se schimba chipul si ochii in timpul slujbei. Zic femeile: <<Vai, ce se-
ntampla? Uite ca acuma are ochii negri, nu-i mai are verzi. Uite-i ca-s albastri!>>. Se schimba, se
transfigureaza, ca si cum n-ar mai fi el, ca si cum alta putere ar glasui prin pieptul lui.” Un alt pelerin
ingenuncheat este Adrian M., prosper om de afaceri. Are peste 50 de ani, dar pare de 30 sau mai
degraba un adolescent razator, plin de viata. Din clipa in care sotia sa a fost ucisa de cancer, a fost

2
sigur ca va muri si el, fiindca a iubit-o mai mult decat pe sine insusi. Dar n-a fost numai tristetea ce-i
ardea maruntaiele ca o necrutatoare molima, slabindu-l din zi in zi, au fost si ispitiri, vraji puternice,
farmece de moarte. “Daca nu-l intalneam pe Parintele Sava, acum n-as mai fi fost aici, in fata dvs. El
m-a salvat de la moarte!...” Isi dezveleste pulpele picioarelor, aratandu-mi niste rani cumplite, inca
nevindecate. “Ma lovea cineva nevazut. Parca ma izbea cu un par, simteam cum vine spre mine,
auzeam tropot de copita prin casa si nu ma lasa sa inchid un ochi.

Pana intr-o zi cand, la capatul

puterilor, am ajuns aici...” Vorbeste de o slujba in care fiecare cuvant al parintelui ii picura liniste in
suflet. Apoi, despre o saptamana der ugaciune, urmata de o vindecare si o nesfarsita recunostinta
pentru aceste tinuturi insufletite de rugaciunile Parintelui Sava.

Viziunile lui Mos Ilie

Adevarata intemeietoare a Manastirii Bucium e insa o femeie, pe care am gasit-o in pangarul

manastirii, vanzand cu zambetul pe buze lumanari, suveniruri si icoane. O cheama Elisabeta Sandru,
are 85 de ani si o vitalitate extraordinara. Lucreaza si azi, cot la cot cu salahorii, negasindu-si odihna
din zori pana-n noapte. Are degetele asemeni unor crengi noduroase, cu articulatiile umflate din
pricina trudelor si a acului cu care a cusut in singuratate sute de vesminte preotesti, imbracand
monahi din Fagaras si pana in Sfantul Munte. Se poate spune, de altfel, ca ea este aici staretul

nevazut, omul care se ocupa de treburile “prea lumesti” - gospodarie si administratie -, lasandu-le
celor cinci vietuitori inaintati in varsta bucuria ascultarilor duhovnicesti si tihna rugaciunii.

Dar sa o luam cu inceputul. Cu multi ani in urma, Elisabeta Sandru a cunoscut, impreuna cu
sotul ei, un om care ii citea gandurile. Mai bine zis “ii raspundea” la ganduri, la orice indoiala pe care
o avea. “Numai daca ma gandeam: <<Oare sa merg acolo sau dincolo?>>, el imi raspundea: <<Du-
te acolo>>. Imi citea mintea ca pe o carte deschisa...” Se intampla in anul 1950, la Manastirea
Sambata, omul acela se numea Ilie Burla, dar lumea i-a spus dintotdeauna doar intr-un singur fel:
Mos Ilie. Elisabeta Sandru il descrie ca pe un barbat cu plete si barba albe, putin adus de spate si
rezemat intr-un bat, dar cu o putere fizica nefiresc de mare. Cincisprezece ani, 5465 de zile incheiate
a tinut post negru, mancand o singura data pe zi, doar paine si legume nefierte, dupa apusul
soarelui, rugandu-se cate sapte ore zilnic, in genunchi, si - daca nu avea timp, continua a doua zi
ramasitele de canon din ziua respectiva. Credea ca nu va rezista, dar dupa cei cincisprezece ani a
mai trait asa inca treizeci si cinci. Acest Mos Ilie le-a povestit o viziune de-a sa din timpul razboiului.
Nascut in anul 1884, in Bucovina de nord, la Storojinet, a fost, in vremea Primului Razboi Mondial,
ostas in armata austriaca, aruncat de soarta pe frontul sangeros al Rusiei. Intr-o dimineata de iarna,
regimentul sau a fost incercuit intr-o mlastina inghetata si in doar cateva minute si-a vazut toti
camarazii secerati de gloante. Nu si-a pierdut o clipa cunostinta. Statea singur, in picioare, inconjurat
numai de morti, se uita la zapada inrosita de sange, la mantaua sa ciuruita, si in cele din urma a
inteles ca nu murise, ca gloantele nu l-au atins. Atunci s-a intamplat minunea: deodata, a coborat
spre el Insusi Mantuitorul, insotit de doi ingeri luminosi, iar deasupra lor, fara sa atinga pamantul,
statea Maica Domnului cu ochii plini de lacrimi. Si Maica Domnului Il implora pe Mantuitor: “Iarta-i,
Doamne, si de data asta!”, iar Mantuitorul ii spunea lui Mos Ilie: “Vezi cum plange Maica Mea...”,

3
iar Mos Ilie a inceput s-o roage pe Maica Domnului sa nu mai planga, caci tot ceea ce Ea ii va
porunci el va face. In clipa aceea, i s-a aratat, pana in cel mai mic detaliu, locul din Muntii
Fagarasului. Mantuitorul s-a ridicat incet cu ingerii spre cer - El putin mai sus, ingerii mai jos - si de la
un turn la altul, de sub picioarele lor, crestea din pamant o frumoasa biserica. “Vei scapa cu viata
pentru a inalta aceasta biserica in locul pe care ti l-am aratat, iar aceasta biserica sa o zidesti
<<PENTRU PACEA LUMII INTREGI>>! Va trece un timp si-ti voi trimite la o manastire din munti doi
tineri care sa te ajute.” Si i-a aratat pe cei doi soti Sandru, apoi s-au mistuit in tainele vazduhului.
Ostasii l-au gasit asa, in picioare, cu privirea urcata spre cer, trebuind sa ii taie cizmele de la glezne
ca sa i le poata dezlipi de picioarele inghetate. Scapase.

Dupa ce a ascultat aceasta marturisire, Elisabeta Sandru s-a hotarat sa-l ajute pe Mos Ilie
pentru tot restul vietii, spre indeplinirea planului sau dumnezeiesc. Chiar arhitectura de azi a bisericii,
cu turla mare pe mijloc, reprezentandu-L pe Mantuitor, si doua mai mici, insemnand ingerii, respecta
intocmai poruncile mosului. Multa lume a intrebat-o de ce. De ce a avut atata incredere in acest taran
sarac si fara carte, iar ea a raspuns mereu, ca in toata viata ei, nici o clipa nu s-a indoit. Mai intai,
cum spuneam, fiindca ii raspundea la ganduri. Cand venea la dansul ii iesea inainte, in drum,
spunandu-i: “Stiam ca vei veni”. Si, cu toate ca era nestiutor de carte, era vizitat ca un duhovnic,
foarte multi oameni oropsiti ii bateau la poarta ca sa ii ceara sfaturi, ba chiar si unii preoti - intre ei,
insusi mitropolitul Balan al Ardealului - aveau convingerea ca omul acesta nu face un pas pe pamant
fara porunca divina. Si chiar daca era plin comunism, cei trei s-au inslatat aproape de satul Bucium,
hotarati sa purceada neintarziat la zidirea manastirii. Greutatile insa de-abia aveau sa inceapa...

Cararea cu povesti

Intr-o alta viziune, lui Mos Ilie i s-a aratat intreaga istorie a manastirii, de la inceputuri pana azi.
In aceasta privinta, nimeni n-a avut vreo indoiala: multe dintre vedeniile sale au fost confirmate
stiintific. I s-au aratat limpede templul dacic care-a fost aici si preotii care slujeau intr-un fel de
biserica - “Da, o biserica de pamant, cu turle si altar” - foarte asemanatoare ca forma primelor biserici
crestine. Mos Ilie sustinea ca acesti sacerdoti barbosi, imbracati in panza ca de sac, ca si intregul lor
ritual religios, nu erau prea deosebiti de ceea ce vedem astazi in vechile manastiri romanesti. In
limba de pamant de peste paraul Buciumului - loc indicat de Mos Ilie drept vechi cimitir al dacilor - au
fost gasite, intr-adevar, ramasite de oseminte ale traitorilor dinainte de Hristos. L-a vazut apoi pe

insusi Apostolul Andrei urcand Fagarasii, primit cu mare dragoste de localnicii care au imbratisat fara
mari cazne noua lege a crestinismului, i-au aparut inaintea ochilor cele o suta patruzeci de manastiri
ardelene spulberate de tunurile Imparatesei Maria Tereza si scena intrarii in poiana de la Bucium a
ostasilor condusi de insusi generalul Bukov, naivitatea vecina cu nestiinta a calugarilor care, in loc sa
se ascunda in paduri, s-au ascuns in biserica de lemn, socotind ca acesta e singurul loc de pe
pamant unde pot fi cu adevarat la adapost... Ghiulelele tunurilor n-au putut atinge biserica, un
obstacol nevazut le ocolea traiectoria si atunci soldatii au pus foc. Lui Mos Ilie i s-au aratat moastele
galbene si inmiresmate, fara cap, ale staretului Isaia, in adancul pamantului, inconjurate de apa
limpede, intr-o pozitie “asa cum ar sta pe un scaun”, asteptand ca cineva sa-l scoata la lumina. Si, in

4
cele din urma, i s-a aratat chiar locul din poiana unde trebuia sa sape fantana. Prin anii ‘70, Elisabeta
Sandru a sapat alaturi de muncitori si a vazut totul: la mare adancime au dat de o piatra, ca o
lespede de mormant, pe care n-au putut-o sparge, insa pe langa ea iesea apa. Atunci Mos Ilie le-a
spus: “Lasati-o asa, nu va mai chinuiti. Caci va veni clipa in care piatra va crapa singura si atunci prin
fantana aceea va curge apa in sus ca un havuz, se va scurge prin rigole si oamenii care se vor spala
cu ea se vor tamadui de orice boala... Se vor vindeca cu apa aceasta atatia oameni, cate boabe de
porumb incap in doua siruri de saci mari, pusi pe o distanta de cincizeci de metri...”. Cat despre
odoarele inchise in stanca, Mos Ilie sustinea c-ar fi echivalentul vechiului tezaur al Romaniei.
Ascultand aceasta istorie, nu este de mirare ca la 1928, Regina Maria a ales acelasi loc pentru ceea
ce se voia “Biserica reintregirii neamului ortodox romanesc”...

Au trecut doua ore de cand ma aflu la manastire si in acest rastimp Elisabeta Sandru a primit
de la oameni pomelnice in valoare de cel putin treisprezece milioane de lei. O femeie a daruit
manastirii trei sute de dolari, o patura si trei portocale, alta un milion de lei si mere, alta treizeci de mii
de lei, din cele cincizeci pe care le avea in portofel. Totul in tacere, plecand imediat, fara a ravni cu
privirea clipa cand doamna Sandru va despaturi hartiuta. Lumea iubeste manastirea, o iubeste cu
jertfa. De pilda, Dorina Barbu vine din Bucuresti ca sa munceasca la trapeza manastirii, fara a
pretinde nici un banut. In urma cu cativa ani s-a vindecat de cancer la san cu metastaza in ultimul
stadiu, doar fiindca a stat aici. Un fior straniu ce iesea din pamant, din arbori, din tamplele bisericii o
patrundea pana in ultima particica a trupului, vindecand-o. Intr-o seara frumoasa, pe cand statea de
vorba cu Parintele Sava, a simtit o ametitoare mireasma ce razbatea din pamant. Si l-a intrebat ce sa
fie. “Cum, nu stii?”, i-a raspuns zambind staretul. “E miros de moaste...” Prietena ei, Sofia Mihai, nu
se poate odihni in Bucuresti. Se trezeste mereu “cu o presiune in cap” si, cu toate ca aici doarme cel
mult patru ore pe noapte, in biserica, se trezeste cu o putere si o energie pe care nu le-a mai simtit
de copila. De dimineata, batranul monah Ioachim a dus-o in padure ca sa-i dezvaluie un mare secret:
cum sa atingi cu palmele trunchiul unui paducel si sa simti ca traiesti la unison cu planta. Dupa ce a
simtit seva arborelui pulsandu-i prin vine ca sangele, vechile ei dureri reumatice au disparut.
Mancam la masa comuna, alaturi de pelerini imbracati saracacios, cartofi prajiti fara ulei, orez si
gustoase muraturi. Si Elisabeta Sandru continua...

Golgota

La inceput, se rugau in poiana goala. Departe de lume, trei oameni ingenuncheati in fata
codrului fosnind de tenebre, dormind sub cerul instelat, pe ruinele unei presupuse biserici milenare.
Si dupa un an, Mos Ilie a avut probabil cea mai puternica dintre toate viziunile sale. In stare de trezie
sir uga c iune, a fost luat de mana de Sfantul Petru si coborat, dar nu numai cu sufletul, ci si cu trupul,
spre Iad. Acolo i s-a aratat distrugerea totala a pamantului. A vazut in vazduh un urias copac arzand,
avand coroana, tulpina si radacina in flacari, a vazut copii urland de durere pe strazi si o intreaga
lume fara oameni. Si a auzit din cer un glas mare: “Asa veti ajunge daca nu impliniti! Pacatele zilelor
noastre sunt mai marsave decat la Sodoma si Gomora, arde pamantul! Crapa! Parjolul nu vine din

cer, vine de aici, dintre voi, de pe pamant, singur se distruge. Nu e sfarsitul lumii, e sfarsitul OMULUI!
Rugati-va, caci la voi e arma mai puternica! E mai puternicar ugaciunea decat orice bomba
atomica...”. Si atunci, Mos Ilie a inteles ca nu mai e timp. Elisabeta Sandru l-a vazut in zilele acelea
de iarna: fara sa aiba vreo boala, pielea ii era rosie, incinsa “ca plita”, zicea ca simte flacari arzandu-
l, ba uneori l-au surprins tavalindu-se dezbracat prin zapada. Si pana ce nu si-a golit sufletul, pana

5
ce nu s-a marturisit in miez de noapte Parintelui protopop Ciocaneli, povestindu-i viziunea sa
apocaliptica, chinurile n-au incetat. Dupa ce s-a terminat spovedania, a simtit “ca a turnat cineva o
galeata de apa pe dansul, se uita imprejur sa vada daca se face balta”. Vazand miracolul acesta,
parintele protopop l-a crezut fara sovaire, dandu-i tot ajutorul. Elisabeta Sandru l-a insotit pe Mos Ilie
la mitropolitul Balan, s-a minunat si ea cand marele prelat i-a iscalit aprobarea unui biet taran de “a
ridica o capela pe locul istoricei Manastiri Bucium”, spunandu-i la plecare urmatoarele cuvinte: “Eu
nu voi mai trait mult, dar manastirea asta e musai s-o faci. Vei fi uimit, respins de zece ori, de-o suta
de ori, de-o mie de ori, dar tu sa nu cedezi!”. Mitropolitul Balan a murit dupa un an, in 1955, iar Mos
Ilie n-a apucat decat sa inalte troita de la poarta, atunci cand aprobarea a fost respinsa de noul
mitropolit si ei - alungati cu escorta din tinutul Buciumului.

Elisabetei Sandru nu-i place sa vorbeasca prea mult despre prigoana Securitatii, desi au fost
haituiti ca animalele prin paduri, chemati saptamanal la Militie, batjocoriti si anchetati precum ultimii
infractori, dar cu toate astea nu au renuntat niciodata. Mos Ilie venea mereu cu alte porunci. I s-a
aratat exact locul vechiului altar, unde trebuia sa fie asezata o cruce: nici mai la stanga, nici mai la
dreapta, decat intr-un musuroi de furnici. Muncitorilor le-a fost mila. “De ce sa n-o punem un pas mai
incolo, sa nu stricam musuroiul?” “N-oti fi voi mai slabi ca furnicile!”, le-a raspuns batranul, si cat s-au
odihnit putin, in musuroi nu mai era nici o furnica... Apoi si crucea aceea a fost smulsa. In anii de
prigoana, padurea le-a fost adevarata biserica. Dumbrava era plina de cruci, icoane si candele
aprinse, pe care securistii le distrugeau cu ura, iar ei urcau in taina, iarasi si iarasi, sa le puna la loc...
Un buciumean, pe nume Ion Carstea, venit sa munceasca la manastire, avea sa-mi povesteasca un
fapt tulburator: toti, absolut toti cei care au distrus sau au luat atunci crucile de pe pamantul
manastirii au murit imediat, in cel mult cateva saptamani. Le cunoaste numele, adresele, vaduvele...

In anul 1976, Elisabeta Sandru a obtinut aprobare pentru a construi aici o stupina moderna. A
cheltuit pana la ultima agoniseala pentru a inalta cabana unde se rugau in secret - venise un tanar
stupar, angajat al sotului ei, pe nume Savu Mihai (viitorul parinte Modest) -, dar dupa aproape un an,
cabana a fost incendiata din temelii si ei - alungati din nou. Putin inainte de acest eveniment odios,
intr-o noapte de vara, Mos Ilie le-a spus ca deasupra acestei manastiri nevazute vegheaza
dintotdeauna o stea. Si ca din aceasta stea coboara o raza subtire, pana intr-un loc din apropierea
bisericii de azi, apoi, dupa ce atinge pamantul, se intoarce putin in sus. Iar daca sta acolo cineva in
genunchi si se roaga cu credinta, va simti cum ii urcar ugaciunea spre cer fara oprelisti, se duce
direct la urechea lui Dumnezeu.

***

Mos Ilie a murit in anul 1985, fara sa vada manastirea macar inceputa, dar Elisabeta Sandru ii
urmeaza si azi, pas cu pas, poruncile lasate. Dupa patru zile de priveghi, batranul de 91 de ani avea
inca trupul moale, nu s-a intepenit ca orice mort. “Inainte de inmormantare l-au pus in sicriu si atarna
asa, pe bratele unor barbati, ca un copil adormit. M-am uitat la el zile in sir. In timpul vietii, a avut o
dunga vanata pe obraz, iar acum dunga aceea disparuse. Si parca fata lui era mai frumoasa, mai
senina.”
Asta a fost tot. Dupa Revolutie, Elisabeta Sandru si-a vandut frumoasa ei casa acoperita de
trandafiri, din Brasov, pamantul, bijuteriile, “pana si perdelele de la geamuri” si a construit
manastirea, asa cum arata astazi. Jos, in sat, a deschis o brutarie si un atelier in care coase
vesminte preotesti. Si este acum, din toate privintele, o femeie cu adevarat fericita. Mai asteapta

6
doar implinirea ultimei profetii a lui Mos Ilie: zidirea celei de-a doua biserici, pe locul unde-au fost arsi
martirii, in care vor sluji preotii cu randul, fara o secunda de intrerupere, iar predicile vor fi rostite in
sapte limbi. Mos Ilie a si vazut-o, inainte de moarte: mare, cu scari de marmura si trei intrari, in care
vor fi ingerii la vedere, se vor vedea slujind laolalta cu preotii. Dar de atunci, pe poarta manastirii nu

va mai putea intra orisicine. “Patru de-or veni pe cale, daca intra unul”, zicea.
***

A doua zi, la Bucium, lumea e si mai multa. Parintele staret e cumplit de obosit, ii vad lacrimile
prelingandu-i-se pe la colturile ochilor inrositi, fiindca ar fi necuviincios si nedemn sa caste de fata cu
un oaspete. De dimineata, aproape o suta de oameni iesisera din paraclisul sau, incredintandu-i
pacatele inainte de a se intoarce acasa. Iar el a ramas aici, singur si innegurat, gandind ca lumea e
in deriva si misiunea sa abia a inceput. Vorbeste de o anumita incordare a sufletului spalat si slefuit
prin posturi, urmata mereu de o adanca si dumnezeiasca liniste. “Fiecare manastire are cate un dar.
Manastirea noastra are darul sa goleasca Iadul si de a fi facatoare de pace. Pace in sufletul omului,
pace intre neamuri si - ceea ce e cel mai important - pace intre biserici.” A venit in Ardeal din
mandrele manastiri ale Moldovei - Tazlau, si apoi Buciumul Iasilor, fiindca aici ii este Bisericii
ortodoxe mai greu. A ravnit dintotdeauna locurile unde este cel mai greu. “Caut o manastire cu post”,
le spunea localnicilor si, cand a aflat-o, s-a pus imediat pe treaba, impreuna cu Elisabeta Sandru si ai
sai, neindoindu-se o clipa de poruncile unui batran pe care, de altfel, nu l-a cunoscut niciodata. “Un
adevarat calugar e tot timpul in lupta” - vorba asta o spune mereu. “Miracolele unei manastiri nu vin
de la calugari, vin de la slujitorii ei. De la ei pleaca minunea. Si cu cat o manastire este mai iubita, cu
atat miracolele ei sunt mai puternice. Daca vii la manastire cu iubire in suflet, atunci da!, ii vei putea
vedea intr-adevar pe calugari slujind impreuna cu ingerii...”

BOGDAN LUPESCU
Foto: EMANUEL TANJALA

Manastirea Bucium se afla in apropiere de Fagaras, pe soseaua submontana ce duce la

Manastirea SAmbata