Sunteți pe pagina 1din 63

1|păunașul codrilor eft imiu

PĂUNAȘUL CODRILOR
VICTOR EFTIMIU

VICTOR EFTIMIU (1889—1972), poet, prozator, dramaturg de prestigiu, a dăruit şi copiilor


numeroase cărţi de basme, povestiri, piese de teatru, precum «Iepuraşul de turtă dulce , «Păunaşul
codrilor», «Închinare marelui Ştefan «Poveştile lui Moş Cocoş Cocoloş», «Basme», «Pe urmele
zimbrului», «Dreptatea lui Ion Vodă», «Înşir-te Mărgărite» etc.

Cuprins
FLUIERUL CIOBĂNAŞULUI ......................................................................................................................... 3
VULPEA PĂCĂLITĂ ...................................................................................................................................... 9
FĂT—FRUMOS DIN LACRIMI ................................................................................................................... 16
OMUL DE PIATRĂ ....................................................................................................................................... 30
CEI ŞAPTE VOINICI..................................................................................................................................... 36
2|păunașul codrilor eft imiu

ZÎNA VISELOR ............................................................................................................................................. 43


PAUNAŞUL CODRILOR .............................................................................................................................. 47
I. ................................................................................................................................................................... 47
II. .................................................................................................................................................................. 51
III. ................................................................................................................................................................. 55
IV. ................................................................................................................................................................ 56
V. .................................................................................................................................................................. 57
VI. ................................................................................................................................................................ 60
VII. ............................................................................................................................................................... 62
3|păunașul codrilor eft imiu

FLUIERUL CIOBĂNAŞULUI

—Unde este Pui—de—om ?


—Căutaţi—l pe Pui—de—om !
—Aduceţi—l pe Pui—de—om !
Aşa strigau la răscrucea uliţelor cîţiva flăcăi veniţi din şapte sate. Băteau în nişte tobe mari, pe urmă se
duceau la altă răspîntie şi iar băteau tobele, strigînd :
—Aduceţi—l pe Pui—de—om !
—Căutaţi—l pe Pui—de—om !
—Unde este Pui—de—om ? Pînă către seară strigară ei aşa.
—Nu vă mai osteniţi, oameni buni ! le spuse o babă. Pui—de—om vine toamna pe la scăpătatul soarelui,
cu vitele. De trei zile n—a mai dat pe—aici !
Spre asfinţit, iacătă—l şi pe ciobănaş cu turma. Să tot fi fost o sută de vaci şi de viţeluşe, şi numai
Pui—de—om cu trei dulăi, să le păzească.
Ciobănaşul era un băieţel deştept şi vrednic. Nu ştia nici de frică lupilor, nici de a drumeţilor
încruntaţi, porniţi pe rele.
El una ştia :
—Satul mi—a încredinţat vitele, trebuie să le păzesc ! Pînă să fi ajuns el păzitorul turmei, prin multe
necazuri trecuseră bieţii oameni... Venea cînd un lup şi răpea un viţel, cînd un tîlhar şi fura o vacă.
Pui—de—om era băiat de nădejde. Nu ştia nimeni al cui era. Îl crescuse o barbă pînă s—a făcut de trei
anişori. Pe urmă baba a murit şi l—a lăsat să—l crească un unchiaş. Unchiaşul a murit şi el. Şi aşa,
Pui—de—om era adăpostit cînd la unul, cînd la altul.
Aducea voie—bună oriunde se ducea, li puneau în mînâ un băţ de salcie şi—l trimiteau cînd cu raţele
la balta, cînd cu oile pe colnic, cînd cu boul la arătură.
Mai tîrziu, mic cum era, îl făcură văcar. Era el mic, dar zdravăn. Trăind în mijlocul mieilor şi—al
orătăniilor, învăţase graiul şi purtarea blîndă a dobitoacelor, învăţase să înţeleagă cîntecele pe care i le
cîntau, cu miile lor de frunze, bătrînii stejari. Pui—de—om se împrietenise cu aricii, cu iepurii, cu
veveriţele, cu ciocănitoarele, cu toate vietăţile pădurii.
În micul ciobănaş mijeau toate darurile omului adevărat: blîndeţea, îndrăzneala, mîndria, vrednicia,
omenia. Dacă—i spunea cineva o taină, el nu se grăbea s—alerge şi s—o destăinuiască altuia. Poate că
duşmanii ar fi folosit această taină ca să lovească în cei buni.
Într—o seară, pe cînd se—ntorcea cu vitele de la păşune, i—a ieşit în drum, în capul satului, o namilă
de om, cu o zeghe lungă şi cu o căciulă înfundată peste ochi. .
—Bună vreme, ciobănaşule !
—Bună să—ţi fie inima ! răspunse Pui—de—om, măsurîndu—l de sus pînă jos.
I se păruse că acel drumeţ nu prea avea inima bună şi de aceea îi răspunse : „Bună să—ţi fie inima".
—Frumoase vite ai !
—Frumoase, dar nu sînt ale mele...
—Unde le duseşi la păscut ?
—Unde e iarba mai grasă...
—Da' mîine unde o să le duci ?
—Unde o fi păşunea mai bună...
Pui—de—om se uita la cel care—l iscodea şi care—şi ascundea sub căciulă şi sub zeghe faţa, mîinile şi
picioarele. Bănui că tîlharul s—a prefăcut cioban ca să—i fure vacile.
—Păşune grasă se găseşte în multe părţi, dar eu te—am întrebat în ce loc anume ai să le duci mîine ! îl
mai încearcă drumeţul cu glas mieros, ca al tuturor iscoditorilor.
—Nu le duc eu, mă duc ele pe mine acolo unde le place ! răspunse Pui—de—om, care ştia ce ştia : nu
degeaba schimba el în fiecare zi locul unde să pască turma.
Temîndu—se ca tîlharul să nu năvălească—n sat şi să fure vitele noaptea, ciobănaşul întoarse turma
din drum şi porni cu ea spre un smîrc de pădure, unde nu i—ar fi trecut nimănui prin cap s—o caute.
Puse cei trei dulăi de pază, veni iute în sat, se duse la fiecare, şi spuse oamenilor să fie fără grijă că le
va aduce vitele a doua zi, pe înnoptate.
Iată însă că trecu o zi, trecură două, trecură trei, şi Pui—de—om nu se arăta.
4|păunașul codrilor eft imiu

Ţăranilor nu le era teamă, ştiindu—l pe ciobănaş cît era de isteţ. Cum se auzise că prin satele vecine
s—au arătat nişte fiare care au prădat staulele, se gîndiră că băiatul stă cu turma în codru, în vreun
ascunziş, să le scape vitele.
A treia zi se pomeniră sătenii cu pristavi care băteau drumurile şi întrebau de ciobănaş :
—Unde este Pui—de—om !
—Căutaţi—l pe Pui—de—om !
—Aduceţi—l pe Pui—de—om !
Pe înnoptate, uite—l şi pe Pui—de—om ! Se ivi în capul satului, vesel ca de obicei, ca şi cum nimic
nu i se întîmplase. Nici o vită nu pierise.
Atîta numai că băiatului îi era tare foame, îi era foame şi lui şi dulăilor care păziseră cele o sută de
vaci, de viţei, şi de viţeluşe.
—Tu eşti Pui—de—om ? întrebă unul din pristavi.
—Eu şi nu altul ! răspunse ciobănaşul.
—Am avea ceva de vorbă împreună...
—Să vorbim, dar întîi să mănînc ceva, că de trei zile n—am pus nimic în gură !
—N—ai băut nici măcar lapte de vacă ?
—De muls nu puteam mulge vacile, că am stat despărţit trei zile de turmă.
—Dar unde mi—ai fost ?
—N—aş vrea să fiţi şi voi pe acolo !...
Văzînd că Pui—de—om nu prea are chef de vorbă, flăcăiandrii îl lăsară să îmbuce un boţ de
mămăliguţă, o strachină de fiertură şi—i spuseră :
—Noi îţi vrem binele, vericule ! Ne—a trimis stăpînul nostru, baciul de la munte, să te căutăm şi să te
ducem în faţa lui.
Pui—de—om auzise de acel moşneag, ştia că e un om blînd şi, cum îl socoteau toţi drept staroste al
ciobanilor, se gîndi să se ducă la el în pădure să mai afle unele sfaturi bătrîneşti, bune pentru meşteşugul
de păstor.

Bună e orice povaţă,


Cît trăieşte omu—nvaţă !

Porni deci cu acei flăcăi din şapte sate şi ajunse la pădure.


Acolo, într—o peşteră, la lumina unui opaiţ, văzu un bătrîn cu barba albă, care—l privi cu ochii plini
de bunătate şi începu să—l descoasă, părinteşte.
—Tu eşti Pui—de—om ?
—Eu.
—Ştii de ce te—am chemat aici ?
—De unde vrei să ştiu ?
—Am să te—ntreb mai multe.
—Întreabă—mă !
—E adevărat că te—au prins zilele trecute nişte tîlhari?
—Adevărat !
—Şi te—au întrebat unde sînt vacile satului ?
—M—au întrebat.
—Şi tu le—ai spus ?
—Eram prost să ie spui ?
—Ţi—a tras unul o palmă, sau ba ?
—Două palme !
—Şi tot n—ai spus ?
—Da' ce ? Eram să le spun pentru două palme ? 1
—Pe urmă te—au luat la bătaie şi te—au bătut bine ?
—Bine m—au mai bătut !
—Şi tot n—ai spus ?
—Tot n—am spus.
5|păunașul codrilor eft imiu

—Pe urmă te—au ţinut flămînd trei zile, doar le vel spune ?
—Trei zile am flămînzit, dar de spus, tot nu le—am spus.
—Pe urmă un tîlhar a spus că, dacă nu spui unde sînt vacile, te taie şi te omoară ?
—Aşa a spus.
—Şi tu ce i—ai spus ?
—I—am spus : „Să fii sănătos !"
— Pe urmă, cînd tîlharii dormeau somn adînc, te—ai strecurat din temniţa unde te zăvoriseră ?
—Ce era să fac ? Să aştept să se trezească ?
—Şi te—ai dus să scoţi turma din ascunziş şi să o porneşti spre sat ?
—Păi ce ? Era să mă—ntorc fără turmă ?
—Bine, băiatule. Te—ai purtat cum trebuie.
Baciul îl prinse—n braţe şi—l sărută pe frunte. Apoi îl întrebă :
—Ştii cine sînt eu ?
—Baciul de la munte. Aşa—ţi zice lumea.
—Aşa—mi zice lumea, dar eu nu sînt baci. Numai sarica de pe mine şi căciula sînt de cioban. Eu sînt
Vraciul—cel—bun. Eu stau de veghe în peştera aceasta şi care băiat se poartă bine, îl răsplătesc. Care e
leneş, îl trag de ureche, pe urmă cumpănesc şi—i dau pedeapsa care i se cuvine.
—Şi pe mine ai să mă tragi de ureche ?
—Da, dar nu ca să te pedepsesc !
Şi moşneagul îl prinse de sfîrcul urechii şi—l trase uşor, ca o mîngîiere.
Apoi îl lovi uşor peste obraz, cu vîrful degetelor, tot ca o mînghere, aşa cum fac uneori părinţii cînd
copiii lor s—au purtat cuviincios şi au învăţat bine la şcoală.
—Acuma, Pui—de—om, vreau să te răsplătesc pentru purtarea ta !
Bătemul luă pe ciobănaş de mînă, se apropie de—o stîncă din fundul peşterii, făcu un semn şi acea
stîncă se dădu la o parte, lăsînd o deschizătură plină de—o strălucită lumină. Lui Pui—de—om nu—i
venea să—şi creadă ochilor. Unchiaşul care—l ţinea de mînă nu mai era un baci. Zeghea căzuse de pe el
şi era îmbrăcat într—o lungă mantie de catifea albastră, înstelată cu luceferi de argint. Bîta din mîna lui
se prefăcuse într—o nuieluşă verde şi tremurătoare, cu o steluţă de aur în vîrf.
Se aflau într—o peşteră nesfîrşită, cu tot felul de încăperi, despărţite între ele prin nişte stupi de
mărgean, care luminau ca focul.
Treceau dintr—o încăpere în alta, şi fiecare dintre acele deschizături era plină de comori nemaivăzute
şi nemaiauzite.
Lăzi de lemn scump, încrustate cu sidef, erau deschise, şi—n ele se grămădeau bani de aur, pietre
nestemate, licărind cu o mie de focuri albastre, verzi şi roşii, iar cele albe şi străvezii scăpărau scîntei de
toate culorile curcubeului.
Deasupra acelor lăzi, pe policioare, se înşirau cupe de argint şi de smarald, scobite cu dalta. Pe zidurile
de marmor porfiriu atîrnau preşuri de ibrişin, pe care erau ţesute păsări cu pene lungi şi creastă înflorită,
lei şi şerpi, crini învoiţi şi căprioare.
De fiecare tavan erau aninate policandre cu făclii lungi şi răsucite, care ardeau şi pîlpîiau, răspîndind
dulci miresme de trandafir şi de iasomie.
La cele patru colţuri ale cămărilor, prinse cu sfori de borangic şi de aur, se legănau fluiere şi chimvale,
ce cîntau singure.
Iată acum un şir de păpuşi, mari cît un băieţel şi cît o fetiţă de zece ani, îmbrăcate în cele mai bogate
veşminte, pe cap purtînd căciulite de blănuri albe şi roşii, cu pană de pasăre măiastră, prinsă într—o
copcă de piatră scumpă, în picioare, băieţii purtau cizmuliţe roşii, iar fetele, conduri de mătase, cu
pămătufuri din fulgi de lebădă albastră.
Pui—de—om se uita la toate acele minunăţii cu privirea plină de uimire, dar de luat nici prin minte
nu—i trecea că ar putea folosi ceva din aceste nepreţuite comori.
Nu—l ispiteau nici galbenii din sipetele încrustate cu sidef, nici mărgăritarele şi diamanturile, nici
fluierele de argint, nici cupele scobite în bulgări de smarand.
—Vrei să—ţi dau un rînd de straie de mătase, cum au aceşti băieţi de ceară ? Alege—ţi ! îl îmbie
Vraciul—cel—bun.
Iar Pui—de—om îi răspunse, zîmbind :
6|păunașul codrilor eft imiu

—N—am nevoie de asemenea haine. Eu sînt cioban. Cum o să pasc vitele îmbrăcat în straie bogate ?
Vraciul—cel—bun fu mulţumit foarte de răspuns.
Trecură ei prin alte încăperi, unde erau arcuri şi ghioage, şi săgeţi de argint, şi junghere cu tăişuri
lucitoare, şi tot felul de scule care îţi luau ochii cu strălucirea lor.
—Bine, băiatule, nu—ţi alegi nimic ? Nu ţi—o părea rău pe urmă că ai venit degeaba aici ?
—Da' ce, am venit de capul meu ? Am cerut ceva ? Dumneata m—ai poftit.
—Ai dreptate ! îi răspunse vraciul.
Apoi îl duse într—o încăpere mai sărăcăcioasă, unde erau numai pietre, buruieni, lemne tăiate şi cîteva
mîţe. Vraciul—cel—bun vorbi iarăşi :
—Eu pot să prefac orice lucru în tot ce vrei. Uită—te la piatra asta. La un semn al meu se face păun !
Într—adevar, n—apucă moşneagul să facă trei rotogoale, cu nuieluşa iui înstelată, peste acel bolovan
fără viaţă, că bolovanul pieri, lăsînd în locul lui o pasăre minunată, un păun cu coada larg răsfirată şi cu
o mulţime de ochi verzi şi argintii, care priveau din mijlocul penelor lungi şi mătăsoase.
—Acum, uite motanul ăsta ! vorbi moşneagul. Vrei să—l fac tufă de liliac ?
—Fă—l, moşule, s—o vedem şi pe—asta !
Şi iată—l pe motan preschimbat într—o măreaţă tufă de flori ce se legăna în adierea unui vînt uşor,
care îmbălsăma peştera cu miresme de liliac.
Vraciul—cel—bun îi mai zise :
—N—ai ales nici unul dintre darurile bogate pe care ţi le—am arătat. Poate c—ai vrea să te preschimb în
altceva. Spune—mi. Ce vrei să te fac ?
Ce poţi să mă faci mai mult decît ceea ce sînt ? răspunse băiatul. Sînt om !
—Să trăieşti, fătul meu, să—mi trăieşti ! strigă moşneagul, îmbrăţişîndu—l şi plîngînd de bucurie.
Te—am pus la încercare şi am văzut că nu eşti nici lacom, nici făţarnic, nici dornic de măriri deşarte, nici
nu rîvneşti la bunuri scumpe, pentru care n—ai muncit. Aş vrea totuşi să nu pleci cu mîna goală de la
mine, aş vrea să te răsplătesc cu ceva pentru curajul şi înţelepciunea ta.
Am să—ţi dau un fluier, să cînţi cu el, să—ţi treacă de urît cînd vei păzi turma !
Fluierul acesta, pe care l—a făcut un meşter din vechime, a ajuns, de la o vreme, în stăpînirea mea...
L—am ţinut ascuns, ca să—l dăruiesc într—o zi unui flăcăiaş ele treabă, unui băiat care—şi face datoria,
cu suflet curat şi inima caldă... Nu numai că—ţi va ţine de urît, dar prin el vei putea şi îmblînzi fiarele !
La cîntecul lui, ostile vrăjmaşe ţării tale vor fi alungate dincolo de hotare !
Păstrează—l sănătos, dragul meu, şi s—auzim de bine !
—Mulţumesc dumitale, moşule—vraciule ! Pui—de—om îşi puse fluierul la brîu, îşi luă rămas bun
de la unchiaş şi se—ntoarse în sat. Un cioban mai vîrstnic fusese pus staroste peste vaci, iar băieţelului îi
încredinţară vreo şaizeci de oi. A doua zi, plecînd cu turma, Pui—de—om se aşeză pe un dîmb smălţat
cu flori şi începu să—i zică din fluier. Mare—i fu mirarea şi bucuria cînd văzu că mioarele lui se opresc
din păşunat, îl înconjoară şi încep să joace ! Culaie, berbecul cel mare, cu coarnele întoarse, se puse şi el
pe ţopăit : era cel mai straşnic dănţuitor. Clopotul de la gît îi suna voios, ţinînd isonul fluierului, iar
Tomiţă, măgăruşul turmei, juca şi el, cînd pe trei picioare, făcînd rotogoale drăgălaşe în văzduh cu
piciorul drept, cînd pe două, ridicat, ca oamenii.
Cît despre Ursu, dulăul, nu numai că sărea, dar se dădea şi peste cap.
Cîntă el Pui—de—om ce cîntă ; oile, berbecele, măgăruşul şi dulăul jucară ce jucară, pînă cînd zise
ciobănaşul :
—Acum, destul ! Dac—om sta să ţopăim toată ziua, apoi flămînziţi şi vă uscaţi şi se supără satul pe
mine!
Într—o zi, o haită de lupi se repezi din. codru în poiana unde păşteau mioarele lui Pui—de—om.
Spaima intrase în bietele oi, iar cîinele de pază o tuli şi se ascunse în dosul unui copac, că nu putea să se
lupte de unul singur cu douăzeci de fiare. Văzînd acea năvală de sălbăticiuni, Pui—de—om nu pregetă :
duse fluierul la gură şi începu să doinească, şi ce să vezi ? Unul cîte unul, lupii începeau să ridice cîte un
picior... uşor, uşurel şi se porneau pe dănţuit şi se pierdeau în adîncimea codrului.
Povestea cu fluierul vrăjit ajunsese şi la urechea împăratului. Lumea spunea minuni, minunile creşteau
pe măsură oc erau povestite.
—Dacă a putut acel fluier să stăpînească haite de lupi, cum de n—ar veni de hac vrăjmaşilor mei ? îşi
zicea stăpînitorul ţării ameninţat de năvala unor vecini hrăpăreţi.
7|păunașul codrilor eft imiu

Trimise deci împăratul cîţiva soli la Pui—de—om să—i ceară fluierul.


Dar Pui—de—om nici gînd să—l dea. Acel împărat mai porni o dată, de trei ori, şi de şapte ori solie cu
daruri multe, cu straie scumpe, cu pungi de aur şi cu tot felul de bunătăţi scoase din cămările domneşti,
dar trimişii lui se întorceau cu mîna goală, aşa cum veniseră ; ciobănaşul nu voia în ruptul capului să se
despartă de jucăria lui dragă !
Într—o zi, spre asfinţit, satul unde ciobănea Pui—de—om se pomeni cu un mare alai... Călăreţi
îmbrăcaţi numai în zale şi fireturi, cu platoşe de argint şi cu suliţe lungi, veneau pe car împodobiţi cu pene
şi mantăi de catifea, in fruntea lor mergea unul mai arătos, cu platoşă de aur, cu buzdugan în mînă şi
coroană pe cap. Băieţelul se întorcea cu oile de la păşune.
—Tu eşti, Pui—de—om ? îl întrebă călăreţul cel falnic.
—Eu !
—Da' pe mine mă ştii cine sînt ?
—Nu !
—Eu sînt împăratul acestei ţări !
—Să Iii sănătos !
—Mă, neobrăzatule, aşa se vorbeşte cu mine ?
—Eu nu sînt neobrăzat ! răspunse Pui—de—om, fără să se sperie de mînia Măriei—Sale. Eram
neobrăzat dacă—ţi spuneam : „Să fii beteag !" Dar eu ţi—am spus : .,Să fii sănătos !"
—Bine, bine ! i—o reteză scurt împăratul. Apoi aspru :
—Cum ai îndrăznit să te împotriveşti poruncilor mele?
—Da' ce—am făcut ?
—Ţi—am trimis oameni cu daruri, cu haine scumpe şi cu tot felul de bunătăţi ! Galbeni mulţi ţi—am
trimis, şi tu nici gînd să—mi dai sărăcia ta de băţ găurit, fluierul pe care văd că—l ţii la brîu !
—Straie scumpe, bani de aur şi toate minunăţiile pămîntului le găsesc cînd vreau la moşul din pădure —
îi răspunse Pui—de—om, dar n—am ce face cu ele. Eu atîta am, fluierul, să—mi treacă de urît cînd
păzesc oile şi caprele ! De ce vă bucuraţi la jucăria mea ?
—Aşa o fi, dar jucăria ta are puteri de care tu nu eşti vrednic ! Are nevoie împărăţia de ea, că s—apropie
zile grele ! De aceea, zic, băiete, dă—mi fluierul de bunăvoie şi eu te voi răsplăti cum nici gîndeşti, te voi
duce la curtea mea să te cresc, să—ţi dau învăţătură şi să fac din tine un curtean strălucit !
—Eu din ce sînt nu vreau să mă schimb ! răspunse Pui—de—om. Dacă—mi arde să mă fac păun, sau
căpitan de oaste, sau mare învăţat, mă duc la moşul din pădure şi mă face el. Deocamdată, vreau să
rămân cioban la oi. Cînd voi fi mare, om vedea ce—o mai fi.
—Aşa ? strigă împăratul, mîhioş. Puneţi mîna pe el şi luaţi—i fluierul, să—nveţe minte cum se vorbeşte
cu stăpînul împărăţiei.
Doi oşteni se repeziră, Pui—de—om se gîncli să ducă unealta la gură, să cìnte şi să vadă cum ţopăie
toată acea mulţime de călăreţi, în frunte cu împăratul cel îngîmfat. Dar oştenii îi săriră băiatului în spate.
Unul îl apucă de coate şi i le strìnse cu putere, iar celălalt îi smulse fluierul din mînă şi—l întinse
Măriei—Sale.
Lacom, împăratul înşfacă jucăria ciobănaşului. Ochii îi luceau de bucurie la gîndul că acuma nu—l va
mai birui nimeni : ajungea să—şi joace buricele degetelor pe găurile fluierului şi toţi să i se supună! I se
va duce vestea—n lume de puterea lui. Nimeni nu va mai îndrăzni să—i calce hotarele, ba va porni el
însuşi să cucerească şi să prade împărăţiile altora !
Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg.
Trecînd acel împărat pe lîngă o poiană, şi văzînd o turmă de oi, se gîndi să—şi încerce unealta şi să
petreacă puţin, văzînd cum saltă dobitoacele la cîntecul fermecat.
Îşi opri călăreţii în loc, să le arate ce ştie Măria—Sa şi să facă haz cu toţii de ţopăitul oilor. Duse
fluierul la gură şi suflă ; îşi trecu degetele pe răsuflătoarele lemnului, dar în zadar ! Nici gînd să—i iasă
vreo cintare din lemnul acela de soc. Cum adică ? Să fi fost minciuni toate cite le auzise despre isprăvile
ciobănaşului ? Un biet băieţel de la ţară să aibă mai multă putere ca el, stăpînitorul atîtor pămînturi şi
suflete ? Nu se poate ! Ia să mai încercăm !
Mai încercă de cîteva ori şi pînă la urmă o nimeri, începu să cînte, apropiindu—se binişor de oi. Dar
oile se uitau la el nedumerite, îl cercetau din cap pînă în picioare, ca şi cum i—ar fi spus : „Da' dumneata
altă treabă n—ai ?" Pe urmă, una cîte una, începură să—i întoarcă spatele şi se depărtară, văzîndu—şi de
8|păunașul codrilor eft imiu

păscut. Mai mare ruşinea pentru ditamai împăratul!


Curtenii îşi lăsară nasul în jos, de ocara stăpînului lor. Auzi ! Auzi ! Se făcuse ele rîs, era mai prejos
decît un biet păstorel !
—Ce te—aştepţi, Măria—Ta, de la nişte păcătoase de oi care n—au habar ce mare lucru este să le cînte
un împărat din fluier ! grăi cel mai bătrîn dintre curteni. Ia fluieră şi pentru noi, să vezi cum o să jucăm şi
o să ţopăim.
Împăratul duse fluierul la gură şi începu să cînte. Curtenii se puseră pe joc şi pe ţopăit, se îndemnau
unul pe altul, ca să se facă plăcuţi împăratului. Dar numai de joacă nu le ardea ! Se prefăceau ca nişte
vicleni şi raitei ce erau. Apoi îl linguşeau, spunîndu—i că tăria fluierului se va arăta în faţa vrăjmaşilor.
Înălţimea—Sa îi va pune pe goană numai cît s—o arăta şi o da de cîteva ori din degete
Porniră deci să înfrunte ostile străine, să le vrăjească prin cîntecul fluierului şi să puie mîna pe ele, fără
măcar să tragă sabia, să le adune ca din oală ! Mîndru nevoi mare, călare pe armăsarul împopoţonat,
craiul tot sufla în lemnul de soc, aşteptînd să se întîmple minunea.
Aş ! Bietul crai îşi cocoşase degetele, îşi zdrelise buzele tot frecîndu—le de fluieraş, dar oştilor din faţă
puţin le păsa de jucăria aceea neputincioasă ! Năvăleau mereu peste cetele împărăteşti şi le împingeau.
Ziua trecu şi vrăjmaşul intră adînc în inima ţării ; în loc să lupte voiniceşte, nevolnicul împărat se sfătuia
cu bătrînii, cu cititorii în stele şi cu nişte babe vrăjitoare să dezlege toţi taina izbînzii.
Înţeleptul divanului, întrebat de ce nu face fluierul nici o minune, răspunse :
—Tăria nu—i stă în lemnul găurit, ci în puterea şi credinţa celui ales să cînte cu el. Unealta e unealtă, dar
omul e tot. Fluierul a fost hărăzit ciobănaşului. Să—l chemam pe el şi poate ne va scăpa de vrăjmaşii
aceştia cumpliţi !
O nouă solie porni spre Pui—de—om. In fruntea trimişilor împărăteşti era însuşi bătrînul învăţat.
—Uite, ciobănaşule, ţi—am adus fluierul îndărăt. Ţara e la grea răspîntie. Măria—Sa te roagă să vii şi să
dai ajutor !
—De împărat puţin îmi pasă ! Dar am să viu, că e vorba de ţara mea şi pentru binele ţării mele fac orice!
Ciobănaşul plecă pe cîmpul de bătaie. Cînd începu să sufle în unealta lui vrăjită, ostile duşmane se
opriră din iureşul lor năvalnic, îşi aruncă paloşele şi buzduganele şi începură să joace. Cît erau de falnici
acei oşteni şi căpitani, ajunseră ca nişte biete oi, la porunca unui ciobănaş ; jucau şi ţopăiau de zor. Se
ţineau de el tot dănţuind şi părăseau, umblînd de—a—ndăratelea, pămînturile cucerite atît de uşor.
Şi pînă nu i—a dus la hotar, ciobănaşul nostru nu s—a lăsat.
În vreme ce jucau vrăjmaşii, începu să ţopăie şi împăratul de bucurie c—a scăpat teafăr.
Văzîndu—l cum sare cu schiptrul în mînă şi cu coroana pe cap, ca un măscărici de bîlci, supuşii săi
n—au mai putut răbda asemenea nevolnicie şi ocară.
—N—ai fost vrednic să ne aperi ţara, nu mai eşti vrednic să stai în fruntea ei !
Şi—l răsturnară de pe scaun şi—n locul lui au ales pe altul, mai înţelept şi mai viteaz.
—Ce răsplată vrei, flăcăiaşule ? îl întrebă pe Pui—de—om noul cîrmuitor al ţării.
—Să mă lăsaţi la turmele mele şi să nu mai umblaţi după fluieraşul meu ! le răspunse Pui—de—om,
plecînd spre casă, nerăbdător să se afle iarăşi printre mioarele şi dulăii lui, în poienile cu iarbă verde şi
mirositoare, printre izvoarele care murmură şi aleargă departe, departe, răsfrîngînd seninul cerului,
lumina soarelui şi pîlpîitul tainic al miilor de stele.
9|păunașul codrilor eft imiu

VULPEA PĂCĂLITĂ

Leul îmbătrînea. Coama îi chelise. Frumoasa lui blană regească năpîrlea, era plină de jupuituri ; se
vedea pielea vînătă şi uscată.
Colţii lui năprasnici, cu care sfîşia prada, măselele cu care sfărîma oasele cele mai tari, ca pe o alună,
cădeau, una după alta. Vînjoasa lui coadă, cu care dobora taurul dintr—o singură lovitură, abia de izbea
muştele.
Cea dintîi îi prinse slăbiciunea maimuţa. Se tocmi îngrijitoare la el. Îi făcea papară şi ceai de muşeţel,
îl căuta de gîlci.
Cine—l adormea pe Leul—împărat, gîdilîndu—l la tălpi, căutîndu—l în cap, cîntîndu—i cîntece de
leagăn, ca unui prunc scăldat ? Cumătră maimuţă ! Cine—l aducea pe meşterul Arici să—i
scormonească dinţii vătămaţi cu ghimpii lui ascuţiţi ? Tot cumătră maimuţă, care mai scotea şi măselele
găunoase, cu ajutorul cleştilor unui rac pripăşit la curtea Măriei—Sale.
Cu vremea, a ajuns maimuţa mare şi tare la curtea domnească.
Nimeni nu putea pătrunde la Prea—Puternicia—Sa, dacă n—o mituia, întîi, pe marea logofeteasa. Ei
trebuia să—i spună ce treabă are cu Măria—sa, şi tot ea aducea răspunzi
şurile, sub cuvînt că atotstăpînitorul are mult de lucru şi nu poate primi pe orişicine. Toate cîte se
întîmplau în împărăţia jivinelor le făcea şi le desfăcea maimuţa..
Ea hotăra cine să fie în fruntea dregătoriilor, alegea sfetnicii şi curtenii. Dădea răsplăţi în numele
regelui, pedepsea şi ierta de pedepse. Într—un cuvânt, ajunsese adevărata împărăteasă peste fiarele
codrilor şi ale pustiului.
Într—o zi, cumătră vulpe, văzînd că o dihanie mai şireată decît ea a intrat sub pielea stăpînului şi s—a
înscăunat, se gîndi cum ar face să fie dînsa mare logofeteasa. Dar, cum maimuţa păzea bine pe leu,
vulpea nu a izbutit să ajungă în preajma lui şi să—l amăgească. Ce se gîndi cumătră ? „Cu leul nu e nici
o nădejde. N—o să treacă mult şi fiarele—şi vor da seama că nu mai face nici două cepe degerate şi că
trebuie dat jos de pe scaun. Cam cine ar putea fi ales în locul lui ? Ia să vedem. Cine e mai. puternic ?
Cine ar avea sorţi de izbîndă ?"
Se gîndi la elefant. Şi iat—o pe cumătră vulpe în solie la starostele acestor blînde dobitoace.
—Să trăieşti întru mulţi ani, puternice stăpîne ! grăi vulpea, cu limba dulce, parc—ar fi muiat—o în
miere. Ne—am gîndit că eşti cel mai mare dintre noi şi am dori să te alegem împărat, în locul leului, care
e pe ducă. Eu sînt gata să te ajut. Dacă mă faci mare logofeteasa, cu deşteptăciunea mea am să te feresc
de uneltirile celorlalţi.
Starostele elefanţilor ascultă ce ascultă, apoi îşi ridică trompa şi strănută o dată de se cutremură
pădurea. Îşi fîlfîi alene urechile, mari cît două uriaşe foi de lipan, ca să gonească muştele.
—Da' de ce vreţi să mă alegeţi tocmai pe mine ? Iar îşi muie vulpea limba în miere şi începu :
—Pe cine altul să alegem ? Cine are dinţişorii mai lungi ? Cine are pielişoara mai groasă, de n—o poate
străbate nici gheara tigrului, nici colţii mistreţului ? Cine are lăbuţa mai grea ? Cînd apeşi pe ea cui nu—i
trosnesc oasele ?
—Aşa o fi, răspunse starostele. Dar mai am şi urechile pleoştite, ceea ce e semn de prostie.
—Despre partea asta, să n—ai nici o grijă ! Pentru prostia Boieriei—Tale am eu leac ! se grăbi vulpea,
care găsea răspuns la toate. Fă—mă pe mine mare logofeteasa şi n—ai să greşeşti niciodată !
—Ştiu că eşti tare iscusită, cumătră vulpe, dar Leul n—a murit încă. Ştii vorba ceea : „Nu vinzi pielea
ursului din pădure".
Dar vulpea nu se lăsa.
—N—a murit, dar nici mult nu mai are. Grăbeşte—te, cinstite jupîne, că mai sînt şi alţii care se îndeasă.
—Să le fie de bine ! Eu şi—aşa am destule necazuri cu supuşii mei, elefanţii. Aşadar, spune celor ce
te—au trimis, că le sînt foarte mulţămitor, dar nu pot primi. Iar dumneata, cumătră, umblă sănătoasă.
Cu coada între picioare plecă vulpea şi nimeri la tigru.
—Să trăieşti întru mulţi ani, puternice stăpîne ! Regele nostru, Leul, trage să moară şi m—am gîndit să te
alegem în locul lui. Mai umblă şi elefantul să—l facem împărat, dar e cam sărac cu duhul. Numai nasul
e de el ! Eu am trecere pe lîngă toate lighioanele, şi, dacă mă faci mare logofeteasa, mă duc pe la toţi
şi—i înduplec să te urcăm pe scaun.
—Mulţumesc dumitale, cumătră vulpe, dar de ce te—ai gîndit tocmai la mine ?
10 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Iarăşi muie vulpea limba în miere şi începu cu linguşelile :


—Cine e mai sprinten ca măria ta ? Cine poate să sară pe ceafa elefantului, fără să—i pese de prostănacul
acesta ? Cine are gheare mai puternice şi minte mai isteaţă ?
—Îţi mulţumesc, cumătră vulpe. Am să mă gîndesc la ce mi—ai spus. Dar s—aşteptăm întîi să moară
Leul, sau pune pe măgar să—i tragă o copită, să isprăvim cu el ! După ce—o răposa moşneagul, om
vedea ! Cit despre logofeţia dumitale, nu cred să se învoiască nevastă—mea, tigroaica !
Iarăşi viii vulpea coada între picioare şi porni să caute alt împărat. Nimeri la urs. Îi spuse că elefantul şi
tigrul umblă să se ungă domni în locul Leului, care trage să moară, dar că dumneaei, vulpea, împreună cu
dumnealor, celelalte lighioane, vor să—l aleagă pe dumnealui, ursul.
—Să vezi, cumătră vulpe, eu sînt din firea mea mai aşezat. Îmi place să stau toată iarna în vizuina mea, să
dorm şi să—mi sug labele.
—Nu face nimic. Cît vei dormi Măria—Ta, am să veghez eu asupra împărăţiei.
—Nu, că eşti în stare să mănînci toate găinile. Du—te la lup, poate că vrea el, că e mai dibaci...
Se duse vulpea la lup şi lupul îi răspunse :
—Dacă mă fac împărat, n—am să—i mai pot mînca pe supuşii mei. Iar mie—mi plac mai mult micii
decît măririle !
Zadarnic a linguşit vulpea pe rinocer, pe crocodil, pe zimbru şi pe leopard. Fiecare găsea tot felul de
pricini nu primească.
Numai un curcan, pe lingă care trecu vulpea în goană, o strigă, umflat în pene, oarecum mustrînd—o:
—Pe la mine nu treci, cumătră ?
Dar vulpea nici măcar nu—i răspunse.
„Auzi neobrăzare ! Curcanul împărat ! Dacă e vorba de o orătanie, atunci mă duc la păun, că e mai
arătos".
În drum, se întîlni cu cerbul.
,,Ia să—l încerc şi pe ăsta" !
Îşi muie limba în miere şi îi spuse că nimeni nu mai are coarne mai frumoase ca ale lui, picioruşe mai
sprintene
—Se prea poate — îi răspunse cerbul — dar, din pricina coarnelor, n—aş avea unde să pun coroana, şi
un rege fără coroană n—are nici un haz !
De la cerb, vulpea plecă la păun.
—Păunule, frumosule ! Vrem să te facem stăpîn al codrului, în locul Leului, care e pe ducă ! Măria—Ta
n—ai nevoie de veşmîntul domnesc, ca prostul de cerb, care vrea s—ajungă împărat şi n—are nici măcar
loc de coroană, din pricina coarnelor ! Semnul crăiesc, coroana, Măria—Ta o porţi de mult pe frunte, iar
poala mantiei tale e mai strălucitoare decît cea mai bogată hlamidă împărătească! O sută de ochi se
deschid cînd îţi răsfiri coada. Poţi vedea de cincizeci de ori mai mult decît noi.
Vino în fruntea noastră, zboară, cîntă, porunceşte—ne şi te vom asculta ! încheie vulpea, ridicînd ochii
spre cerb.
Eu nu încerc nici să vorbesc, nici să cînt, nici să zbor, că darurile acestea nu le—am primit cînd am venit
pe lume ! Am numai o coadă învoaltă şi atît ! Dacă e vorba să alegeţi o zburătoare, du—te la vultur, că el
e împăratul păsărilor.
Pe vultur, vulpea îl găsi odihnindu—se la marginea unui izvor.
—Vreţi să mă faceţi împăratul codrului ? întrebă el. Cată—ţi de treabă, surată. Lucrurile pămînteşti îmi
par atît de mici din înălţimea cerului ! Nu mi—aş schimba soarta de stăpînitor al văzduhurilor, de pasăre
slobodă, pentru toate coliviile de aur ale împărăţiei !
Şi vulturul îşi desfăcu aripile uriaşe, pierzîndu—se în azur.
Vulpea nu se lăsă. Alergă la şarpe, îşi muie limba în miere şi glăsui aşa :

—Mîndru şarpe, dulce piele,


Şarpe lung, tras prin inele !
Să—ţi spun gîndurile mele,
Să te fericeşti cu ele !

Maimarele nostru, Luminăţia—Sa, Preaputernicia—Sa, Leul, nu mai are zile multe. E vorba să—l
11 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

pierdem şi nu ştim pe cine să punem în locul lui. De azi—dimineaţă te caut şi nu te găsesc.


—De ce v—aţi gîndit tocmai la mine ? se miră şarpele.
—Fiindcă eşti cel mai lung şi mai înţelept dintre noi. Oare nu celui mai înţelept i se cuvine împărăţia
codrilor, a peşterilor şi a pustiei ? Să trăieşti, Măria—Ta ! Să ne stăpîneşti sănătos şi să mă faci pe mine
mare logofeteasa, ca să—ţi stau într—ajutor.
—Surato, ştii vorba aceea : şarpele, cînd îi e să moară, iese la drum ! Spui că sînt înţelept. Dar unde
mi—ar fi înțelepciunea, dacă m—aş cocoţa în văzul tuturor ?
Şi, descolăcindu—se din jurul copacului, şarpele se trase în gaura lui, şi nu i se mai văzu nici sfîrcul
inelelor.
Tare fu amărîtă de acest răspuns surata Coadă—lungă—păr—roşcat.

Coadă lungă—păr—roşcat,
Greu s—alegi un împărat!
Dar mai greu lupta—vei ca să
Mi te vezi logofeteasa !

Aşa viersui cumătră vulpe în sine şi odată i se strînse inima de frică, la gîndul c—ar putea afla
Leul—împărat de uneltirile ei. Vai de coada ei ce era să mai tragă, din mînia stăpînului !
Ca s—o ia înaintea celor ce—ar fi putut s—o pîrască, cumătra alergă la curte, întrebă de sănătatea
Măriei—Sale, îi ură zile lungi şi spuse maimuţei aşa :
—Toată ziulica am colindat să aflu veşti şi—am venit să ți le spun, ca să ştie şi Înălţimea—Ta ce se
vorbeşte în pădure.
Elefantul, tigrul, lupul, cerbul, păunul, vulturul, șarpele, i—am iscodit pe fiecare şi am aflat că fiecare
umblă să ia locul preaputernicului nostru stăpîn...
—Cum s—ar putea una ca asta ?
—Noi, toate lighioanele, ştim că Înălţimea—Ta, sfătuitoarea Leului, eşti cea mai nimerită să ne
stăpîneşti în ziua cînd preaputernicul nostru părinte va închide ochii. Cine cunoaşte mai bine trebile
împărăţiei, tainele domniei, ca Isteţimea—Ta ? De aceea zic, cum eu am mare trecere la toate făpturile
dobitoceşti, hai să te urcăm de pe acum pe scaun, iar pe mine să mă faci sluga cea mai plecată a
Milostivirei—Tale, adică mare logofeteasa !
Maimuţa, care, prin iscoadele ei, aflase de uneltirile vulpii şi ştia cum a umblat dihania roşcată din
fiară în fiară, ce spusese fiecăreia, se prefăcu încrezătoare şi—i răspunse :
—Îţi mulţumesc de prietenia pe care mi—o arăţi ! Dar eu nu mă simt vrednică să stau pe scaunul
împărătesc. M—aş mulţumi să fiu toată viaţa mare logofeteasa, dacă e—ar îndura împăratul de mine să
mă ţie ! Cumătră vulpe ! Mă gîndii la ceva. N—ai vrea dumneata să iei locul Leului ? Dacă mă laşi în
dregătoria ce—o ţin, am să adun toate lighioanele codrului şi ale văzduhului şi—am să le spun din partea
Măriei—Sale Leul că, simţindu—se bătrîn şi bolnav, vrea să lase locul vulpii, care e dobitocul cel mai
deştept. Ce zici ? Facem tîrgul ?
Vulpea nu se gîndi mult pînă să răspundă. Inima i se umflase în piept de atîta bucurie şi trufie. Se
repezi la maimuţă, o strînse în braţe, o sărută pe creştet şi—i zise :
—Într—un ceas bun, scumpa mea logofeteasa ! Maimuţa începu să pregătească sărbătoarea înscăunării
Măriei—Sale Vulpea. Chemă la sfat toate sălbăticiunile cu patru picioare, pe cele întraripate, pe cele
tîrîtoare.
Codrul se umplu de trimişi, începînd cu starostele elefanţilor, al tigrilor, al vulturilor. Maimuţa se
cocoţă pe—o cracă şi de—acolo vorbi întregului divan al împărăţiei :
—Dragii mei supuşi ai Măriei—Sale Leului ! Cu inima îndurerată, vă vestesc că stăpînul nostru e pe
moarte şi m—a însărcinat să vă spun că cea din urmă dorinţă a Înălţimii—Sale este să alegeţi ca împărat
al codrului pe cumătra vulpe, aci de faţă !
Toate fiarele se uitară cu mirare la vulpe, care sta cocoţată pe—o buturugă şi privea pe fiecare de la
înălţime. Tigrul mîrîi :
—Am făcut rău că nu i—am venit de hac cînd a fost pe la mine. Acum nu—mi mai lua locul pe scaunul
ce mi se cuvine !
Maimuţa încheie astfel:
12 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

—Dacă n—aveţi nimic împotrivă, scumpii mei soli ai noroadelor dobitoceşti, să pornim cu mare alai
spre peştera unde se află tronul împărătesc şi să înscăunăm pe Măria—Sa, aici de faţă, cumătră vulpe !
Cine este împotrivă, să ridice laba !
Nimeni însă nu îndrăzni să ridice laba în semn de „nu".
Numai un pui de iepure, căruia vulpea îi mâncase părinţii, ridică lăbuţa să zică „eu", dar lăbuţa nu i—o
văzu nimeni, că iepuraşul era tare mic şi se pierdea în iarbă.
—Fiindcă toată lumea e de aceeaşi părere, să intrăm în peştera împărătească !
În frunte cu vulpea, cu maimuţa, cu elefantul, cu tigrul şi cu vulturul, tot norodul pădurii pomi spre locul
unde se aşeza cununa regească pe fruntea celui ales. Călcau apăsat toate lighioanele, că doar nu se face
în fiecare zi asemenea alegere împărătească !
Vulpea nu mai putea de nerăbdare să se vadă pe scaunul domniei. Păşea ţanţoşă, s—apropia de fundul
peşterii unde era tronul. Cînd s—ajungă acolo, ce—i văzură ochii ?
Pe tron şedea cocoţată o găină moţată, cu schiptrul domniei între ghearele piciorului drept. Era mîndră
nevoie mare şi se uita la toate acele dobitoceşti noroade ca la nişte supuşi plecaţi.
—Ce înseamnă asta ? strigă vulpea, fulgerînd cu privirea pe marea ei logofeteasa. Ce caută dumneaei în
locul meu ?
—Ce să—ţi fac, cumătră ? îi răspunse maimuţa, cu ochii în pămînt, cu prefăcută supărare. Ce să—ţi fac,
Măria—Ta, dacă ţi—a luat—o găina înainte ? !
Un uriaş hohot de rîs întâmpină aceste cuvinte.
Codrul tot se zguduia de—atîta haz, de la hohotul de trîmbiţă al elefantului, pînă la rîsul mărunt al
iepuraşului din iarbă. Rîdea, în vesele grohăituri, mistreţul, ursul mormăia rîzînd, pitpalacul se tăvălea de
rîs, pînă şi înţeleptul şarpe nu mai putea de—atîta haz. Rîdeau toţi, fiindcă ştiau toţi că toată acea
sărbătoare a încoronării fusese ticluită de maimuţă, cu înţelegerea tuturor, ca să—şi bată joc de vulpe şi
să—i pedepsească viclenia, linguşelile mincinoase, rîvna de a ajunge cît mai sus, prin laude şi
prefăcătorii.
Ce bătaie de joc mai mare decît' să pui pe scaunul regesc o biată găină ? Vulpea, spaima găinilor,
învinsă de o găină !
—Ha ! Ha ! Ha !
—He ! He ! He ! răsuna pădurea.
Fiarele jucau de—atîta rîs, făceau horă, se dădeau peste cap într—un chiot de veselie, cum nu mai
apucase bătrînul codru de cînd era el codru pe lume.
De ruşine, vulpea se strecură la picioarele tronului, se vîrî într—un loc cit mai ascuns : se temea acum
să nu păţească şi altceva, nu numai ruşinea ce—o păţise cu găina—împărat.
Deodată, o mare linişte se făcu... Fiarele încremeniră.
În peştera unde erau adunate, intrase cel pe care îl credeau pe moarte, intrase Leul. Gălăgia făcută la
închipuita înscăunare a vulpii ajunsese pînă în culcuşul lui.
Bolnav, gîrbovit, regele pădurii îşi luase cîrja să vadă ce însemna acea hărmălaie ciudată. Cu coroana
pe cap, peste tichia de lînă, legat la fălci, cu schiptrul în laba dreaptă şi cu cîrja la subţioara stingă,
Măria—Sa intră acum în mijlocul supuşilor. La vederea stăpînitorului n—a mai suflat o lighioană.
Toate se plecară adînc, aşteptînd mustrările celui prea devreme uitat.
—Să vă fie ruşine ! strigă Leul, cu puterile ce—i mai rămăseseră în trupul rebegit. Eu trag să mor şi voi
vă faceţi de cap ?
—Iartă—ne, Măria—Ta ! răspunse marea logofeteasa, dumneaei, maimuţa. Dar am vrut să pedepsim pe
cumătra vulpe, care s—a dus la elefant, la tigru, la urs, la şarpe, la păun, la cerb — unde nu s—a dus ?
să—i facă domni în locul Strălucirii—Tale. Ba, încă, vrea să se aleagă ea însăşi împărat, neruşinata ! Ca
s—o punem la locul ei, ne—am învoit noi, toate vieţuitoarele codrului, s—o urcăm pe scaunul
Măriei—Tale, în bătaie de joc !
—Aşa o fi, răspunse Leul, dar cum aţi îndrăznit să puneţi pe tronul împărătesc pe moţată asta ? zise el
arătînd găina, care, de frică, se apucase să ouă.
—Ce poate fi mai mare înjosire pentru vulpe dccît să—i ia locul o biată găină ? răspunse maimuţa,
clipind, şiret, din ochi.
—Ai dreptate, mare logofeteasa ! răspunse împăratul, îmblînzit, vrăjit încă o dată de isteţimea întîiului
Măriei—Sale sfetnic. Ai dreptate, dar nu mai avem vreme de glumit ! Ia mai leagă—mi fălcile cu
13 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

basmaua. Scarpină—mă niţel în cap şi hai să vedem ce faceţi după moartea Domniei—Mele, că mult nu
mai am.
—Ascultăm, Măria—Ta! răspunseră toate jivinele.
Leul trase o labă găinii, care o zbughi de pe tron cu ou cu tot, jumătate ouat, jumătate neouat. Apoi
plecă spre iatac, să—l mai doftoricească o dată cumătră maimuţă.
Îl doftorici ea cumătră maimuţă, cît îl doftorici, îl mai linguşi o dată, spunîndu—i că va trăi şi va
stăpîni codrul încă o mie de ani, dar bătrîneţea şi boala nu vor să ştie de minciunile linguşitorilor.
Simţindu—şi ceasul morţii, Leul chemă la el toate lighioanele codrului, să se sfătuiască împreună cui
să—i lase împărăţia după ce va închide ochii.
Printre jivinele sălbatice, în fruntea lor, la dreapta Leului, şedea un oaspe necunoscut, venit de printre
oameni, cîinele.
—Bine—aţi venit, dragii mei supuşi ! vorbi Măria—Sa, Leul. Bine—aţi venit şi vă las sănătoşi, că
mi—am împlinit veleatul. V—am chemat să vedem cine—ar putea veni în locul meu pe scaunul regesc.
Zic aşa — să vorbească dumnealui, cîinele. Dumnealui cunoaşte şi graiul nostru, al dobitoacelor, că pe
vremuri a trăit printre noi sub chip de lup şi a plecat din mijlocul nostru, împrietenindu—se cu omul.
Dumnealui e mai învăţat ca noi, că ştie ce se petrece şi dincolo de întunecimea codrului.
Poftim de glăsuiește, preacinstite oaspe !
Cîinele aşteptă să se facă linişte. Apoi vorbi :
—Fraţilor ! Precum v—a spus Măria—Sa, Leul, am trăit şi eu, adică strămoşii mei, printre domniile
voastre. Părăsind codrul, m—am dus in fruntea celor mai luminaţi, m—au primit cu bine, iar acum am
venit la vînătoare cu stăpînul şi tovarăşul meu, omul. Omul şi cîinele sînt cei mai vechi prieteni. Ne—am
rătăcit pe—aici şi—am nimerit la sfatul domniilor voastre. Am picat la vreme ! Vreţi să v—alegeţi un
nou împărat ! Măria—Sa, Leul — fie—i zilele lungi şi senine — ar vrea să se mai odihnească. Slavă Lui!
Să—i găsim urmaş. Socotesc însă că nici unul dintre cei aici de faţă nu e vrednic să ia locul
Măriei—Sale. Adevăratul împărat al pămîntului — socotesc cu mintea mea slabă, dar încercată — este
omul. Trebuie să vă supuneţi lui. Şi iată pentru ce : Omul e viteaz, voinic ca ursul, blînd ca turtureaua,
înţelept ca şarpele, harnic ca albina, frumos şi sprinten ca o căprioară, isteţ ca vieţuitoarele codrului cele
mai isteţe. Nu—l cunoaşteţi, dar cînd îl veţi cunoaşte, veţi afla că are toate darurile voastre şi ştie să vă
preţuiască darurile şi să scoată din ele toate foloasele cuvenite binelui obştesc.
—Aşa e ! Aşa e ! sări, cea clintii, vulpea, care voia să se ia bine cu noua stăpînire. Eu, precum ştiţi, plec
cîteodată din pădure şi dau raită pe la marginea satelor, să caut de—ale gurii. Eu şi cu fratele meu, lupul,
care e rubedenie cu dumnealui, cîinele. Dar, uite, oricît sînt eu de vicleană, oricît e dumnealui lupul de
şiret, omul e mai isteţ decît noi, că ne—a întins capcane, să cădem în ele, a pus dulăi să apere oaia şi
orătania, trage—n noi cu săgeţi şi cu praştie ! Cu mîna pe inimă şi cu dreptatea—n cuget, vă mărturisesc
că omul e mai deştept decît mine şi decît lupul, ceea ce înseamnă că e mai deştept şi decît dumneavoastră
toţi. De aceea, eu zic : să nu mai stăm de vorbă şi să—l punem în locul Măriei—Sale, Leul.
—Te cam grăbeşti, cumătră ! mormăi de colo ursul. După ruşinea ce—o păţişi, cînd ai încercat să ne fii
împărăteasă, credeam c—ai să te ascunzi în gaură de şarpe. Acuma văd că dai din coadă iar ! N—am mai
pomenit aşa neobrăzare ! Ai venit la noi, la fiecare, să ne faci împăraţi şi—acuma o întorci, doar te vei
chivernisi ! Ascultă, cumătră ! Să nu—ţi închipui că dacă te iei bine cu omul, o să te faci mare
logofeteasa. Şterge—te pe bot, că strugurii tot acri au rămas !
Aşa îi vorbi bătrînul urs sfătos, iar vulpea n—a mai găsit răspuns. S—a tras binişor
de—a—ndaratelea, în colţul cel mai depărtat al peşterii împărăteşti şi a tăcut chitic, hotărînd să iasă la
lumină mai tîrziu, cînd i—o veni la îndemînă.
În vremea aceasta, sfatul obştesc se desfăşura din plin.
—Eu nu umblu să ajung mare logofeteasa ! zise cîrtiţa. Mă mulţumesc cu gaura în care trăiesc, cu
odăiţele pe care le sap sub pămînt, să—mi fac culcuş. Dar socotesc că omul e mai meşter decît mine ; el
face case şi drumuri atît pe pămînt, cît şi sub pămînt, înfruntă pînă şi muntele, tăindu—şi cale prin piatră,
atunci cînd piatra i se împotriveşte ! Să ne supunem omului, aşa vă sfătuiesc eu, o biată vieţuitoare—n
întuneric.
Şi, făcînd o adîncă plecăciune, cârtiţa se pierdu printre cele mai umile sălbăticiuni.
—Omul aruncă poduri peste gîrle, întoarce apele şi le mută albia cînd are nevoie ! rosti castorul care,
precum se știe, se pricepe să facă punţi peste pîraie, să—şi treacă puii dincolo.
14 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Multe glasuri se ridicară spre lauda omului. Unele fiare auziseră numai de isprăvile lui, altele, mai
îndrăzneţe, care trecuseră hotarele pădurii întunecate, îl văzuseră arînd cu boi pe ogoare, îl văzuseră pe
drumuri, călare, pescuind pe întinderi de ape şi—l preamăreau. Îl văzuseră la treabă pretutindeni,
neobosit, în lumina soarelui, în licărirea stelelor, în adîncimi de prăpăstii, în măruntaiele pămîntului şi pe
culmile împădurite.
După ce ascultară toate acele laude, unele jivine, care se simţeau mîndre de podoabele lor şi, auzind
cîte—n lună și—n soare despre acea minunată făptură necunoscută lor, erau roase de pizmă. Începură să
se fălească fiecare :
—Toate bune, zise cerbul, dar coarne ca ale mele are omul sau nu are ?
—N—are ! răspunse cîinele.
—Asta voiam să ştiu ! zise cerbul, trecînd falnic, legănîndu—şi capul ca să se vadă mai bine frumuseţea
de ramuri de piatră ce le purta pe frunte.
—Nici gheare ca ale mele n—are ! strigă lupul, rânjind, ca să—şi arate mai bine dinţii.
—Nici moţ ca al meu nu cred să aibă ! se răsfaţă, de pe o cracă, pupăza.
—Nici blană ca a mea n—are dumnealui, se piţigăi jderul.
—Nici plisc cum am eu n—are ! croncăni corbul.
—Nici ochi ca ai mei, care văd şi noaptea, n—are ! se lăudă bufniţa.
—Nici picioare ca ale mele n—are, să fugă mîncînd pămîntul ! se mîndri iepurele.
Măgarul răgi o dată, să—l audă toţi, îşi ciuli urechile şi începu să se clatine :
—Are el urechi ca ale mele ? Ştie el să fie încăpăţînat ca mine ?
—Are ac să—mpungă cum împung eu ? bîzîi viespea.
—Cînd i—oi arăta eu colţii, să vedem ce poate să mai facă ! grohăi mistreţul.
Fiecare dobitoc prindea curaj şi începea să se laude singur, ca să nu rămîie mai prejos de celelalte.
—Are omul coadă ca a mea ? întrebă, îngîmfat, păunul, răsfirîndu—şi uriaşele pene cu o sută de ochi
albaştri—argintii—verzui. Dacă n—are aşa ceva, nu e mare lucru de capul omului !
Ursul, care este berc de felul lui, se simţi jignit de această semeţie a păunului şi—i răspunse :
—Nici eu n—am coadă, păunule dumneata, dar aceasta nu înseamnă că nu e nimic de capul meu !
Păunul îşi închise penele şi se dădu la o parte, cu creasta pleoştită. Ariciul, care tocmai voia să ia
cuvîntul şi să întrebe dacă omul are ţepi ca ai lui, se răzgîndi şi se făcu cocoloş, mai ales cînd văzu cum
înaintează bătrîn u l elefant să spună şi el ceva. Sub paşii greoi ai staroslelui, toată peştera duduia şi nici
o jivină nu mai îndrăzni să sufle.
—Fraţilor — vorbi elefantul — isprăviţi cu înfumurările astea prosteşti ! Dacă e vorba să ne lăudăm, ar
trebui să mă laud eu cel dinţii. Ia uitaţi—vă cît sînt de mare și ce piele groasă am ! N—o pot străbate nici
colţii mistreţului, nici ghearele tigrului ; îi strivesc cu laba de nu se mai văd ! Dinţii mei sînt mai cumpliţi
decît ai lupului și ai mistreţului, urechile mele sînt mai mari decît ale măgarului. Să ne cunoaştem fiecare
lungul nasului !
Eu mi—l cunosc pe—al meu şi, totuşi, sînt mai smerit ca voi.
N—o fi avînd el, omul, ceea ce avem fiecare din noi, dar are ceea ce n—avem noi cu toţii la un loc :
mintea.
Cu mintea lui ageră, el poate să—şi facă săgeţi mai strașnice decît acul viespii, aripi mai repezi decît
ale şoimului, hlamidă regească mai strălucitoare decît a Leului. El poate să înalţe cîntec mai fermecat
decît al privighetorii, să—şi facă topor mai puternic decît ciocănitul gheonoaei.
Omul n—are nevoie de ochii bufniţei ca să vadă—n noapte ; el aprinde lumini şi luminează
întunericul... Ca să treceţi de la un capăt la altul al pădurii, voi vă strecuraţi printre copaci. Eu dărîm
copacul care—mi stă în drum, dar omul desfundă păduri întregi, aruncă păduri pe dealuri sterpe. El
scoate apă din pămîntul uscat şi taie mările cu luntre si corăbii. A învins focul, l—a domesticit, îl face
unealtă, putere, căldură şi trăsnet. Apa, flacăra, piatra, lemnul, pămîntul — toate sînt în mîna lui. Cum
am putea să ne măsurăm cu el, noi, nişte biete dihănii fără minte ! Eu sînt mai bătrîn decît voi toţi, am
auzit multe despre om şi m—am minunat. De aceea vă spun : plecaţi—vă de bună voie lui, împăratului
tuturora !
N—apucase bine să sfîrşească de vorbit starostele elefanţilor, că s—auzi in apropiere puternic glas de
corn. Şi toate sălbăticiunile codrului ciuliră urechile şi se uitară să adulmece dincotro venea acel zvon.
Şi iată că la intrarea peşterii se ivi o făptură măreaţă : omul. Era înalt, drept, cu fruntea sus. Şi toate
15 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

fiarele strigară într—un glas, cu ochii ţintă la cel care sosise :


—Omul ! Omul ! Omul !
Păsările îşi desfăcură aripile şi le bătură fîlfîitor, în semn de bun sosit. Era pe sus un mare freamăt, un
alai de bucurie, de supunere şi de încredere. Vieţuitoarele cu patru labe se ridicară în două picioare, ca să
semene, măcar aşa, cu omul. Parcă voiau să se apropie, prin înălţarea lor, de acea minunată arătare
care—i privea prin deschizătura luminoasă a peşterii, cu ochii mari, plini de vrajă, de fulgere şi de
bunătate.
Şi, din acea zi, codrul întunecat intră şi el în stăpînirea omului — stăpînul pămîntului, al apelor şi al
văzduhului.
16 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

FĂT—FRUMOS DIN LACRIMI

A fost odată, ca niciodată, că de n—ar fi nu s—ar povesti ; a fost pe vremea cînd se potcovea puricele
cu nouăzeci şi nouă de ocale de fier, se înălţa pînă—n slava cerului, i se părea uşor şi tot mai cerea
potcoave ; pe vremea cînd făcea plopul pere şi răchita micşunele ; cînd oile aveau colţi şi se hrăneau
numai cu came de lup ; cînd iepurii se tolăneau pe iarbă şi trăgeau din ciubuc, lenevindu—se ziulica
toată şi punînd ursul să alerge şi să—i desfete cu zburdălniciile lui; cînd miţele cîntau din cobză, iar
șoarecii le ţineau isonul din cimpoi ; cînd vulpea nu ştia unde să se mai ascundă de frica puilor de găină...
A fost odată un împărat puternic, a cărui mare grijă și supărare era că n—are cui lăsa tronul ţării.
De trei ori fusese însurat acel împărat numit Murgilă ; se despărţise de cele două soţii dintîi fiindcă
nu—i dăduseră moştenitori, iar acum se gîndea s—o izgonească şi pe—a treia, tot din aceeaşi pricină.
Tare se mai căina tînăra şi frumoasa împărăteasă la gîndul că va fi alungată și nu ştia ce rugăciuni să mai
înveţe, ce leacuri băbeşti să mai ia şi în ce ape neîncepute să se mai scalde, ea să vie pruncul dorit de
toată ţara !
Într—o seară de primăvară pică la curtea craiului Murgiră un oaspe împărătesc, venit din meleagurile
Soarelui—Răsare. Era un flăcău frumos, cu părul negru si cu ochii ca vioreaua. Fusese trimis în lumea
mare de către tatăl său, Zorilă—Vodă, să cerceteze ţări şi oameni, să afle învăţături, pregătindu—se
astfel pentru domnia viitoare.
Acel vlăstar împărătesc nu prea şedea la curtea lui Murgilă, măcar că era primit cu voie bună şi ospătat
cum se cuvine oaspeţilor împărăteşti. Îi plăcea mai mult să umble prin sate şi tîrguri şi cetăţi, să afle
bucuriile şi păsurile norodului. Şi află feciorul craiului din Soare—Răsare că păsurile celor mulţi erau
mai multe şi mai mari decît bucuriile lor... Necazurile îi copleşeau, dările şi muncile erau grele, vatra lor
era pustie şi toată truda o cheltuiau ca să fie îndestulaţi bogaţii din cetatea de scaun, în frunte cu
Murgilă—împărat.
Voievodul din ţara Soarelui—Răsare se întoarse mîhnit la curtea gazdelor şi povesti împărătesei cîte
văzuse pc tărîmurile lor, cît amar duceau oamenii şi cile lacrimi amare vărsau de dimineaţă pînă seara,
din pricina împilării celor mari.
—Măria—Ta — o rugă el pe împărăteasă — spune împăratului toate acestea... înduplecă—l să scoată
lumea din robie, să dăruiască supuşilor o viaţă mai omenească, să nu mai curgă lacrimile durerilor, ci
lacrimi de bucurie... Şi atunci Măria—Ta vei avea un prunc voinic şi ager, care va fi mîngîierea părinţilor
şi dragostea norodului...
Împărăteasa, bună la suflet, îi ascultă sfatul... Şi nu trecură nouă luni de la plecarea oaspetelui din ţara
Soarelui—Răsare, că tînăra soţie a lui Murgilă—Vodă născu un fecior rumen şi sănătos, căruia îi puseră
numele Făt—Frumos din Lacrimi, fiindcă venise pe lume din lacrimile de bucurie ale norodului.
***
La miezul nopţii, după datini străbune, trebuiau să se ivească la leagănul copilului trei ursitoare, să—i
dezlege tain e l e viitorului.
De grijă şi teamă, inima părinţilor se făcuse cît puricele.
—Ce ursită—i aşteaptă pe odorul nostru ? Ce—i vor prez ic e z î n e l e ursitoare ?
Împăratul şi împărăteasa aşteptau cu nerăbdare, într—o î n c ă p ere vecină cu odaia unde era leagănul
pruncului. Se uitau printr—o fereastră tainică, ţinîndu—se de mînă. Şi fiecare simţea că mîna celuilalt e
mai rece decît a lui.
Cînd vechiul ornic din turn bătu de douăsprezece ori, ursitoarele se iviră la căpătîiul copilului.
Cea dinţii avea părul negru şi lung, revărsat pe umeri ; o cunună de luceferi îi încingea fruntea şi—n
mînă ţinea o nuieluşă ele argint, în vîrful căreia scapără o stea. O ploaie de scântei, sute şi mii de steluţe
rîureau necontenit d i n acel luceafăr şi se topeau ca o părere... Pe urmă, veneau altele şi altele, albe, roşii,
viorii, o ploaie necontenită, o risipă de comori zburătoare şi strălucitoare...
Apropiind vîrful nuieluşei de fruntea micuţului, întîia ursitoare vorbi aşa :
—Să fii frumos şi dornic ca lumina soarelui, înţelept ca împăratul Solomon şi voinic ca Heraclie cel din
vechime !
Din umbra lor, auzind acestea, împăratul şi împărăteasa îşi simţiră inima crescînd de bucurie,
umflîndu—se parcă să le spargă pieptul.
Iată ivindu—se şi a doua ursitoare, cu rochie azurie, cu păr de aur, despletit şi revărsat pe umeri, cu o
17 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

coroniţă de mărgăritare albe—n jurul capului şi—n mînă cu o nuieluşă de aur în vîrful căreia strălucea şi
răspîndea mirodenii de paradis un crin învoit de aur.
Toată casa se umplu de adierile îmbălsămate ale florii legănate de obrazul lui Făt—Frumos !
—Tot ce vei dori să se—împlinească ! ursi zîna—Crinului de aur.
Atît vorbi şi se topi şi ea în umbrele nopţii, străvezie şi uşoară aşa precum venise...
Mult se bucurară împăratul şi tînăra mamă, dar inima li se strînse iar, la gîndul celei de—a treia
ursitoare. Ştia toată lumea că această zînă era cea mai puţin milostivă. Urarea ei era mai mult blestem,
care nimicea bunele preziceri ale celorlalte două, le răpea din darurile îmbelşugate.
Într—adevăr, un vînt îngheţat luă locul miresmelor de crin, o umbră deasă şi grea căzu acolo unde
adineauri mii de steluţe scăpăraseră din nuieluşa de argint.
A treia ursitoare avea părul cărunt şi faţa posomorită. Un lung veşmînt cenuşiu o—nfăşura, iar pe
umărul ei drept sadea nemişcată o bufniţă cu ochii galbeni, pasărea înţelepciunii.
Cu braţele încrucişate pe piept, vorbi cea de—a treia zînă.
Auzindu—i prorocirea, împărăteasa îşi pierdu cumpătul și căzu în braţele împăratului, care era gata şi
el să se prăbuşească.
—Dar să nu fii mulţumit niciodată !
Atît a spus a treia ursitoare şi s—a topit în faptul zorilor ca un nor cenuşiu.
A doua zi, Murgilă—Vodă adună soborul învăţaţilor, al vracilor, al dezlegătorilor de vise, al cititorilor
în stele şi le povesti, sfătuindu—se cu ei cum să înconjoare porunca ursitoarei, cum să—l înveţe dascălii
pe Făt—Frumos a—şi stăpîni nemulţumirea şt a se arăta împăcat cu soarta lui, să se bucure din plin de
darurile celorlalte două. Fiecare dintre cei poftiţi la sobor îşi spunea părerea, care de care mai întristat,
mai fără de nădejde.
Cel mai vîrstnic dintre învăţaţi îi ascultă ce—i ocultă, apoi grăi aşa :
—Măria—Ta şi dumneavoastră, înţelepţi ai împărăţiei ! Socotesc, cu mintea mea bătrână, că nu trebuie
să înţelegem ca un blestem şi ca o prigoană cuvintele ursitoarei cu bufniţa pe umăr. Să ne aducem aminte
că—n depărtate vremuri această pasăre era semnul înţelepciunii. Înţelepte cuvinte a spus cea de—a treia
Zînă—proroacă !... Să nu fii mulţumit niciodată !... Într—adevăr, a fi veşnic mulţumit înseamnă a si a pe
loc. Dacă omul ar fi fost mulţumit de la început cu soarta lui, am fi rămas în vecii vecilor în peşterile
răstrămoşilor noştri... Nemulţumirea i—a mînat omului paşii înainte, l—a făcut să cerceteze tainele
pămîntului, ale apelor şi ale stelelor. Această nemulţumire a aruncat poduri pe gîrle şi corăbii pe
pustietatea mărilor. Dac—ar fi fost mulţumit în întunericul peşterilor, n—ar fi propăşit niciodată !
Cînd i—a prezis, cînd i—a poruncit lui Făt—Frumos să nu fie mulţumit niciodată, a ştiut ursitoarea ce
hotărăşte ! La ce i—ar folosi flăcăului frumuseţea, puterea, bunătatea, isteţimea, dacă ar sta liniştit,
împăcat cu sine însuşi şi cu toate cele din jurul său şi n—ar mai face un pas spre mai bine ?
Aşadar, Măria—Ta şi dragii mei ucenici, în loc să fim mîhniţi că moştenitorul ţării noastre va fi veşnic
nemulţumit, să ne bucurăm, dimpotrivă ! El va iscodi mereu ceva nou, îşi va pune mintea şi trupul în
slujba celor mai înalte născociri şi isprăvi, spre binele lui şi al tuturora...
Vai de omul pe care nu—l însufleţeşte nici o rîvnă ! Vai de omul menit să stea de—a pururi cu braţele
încrucişate, în semnul împăcării cu sine însuşi !
Cuvintele bătrînului turnară alinare şi balsam, nădejde şi încredere în toate inimile...
***
Copilul creştea într—o lună cît alţii într—un an, iar cînd împlini cincisprezece ani era voinic cit zece
voinici şi înţelept ca un moşneag.
Încă de mie ii plăcea să se lupte cu piedicile şi greutăţile Ce i se iveau în cale, şi nu se lăsa pină ce nu
le biruia. Nu iubea întunericul, fugea de oamenii posomoriţi. Se ducea numai acolo unde vedea tinereţe,
voie bună, dragoste de viaţă. Dobora cu arcul şi săgeata uliul hrăpăreţ
și vulpea vicleană. Vîna mistreţul şi lupul răufăcător. Mîinile lui erau atît de voinice, incit puteau îndoi
drugul de fier, iar potcoava o îndrepta cît ai clipi din ochi. Întîi o potcoavă mică, de mînz, pe urmă altele,
tot mai mari și mai groase, făcute din aur, din argint sau din oţel, p o t c o ave ale armăsarilor din herghelia
domnească. Le apuca de cele două capete, le întindea ori le rupea în două, de se minunau grăjdarii şi
fierarii împărăţiei de—aşa mare virtute.
Sfărîma cu pumnul pietricica, pe urmă bolovanul, pe u r mă lespedea, pe urmă stînca.
Taică—său, împăiatul, se uita cu bucurie la băiat, văzîndu—l cum creştea în putere zi de zi. Cînd îl
18 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

vedea sfărîmînd bolovanii, îi spunea glumind :


—Lasă, flăcăul tatei, nu—ţi mai tot strica palmele, că doar n—ai să te înfrunţi cu Sfarmă—Piatră !
—Nu se ştie ! răspundea băiatul şi se repezea la o stîncă, o scotea din ţîţîni şi—o azvîrlea cît colo, de
credeai că—i o bucată de lut sau un şomoiog de paie.
Făt—Frumos nu se mulţumea numai să biruie piatra : el smulgea nuiele şi tufe din pămînt, iar mai
tîrziu copăcei și copaci, mesteceni tineri sau plopi înalţi, pîn—a ajuns să răsucească în braţe stejarii cei
mai groşi şi să—i doboare, smulgîndu—i cu rădăcini cu tot şi întorcând spre cer rădăcinile pline de
pămînt şi de gîngănii.
—Astîmpără—te, flăcăul tatei ! îi spunea împăratul, ştergîndu—şi lacrimile de bucurie. Astîmpără—te,
că doar n—ai să te întreci cu Strîmbă—Lemne !
—S—ar putea şi una ca asta ! răspundea Făt—Frumos.
În cetatea împărătească veneau, ca să—i desfete pe cei de la curte, tot felul de vraci, măscărici,
luptători, răsucitori de paloşe, ghicitori în stele. De fiecare dată cînd soseau aceştia, norodul se aduna pe
uliţi.
Făt—Frumos se amesteca şi el printre dînşii şi le fura meşteşugurile, întrocîndu—i în pozne şi isprăvi.
De la călăreţii rătăcitori, care se dădeau peste cap pe caii lor mici şi iuţi, învăţase să călărească, de—i
întrecea cu mult pe cei mai îndemânatici.
Pehlivanii, adică luptătorii de bîlci, erau nişte oameni voinici, cu capul ras, dezbrăcaţi pîn—la mijloc
şi unşi cu untdelemn pe trupul gol, ca să lunece din manile vrăjmaşului. Se luau la trîntă între ci care pe
care. Se apucau de mijloc sau de picioare, îl ridica unul pe celălalt în văzduh, după cum le venea rîndul,
apoi îl trîntea cu umerii de pămînt. Biruitorul punea genunchiul pe pieptul celui învins, care striga :
—M—ai răpus, leule !
De la aceştia învăţă Făt—Frumos cum să se lupte numai cu braţele, fără paloş, fără vărsare de sînge. în
scurtă vreme îi întrecu pe toţi, fiind mai sprinten la trup şi mai ager la minte decît ei.
Mai treceau pe la curtea împărătească şi săbierii, cei ce luptau cu sabia. Ei învăţară pe flăcău cum să
mînuiască paloşul, cum să—l răsucească în jurul capului, cum să se ferească de loviturile celuilalt, cum
să zboare oţelul din mîna potrivnicului, printr—o repezeală îndemânatică, şi cum să—l vatăme pe acesta
de la o zgîrietură mică pînă la tăierea capului.
Toate făpturile omeneşti îl îndrăgeau, toate dobitoacele pămîntului, ale apelor şi ale văzduhului i se
închinau lui Făt—Frumos din Lacrimi şi era destul să dorească ceva, ca de îndată să i se împlinească
dorinţa.
Și tot nu era pe deplin fericit flăcăul ! Într—o zi, cînd auzi de la un călător, venit din depărtate
meleaguri, despre Cosînzeana cu floarea care—i cîntă în cosiţă, simţi că îl cuprinde un dor nespus de
acea domniţă de departe...
Și de atunci nu—şi mai găsea liniştea.
—Taică, vreau să—mi iau mireasă pe Ileana Cosînzeana!
—Fătul meu, ţara ei e departe tare. Multe primejdii ai de înfrînt... Şi apoi, sînt sute şi sute de viteji care o
cer de mireasă pe Cosînzeana. De unde ştii că te va alege tocmai pe tine ?
— Ai să vezi, taică... Pe mine o să mă aleagă şi nu pe altul...
—Nu, fătul meu, nu, lumina ochilor mei... Stai aici şi o să—ți găsim altă mireasă vrednică de tine...
—Eu numai pe Ileana o vreau...
Văzînd împăratul că n—are încotro, se prefăcu că—l lasă în pace să—şi caute norocul singur.
Dar î şi puse—n minte să—i ridice tot felul de piedici în cale, doar—doar i—o hotărî să—şi mute
gîndul.
—Bine, fătul meu ! Hai să—ţi alegem un cal tînăr, voinic şi isteţ , vrednic de tine.
Se duseră la herghelia împărătească, unde tot felul de tineri armăsari, albi şi negri şi roibi pufăiau,
nechezau şi băteau din copitele de argint, nerăbdători să plece—n lumea largă, purtînd pe şaua lor
bogată pe Făt—Frumos cel darnic ca lumina soarelui.
Flăcăul nu ştia pe care mînz să—şi arunce ochii, aşa erau de mîndri toţi, cu coama lor şi cu coada lor
de mătase, cu penele învoalte ce le înfloreau fruntea.
Tot umblînd aşa, printre mînji, cai şi armăsari tineri, auzi un glas :
—Ia—mă pe mine !
Se uită de unde venea glasul acela şi văzu o mîrţoagă bătrînă prăbuşită la pămînt, cu coastele ieşite şi
19 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

cu pielea jupuită.
Flăcăul se uită cu milă la acea mîrţoagă şi trecu mai departe. Tot ocolind grajdul de colo pînă colo,
pipăind cînd un armăsar, cînd altul, mîngîindu—le coama, căutîndu—i ia dinţi, lovindu—i cu biciuşca
peste picioare, ajunse iar la calul prăvălit şi iar îl auzi vorbind :
—Ia—mă pe mine !
—Ce să fac cu tine ?
—Ai să vezi ! Spune grăjdărilor să aducă un făraș cu ovăz şi un făraş cu jăratic... Care cal o mînca ovăz
nu e vrednic de tine ! Numai cel ce va mînca jăratic, numai acela te va însoţi cu spor în drumurile tale !
Urmîndu—i sfatul, Făt—Frumos porunci grăjdarilor s—aducă făraşele... Caii toţi mîncară ovăz,
ocolind jăraticul ; şi numai mîrţoagă dădu la o parte, cu botul, nevrednicele grăunţe, ospătîndu—se cu
jăratic.
Şi cu cît mînca foc, cu atît se întrema, se ridica în picioare, necheza, tropăia din copite şi pufăia pe nas
aburi caizi şi luminoşi ca flacăra. Pasămite, acel cal bătrîn nu era decît Viforel, armăsarul împăraţilor, cel
care aştepta să vie voinicul voinicilor să—l încalece. Şi iată că voinicul voinicilor sosise !
L—au spălat şi l—au ţesălat pe Viforel, i—au dat să măn î n c e movile de foc şi să bea plosci şi buţi cu
vin vechi de șapte ani.
C î nd a fost vorba să se caute suliţă, scut, platoşă, paloş, are și tolbă de săgeţi pentru Făt—Frumos,
Viforel işi sfătui stăpînul să nu ia ce i—or da, ci să ceară armele vechi ale strămoșilor, care zăceau în
pod, nefolosite. Erau prea grele pentru umerii plăpînzi ai urmaşilor.
— N u căuta că sînt prăfuite şi ruginite ! Fereşte—te de v e ș m i nt e bogate, de sabia nouă şi uşoară,
încrustată cu pietre scumpe ! Fereşte—te de strălucirile mincinoase şi cau t ă ț i vechi şi încercaţi prieteni,
cum e paloşul acesta greu, suliţa aceasta lungă, platoşa pe care n—o poate străbate n i c i săgeata, nici
paloşul duşmanului...
Argaţii domneşti se duseră în pod să caute uneltele de luptă cerute de Făt—Frumos.
Le ridicară, le frecară şi le făcură lucitoare ca răsăritul soarelui de vară, ca pietrele din fundul pîraielor
limpezi.
Scrişni împăratul, dar n—avu încotro, că flăcăul era dîrz; nimeni şi nimic nu—l putea împiedica să
plece să—şi vadă visul cu ochii.
În seara celei dintîi zile, cal şi călăreţ ajunseră la un pod de aramă păzit de un balaur năprasnic, care
mugea.
—Pe aici e drumul spre ţara Cosînzenei ? întrebă Făt—Frumos.
— Pe aici, răspunse balaurul, dar pe podul meu nu se
—Dar pe unde vrei să trec, prin văzduh ?
—Prin văzduh, dacă vrei, ori prin apă ! Dar pe podul meu, nu!
—Prin văzduh nu pot, răspunse Făt—Frumos, că n—au crescut încă aripi roibului meu, iar prin apă nu
vreau să trec. că nu sînt şoarece !... Dă—te la o parte, ori de nu, îmi încerc paloşul pe spinarea ta !...
—Să te văd ! răspunse balaurul.
Făt—Frumos se dete jos de pe cal şi—ncepu să ciopârţească dihania.
Balaurul lătra, scuipa ca pisicile, împroşcîndu—l pe voinic cu bale înveninate, cu păcură aprinsă şi cu
fum de pucioasă. încerca să—l muşte, ori să—i rupă carnea de pe el cu ghearele, dar Făt—Frumos ferea
în lături şi mi—l plesnea cu tăişul paloşului de—i sărea dihaniei cînd un ochi, cînd un dinte. Pînă cînd
balaurul îl lăsă să treacă. Mare fu uimirea şi bucuria lui Făt—Frumos cînd găsi de partea cealaltă a
podului pe însuşi tatăl său, împăratul ! Se prefăcuse în balaur, îi încercase tăria, să—l împiedice, cu orice
chip, să ajungă în ţara Cosînzenei şi să—şi ia mireasă. Un ochi îi plîngea de necaz că a fost învins şi un
alt ochi îi rîdea de bucurie că are fecior atît de voinic.
—Să trăieşti, fătul meu !... Acum văd şi eu că eşti viteaz şi vrednic să faci ce te taie capul !... Du—te
sănătos ! Am vrut să te pun la încercare, să—ţi văd puterea şi îndrăzneala. Ai biruit balaurul ! Să—mi
trăieşti !
Făt—Frumos văzu cu durere pe faţa părintelui urmele rănilor ce i le făcuse, iar pe hainele împărăteşti
picături de sînge.
—Vai, tată ! Cum te—am sîngerat ! Iartă—mă !
—Nu—i nimica, fătul meu, mai bine să mai scriu eu cîteva zgârieturi la vechile mele răni, decît să fi păţit
tu ceva, în cea dintîi luptă cu o dihanie ! De n—aş fi făcut aşa, unde mi—ar fi fost dragostea părintească?
20 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Făt—Frumos îi sărută mîna şi se despărţiră.


A doua zi, pe—nserate, ajunse la un pod de argint, păzit de un balaur cu trei capete, mai năprasnic
decît cel dintîi.
—Pe podul meu nu se trece ! strigă lighioana. Treci ori prin apă, ori prin văzduh.
Făt—Frumos se gîndi că împăratul îl încearcă a doua oară şi—i răspunse :
—Prea bine, balaurule ! Prin văzduh nu pot să trec, că n—au crescut încă aripi roibului meu. Ca să mă
lupt cu tine, n—am vreme. Am să trec prin apă !...
Şi aruncîndu—se în apele spumegătoare, Făt—Frumos trecu înot şi ajunse pe malul celălalt.
—Să trăieşti, fătul meu !... îi zise împăratul, că tot el era. Am vrut să te—ncerc a doua oară şi am văzut că
eşti milos, cuminte şi isteţ. Milos, că n—ai vrut să mai lupţi cu balaurul, ca nu cumva să loveşti iar în
tatăl tău ; cuminte ai fost, că nu ţi—ai pierdut vremea înfruntîndu—mă, c—aveam de gînd să—ţi fac o
mică şi nevinovată rană, ca să—ţi treacă dorul de Ileana ; şi ai fost isteţ, coborîndu—te şi trecînd prin
apă, fără să ţi se pară îngenunchere... . Iar se îmbrăţişară, iar se despărţiră.
A treia seară ajunse Făt—Frumos la un pod cu totul şi cu totul de aur. Un balaur cumplit, ce vărsa foc
şi otravă pe şapte guri, că şapte capete avea, sta de pază şi nu lăsa pe nimeni să treacă.
—Treci prin apă, treci prin văzduh, dar pe podul meu n—ai să treci, afară numai dacă te baţi cu mine!...
O clipă. Făt—Frumos rămase pe gînduri. Trase paloşul să se bată. dar nu se bătu. Vru să coboare malul
să treacă prin apă, dar Viforel se împotrivea, simţind că—i lucru necurat : aburii ce se ridicau din gîrlă
erau fierbinţi, apele erau clocotite.
Şi—n aceeaşi clipă, două aripi mari ţişniră din coastele lui Viforel şi roibul se—nălţă—n văzduh,
zburînd deasupra fumegărilor calde ce se ridicau din apă. Ajunşi pe celălalt mai, se—ntîlniră iarăşi cu
Măria—Sa.
—Ehei, copilul tatii !... îi zise împăratul. Te—am încercat a treia oară şi era cea mai grozavă încercare,
că dacă te—ai fi bătut cu mine, aveam de gînd să—ţi crestez trei răni şi să te las lungit ; dacă ai fi trecut
prin apă, ţi—ai fi fript picioarele şi tu şi roibul tău, că undele erau clocotitoare. Am văzut că eşti voinic şi
cuminte, am văzut că ai un tovarăş credincios, căruia—i cresc aripile la vreme — du—te sănătos, fătul
meu, că nu mai duc grijă ! De acum n—o să ne mai vedem decit în ceasul fericit cînd vei veni cu Ileana
Cosînzeana ! Bun rămas, băiatule, şi de aici înainte loveşte fără milă în cei ce ţi—or sta înainte, pe mine
n—ai să mă găseşti niciodată printre dînşii !...
A treia oară se îmbrăţişară voievozii. Din strîngerea pătimaşă a tatălui său văzu fătul că într—adevăr
se despărţeau pentru vreme lungă.
—Dar de plecat singur, n—o să te lăsăm să pleci ! îi mai zise Murgilă—Vodă ! Am să—ţi dau cei mai
aleşi dintre oştenii mei, trei sute de călăreţi şi treizeci de care cu meriade s—aveţi pe drum !
Făt—Frumos nu se prea bucură de darul acesta neaşteptat ; el ar fi vrut să plece singur, să se simtă
slobod, să aibă numai grija lui şi a calului.
Dar n—avu încotro. Nu voia să—şi mîhnească părinţii printr—o nouă nesupunere. Porni, deci, în
fruntea acelor călăreţi, înveşmântaţi în bogate straie de fir şi de argint, cu zale strălucitoare, cu suliţe
lungi, cu armăsari împopoțonați...
Platoşele şi buzduganele lor aruncau sclipiri de foc. Şi tot norodul, în frunte cu împăratul şi
împărăteasa, petrecu acest nemaivăzut alai pînă dincolo de porţile cetăţii, departe.
Soarele scapără scîntei. Umblară ei, cei trei sute şi unu de voinici, cîteva zile, pînă la ieşirea din
împărăţie. Trecînd hotarul altora, ce—i fu dat să vadă lui Făt—Frumos ? De cum îi zăreau oamenii de pe
cîmpuri o luau la fugă, porţile satelor şi tîrgurilor se închideau, obloanele grele se lăsau peste ferestre,
femeile şi copiii alergau să se ascundă, înspăimîntaţi.
—Fraţilor, spuse Făt—Frumos însoţitorilor săi... Oamenii se tem de noi... Ne văd mulţi, călări, şi cred că
pribegim cu gînduri duşmănoase... O ceată care soseşte în tropotul şi nechezatul cailor, în zăngănitul
armelor, nu poate fi pornită decît pe jaf, pe omor şi pe vîlvătaie... Iar eu nu pentru aceea am venit pe
lume, să—i sperii !... E mai bine să ne despărţim. Întoarce—vă—ţi la casele voastre, dragii mei, la
munca ogoarelor, la vetrele voastre... Luaţi carele şi împărţiţi—le frăţeşte între voi, că mie mi—ajunge o
traistă cu merinde!...
Şi fără să mai asculte cuvintele lor de mîhnire că—i lasă şi nici bunele lor urări de supunere şi
biruitoare călătorie, Făt—Frumos dete pinteni calului.
Cerul se umplea de stele, livezile foşneau tainic, împrăştiind dulce mireasmă de flori şi de fin cosit.
21 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Cei călăreţi trei sute se întorceau plini de bucurie în ţara lor, iar Făt—Frumos, cu fruntea sus, pleca
spre ţinuturile frumoasei Ileana Cosînzeana :
floarea din cosiţa—i cîntă, nouă—mpărăţii ascultă.
Mult pribegi voinicul pînă ajunse în ţara Cosînzenei. Multe lupte şi cazne avu de—ntîmpinat, dar le
birui pe toate. Acum veni încercarea cea grea : se înfăţişă părinţilor Cosînzenei şi o ceru de nevastă.
—Uşor îţi vine dumitale, crai pribeag, să—mi ceri pe Ileana, îi răspunse împăratul, tatăl domniţei... Dar
mai sînt înaintea dumitale alţi feţi—logofeţi veniţi de peste nouă mări şi nouă ţări, care au umblat pe tot
felul de tărîmuri şi au trecut prin încercări din cele mai crunte şi s—au bătut şi—au biruit mulţime de
vrăjmaşi, ca să cîştige inima fetii mele !
—Să se bată şi cu mine, dacă le dă mîna ! Şi, de m—o birui vreunul, s—o ia el pe Ileana... Dacă nu, s—o
iau eu !
—Prea te crezi năzdrăvan, voinice ! Dar n—ai să poţi învinge pe toţi flăcăii ! îi zise tatăl Ilenei.
—Pune—mă la încercare ! îi răspunse Făt—Frumos.
—Asta nu, fătule, că nu vreau vărsare de sînge la casa mea. Mai aşteaptă pînă s—or aduna toţi ceilalţi şi
să vă perindaţi cu toţii prin faţa Ilenei. Cel care—i va plăcea, acela să—i fie mire, c—aşa se obişnuieşte
din străbune vremuri...
La ziua hotărîtă, cînd începu perindarea pe sub ferestrele Ilenei. Făt—Frumos sta în umbra unui
copac, dincolo de mulţime, şi se uita cum trec călări, în cîntecul surlelor şi al buciumelor, pe armăsarii
lor gătiţi, voievozii care veneau să peţească domniţa.
Iar flăcăul nostru sta cu ochii ţintă la fereastra Cosînzenei, fermecat de frumuseţea ei neasemuită.
Ca prin farmec, Făt—Frumos simţi în suflet o undă de lumină, ce se urca, risipindu—se pe buze... Şi,
fără să ştie cum, se pomeni cîntînd... Cînta cu glas răsunător şi dulce o doină necunoscută, că se opreau,
vrăjite, păsările pe ramuri şi apele în matca lor, ascultîndu—l. Făt—Frumos cînta şi vuitul tăcu...
Frunzele îşi încetară murmurul, livezile rămaseră aplecate aşa cum le—ndoise adierea...
Se stinse sunetul surlelor, caii se opriră, oaspeţii ascultară fermecaţi, cu ochii dincotro venea
cîntecul.
Iar Ileana asculta şi ea melodia de mii de ori mai frumoasă decît aceea care se—nălţa din floarea
minunată pe care o purta în cosiţă.
Făt—Frumos s—apropie, cîntînd, de ferestrele Cosînzenei, trecu prin şirul călăreţilor încremeniţi
şi—al jupîniţelor ce—şi plecau fruntea în faţa lui, oftînd uşor, dar în clipa cînd mîna Ilenei se ridică să—i
arunce mărul de aur, în clipa cînd flăcăul se credea stăpînul lumii, clopotele sunară lung, buciumele
vîjîiră a năpastă şi slujitorii cu părul zburlit, veniră—n fugă să vestească tatălui Ilenii că oşti duşmane
potopesc ţara... Venea Zmeul—Zmeilor cu zmeii şi balaurii lui, cu ceata de vraci şi vrăjitoare, cu
Muma—Pădurii, cu Jumătate—Om, cu Inimă—Putredă, cu Tartacot şi cu toţi uriaşii pe care—i adunase
şi—i ridicase—n oastea lui... Venea să fure pe Ileana Cosînzeana şi să puie mîna pe împărăţie, mai prin
bună voie, ca ginere, mai cu străşnicie, ca năvălitor.
Mărul pe care—l ţinea în mînă Cosînzeana rămase nearuncat. Voievozii se împrăştiară care încotro,
căci pasămite Luminăţiile—Lor veniseră gătiţi de nuntă şi nicidecum de bătălie...
—Acum să mi te văd, voinice !... spuse tatăl Ilenei lui Făt—Frumos...
Cînd ceilalţi se găteau de nuntă, tu te lăudai cu vitejia.. Acum îţi arde să te războieşti, ori poate vrei să
îmbraci straie de sărbătoare şi să cînţi ?
—Pre a mea lege, tată socrule, parcă te—ai pus cu tot dinadinsul să mă superi. De n—ai fi la grea nevoie,
de n—ai fi tatăl Ilenei, de nu mi—ai fi socru — că socru tot ai să—mi fii odată şi odată — mai că ţi—aş
arăta eu cum se vorbeşte cu Făt—Frumos ! Dar, fiindcă eşti cine eşti şi vei fi ceea ce—mi vei fi, hai
să—ţi dau o mînă de ajutor !
Şi porni la luptă, el singur şi cu înaripatul Viforel şi dădu iama în adunătura de pocitanii a zmeului. Iar
ostile împăratului, văzîndu—l cît era de inimos şi de viteaz acel tînăr de departe, îl urmară degrabă şi—l
ajutară să cureţe moşia de năvala duşmanilor.
Pînă seara n—a mai rămas pui de lighioană prin acele părţi.
Sună buciumul că lupta—i sfîrşită, voinicii s—adunară, dar pe voievozi ia—i de unde nu—s ! Parcă
intraseră—n pămînt.
—Ai avut dreptate, dragă ginere !... A ta să fie fata mea, Ileana Cosînzeana !... Iată—mă—s acuma socru
şi mai iute de cum ne aşteptam !
22 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Şi Cosînzeana aruncă mărul lui Făt—Frumos şi se logodiră în aceeaşi zi, pe—nserat, urmînd
să—nceapă nunta mai tîrziu, cînd or veni şi părinţii flăcăului, ori cînd s—o duce el cu Ileana la curtea
socrilor mari. Lui Făt—Frumos îi păru că n—o să mai treacă noaptea, să—şi vadă mireasa—n lumina
zorilor, în mireasma florilor, în glasul cîntătorilor... Dar noaptea trecu şi zorile veniră. Şi Cosînzeana se
ivi mai frumoasă ca—n toate poveştile spuse lui Făt—Frumos. El o luă de mînă, o dezmierdă cu dragoste
şi—i săruta fruntea albă şi strălucitoare...
Dorul i se potoli, că—şi văzuse visul, cu ochii : frumoasa lumii, domniţa pe care atîta o rîvnise, pentru
care înfruntase atîlea mari necazuri, era a lui acum, ca să se adeverească întocmai ceea ce—i spusese a
doua ursitoare :
—Tot ce vei dori să se—mplinească !...
***
Dar iată că Zmeul—Zmeitor, cumplitul stăpîn al puterilor întunericului, începu să dea tîrcoale
palatului în care Ileana aştepta ziua nunţii cu Făt—Frumos. Se gîndea balaurul cum ar face s—o răpească
pe frumoasa frumoaselor.
—Nu mă vrei de bunăvoie, ai să mă vrei de nevoie ! rînjea el.
Acest Zmeu înfricoşat era un duşman de temut ! La porţile palattilui, straja fu îndoită, întreită. Însuşi
Făt—Frumos o păzea cu ochii—n patru, să nu—i mai fure blestematul pe aleasa inimii.
Mîniat foarte era Zmeul—Zmeilor împotriva acelui voinic care—i stricase lui socotelile.
—Să nu crezi, flăcăule, că va fi a ta !... Prea mult râvnesc eu împărăţia lui taică—său, ca să te las pe tine
mîndru ginere .şi mare voievod !...
Neputînd birui prin vitejie, Zmeul—Zmeilor lăsă paloşul deoparte şi hotărî să—şi ajungă ţinta prin
şiretenie, împrăştie tot el vorba c—a murit într—o bătălie, ca să nu se mai teamă nimeni de el, şi
haida—hai ! ajunse la palatul Ilenei sub chipul unui bătrîn şi smerit vînzător de mărgăritare, mătăsuri şi
uleiuri de trandafir.
Toate erau gata de nuntă la curte. Daruri nepreţuite veneau de pretutindeni. Și iată că într—o zi, un
negustor dulce la vorbă şi la apucături se înfăţişă cu marfă rară, o arătă curţii şi fermeca pe toţi cu
minunăţiile lui, de nu mai ştiau oamenii ce s—aleagă.
A doua zi sosiră la curte alte două slugi ale negustorului, cu o ladă şi mai mare, plină cu multe şi
neasemănate daruri de nuntă. Dar nu ştiu cum se întîmplă că peste un ceas, cînd ieşiră slugile din iatacul
Ilenei, lada era mai grea de cum era cînd intrase. Pasămite, Zmeul—Zmeilor pîndise cînd nu se mai afla
nimeni în jurul fetei, îi legase gura cu o năframă şi—o încuiase în lada goală, trimiţînd apoi slugile cu
prada în spate, printre slujitorii ce—i priveau alene de La porţile palatului. Iar Zmeul sări pe fereastră, se
cufundă—n grădina cu pomi înalţi, stufoşi şi pieri în pădurea fără margini, unde—l aşteptau cei doi
oameni ai lui cu strălucita pradă.
Făt—Frumos intră în iatacul Cosînzenei şi—l găsi plin ele mărgăritare şi mătăsuri minunate. Numai,
pe Ileana, minunea lui neasemuită, n—o găsi.
—Ileana, Ileana !
Dar Ileana nu—l mai auzea, Ileana era departe...
Făt—Frumos s—aruncă pe calul său alb, Viforel cel năzdrăvan, şi porni pe urmele Ilenei.
Tot felul de piedici se iveau în calea lui. Dar n—ar fi fost Făt—Frumos dacă nu le—ar fi înlăturat cu
mintea ageră şi braţ puternic. Mergea călare, cu fruntea sus, în lumina Soarelui, aşa cum merg toţi cei ce
au cugetul curat.
Dar nu—şi dădu seama că intrase în împărăţia întunericului. Zmeul—Zmeilor avea o împărăţie
tăinuită. Printre supuşii lui găseau tot felul de jivine înfricoşătoare, dihănii cu un corn în frunte, păsări ale
nopţii, bufniţe, cucuvăi |şi lilieci, care îşi făceau cuibul în turle părăsite. Ţineau cu el tîrîtoarele din
văgăuni : şerpii, şopîrlele. Păsări de ;pradă — vulturi, ulii, corbi — dădeau tîrcoale în jurul stăpînului lor.
Pe urmă veneau şi vrăjitoarele, şi scorpiile, şi pajurile cu două capete şi fiarele pădurilor, cu ochii de foc
şi dinţi ascuţiţi, arici mari cît bivolul şi cu coarne de cerb, iele şi vîrcolaci...
E adevărat că nici Făt—Frumos nu era singur. Îi veneau într—ajutor zînele bune, Zina Florilor, Zina
Apelor... Cînd flămînzea voinicul, îi răsăreau în cale copaci cu roade pîrguite şi stupi cu miere. Izvoare
limpezi îi dădeau apă proaspătă... Păsări albastre şi roşii, cu pene minunate, îi arătau drumul, îi curtau
şi—l adormeau, altele îi privegheau somnul, iar altele îi ciripeau, să—l trezească.
Dar şi Zmeul avea de partea lui : ielele care stîmesc trîmbe de vînt şi răsucesc trupurile celor ce cad in
23 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

acele vîrtejuri. De cite ori nu se iveau ele în calea lui Făt—Frumos, îi întunecau cerul, îl purtau pe cărări
primejdioase !
Dar cîte o căprioară sau cîte un cerb frumos îi arătau voinicului drumul pe unde să iasă din
întunecimile pădurii. La capătul cărării iar îl pîndeau lupi şi mistreţi, urşi ce mormăiau şi voiau să—şi
trosnească oasele, vulpi ce căutau să—l ispitească pe margini de prăpăstii şi să—l prăvălească în
adîncuri.
Flăcăul nu se temea de nimeni. De multe ori, floarea avea ţepi ascunse, iar ciuperca, sub care se
odihnea cîte un Tartacot, era înveninată. Trebuia să umble cu mare băgare de seamă voinicul, ca să nu
cadă pradă puterilor întunericului, să aleagă binele de rău.
Într—o zi, trecînd printr—o pădure, auzi trosnete de ramuri frînte şi strigăte de om. Se uită bine şi
văzu un uriaş, care se repezea la cîte un stejar, prindea o creangă cît omul de groasă şi o răsucea, pe urmă
iar urla şi se repezea la altă ramură şi o strîmba, cu mîinile lui puternice. Apoi sta o clipă liniştit şi iar se
supăra, se repezea şi smulgea cîte un arbore din rădăcină, furios nevoie mare şi răcnind de parcă pe el îl
răsuceau copacii pădurii.
—Bună ziua, omule ! îi zise Făt—Frumos, cu mina pe minerul paloşului, gata să se apere dacă acel uriaş
avea gînduri ascunse.
—Bună, bună, da' ce cauţi dumneata prin pădurile mele ? îi răspunse Strîmbă—Lemne.
—Da' de unde şi pînă unde sînt pădurile dumitale ?
—Ale mele sînt şi nu las pe nimeni să treacă prin ele. Care nu vrea să—nţeleagă, cu mine are de furcă !
—Cată—ţi de treabă, omule, nu mi te împotrivi, că n—ai să mă birui ! Şi—apoi, ştii una ? Eu pot să fac
ce faci tu, dar tu nu poţi face tot ce pot eu să fac !
Strîmbă—Lemne nu prea înţelegea. Ca să—i dovedească cine este el şi ce tărie are. Făt—Frumos se
repezi la frasinul cel mai gros al pădurii, îl luă în braţe, îl clătină din rădăcini şi mi—l scoase ca pe—o
măsea găunoasă.
—Te mai baţi cu mine acum ? întrebă el.
—Mă bat, de ce nu ? răspunse uriaşul, umilit că se mai găseşte unul în stare să vie de hac copacilor
codrului.
Se luară la trîntă voinicească. După multe opinteli Făt—Frumos îl birui. Apoi şezură de vorbă,
prieteneşte. Vorbi Făt—Frumos :
—De ce stai în pădurea asta întunecată, omule, şi—ţi pierzi vremea răsucind copacii, strîmbînd lemnele?
Nu e păcat de atîta putere irosită de pomană, cînd ai putea—o folosi altminteri ?
—Drept să—ţi spun, răspunse Strîmbă—Lemne, eu ştiu că va bate odată ceasul cînd puterea mea îşi va
găsi rostul...
De aceea, o pun mereu la încercare, să nu mă dezvăţ, să fiu gata. Îmi risipesc tăria din mine,
războindu—mă cu pădurea, pînă m—o învăţa unul mai deştept ca mine cum trebuie să—mi folosesc
voinicia !
—Bine mi—ai grăit ! îi răspunse Făt—Frumos. Vino cu mine, să—mi fii tovarăş la bine şi la rău, să
înfruntăm pe cei vicleni şi pe cei crunţi şi să ajutăm pe oamenii de omenie !
Strîmbă—Lemne urmă pe Făt—Frumos cu dragă inimă, că—l vedea mai puternic şi mai înţelept ca el.
Ieşiră din pădure şi se avîntară pe un deal de cremene. Nici copac, nici iarbă nu se vedea pe dealul acela,
ci numai stînci înalte şi tot felul de lespezi, care întregi, care bucăţi. Un huruit cumplit se auzea, un
zgomot de pietre ciocnite şi prăvălite în prăpastie... Şi mai răsuna, cu vuiete însutite, un glas puternic de
uriaş.
—Cine o fi urlînd aşa de năprasnic ? întrebă Făt—Frumos.
—Sfarmă—Piatră ! Se necăjeşte şi el spărgînd stîncile cu pumnul, fărîmînd cremenea.
—Păcat că nu—şi foloseşte aceste puteri pentru lucruri trainice !... Să—l luăm şi pe el cu noi. O veni ?
—Vine ! răspunse Strîmbă—Lemne — că nu l—a învăţat nimeni pînă acum nici pe el.
—Ce e cu voi ? strigă Sfarmă—Piatră, văzînd pe cei doi drumeţi.
—Ce să fie, frăţioare ? îi răspunse Strîmbă—Lemne. Iacă, am pornit la drum cu tovarăşul ăsta al meu şi
trecurăm pe—aici.
—Da' alt drum nu găsirăţi ? se răsti la el Sfarmă—Piatră. Ăsta e pămîntul meu şi nu las pe nimeni să
mi—l calce !
—Dar ce eşti tu, mă ? rîse Strîmbă—Lemne. Eş!i balaur la cap de pod, de opreşti lumea să treacă ?
24 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

—Ce sînt, ce nu sînt, asta e ! Tu poţi să treci, că—mi eşti frate, da' străinul ăsta să facă bine şi s—o ia pe
unde—a venit, că mă supăr !
—Eu de—ntors nu mă—ntorc, se—nfurie Făt—Frumos. Dă—te la o parte, că de nu, te răpun !
—Nu te încăpăţîna ! sfătui Strîmbă—Lemne pe frate—său. Flăcăul ăsta e mai voinic decît noi. Nici eu
nu l—am lăsat să treacă... Ne—am măsurat, m—a biruit !
—Te—o fi biruit pe tine, dar pe mine e mai greu !... Dă—te la o parte, omule !
—Cată—ţi de treabă, nu mi te împotrivi, că eu pot să fac ce faci tu, dar tu nu poţi face cîte pot eu să fac!
Zicând acestea, Făt—Frumos se repezi la un dinte uriaş de piatră, ce ieşea din muntele de cremene, îl
apucă, îl zgîlţîi de cîteva ori, îl smulse şi—l aruncă departe, cît colo.
—Îţi mai arde acum să te masori cu mine ?
—Îmi arde ! răspunse Sfarmă—Piatră. Să vedem, care pe care!
—Dacă vrei şi vrei, apăi să ne luptăm !
Şi se luară la trîntă. Nu i—a fost uşor nici unuia, nici celuilalt, căci amîndoi erau zdraveni şi isteţi. Se
prindeau de mijloc, se aruncau în văzduh şi iar se potoleau, şi iar se încăierau. Se luptară ei aşa pînă la
scăpătatul soarelui, de le curgeau sudorile.
Sfarmă—Piatră tot umbla să—l apuce pe Făt—Frumos cu o mînă de cap şi cu alta de picioare, să—l
răsucească şi să—l strîmbe.
Dar voinicul, care învăţase din copilărie trînta, cunoştea toate şiretlicurile luptei şi scăpa mereu din
mîinile vrăjmaşului.
Pe cînd, nu ştiu oe făcu şi cum făcu Făt—Frumos, că—l apucă de mînă pe Sfarmă—Piatră, îi răsuci
braţul, îl culcă la pămînt, şi—i puse piciorul pe piept. Dar Sfarmă—Piatră se opinti iar, ieşi de sub
călcîiul voinicului şi începu iar să—l înfrunte.
Acum se luptau la lumina stelelor, că se făcuse noapte bine şi răcoare. Iar răcoarea îi întărea pe
amîndoi. Sfarmă—Piatră încercă o lovitură năprasnică, să—l ameţească pe Făt—Frumos.
Dar Făt—Frumos se făcu una cu pămîntul şi odată se ridică, pocnindu—l în piept cu toată puterea.
Uriaşul se clătină şi se întinse lat pe ţărînă.
—M—ai răpus, leule ! strigă el. Hai să ne—mpăcăm ! Făt—Frumos îi întinse mîna dreaptă şi—l ridică,
îmbrăţişîndu—l şi spunîndu—i :
—Hai să ne—mpăcăm, mă vere, şi să ne facem prieteni!
—Prieteni să ne facem ! Pîn—la—moarte ! răspunse Sfarmă—Piatră. Dreptate ai avut. Dieptate ai ! Eşti
mai viteaz şi mai înţelept decît mine.
Se sfătuiră cîteşitrei ce—ar putea să facă cei doi uriaşi să nu—şi mai macine vremea şi tăria, stricînd
lemnele şi piatra.
—Ajutaţi—mă întîi — le răspunse Făt—Frumos — să răpunem pe Zmeu şi să—mi iau înapoi mireasa,
pe Ileana Cosînzeana — floarea—i din cosiţă—i cîntă, nouă—mpărăţii ascultă. După aceea o să avem
mult de lucru, dragii mei, numai s—ajungem cu bine acasă !
***
Mergînd ei aşa zi şi noapte şi ajungînd într—o vîlcea, auziră un om văitîndu—se. Avea glas cumplit şi
striga :
—Mi—e foame ! Mor de foame ! Daţi—mi de mîncare !
—Cine—o fi ? întrebă Făt—Frumos.
—Ia, nebunul de Flămînzilă ! Ăstuia, oricît îi dai, tot nu se satură ! rîse Sfarmă—Piatră.
În orice zi, la masă, ce credeţi că mînea voinicul flămînzilă şi nu se sătura ?

O găină
Cu slănină,
Doi cocoşi
Pîntecoşi,
Trei curcani.
Dolofani,
Cinci viţei
Cu tăiţei,
Şase raţe
25 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Fără maţe,
Şase oi
Cu usturoi,
Şapte miei
Şi cinci purcei
Cu ardei,
Cu mujdei,
Nouă porci grei de osînză,
Un butoi întreg de brînză,
Trei plăcinte cît o roată,
Să hrănească lumea toată,
La sfîrşit un sac de poame,
Şi striga mereu :
„Mi—e foame !"

Într—adevăr, ajungînd la locul de unde veneau strigătele, văzură o namilă de om, în jurul căruia
pîlpîiau trei movile de jăratec. Pe una din acele movile se frigea un bou, pe alta un mistreţ, pe a treia un
uri. Namila răsucea cînd o frigare, cînd alta, tot muşcînd dintr—o pulpi mare de cerb, pe care o ţinea in
mina dreaptă.
— Mi—e foame ! Mor de foame ! striga el, cu gura plină
—Cu Flămînziîă ăsta, curat că n—avem ce face ! zise Strîmbă—Lemne. El alta decît să mănânce n—a
făcut niciodată !
—Nu se ştie ! răspunse Făt—Frumos. Poate i—om afla şi lui un rost, într—o zi ! Meştere Flămînzilă, îl
întrebă flăcăul, vii cu noi ?
—Viu, de ce să nu viu ? Numai să—mi găsiţi ceva de mîncare, că pe aici n—a mai rămas nimic. M—am
săturat de miei şi de viţei, m—am săturat de urşi şi de mistreţi !
—Vino cu noi — îi răspunse Făt—Frumos — şi—o să te îndestulăm !
Flămînziîă luă în spinare ursul fript, boul, mistreţul fi restul cerbului şi se alătură cetei, tot înfulecînd şi
plîngîndu—se că—i ghiorăie maţele de foame.
Nu ieşiră ei bine din vîlceaua cu pricina, că auziră alt glas, mai cumplit, care striga :
—Mi—e sete ! Mor de sete ! Daţi—mi să beau !
Se apropiară şi văzură altă namilă de om. Sta pe brînci, sugînd apa unui izvor pe care aproape îl secase.
—Asta e frate—meu, Setilă, zise Flămînziîă. Oricît i—ai da să bea nu se mai satură şi tot strigă că moare
de sete !
—Ce tot ai cu mine, mă frate—meu ! îl certă Setilă pe Flămânzilă. Nu ştii că pe aici e secetă şi nu mai am
ce bea ?
— Hai cu noi! zise Făt—Frumos. Am să—ţi dau lacuri întregi şi gîrle lungi să bei, să te saturi... Dar mai întîi să
ne—ajuţi să—l răpunem pe zmeul care mi—a răpit mireasa, zmeul care seacă apele, mănâncă vitele, arde
pădurile şi fură piatra munţilor să—şi facă palate !
Porniră la drum cei cinci voinici şi iată că văzură mai multe focuri arzînd în zare. Se îndreptară într—acolo
și auziră strigînd pe cineva care alerga de la un foc la altul, punea lemne peste lemne, se vîra în dogoarea
flăcărilor, şi se văita cît îl ţinea gura :
—Am îngheţat ! Mor de frig ! Am isprăvit lemnele şi—o să îngheţ ! striga acel uriaş care nu era altul decît Gerilă.
—Gerilă, vrei să vii cu noi ? Te ducem la palatul Zmeului... O să—i dăm foc şi—ai să te încălzeşti pînă—n măduva
oaselor ! îi strigă Făt—Frumos.
—Viu, viu ! răspunse Gerilă... Numai foc să—mi faceţi!
Se alătură şi Gerilă celor cinci voinici.
Scorpia Pămîntului simţise prin iscoadele ei că vine primejdie mare şi ieşi înaintea lui Făt—Frumos, cu ceata ei de
lighioane, lupi, mistreţi, cucuvăi şi alte matahale.
Dar nu se apropiară bine de cei şase tovarăşi, că lui Flămînzilă începură a—i fremăta nările.
—Mi—e foame ! Mi—e foame ! strigă el şi se repezi la oastea vrăjitoarei, punînd mina cînd pe o scorpie, cînd pe un
dihor.
Apuca fiarele de cîte un picior şi le arunca în gură, o gură mare cît un cuptor şi le înghiţea pe nemestecate.
26 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

În vremea aceasta, Făt—Frumos răsucea paloşul şi tăia orice lighioană care cuteza să se apropie de el.
Sfarmă—Piatră lua bolovani, îi zdrobea cu pumnul şi—i arunca în capul balaurilor, ochindu—i şi
zdrobindu—de ţeasta, iar Strîmbă—Lemne smulgea brazii din rădăcini, îi făcea măciucă şi lovea în
dreapta şi în stînga, înspăimîntînd şi risipind oastea vrăjitoarei.
Văzînd că nu poate dovedi pe cei şase voinici, Scorpia Pămîntului îşi scoase un pieptene din părul de
vipere încolăcite şi—l aruncă în calea duşmanilor. Dinţii pieptenelui se făcură copaci ; pieptenele era
acum o pădure deasă.
—Degeaba ai aruncat pieptenele ! îi strigă Făt—Frumos. Puterea e în mîna noastră !
Într—adevăr, nu i—a trebuit mult lui Strîmbă—Lemne să scoată din pămînt trunchiurile cu rădăcini
cu tot, să netezească locul şi să—şi taie drum, în urmărirea blestematelor jivine.
Văzînd că Făt—Frumos cu ai lui se apropie din nou de oastea ei, să i—o prăpădească, baba îşi scoase
basmaua din cap, o fîlfîi, şi din basma începu să cadă potop de apă, care umplu toată valea.
Făt—Frumos îl îndemnă pe Setilă să vie de hac puhoaielor.
—Ba bine că nu !... strigă uriaşul, plin de veselie. Lăsîndu—se pe vine, el începu să sugă de parcă bea
dintr—un clondir, parcă n—ar fi pus în gură picătură de apă toată viaţa. Cît ai bate din palme, secă
întreaga vale.
Şi iar porniră cei şase voinici pe urma lighioanelor, să le facă praf şi cenuşă.
Vrăjitoarea mai avea o unealtă în puterea ei : focul.
Cu un amnar ce—l ţinea la cingătoare, dete foc ierbii, rădăcinilor şi tufelor din drum şi toată cîmpia se
făcu o mare de flăcări, prin care nu putea să treacă nimeni.
—Scorpie blestemată ! strigă Făt—Frumos.
—Ce ne facem ? Vai de capul nostru, ce ne facem ? începu să se vaiete Setilă, pe care căldura îl usca şi—l
chinuia sete nouă, cumplită.
—Nu te mai plînge, măi Setilă ! se răsti la el Gerilă. Cînd îmi vine şi mie oleacă de focşor, să mă
încălzesc cu niţeluş, tocmai acum te găsişi să te boceşti ?
Și fără să mai aştepte răspuns, Gerilă se aruncă în pîrjol; se bălăcea în el ca broasca în baltă, se da peste
cap rîzînd de bucurie şi alerga după flăcările şi jăratecul ce creştea înaintea lui, să le mănînce, nu alta !
Și—n vreme ce focul sporea în faţă, se potolea în spate, pe unde trecuse el. Cărare proaspătă şi
răcoroasă lăsa uriaşul în urma lui. Pe acolo puteau să—şi facă loc ceilalţi patru voinici.
„Fiecare poate fi de folos !... se gîndea Făt—Frumos. Cînd o fi arşiţă în ţară, îl punem pe Gerilă s—o
potolească, iar dacă o fi uscăciune, îl trimitem pe Setilă la izvoarele din munţi să le soarbă şi cu ele să
stropească pămîntul, să—l învioreze !"
Cei cinci tovarăşi de drum îl urmară pe Făt—Frumos şi ajunseră cu bine în împărăţia Zmeului. Ostile
vrăjitoarei nu se mai încumetau să le iasă—n drum.
Setilă sorbi apa din şanţurile care înconjurau palatul Sfarmă—Piatră dărîmă podurile şi zidurile.
Strîmbă—Lemne smulse copacii, îi puse unul peste altul şi le dădu foc. Flămînzilă înghiţi balaurii care
păzeau porţile, iar Gerilă sta la pîndă şi, cu suflarea lui îngheţată, făcea sloi pe toţi cei ce scăpau de
paloşul lui Făt—Frumos.

După ce scăpară de toţi aceştia, voinicul căută pe Zmeu să se măsoare cu el.

Se—ntîlniră. Se—nfruntară. Făt—Frumos era călare


Şi vorbea de sus cu Zmeul. Dar văzînd apoi că—l are
Prea departe, se coboară, lasă calul şi deodată,
Furtunos, cu faţa toată de—o mînie grea brăzdată,
Scoase paloşul din teacă şi răcni : „Destul ! Destul !
De minciuni, de vorbă dulce, de—aşteptare sînt sătul !
Am venit să—mi iau mireasa ce—ai furat—o, liftă rea!
Teme—te, cumplită fiară ! Aprigă—i mînia mea !”
Zmeul—Zmeilor, ajuncea, scuturîndu—şi solzii grei,
Îți rînji în nas şi zise : „Hai la luptă, dacă vrei !"
„Hai la luptă V ii răspunse Făt—Frumos. Şi—ndată, ia.
27 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Cînd în aripi, cînd în creştet, pe balaur mi—l tăia...


Făt—Frumos lovea în faţă, iară Zmeul tot în lături,
Cind săreau la zece postii, cînd se pomeneau alături...
Scăpărau scîntei din săbii. Sîngele curgea belşug.
Unul se lupta cu cinste, iar cellalt cu vicleşug.
Zmeul încolţit, deodată, a pierit din faţa lui...
Se făcu, mări, o roată cu luminile verzui,
Pe flăcău să mi—l înghită. Dar flăcăul şi mai şi,
Se făcu şi el o roată roşie, şi izbucni
Ca un foc ce iese noaptea de prin clăi. Se repezea
Cînd o roată, cînd cealaltă şi striga : „Păzea! Păzea !”
Se ciocneau în luptă cruntă. Numai flăcări scăpărau.
Cerul tot era lumină... Munţii—n jur se clătinau...
Iarba sfîrîia pîrlită, frunzele se răsuceau.
Toate apele secară, păsările—n drum zăceau,
Numai cele două flăcări, înălţîndu—şi fumul greu.
Mai aprinse, mai cumplite, se luptau mereu, mereu
Cînd deodată, iar ieşiră, plini de fum din roata lor.
”Tot îţi viu de hac eu ţie !" zise Zmeul—Zmeilor...
”Tot ţ—o iau eu pe Ileana ! îi răspunse Făt—Frumos, ,
De ne—om bate—o săptămînă, zmeu viclean şi păcătos !
Și mai grea se—ncinse lupta. Plini de sînge, plini de scrum,
Se luptară iar voinicii, colo—n marginea de drum...
Amîndoi cu mîna goală, se luară iar la trîntă :
Parcă le creştea puterea tot mai mare, mai ne—nfrîntă.
Iată că, deodată, Zmeul îşi făcu spre dînsul vînt,
Apucă flăcăul bine, îl săltă de la pămînt
Și cu Făt—Frumos în braţe, încordat, se opinti,
Scoase—un urlet de mînie şi vrăjmaşul îl trînti;
În pămîntul ars ca piatra pînă—n glezne îl vîrî,
Îl lăsă înfipt acolo şi—nspre gîrlă coborî,
Vine—o zînă aducîndu—i un ulcior cu apă rece,
Făt—Frumos o bea în grabă, însetarea îi mai trece,
”Hai, voinice — spuse zîna — luptă—te acum cu spor,
Cosîzeana te aşteaptă şi se mistuie de dor !"
Zmeul se—ntorcea agale. Zîna floare se făcu,
Făt—Frumos ieşi din groapă, gata iar ! Acu—i acu'!
Zmeul—Zmeilor găsise fără pic de apă rîul
Și venea să curme lupta. Făt—Frumos îşi strînse brîul,
Se—ndreptă odală—n şale şi la el se repezi :
Zmeul—Zmeilor, tîlharul, bine nici că se trezi,
Că—l şi prinse—n braţe fătul răcorit şi încordat.
Îl azvîrli în nori odată, şi pe urmă înc—o dat',
Îl ținu ca luminarea şi—n pămîntul ars vîrîndu—l,
Îi strigă, rîzînd cu hohot : „Ţi—a venit şi ţie rîndul !''

După—aceea, îl apucă pe Zmeu de chică şi cu paloşul îi reteză capul. Apoi se repezi la palatul năruit,
unde era întemniţată Ileana Cosînzeana, o dezrobi şi, urcînd—o pe calu—i alb şi năzdrăvan, pe
Vifor—Viforel, porni în zbor spre ţara ei.
Mare le—a fost bucuria părinţilor, a rudelor, a curtenilor, a tuturora, cînd a sosit acasă frumoasa lumii,
împreună cu neasemănatul ei mire, Făt—Frumos.
Se făcu o nuntă cum n—a mai fost şi n—o să mai fie!
Perechea împărătească fiind tare îmbătrînită unseră domn pe Făt—Frumos şi pe Ileana doamnă.
28 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Şi amîndoi se puseră—pe treabă. îndemnară meşteri să ridice tîrguri şi oraşe, să arunce poduri pe ape,
să găurească munţii şi să facă trecători. Aici îşi arătă puterea şi îndemânarea Sfarmă—Piatră. Se ducea în
ţinuturile de cremene, spărgea bolovanii, îi căra, îi mai spărgea o dată şi dădea stîncilor chipul şi
mărimea care trebuia.
Punea pietrele una peste alta şi se dovedi un nepreţuit zidar. Tot felul de tineri ucenici veneau la el
să—nveţe cum se poate preface bolovanul în lespede lustruită, cum se pune piatră peste piatră, cum se
ridică zidurile de cetate, podurile boltite şi drumurile netede.
Strîmbă—Lemne avea mai mult de lucru pe la ţară, unde ridica oamenilor case de bîrne, în locul
bordeielor de lut. Smulgea stejarii din pădure şi—i făcea seînduri grele. Mult se minunau bieţii oameni
văzînd pe bunul uriaş cum îi scoate de sub pămînt, unde locuiau ca sobolii şi le dura căsuţe vesele,
aşezate pe temelii puternice. Le mai făcea meşterul Strîmbă—Lemne înalte uluci şi unelte de muncă, iar
lemnul pe care nu—l putea folosi îl prefăcea în lemne de foc şi—l rînduia în curtea ţăranilor, să—l aibă
la iarnă.
Cînd văzură oamenii ce om bun şi vrednic e Strîmbă—Lemne, se îmbulziră din toate părţile să le facă
şi lor case ori podeţe, să nu mai sară gîrlele.
—Apăi nu aşa, dragii mei ! Dacă vreţi podeţ, ori uluc, ori colibă de bîrne, apăi veniţi de învăţaţi şi voi
cum vine treaba, ori trimiteţi—vă copiii să—i învăţ cum se lucrează, că un om nu le poale face singur pe
toate şi nici nu—i drept ca alţii să stea cu braţele încrucişate, aşteptînd să le pice mură—n gură si para
mălăiaţă !
Îi ascultară, sfatul.
Sătenii porniră a—şi trimite odraslele să înveţe pietrăria şi zidăria de la Sfarmă—Piatră, tîmplăria de
la Strîmbă—Lemne, iar cei doi meşteri mari începură să scoată calfe din ucenici şi meşteri din calfe. Iar
aceştia, la rîndul lor, învăţară pe alţii, şi treaba merse mult mai uşor şi mai spornic.
L—au folosit şi pe Gerilă, ba încă ce folos !
Cînd veneau vara călduri prea mari prin unele părţi ale ţării, îl trimiteau acolo pe Gerilă ; şi numai că se
arăta uriaşul şi odată se potolea dogoarea. Nu era nevoie să—şi duhnească toată suflarea lui îngheţată ca
să răcorească pămîntul... Abia sufla el uşurel, puţintel, şi arşiţa se alina.
Ce să mai vorbim de meşterul Setilă ! Şedea la pîndă şi cînd veneau ploi mai mari, cînd da potopul să
înece ogoarele, el numai că se ivea, se punea în calea puhoaielor şi le sorbea, de le seca pînă seara, şi
astfel scăpa grădinile, viile, cîmpiile de prăpădul înecului.
Ba, neică Setilă făcea şi mai mult : cînd era secetă cumplită, iar grînele şi livezile erau ameninţate de
pîrjol, se ducea în munţi, unde se ailau izvoare şi iezere îmbelşugate, le sorbea şi venea de uda eu apa lor
ţărîna uscată.
Mai făcea şi altele uriaşul nostru !
Cmd vedea oamenii că se uită la pămîntul crăpat şi dau din cap a jale şi durere, el le spunea :
—Ce, mă, oameni buni, voi credeţi că dacă staţi cu mîna—n şold şi clătinaţi capul a mîhnire, o să
izvorăsc apa din rărunchii pămîntului şi—o să vă îndestuleze ? Nu, măi oameni buni ! Aduceţi sape şi
lopeţi, veniţi cu mine şi hai să ne punem pe treabă, să scoatem apa vie din adâncuri!
Setilă aduna în jurul lui pe flăcăii şi bărbaţii în putere şi pleca să cerceteze cu ei în care parte a locului
se găsesc cuiburi de apă.
Avea o nuieluşă fermecată, care—i spunea unde se află gura de izvor şi unde nu. Se vede treaba că aşa
îl învăţase nevoia cînd era secetă cumplită. Ajunsese să dibuiască, fie cu mirosul, fie cu auzul, locul unde
colcăie, în adîncuri, unda limpede şi răcoroasă.
Şi astfel, se umplură satele şi tîrgurile de fîntîni îmbelşugate, care astîmpărau setea vieţuitoarelor şi
mai slujeau la udatul grădinilor, la răsadul florilor şi al zarzavaturilor. Ţărîna se înviora, în două—trei
zile înverzeau ierburile, tufele şi crîngurile.
Cît despre Flămânzilă, nu—l vedea nimeni eu săptămânile şi cu lunile : pasămite, stătea la marginea
satelor și cînd veneau lupii noaptea, pe furiş, să prade vitele oamenilor, se repezea, îi prindea de cîte un
picior şi—i mînea pa netăiatele şi pe nefriptele.
Cînd pleca la vînătoare, îi ieşea în calc cîte o femeie bătrână şi săracă:
—Nepoate dragă, dacă prinzi vreo vulpe, n—o înghiţi cu piele cu tot! Jupoai—o şi mănînc—o, iar blana
adu—mi—o mie, să—mi fac scurteică !
—Bine, mătuşă, om vedea !
29 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Făcea Flămînzilă doi—trei paşi şi, la marginea satului, iată că—l întîmpină cîte un moşneag.
—Flăcăule, nu mai înghiţi lupul şi ursul cu blană cu tot. Jupoaie lighioana şi adă—mi mie pielea, că vine
iarna şi n—am cojoc !
Bine moşule, vom vedea !
A doua zi dimineaţă se pomenea satul cu neică Flămînzilă încărcat cu piei de vulpe, de urs, şi de lup,
de vidră şi de dihor, pe care le împărţea bărbaţilor şi femeilor să—şi facă scurteici, zeghi şi zăbune, ori să
le aştearnă prin odăi şi pe laviţe. Altora le dădea blănuri, să—şi acopere pruncii cînd dormeau şi să—i
încălzească.
În toate satele se dusese vestea bunului Flămînzilă, care nu numai că le scăpa găinile din gura vulpii şi
oile din gheara lupului, dar le mai aducea şi daruri, din păduri şi din vizuini.
De mare folos au fost uriaşii aceştia, lucrând alături de ceilalţi meşteri spre binele oamenilor.
Făt—Frumos şi cu mireasa lui domniră ani îndelungaţi şi fericiţi.
Frumoşi, buni şi vrednici, iubitori ai celor mulţi, ei mai aveau darul de a—şi alege sfetnicii şi căpitanii
de oaste printre cei mai înţelepţi şi viteji dintre supuşi. împărăţia lor ferită de războaie, de secetă, de
cutremure şi de zîzănii propăşi foarte. Cînd veţi fi mari, dragi copii, să plecăm cu toţii într—o călătorie
lungă şi îndepărtată, să vedem şi noi ţara lui Făt—Frumos şi a Ilenei Cosînzenei, despre care toţi bătrînii
spun minuni !
30 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

OMUL DE PIATRĂ

Făt—Frumos şi Prichindel alergau spre ţara blestematului Zmeu al Zmeilor, să dezrobească pe Ileana
Cosînzeana.
Cîte drumuri nu bătuseră ei, prin ce păd—uri se avântaseră, cîte ape învolburate nu tăiaseră, cîte fiare
neîmblânzite nu stârpiseră, cît bine nu făcuseră în jurul lor, dezrobind sate de urgia balaurilor nesăţioşi,
răspândind pace şi voie—bună peste tot unde treceau !
Trecuseră şi prin codrul mort, în care o vrăjitoare cumplită prefăcuse în stane de piatră mulţime de
oşteni viteji... Se luptaseră cu scorpia care voia să—i împietrească şi pe ei. Princhidel îi turnă în cap un
căuş de apă din izvorul morţii, prefăcînd—o—n lespede—ngheţată şi pe ea. Apoi stropise cu apă vie pe
voinicii împietriţi şi—i înviase... Mulţumiţi de această faptă bună, cu puteri încordate, grăbeau pasul
cailor s—ajungă la palatul unde Zmeul ţinea închisă pe mireasa lui Făt—Frumos, pe Ileana Cosînzeana,
cea cu neasemuita frumuseţe :

Floarea din cosiţă—i cîntă,


Nouă—mpărăţii ascultă.

Într—o zi, pe înserate, văzură de departe nişte palaturi care păreau aprinse pe dinăuntru, aşa se
răsfrângeau văpăile amurgului în cleştarul ferestrelor.
—Ce—ar fi dacă ne—am repezi pîn—acolo, să cerem găzduire ? ! zise Făt—Frumos... Oameni sîntem şi
sîntem ostenii! ! Am tot mîncat pe apucatele, am dormit în bordeie adînci, în copaci, de teama fiarelor
sălbatice, în scorburi, ca să ne ferim de ploi şi de zăpezi, am dormit pe căpiţe de fîn ori pe pămîntul
reavăn. Ce—ar fi dacă ne—am ospăta şi noi o dată ca oamenii, că oameni sîntem ? ! Ce—ar fi dacă
ne—am culca în iatacuri cu perine şi cu saltele de puf ?
Prichindel zîmbi, bucuros şi el să petreacă o noapte într—un palat împărătesc.
—Să mergem, Făt—Frumos, că de mult nu ne—am mai ospătat şi n—am huzurit !
O luară deci către acel palat şi se opriră la înaltele porţi de—aramă. Bătură cu minerul săbiei. Se ivi un
oştean ce sta de pază.
—Bucuroşi de oaspeţi, oameni buni ?
—Bucuroşi, dacă sînteţi şi dumneavoastră oameni de treabă !
—De treabă sîntem ! Pe mine mă cheamă Făt—Frumos, iar lui ăsta micu' îi zice Prichindel. Bună seara,
oameni
—Bună să vă fie inima !
—Unde ne aflăm ?
Paznicul le spuse că au ajuns la conacul de vară al lui Dafin—împărat. Un slujitor veni să vestească
drumeţilor că Măria—Sa i—a văzut de la fereastră şi că—i pofteşte spre bună găzduire, trei zile şi trei
nopţi.
—Ba numai o noapte ! răspunseră drumeţii.
Dascălecară şi străbătură grădinile palatului şi se mirară văzîndu—le cuprinse de paragini. Florile îşi
lăsau capul în pămînt, zburătoarele, zgribulite pe cîte o creangă, piuiau jalnic, din cînd în cînd, cîntec de
întristare, nu de păsărească zburdălnicie. O mare părăsire şi o mare mohorîre peste tot, de parcă acele
cămări adăposteau un mort.
—De ce—or fi mohorîte păsările şi florile acestea ? întrebă Prichindel.
—Vom intra şi vom afla ! răspunse voinicul voinicilor, mirat şi el.
Iată—i ajunşi în faţa lui Dafin—Vodă şi a tinerei lui soţii Kira Kiralina. Îi aşteptau cu braţele deschise,
pe treptele de marmor. Amîndoi aveau privirile abătute. Glasul le tremura cînd îi întîmpinară.
—Bine—ai venit la noi, Făt—Frumos ! Te—am cunoscut după chipul tău cel falnic şi după calul tău cel
năzdrăvan. Pofteşte la casa noastră şi te ospătează şi te odihneşte, împreună cu tovarăşul dumitale
Prichindel, de—a cărui vrednicie pîn—la noi s—a auzit!
Intrară cei doi drumeţi în conac. Slujitori împărăteşti îi îmbăiară şi—i îmbrăcară în straie noi, dăruite
de Dafin—împărat : ale lor erau cam zdrenţuite, că mulţi mărăcini, şi spini, şi scaieţi le înţepaseră şi le
descămoşaseră ţesăturile !
Pe umerii laţi şi peste pieptarul de aur, pe care strălucea chipul soarelui, îi aşeză Dafin lui Făt—Frumos
31 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

o mantie care înfăţişa cîmpul cu florile, iar Făt—Frumos, la rîndul lui, îi dărui lui Dafin mantia lui, pe
care era împletit în fir de—argint cerul cu stelele şi cornul lunii.
Apoi poftiră pe musafiri şi—i aşezară la masa cea lungă,
din marea încăpere a oaspeţilor, unde mîncară şi băură şi se îndestulară împreună cu luminatele gazde şi
cîţiva sfetnici ai împăratului. Căutau să fie veseli, spre desfătarea călătorilor străini.
După ce se ospătară şi vorbiră cîlc şi mai cîte, după ce Făt—Frumos le povesti din isprăvile lui şi din
vitejiile lui Prichindel, ochii îi căzură pe un om de piatră, care—i privea cu întristare dintr—o firidă.
Era un flăcău voinic, aidoma la chip cu Dafin—Împărat. Acesta, urmărind privirile lui Făt—Frumos,
dădu cu ochii de momîia încremenită şi oftă adînc. Iar Kira Kiralina îşi lăsă genele—n pămînt şi oftă
adînc şi dumneaei.
Făt—Frumos se făcu a nu lua în seamă aceste semne de mîhnire. Cine ştie cărei dureri ascunse, căror
mustrări de cuget răspundeau oftaturile tinerei perechi împărăteşti ! Dar nu era treaba lui să—i întrebe şi
nici nu—i întrebă.
Dafin—împărat găsi cu cale el însuşi să împărtăşească oaspeţilor taina omului de piatră. Simţea nevoia
de a se spovedi, ele a—şi mai uşura inima.
—Vă uitaţi la acel flăcău încremenit ? Nu e cioplit cu dalta ! A fost odată viu, om însufleţit şi s—a
prefăcut în stană din vina mea. E Afin, fratele meu de lapte. Mi—a fost tovarăşul cel mai bun, m—a
ajutat la toate nevoile, a sărit să mă scape din toate primejdiile : fără el, nu m—aş fi însoţit niciodată cu
draga mea Kira Kiralina. Iar eu nevrednicul de mine, am vrut să—l dau morţii, încrezîndu—mă unor
mişei ! Mi—au spus acei ticăloşi că l—au văzut intrînd, noaptea, în iatacul unde dormea împărăteasa.
M—au minţit pizmăreţii că fratele meu, prietenul meu alintat, cu care împărţeam grijile şi bucuriile
domniei, voia să fure Kiralinei comorile de pietre nestemate, aduse din ţara lui Soare—Apune !
Iar eu i—am crezut, fiindcă într—adevăr Afin se furişase noaptea în iatacul unde erau bogăţiile. L—au
văzut şi cîteva slugi credincioase. S—au jurat că îl văzuseră, într—adevăr, pe el şi nu pe altul. Mîniat din
cale—afară, am poruncit să—l aducă în faţa mea şi să—i taie capul.
Iar bietul Afin mi—a cerut atîta lucru, înainte de a fi dat morţii : să—i îngădui a vorbi în faţa mea, şi a
curţii, şi a înţelepţilor din împărăţie.
„Măria—Ta, mi—a spus Afin. N—aş vrea să—mi tai capul înainte de a afla tot adevărul. Da ! M—am
strecurat în iatacul Măriei—Sale Kira Kiralina, dar nu ca s—o jefuiesc, ci ca s—o mîntui ! Ascultaţi
povestea mea şi la capătul ei, în viaţă eu n—am să mai fiu, că aşa e blestemul :

Cel ce va povesti
Cel ce se va spovedi,
În piatră va încremeni!

N—aş vrea să duci povara morţii mele. Dacă e vorba să plătesc cu viaţa vreo greşeală, o voi plăti.
Spovedindu—mă, voi încremeni în somnul de veci".
I—am făcut această voie. Şi Afin a intrat în firida unde—l vezi acum, şi a cuvîntat îndelung celor adunaţi
la această masă : sfetnicilor mei, curtenilor, căpeteniilor de oaste, rudelor împărăteşti şi oaspeţilor de pe
depărtatele plaiuri. Liniştit, fără nici un zbucium în glas, el a povestit acestea : „A fost odată un împărat
şi o împărăteasă, luaţi de cuiind, care fură dăruiţi cu un cocon, sănătos şi frumos, să le fie bucurie la
tinereţe şi sprijinul bătrîneţelor. Îl botezară cu numele de Dafin. În aceeaşi noapte, nevasta grădinarului
născu şi ea un băiat : îl botezară Afin. Împărăteasa, fiind plăpîndă, pe Dafin l—au dat în grija
grădinăresei.
Partea de lapte a lui Afin, feciorul grădinarului, o sugea toată băiatul împăratului. Fiindcă—şi dăruise
coconului domnesc hrana prunciei lui, Afin se simţea, tot el, îndatorat fratelui de lapte. Cine a dat o dată,
trebuie să dea mereu ! Îi făcea toate voile. Erau nedespărţiţi tovarăşi de joacă. Afin îl ocrotea pe Dafin,
făcea pe mînzul cînd Dafin voia să—l călărească şi făcea pe capra cînd Dafin voia să sară peste el, la
jocul de—a capra. Anii treceau şi copiii creşteau, Semănau între ei de parc—ar fi fost fraţi adevăraţi,
Credinciosul Afin n—avea mulţumire mai mare decît să îndeplinească voile lui Dafin, pentru care şi—ar
fi dat şi viaţa.
Cînd ajunseră flăcăi de optsprezece ani, împăratul plecă într—o călătorie, la un crai vecin.
Înainte de a porni la drum, dădu cheile casei feciorului său şi—l înştiinţa că poate intra în toate
32 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

încăperile, numai în acea odaie care se deschide cu o cheie de aur, numai acolo să nu intre.
Parcă i—ar fi spus taică—său tocmai dimpotrivă, că drept la uşa aceea nimeri băiatul, o deschise şi
văzu pe fereastră, hăt departe, un turn înalt numai de sidef şi abanos, şi—n grădina turnului aceluia tînjea
o fată chipeşă şi arătoasă cum nu e alta pe pămînt; frumoasa lumii, Kira Kiralina.
Şi inima lai Dafin se aprinse după domniţa de departe.
—Taică ! Vreau să—mi dai de soţie pe Kira—Kiralina ! strigă el împăratului, de cum se înapoie
Măria—Sa din ţara prietenă.
—Nu ţi—am spus, fătul meu, să nu intri în acea încăpere ? ! Ştiam că vei vedea—o pe Kira Kiralina,
ştiam că te vei îndrăgosti de ea, dar mai ştiam prin cîte primejdii trebuie să treacă cel care vrea s—o
dobîndească !
—Oricîte primejdii m—ar aştepta, tăicuţule, eu trebuie să mă cunun cu Kira Kiralina. Altminteri, aş
muri; de supărare !
Într—adevăr, băiatul căzu la boală grea şi se topea văzînd cu ochii.
Împăratul şi împărăteasa îşi iubeau feciorul ca lumina ochilor şi, decît să—l vadă prăpădindu—se de
mîhnire, se gîndiră că mai bine ar fi să trimită peţitori la tatăl Kirei Kiralina şi s—o ceară de soţie pentru
Dafin.
Dar acel împărat răspunse că n—are odraslă de măritat, că nu i—a venit încă vremea şi cîte şi mai cîte.
Dafin nu se dădu bătut. Ceru părinţilor îngăduinţa de a porni el însuşi la drum spre ţara frumoasei,
s—o pețească el însuşi.
Cu mare greu şi multe lacrimi se despărţiră împăratul şi eu împărăteasa de odorul lor.
—Să mi te duci şi tu cu el, Afine, băiatule, să nu fie singur în faţa primejdiilor ! vorbi, cu ochii
înlăcrimaţi, bietul împărat.
—Să mă duc, Măria—Ta, de ce să nu mă duc ? răspunse Afin.
Porniră dar, nedespărţiţi, Dafin şi cu Afin, s—o caute pe Kira Kiralina tocmai în ţara
Soarelui—Apune.
Merseră ei ce merseră şi, într—o zi, pe—nserat, rătăcindu—se pe drum, ajunseră în faţa unui bordei
părăginit şi bătură la uşă, cerînd găzduire. Le ieşi înainte o babă încovoiată şi zbîrcită, care era mama
Crivăţului.
Văzîndu—i tineri şi cuminţei, nemîncaţi şi nedormiţi ca vai de ei, se îndură bătrîna să le vorbească.
—Eu v—aş găzdui bucuroasă, dragii mei, dar mult mă tem că o să dea peste voi feciorul meu, Crivăţul,
şi o să vă prefacă în sloi îngheţat. Duceţi—vă mai bine la soru—mea, mama Vîntului—Turbat, să vă
îndrume ea spre ţara Kiralinei !
Dar nici sora bătrînci nu voi să—i primească ; îi era frică să nu—i prindă în virtejul lui şi să—i prefacă
în trupuri strîmbe, răsucite, Vîntul—cel—Turbat, fiul ei.
—Duceţi—vă la sora noastră cea mai mică, muma Vîntului de Primăvară, şi—o să vă găzduiască, şi—o
să vă arate calea spre împărăţia Kirei ! le zise baba cea de—a doua.
—Bun sosit, dragii mei, îi întîmpină muma Vîntului de Primăvară, cînd ajunseră la coliba ei. Ştiu de
ce—aţi venit ! Dar numai cu ajutorul băiatului meu veţi pătrunde acolo ! Să vă ascund bine, să nu vă
simtă, şi am să—l descos, să aflu din gura lui ce cale trebuie să luaţi.
Nu trecu mult şi o adiere îmbălsămată cu miros de micşunele şi de trandafiri vesti sosirea Vîntului de
Primăvară;
—Mamă, îmi miroase a om de pe celălalt tărîm ! zise el.
—Dragul meu, ce să caute aici oameni de pe tărîmul celălalt ?
—Ai dreptate, măicuţo, sărut—mîna ! Ce să caute la noi oameni de pe celălalt tărîm ?
După ce—i dădu Vîntului să mănînce, maică—sa îl întrebă aşa, într—o doară :
—Băiatule, tu care baţi pămîntu—n lung şi lat şi le vezi pe toate şi le ştii pe toate, spune—mi, rogu—te,
cum ar putea cineva să ajungă în împărăţia Kirei Kiralina şi s—a ia de soţie ?
—Ciudată întrebare, măicuţă dragă, dar hai să—ţi fiu pe plac, că niciodată nu mă—ntrebi nimic. Kira
Kiralina trăieşte într—o ţară depărtată, hăt, tocmai la capătul lumii. O viaţă—ntreagă i—ar trebui cuiva
s—ajungă pîn—la ea, călare...
—Drumul nu s—ar putea scurta ?
—Numai călărind pe buşteanul ielelor poţi ajunge pîn—la dînsa cît te ştergi la ochi.
—Şi unde se află acel buştean ? îl mai iscodi maică—sa.
33 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

—Buşteanul ielelor se află pe gîrla de catran, care curge printre munţii ce se bat în capete. Cel ce va
încăleca pe acel buştean şi—i va da pinteni, îl va preface într—o căruţă cu doisprezece cai înaripaţi şi va
zbura şi va ajunge cît ai clipi din ochi la palaturile Kirei !...
Temîndu—se totuşi că—l ascultă om pămîntean, Vîntul de Primăvară strigă :
—Cel ce va auzi acestea şi le va spune cuiva, să împietrească pînă la genunchi !
***
Afin se opri din povestire, mărturisind curţii :
—Vă rog să mă iertaţi... Simt că m—a luat cu frig... Prin tălpi îmi trece un val de gheaţă şi
mă—ngheaţă... Se împlineşte blestemul Vîntului de Primăvară ! De cum am început să povestesc, am
simţit cuprinzîndu—mă acel fior... Măria—Ta, împărate Dafin, n—ai auzit acel blestem al Vîntutul de
Primăvară că adormiseşi lînă mine şi numai eu auzeam !
Ascultaţi ce s—a mai întîmplat şi ce—a mai spus feciorul babei celei de—a treia :
—După ce va ajunge la împărăţia Kirei, drumeţul trebuie să se prefacă într—un cerb de aur, altminteri
n—ar putea pătrunde. Palatul e păzit cu străşnicie şi vai de cel ce s—ar încumeta să—i treacă porţile !
—Şi cum s—ar putea preface un om ca toţi oamenii într—un cerb de aur ? întrebă mumă—sa pe Vânt de
Primăvară.
Iar Vînt de Primăvară îi răspunse :
—În faţa porţilor acelui palat se află două iazuri cu ape verzi şi adînci. Pe malul iazului din dreapta creşte
floarea de păpădie. Dacă rupi una şi o strîngi între dinţi şi te arunci îmbrăcat în iazul cel din stînga, şi te
dai de trei ori peste cap în valul rece, ieşi de—acolo preschimbat în cerb de aur... În faţa cerbului de aur,
toate porţile se deschid... nu—l opreşte nimeni...
Cel ee aude acestea şi le va spune altuia, să se facă de piatră până la brîu ! strigă Vîntul de Primăvară. Şi
iarăşi se opri Afin din povestit.
—Vă rog să mă iertaţi, Măriile voastre şi dumneavoastră, cinstiţi curteni, dar trebuie să mă odihnesc
puţin : simt un val rece care mă furnică şi urcă din genunchi şi—mi împietreşte trupul pînă la brîu !
Fratele de lapte al împăratului amuţi cîteva clipe, îşi scutură capul, îşi scutură pletele, ridică mîna
dreaptă, îşi împreună mîinile, ca să mai simtă o dată căldura bîngelui, apoi zîmbi cu duioşie şi mîhnire
şi—şi urmă istorisirea :
—După ce drumeţul va fura pe Kiralina — mai zise Vîntul de Primăvară — şi o va lua de soţie şi o va
duce la palatul său, va veni un negustor eu tot felul de cămăşi de borangic, subţiri ca firul păianjenului, să
le vîndă împărătesei. Kira le va cumpăra şi le va îmbrăca şi va muri dacă nu le udă înainte cu lacrimi de
turturică !
Cel ce aude acestea — încheie Vîntul de Primăvară, să încremenească în piatră pînă—n creştetul
capului !
Şi—n acea clipă, Afin îşi pierdu graiul. Se făcea tot mai sarbăd la faţă, ochii încetară să—i mai
clipească şi încremeni pe veci, aşa cum este acum ! Chip şi trup omenesc, tăiat cu dalta într—o lespede!
Toţi se uitară la omul de piatră, care îi privea cu ochii morţi, cu mîna întinsă, parcă şi—ar fi dus mai
departe spovedania.
—E rîndul meu să vă spun sfîrşitul povestirii ! zise
Dafin—împărat, cu multă jale—n glas !
Aţipisem în ascunzătoarea din bordeiul bătrînei. În vreme ce Vîntul de Primăvară spunea maică—si ce
trebuie să facă cel ce vrea să se însoţească cu Kira Kiralina, eu dormeam, iar Afin asculta. Dar nu mi—a
spus nimic atunci, ca să nu îngheţe pînă la genunchi, pînă la brîu, pînă în creştetul capului.
Sărmanul meu frate de lapte nu mi—a suflat o vorbă — din cîte spusese Vîntul de Primăvară ! Dar
făcu întocmai ce auzise, fără ca eu să ştiu de unde ştie el ce trebuia să facă. Îmi spunea atîta : fă ce te
sfătuiesc eu şi nu mă întreba. Iar eu nu—l întrebam şi—l urmam orbeşte.
M—a dus la gîrla de catran şi am încălecat pe buşteanul ielelor, care se prefăcu în căruţă cu
doisprezece cai înaripaţi. Am ajuns la curţile Kiralinei. În faţa porţilor, el a cules o floare de păpădie, a
strîns—o între dinţi, s—a scăldat de trei ori în iazul cu ape verzi şi adînci, s—ai prefăcut în cerb, a răpit
pe Kira Kiralina şi am zburat amîndoi cu ea în carul înaripat. Am ajuns aici şi ne—am cununat. N—a
trecut mult şi a venit negustorul de care spusese Vîntul de Primăvară şi—a vîndut Kiralinei cămăşile de
borangic, subţiri ca plasa păianjenului, cămăşile dătătoare de moarte. Iar bietul Afin, care lipsise
ziulica—ntreagă, umblînd să culeagă lacrimi de turturică, a venit în toiul nopţii, s—a strecurat în iatacul
34 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

împărătesei, i—a stropii cămăşile cu leacul mîntuitor şi—a scăpat—o de la moarte. Iată ce căutase bunul
meu prieten, fratele meu, în iatacul împărătesei : s—o mîntuiască, nu să—i fure comorile!
Iar eu, dînd ascultare unor vicleni, unor ticăloşi, cuprinşi de nevrednice bănuieli, am vrut să dau pieirii
pe cel care s—a jertfit pentru mine, pentru fericirea mea şi a Kiralinei ! înainte de a muri, sărmanul, a
vrut să se spovedească, să nu lase amintirea unui nelegiuit. S—a mărturisit tuturora, s—a dezvinovăţit.
Ştia el bine că dacă va dezvălui ce auzise de la Vîntul de Primăvară, va încremeni pe veci!
Şi iată—l colea, pe veci încremenit, fiindcă a dat la iveală taina Vîntului de Primăvară şi l—a îngheţat
blestemul !
***
Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii lui Dafin—împărat şi ai Kiralinei.
—Am pierdut un prieten credincios, pe tovarăşul meu drag, pe cel ce m—a ajutat cum nu m—ar fi ajutat
un frate adevărat, pe cel care mi—a dat fericirea,, mie şi scumpei mele Kira Kiralina. Vom avea oare
destule lacrimi să—l bocim ? Ne va răbda inima să—l ştim aşa, pînă la sfîrşitul zilelor noastre ? Cum am
putea fi noi fericiţi, cînd ne rod mustrările de cuget, cînd avem mereu în faţa ochilor pe cel
fără—de—viaţă, pe cel pierdut prin uneltiri vrăjmaşe ?... La ce ne folosesc nouă toate bogăţiile, puterea
şi slava noastră, cînd ele sînt întunecate de corbii remuşcărilor ? ! Dafin—Împărat oftă adînc,
împărăteasa aşijderea. Îşi ascunse capul în palme, curtenii toţi îşi lăsară ochii în pămînt şi rămaseră tăcuţi
vreme îndelungată.
Făt—Frumos n—ar fi Făt—Frumos dacă n—ar fi venit şi de rîndul acesta în ajutorul oamenilor.
—Dragii mei, vorbi el. înţeleg durerea voastră... înţeleg jertfa măreaţă a bietului Afin şi n—am grai să—i
laud inima de aur ! N—ar fi păcat ca un suflet atît de înalt şi de vrednic să rămîie în vecii—vecilor o stană
neînsufleţită ? Lucrul acesta nu trebuie îngăduit !
Toţi mesenii se uitară lung la. cinstitul oaspe şi nu înţelegeau ce vrea să spună.
În inimile lor însă trecea o licărire de nădejde.
—Ar fi oare cu putinţă, voinice, întrebă Dafin—împărat, ar fi cu putinţă să găsim un leac şi să—l înviem
pe fratele meu drag din somnul lui de piatră ?
—Da, răspunse Făt—Frumos, după o clipă de gîndire.
Şi toţi îl ascultară, cu răsuflarea oprită, sorbindu—i cuvintele.
—Departe, hăt departe de—aici, se află fîntîna vieţii veşnice. Dacă cineva s—ar duce pîn—acolo,
înfruntînd primejdiile mari şi ar izbuti să umple un urcior şi ar stropi stana aceasta cu apă vie, ar
preface—o iar în om însufleţit, l—aţi vedea iarăşi şi l—aţi auzi cuvîntînd pe fratele vostru Afin !
—Ai putea să ne spui unde se află acea ţară ? mai întrebă Dafin.
Şi Făt—Frumos, trecînd la fereastră, se uită în zare şi le arătă şi le povesti cu de—amănuntul pe ce
drumuri s—o apuce acela care vrea să—l mîntuiască pe Afin şi să—l redea vieţii.
—Am să trimit slujitori, am să trimit pe oştenii mei cei mai viteji, să—mi aducă un urcior cu apă vie !
striga Dafin, plin de bucurie..
—Nu, împărate, îi tăie vorba Făt—Frumos. Nici un slujitor, nici un oştean, oricît ar fi de vrednic nu va
putea duce isprava pîn—la capăt! Unii vor cădea pe drum, alţii vor fi răpuşi de paznicii izvorului
fermecat... Cel ce va izbuti să învingă toate opreliştile şi va umple urciorul şi ţi—l va aduce, acela s—a
străduit în zadar ; nu vei putea să înviezi stana de piatră a lui Afin prin jertfa altora.
Apa vie n—are putere decît în mîna celui ce s—a străduit el însuşi ca s—ajungă pîn—la ea şi s—o ia.
Trebuie ca Măria—Ta însuţi, dintr—a cărui pricină s—a tras urgia, sa pleci, să înfrunţi primejdiile,
să—ţi umpli urciorul şi să—l înviezi pe Afin. Altminteri, zadarnică ar fi orice altă plecare. O jertfă nu
poate fi răscumpărată decît printr—o altă jertfă. Iată : ca s—o cîştig pe draga mea Ileana Cosînzeana, eu
n—am trimis pe nimeni să mi—o aducă,.. Am plecat eu însumi ! Cîte drumuri n—am bătut, cîţi vrăjmaşi
n—am înfruntat, cîte duhuri ale întunericului nu mi se vor ridica în cale şi de—acum !
Dar eu nu şovăiesc !
Înainte !
Mereu înainte !
Credinţa mea nu se poate să nu biruiască !
Împărate Dafin ! Dacă te simţi în stare să—ţi laşi bogăţiile, viaţa de huzur şi desfătările împărătesei,
pleacă la drum singurel, învinge cu mintea şi cu braţul tău. Dacă te vei lupta cu zmeii şi cu balaurii, cu
toate puterile întunericului, dacă nu vei şovăi o clipă, dacă te vei încumeta s—ajungi pînă—n pădurea
35 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

împietrită, vei găsi izvorul cu apă vie. Paznici cumpliţi stau de veghe. Măsoară—te cu ei, învinge—i şi
umple urciorul la fîntîna vieţii veşnice. Înapoiază—te aici şi stropeşte piatra aceasta neînsufleţită şi—i
vei da un suflet. Îţi vei fi plătit astfel vina faţă de credinciosul tău frate, înapoindu—i viaţa pe care i—ai
răpit—o.
—Aşa voi face ! zise Dafin—împărat, înflăcărat de cuvintele minunatului său oaspe.
Făt—Frumos şi Prichindel îşi luară rămas bun de la gazdele lor şi plecară în zorii zilei.
Uşor nu i—a fost lui Dafin să—şi lase tînăra soţie şi trebile ţării ! Dar simţea că nici mîncarea nu i—ar
mai tihni şi nici somnul nu l—ar mai cuprinde, dacă ar sta acolo şi n—ar porni pe depărtate drumuri,
s—ajungă la fîntîna nemuririi şi să mîntuiască pe cel care se jertfise pentru el.
A încălecat Dafin—Împărat şi a plecat şi a înfruntat primejdii multe.
Dar le—a biruit pe toate, fiindcă îl mina un dor, un foc, o mustrare de cuget, nevoia unei fapte vitejeşti,
a unei Jertfe mîntuitoare.
Mulţumită sfaturilor lui Făt—Frumos, el scăpă din multe capcane, care altuia i—ar fi venit de hac.
Ajunse, în sfîrşit, se măsură cu paznicii izvorului fermecat, umplu urciorul, veni acasă şi stropi cu apă vie
trupul îngheţat al fratelui său de lapte.
Pleoapele lui Afin începură să bată, privirile îi roteau în toate părţile... Braţul se ridică.
Omul de piatră îşi trecu mîna pe frunte... se frecă la ochi ...se mai uită o dată împrejur, nedumerit,
parcă trezit dintr—un somn îndelungat şi fără vise. Ridică piciorul... un pas... doi... trei...
Căzură amîndoi, unul la pieptul celuilalt, şi se îmbrăţişară lung, plîngînd de bucurie !
Curtenilor nu le venea să creadă ochilor !
Mare voie bună se revărsă în toată ţara, petrecerile se ţinură lanţ o săptămînă încheiată, florile îşi
ridicară capul, păsările începură să ciripească iar şi toate pădurile şi crângurile, toate grădinile şi
tufişurile se umpleau de cîntători înaripaţi, vestind lumii învierea lui Afin, împăcarea sufletului lui
Dafin—împărat şi slavă aducînd lui Făt—Frumos cel viteaz şi înţelept.
36 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

CEI ŞAPTE VOINICI

La ţărmul unei mări depărtate, se întindea o ţară liniştită şi îmbelşugată, ai cărei locuitori îşi vedeau în
tihnă de munca lor. Trăiau în linişte şi bună înţelegere şi ar mai fi trăit aşa, încă mulţi ani, dacă de la o
vreme n—ar fi început să—i prade tot felul de tîlhari veniţi din larguri, în corăbii uriaşe, întunecoase ca
noaptea.
Veneau aceste corăbii dinspre un mare ostrov, al cărui cîrmuitor fusese pîn—atunci prieten bun al
oamenilor din ţara cea paşnică. El avea şapte fete, pe care le făgăduise celor mai voinici dintre flăcăii
ţinutului de la marginea apelor. Prin aceste şapte cununii, şi mai puternică s—ar fi făcut prietenia dintre
oamenii de pe cele două meleaguri.
Veacuri întregi trăiseră în bună înţelegere şi iată că acum numai necazuri veneau dinspre cetatea
prietenă. Un balaur uriaş, cu şapte capete, pusese stăpînire pe ea, îl aruncase în lanţuri pe împărat, le
ascunsese cine ştia unde pe cele şapte fete ale lui şi îşi pornea corăbiile după pradă în ţara vecină. Bieţii
oameni nu mai ştiau ce să facă. Se pomeneau în toiul nopţii cu năvala tâlharilor, care le jefuiau casele, le
răpeau feciorii cei mai voinici şi copilele cele mai frumoase.
Şi pentru că nu mai puteau trăi astfel, paşnicii locuitori de la ţărmul mării hotărîră să pornească război
împotriva tîlharilor năvălitori. Făcură corăbii puternice, luminoase şi cu catarge înalte, urcară pe ele
oştenii oţeliţi şi le trimiseră în larguri, să cerceteze mările, să înfrunte pe duşmani, să apere liniştea şi
belşugul de acasă. Iar căpitani ai corăbiilor îi făcură pe cei şapte flăcăi, cei mai voinici din cetate, fiecare
cu alţi şapte sute de oşteni la îndemîna lui, să facă linişte pe ape şi să—mpartă dreptatea în drumul lor.
Dintre aceste corăbii, în fruntea lor, plutea una, numai şi numai din argint şi din aur, care scînteia în
lumina soarelui de—ţi lua ochii. Pe această corabie, numită a dreptăţii, se afla Voinicul Voinicilor, un
flăcău neasemuit de chipeş de care ceilalţi şase ascultau cu dragoste, pentru că era cel mai puternic,
viteaz, bun la inimă şi înţelept.
Într—una din seri, iată că pe liniştea mării trecu un vaier lung, ce înfiora apa, şi vaietul acesta ţinu
pînă—n zori. Şi—n zori văzură cum se luptă două corăbii, cum cea mai mică se răstoarnă, iar cealaltă îşi
umflă pînzele, voind să fugă.
Voinicii cîrmiră într—acolo. Cîţiva oameni, agăţaţi de resturile corăbiei lor, strigau de moarte, rugind
să—i scape. Flăcăii săriră şi—i scoaseră din valuri.
—Ce e cu voi ? îi întrebă Voinicul Voinicilor.
—Sîntem pescari, pescari din ţara ta, voinice, iar cei care fug acum sînt hoţi de mare, cumpliţi hoţi de
mare, cu săbii neînfrînte, pe care nu—i poate nimeni astîmpăra. Sînt trimişii balaurului cu şapte capete.
Noi, sărmanii, muncim din zori şi pînă seara tîrziu, prindem peşte, ducem lîna şi untdelemnul de la noi pe
ţărmuri depărtate, iar ei stau la pîndă şi ne jefuiesc corăbiile, ba uneori ni le şi scufundă, de rămîn sate
întregi în jale şi sărăcie ! Scapă—ne de aceşti tîlhari şi te vor binecuvînta pămînturile şi apele !
—O să—i răpunem, fraţilor, o să punem mîna pe cei care v—au jefuit.
Porni poruncă, ca fiecare corabie să taie apele şi s—ajungă pe tîlhari.

În largul mării să pornim,


Cu fruntea sus şi voie—bună,
Să nu ne pese de furtună,
Încrezători să izbîndim !
Menirea noastră pe pămînt
Şi pe cuprinsuri largi de ape
E biruinţă şi avînt,
Nici un duşman să nu ne scape .
Luptăm ! Dreptatea e cu noi!
Şi visul nostru nu ne minte !
Sfruntaţi al valului puhoi!
Plini de curaj, tot înainte !

Aşa cîntau voinicii, pe luminoasele lor palate plutitoare.


Spintecînd apele, ei ajunseră din urmă corabia blestemată, cu pînzele negre. Lupta nu ţinu îndelungată
37 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

vreme. Îi prinseră pe tîlhari, îi legară zdravăn şi—i aduseră pe puntea lor. Apoi cercetară fundul corăbiei
piraţilor şi îl găsiră plin de giuvaeruri, de aur şi de pietre scumpe. Se mai aflau acolo şi cîteva zeci de
băieţi şi fete, care zăceau cu mâinile legate, gata de dus la moarte, in împărăţia stăpânită acum de balaur.
Toată această pradă era furată din ţara celor şapte voinici.
Repede îi dezlegară pe flăcăii şi fetele robite... Feciorii se alăturară numaidecît oştenilor celor şapte
voinici, ca să rupte şi ei împotriva balaurului. O ceată de flăcăi urcă pe acea corabie duşmană şi o mână
spre ţărmurile patriei, Împreună cu averile furate. Iar tâlharii, slujitori ai balaurului ce se înstăpânise pe
ostrovul de mărgean, fură spînzuraţi de catargele corăbiilor lor — ca să slujească drept pildă de pedeapsă
pe care o primesc cei ce se încumetă să pornească războaie de prădăciune şi jaf. Corăbiile porniră zorite
spre ostrovul îndepărtat, să scape de la moarte pe ceilalţi flăcăi şi fete, furaţi de slujitorii balaurului.
Trecură nopţi, trecură zile şi într—o dimineaţă se ivi în zări ţărmul ostrovului cel mare. Albele corăbii
ale păcii traseră la un loc mai ferit al ţărmului. De acolo vedeau limpede un oraş mare, dinspre care nu
venea nici un zgomot, nici o chemare. Semăna cu un mormînt. Pe zidurile lui fluturau steaguri negre.
Un moşneag le făcea semn cu mîinile ; voinicii se apropiară şi ascultară plângerea bătrînului :
—Ce ia tea noastră e pe moarte, căci balaurul cu şapte capete ne—a pus la dări cumplite. A omorît vite,
păsări, iar acum înghite câte un băiat şi o fată în fiecare zi. Dacă nu—i dăm birul acesta în ceasul
amurgului, se repede în oraş, scoţând fum şi pucioasă aprinsă pe nări. Amar ne pedepseşte, că ucide zeci
şi zeci de oameni... Scapă—ne !
—Noi de aceea am plecat de acasă, să—i scăpăm pe năpăstuiţi şi să—i pedepsim pe cei răi. Dar ia
spune—mi, zise Voinicul Voinicilor, unde se află balaurul ?
—Nu ştim pe unde o fi stînd ascuns. Dar ştim că—n ceasul amurgului iese din puţul care se află în
mijlocul cetăţii şi aşteaptă să—i dăm cei doi copii !
—Bine ! Îl vom aştepta acolo !
Şi cei şapte voinici o luară spre inima oraşului. Ajunseră la fîntîna balaurului şi se puseră pe aşteptat.
Soarele era în chindie, cînd dinspre adîncurile puţului se auzi un fel de zornăit de lanţuri, urmat de
plescăituri. Apoi, o răsuflare, ca un sforăit făcu să vuiască întunericul puţului.
Din fîntînă începură să iasă, unul după altul, şapte capete.
Un cap era pătrat, cu un singur ochi în mijlocul frunţii. Altul, rotund, avea trei ochi şi gura ca o
potcoavă, cu bărbia ieşită în afară. Cel de al treilea era ascuţit, cu cioc de pajură şi cu doi ochi roşii ca
jeraticul Al patrulea cap părea de om. Al cincilea era aidoma cu al unui leu. Al şaselea avea trei rînduri
de dinţi, iar între dinţi două rînduri de ochi. Capul al şaptelea, scofîlcit, părea de babă, eu nasul coroiat, şi
ochii prelungi, arcuiţi în jos. Balaurul ieşi întreg din fîntînă, tîrîndu—şi inelele grele ale trupului, solzii
de piatră ascuţită, labele cu gheare de oţel.
—Unde mi—e prada ? strigă el cu glas gros, răguşit, şi glasul venea parcă dinspre capul cel din mijloc,
cu faţa de om.
Iar capul de babă, cel de al şaptelea, vorbi şi el mai subţire, aproape fluierînd :
—Unde sînt cei doi copii, mâncarea mea pe ziua de azi ? Să—mi daţi prada, că mi—e foame !
—Ba n—o să—ţi dăm nimic ! rosti Voinicul Voinicilor.
—Cine a—ndrăznit să vorbească ? se auzi din gura capului de leu.
—Şapte voinici cărora nu le e frică de tine, balaure ! Să faci bine şi să nu mai ieşi din puţ, să laşi lumea în
pace, că de nu, cu noi vei avea de furcă !
—Nu cumva vreţi să vă înghit ca pe nişte gîngănii ?
—Mai bine păzeşte—ţi pielea ! îi răspunse unul dintre voinici.
Mirat de atîta semeţie, balaurul îşi desfăcu inelele, îşi scutură pielea acoperită de solzi, îşi dezmorţi
labele, scoţîndu—şi din tecile lor ghearele de fier şi începu să se tîrască spre cei ce—l înfruntau. Un cap
al balaurului mugea, altul sforăia, altul şuiera, altul necheza, altul lătra, altul mieuna ca pisicile sălbatice
de ţi se făcea părul măciucă.
Oamenii din cetate, care se adunaseră să le dea ajutor voinicilor, se înspăimîntaseră şi o luaseră la
fugă. Cu faţa la dihanie, cei şapte flăcăi se trăgeau mereu înapoi, s—o ducă mai încolo, la loc deschis.
Ajungînd la marginea cetăţii, se opriră. Se opri şi balaurul. Punînd mîna pe mânerul paloşului, cei
şapte voinici îşi aleseră fiecare cîte un cap în care să lovească. Dihania deschise cele şapte perechi de
fălci, ridică labele, cu ghearele întinse spre voinici, şi începu să verse foc pe cele şapte guri.
Aştepta. Cînd se repeziră voinicii la el, cu săbiile trase gata să—i reteze gîturile, odată ee înfipse în
38 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

coadă şi se ridică în şuier cumplit. Flăcăii îi crestaseră trupul cu şapte răni adînci, din care începu să
curgă un sînge negru şi bălos. Puterile balaurului scăzură, dar nu se dădu bătut cu una, cu două. Se lăsă
iarăşi la pămînt, repezindu—se el de data asta.
Sprinteni, cei şapte voinici se dădeau la o parte, se culcau la pămînt, se strecurau printre labele
şarpelui, îl loveau, ieşeau de sub el, săreau cîţiva paşi îndărăt, pe urmă se repezeau să—l taie tocmai
acolo unde nu se aştepta dihania. Lupta se încinse de—a binelea. Mai viteaz decît cei şase tovarăşi la un
loc, Voinicul Voinicilor n—avea numai grija lui, dar şi a celorlalţi. Sărea în ajutorai lor, pîndind care e
mai ameninţat, cercetînd unde e mai mare primejdia, întărind pe cel ce şovăia. Îi îmbărbăta, îi apăra cu
pieptul lui, primea el muşcătura hărăzită altuia, sfîşietura ghearelor îndreptate spre altul.
Dar cu cît îl loveau voinicii mai mult, cu atit balaurului parcă îi sporea tăria. El nu se lupta numai eu
puterea trupului, dar şi cu a vicleşugului.
Nu—i ajungeau cele şapte guri vărsătoare de foc, dinţii lungi şi ascuţiţi, inelele lui de şarpe, cît
trunchiul celui mai gros stejar, care unduiau, se încordau, se înnodau, se deznodau, pur tind capetele şi
coada cînd într—o parte, cînd în alta. Nu—i ajungeau nici ghearele de fier, repezite să sfîşie veşmintele
şi carnea duşmanilor săi, ci mai folosea şi prefăcătoria. Ba o lua la fugă, arătîndu—se răpus şi rămînînd
mort pe loc, pentru ca să învieze peste o clipă cu puteri înzecite. Ba, cînd se apropiau flăcăii, se întindea
lung cît zece prăjini puse una la capul celeilalte, de nu mai ştiau unde să alerge să—i dea de vîrf. Iar
atunci cînd voinicii ajungeau la locul unde se aflau capetele, odată—l vedea că saltă, se strînge, ca
ariciul, se face ghem, lipindu—şi inelele unul de altul, adunîndu—şi trupul şi apărîndu—se cu cele şapte
guri, coada şi ghimpii.
Treaba nu era uşoară ! Aşa ghem cum era, balaurul sărea sus ca popîndăul, se lovea de pămînt ca o
minge şi iar sălta în văzduh, unde desfăcea aripi mari, ce întunecau lumina soarelui. Vărsa peste flăcăi
numai rîuri de smoală aprinsă şi de pucioasă.
Veşmintele voinicilor luau foc, pielea le ardea, sudoarea li se amesteca cu sîngele, dar inima lor, atît de
caldă şi plină de vitejie, îi înviora mereu cu sînge nou, aducător de putere.
Văzîndu—i în primejdie, locuitorii ostrovului începură să arunce asupra celor şapte voinici căldări cu
apă proaspătă, să le mai potolească arsurile. Femeile îi ungeau cu balsamuri, şi le legau rănile, fetele le
dădeau să bea vin roşu şi vîrtos din cofele aduse—n grabă. Văzînd că vrăjmaşilor le vin ajutoare,
balaurul se mînie şi se repezi, alungind mulţimea, care se depărta cu ţipete înfricoşate.
Cei şapte voinici aşteptau pe duşman, gata să—l înfrunte.
Balaurul se lăţi pe pămînt ca o broască ţestoasă. Solzii de piatră îl acopereau tot, de nu putea paloşul
să—i atingă carnea. I se vedeau numai labele şi capetele.
—Pe el ! strigă Voinicul Voinicilor.
Se urcară flăcăii în circa balaurului, încercînd sâ—i reteze cefele. Dar namila îşi trase capetele sub
învelişul de solzi, se scutură o dată şi—i răsturnă pe toţi. îşi deznodă inelele, se întinse cît era de lung, şi,
înfigîndu—se în coadă, se ridică drept ca luminarea, cu coada în pămînt şi cu cele şapte capete în înaltul
cerului. Apoi începu să împroaşte din nou pucioasă şi smoală aprinsă, care cădeau în jurul său ca
revărsările unui havuz. Dar cei şapte voinici nu căzură în capcana de foc, se apropiară de el,
apucîndu—se de solzii cozii, strîngîndu—se cît mai aproape de balaur şi adăpostindu—se astfel de
ploaia arzătoare, care curgea acum în jurul lor fără să—i atingă. Dar trebuiau să se ţină bine strînşi de
lighioană, nu puteau trage paloşele, că le—ar fi ars mîinile acel potop al iadului.
Au stat ei multă vreme aşa şi balaurul vărsa fără încetare flăcări şi fum. Dar să vedem ! Multă smoală
şi multă pucioasă are dihania în măruntaiele ei ? Pînă cînd o să curgă aşa ?
Orice butie are un fund, orice vijelie are un sfîrşit. Începu să înnopteze.
Urcaţi pe acoperişurile caselor sau pe dealuri, locuitorii cetăţii şi ai satelor vecine se uitau
înspăimîntaţi la namila ceea nemaivăzut de înaltă, care stătea cu şapte capete—n văzduh, răsucea cele
şapte gîturi la dreapta şi la stînga şi împroşca pe şapte guri puhoi de catran negru şi roşu, care lumina
toate împrejur şi cădea în jurul trunchiului, înconjurând acest trunchi înalt şi drept, cu şapte stîlpi aprinşi.
Înconjurat de şapte şuvoaie înflăcărate, se ţinea balaurul în coadă şi palele de lumină ajungeau
hăt—departe, şi pîlpîiau şi înroşeau toate, de nu se mai vedeau nici stele pe cer, ci numai smoală aprinsă
şi scânteile care zburau şi bîzîiau ca nişte albine de aur şi de jeratic. Nu era să rămîie toată noaptea aşa,
nici ei, nici balaurul. Mai ales balaurul.
Cît era ei de uns eu toate vrăjile puterii, nu putea să stea înfipt în vecii vecilor, sprijinit în coadă. Nu
39 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

erau nesfîrşite izvoarele de pucioasă şi de catran din pîntecele lui.


—Măi flăcăi, sînteţi voinici şi isteţi, le zise el, vorbind din înălţime, cu capul de om. Dacă vreţi, mai
luptăm, că mie puţin îmi pasă. Dar mai bine, hai să ne hodinim noaptea asta, şi mîine—n zori, ne—om
înfrunta iarăşi!
Voinicul Voinicilor se sfătui cu cei şase tovarăşi ce să facă. Erau osteniţi şi ei din cale—afară şi nu
le—ar fi stricat să se odihnească puţin !

S—ar fi odihnit, e drept,


mai apoi să—l ia în piept,
Şi—ar fi strîns băierile,
Adunînd puterile...
Astăzi slabi, de—atîta luptă,
Cu tăria întreruptă,
Mîine lei şi paralei,
Cu putere nouă—n ei!

Dar le era frică de viclenia balaurului. Cine ştie cîtă putere nouă avea să—şi strîngă balaurul în timpul
nopţii ? Cine ştie în ce capcană n—ar fi putut să—i prăvale ?

Vorba omului viclean


E tot vorbă de duşman,
Vorbă dulce cum e mierea
Umblă să—ţi sece puterea,
Cînd te—o ispiti duşmanul,
Spunînd „mîine" sau „la anul",
Să nu te opreşti în drum,v
Să—i răspunzi : „Ba nu ! Acum !”

Aşa învăţaseră ei de mici. Omul să fie stăpîn pe voinţa lui, să nu se lase ispitit de cel care—l duce cu
vorba, să nu se lase doborît, pînă la suflarea lui cea din urmă.

Ce să cauţi ajutoare
De la zine ursitoare ?
Ajutorul, dacă vine,
Pentru voinicel e bine,
Dar mai bine să n—aştepte,
Mijlocelul să—şi îndrepte,
Să se ştie voinicel,
Şi să se încreadă—n el !

Fără—ndoială, balaurul le ceruse răgaz ca să se ducă—n beciurile lui, să se adape cu buţi de catran şi
de pucioasă şi să vie dimineaţa să—i pîrjolească. Iar ei, afară de odihna somnului, nu mai aveau de unde
să aştepte ajutoare.
Aşa gîndiră şi aşa făcură cei şapte voinici.
Văzînd că potopul de foc se potoleşte, ei înţeleseră că puterile balaurului slăbeau. Vedeau cum
tremură, cum începe să se lase, să se încovoaie, căutînd sprijin pe pămînt, întinzîndu—se pe labe şi
mîrîind la ei ca un cîine neputincios.
—Hei, flăcăi, ce ziceţi ? îi mai întrebă el o dată. Ne odihnim ?
—Nu ne arde de odihnă, spurcăciune ! strigă Voinicul Voinicilor.
Şi—odată îşi îndreptară trupul, hotărîţi să isprăvească.
Cît ai clipi din ochi, sări fiecare flăcău la capetele balaurului şi repezind paloşul în gîturile pleşuve, le
retezară unul după altul.
Văzînd că lighioana nu mai mişcă, locuitorii începură să s—apropie, întîi cu teamă, apoi cu veselie,
40 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

mulţumind flăcăilor că i—au mîntuit de asemenea năpastă, nevenindu—le să creadă că într—adevăr au


scăpat. Dintr—un capăt la celălalt al oraşului răsunară buciumele veseliei. Fiecare alerga să vadă
minunea.
Nevestele şi codanele sosiră cu de—ale mîncării şi de—ale băuturii. Parcă din pămînt ieşeau găinile
fripte, tăvile cu plăcinte şi ploştile cu vin... îi chemară şi pe flăcăii care rămăseseră să păzească de
duşmani corăbiile. De peste tot soseau oameni cu daruri pentru voinici, care se ospătau şi beau cu o
foame şi o sete nemaivăzută şi nemaipomenită.
Aveau dreptate să bea şi să mănînce, săracii, că mult pătimiseră în luptă cu spurcăciunea, mult sînge se
scursese din ei, pentru binele acelui norod bătut de cumplita năpastă.
Cine credeţi că se întrecea să le toarne vin în cupe ?... Cine avea ochii plini de lacrimi, lacrimi de
recunoştinţă ? Doi copilaşi, un băieţel şi o fetiţă... Ei erau cei mai fericiţi la ospăţul acesta al izbînzii,
fiindcă micuţii aceştia nu erau alţii decît cei doi copii care trebuiau duşi în acea noapte la fîntîna
blestemată, să—i mănînce balaurul cu şapte capete.
Se ospătară voinicii, jucînd bătuta şi brîul cu fetele şi cu nevestele, ba şi cu moşnegii care alergau
sprinteni să petreacă şi ei. De mult nu mai ştiau bieţii bătrîni ce este bucuria !... Jucau de le sfîrîiau
călcîiele, chiuiau, ca păstorii, din munte—n munte, îndemnau pe lăutari să mai zică, dădeau cu căciula de
pămînt şi iar jucau şi ţopăiau, de parc—ar fi avut douăzeci de ani!
Dimineaţa, cei şapte voinici îşi spălară ochii şi fruntea, se îmbăiară, îmbrăcară straie proaspete, aduse
de pe corabie, încinseră paloşe noi şi strălucitoare.
O treime din oastea lor îi înconjura. O altă treime rămăsese de pază la porţile oraşului, să fie gata
pentru orice primejdie, iar a treia sta de veghe pe mare, să sară în ajutor.
—Acum trebuie să scăpăm pe cîrmuitorul cetăţii, prietenul ţării noastre şi tatăl mireselor noastre ! rosti
Voinicul Voinicilor.
Întrebară ici, întrebară dincolo, nu ştia nimeni de soarta înţeleptului cîrmuitor al cetăţii.
Întrebînd din om în om, într—un tîrziu tot au dat peste el, într—o hrubă adîncă. L—au scos la lumina
zilei. Dar această lumină, bătrînul n—o mai putea îndura : îl dureau ochii după atîta întuneric...
Sprâncenele albe îi crescuseră lungi şi—i acopereau pleoapele. Barba şi părul îi cădeau pe umeri şi pe
piept, mîinile îi tremurau şi nu—i venea să creadă că ziua mîntuirii sosise.
—Vă mulţumesc, dragii mei ! Vă mulţumesc că aţi răpus pe vrăjmaşul meu de moarte şi că mi—aţi dat
bucuria vieţii ; ce dar pot eu să vă dăruiesc ? V—aş da pe fiicele mele soţioare, dar ele sînt departe.
Muma balaurului le—a prefăcut în privighetori şi le—a închis în colivia de aramă, într—un turn, între
munţii care se bat în capete.
De acolo a venit şi balaurul care mi—a cotropit ţara. În locurile acelea e împărăţia lui. Dar munţii
despre care vă spuneam nu se potolesc şi nu—i veţi putea trece ca să intraţi în turnul de aramă, unde sînt
ferecate copilele, dacă nu veţi tăia cele şapte limbi din gurile balaurului și nu veţi deschide cu ele
zăvoarele munţilor şi ale turnului.
—Aşa vom face ! grăiră voinicii.
Ei tăiară limbile balaurului, îi aruncară trunchiul în mare şi porniră spre corăbiile care—i aşteptau la
ţărm.
Bătrînul îi duse cu mare alai pînă acolo, îi îmbrăţişa pe fiecare şi le spuse :
—Nu mai am zile multe de trăit, dragii mei ! Dar n—am să mor pînă cînd n—am să joc la nunta voastră,
aşa moşneag cum mă vedeţi !
Şi s—au tot dus cei şapte voinici, pe ape... Şi în drumul tor au întîlnit corăbii spăimîntate de furtună,
le—au scăpat, le—au călăuzit, le—au însoţit pînă la bunul liman. Au curăţat marea de tîlhari. Au ajutat
oamenii obidiţi.. Oriunde ajungeau, le ieşea în cale izbînda.
Cei răi îi aşteptau cu teamă, cei urgisiţi — cu neasemuită nădejde.
Într—o zi, văzură pe mare cîteva luntre, de unde li se făceau semne cu steaguri albe.
Erau solii unui ţinut al cărui crai împila şi chinuia pe bieţii locuitori, iar acum pornise război împotriva
ţării celor şapte voinici, auzind că aceştia sînt plecaţi pe mare. Bieţii oameni auziseră de vitejia mîndrilor
flăcăi, şi, dornici să scape de robia craiului, le ieşeau în cale, rugîndu—i să vie şi să—i scape şi pe ei de
craiul cel hain.
Puteau să nu—i ajute ? Puteau să—i lase acolo, în mijlocul apelor, cu nădejdile sfărîmate ?
—Arătaţi—ne calea ! zise Voinicul Voinicilor, întorcîndu—şi corăbiile din drum.
41 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Şi vîslaşii din împărăţia prigonită îi duseră în gura unui rîu neasemuit de larg. Urcînd în susul apei, îşi
lăsară corăbiile la un mal prielnic şi se opriră la o răspîntie de drumuri.
Pilcuri, pilcuri începură a veni de pretutindeni oamenii necăjiţi, care li se jeluiau.
Oamenii craiului le ridicau toate avuţiile. Iar cînd nu mai aveau ce să ia, îi azvîrleau în temniţe adînci
sau îi trimiteau pe ostroave depărtate, să spargă piatră, ori să fiarbă var, să se coboare în fundul apelor,
unde să caute mărgăritare pentru podoaba domniţelor de la curte.
În acea împărăţit tot omul era rob, şi robii trăiau şi trudeau spre desfătarea celor cu straie de ibrişin, ou
ciubote de catifea şi cu mantii din blăni de soboli şi de vidră. Sate întregi se istoveau ca să—şi facă
boierul sau marele dregător căciulă de samur cu pană de cocor, prinsă în stemă de piatră scumpă, cit oul
de bibilică. Cei şapte voinici ascultau şi se înspăimîntau de atîta sărăcie şi prigoană.
Se înfăţişau înaintea lor bătrîni schilodiţi, femei cu prunci la sînul uscat, copii cu gura plină de
pămînt, pe care—l mestecau în gingiile ştirbe.
Bărbaţi în putere alergau spre oştenii veniţi de departe şi le arătau umerii plesniţi de bătăi.
Oamenii dormeau în bordeie adînci, ca nişte gropi, acoperite cu crengi şi băligar. Iar în vremea aceasta
măria—sa nu mai prididea ridicîndu—şi conace peste conace, palate peste palate, ospătîndu—se cu
vînaturile cele mai alese şi desfundînd buţi de vin, stors din vlaga pămîntului şi a oamenilor.
—Eu zic aşa — spuse unul dintre ei — să le venim de hac!
—Or să mai aştepte ele, miresele noastre, dar noi nu putem nunti şi veseli, în vreme ce alţii pătimesc !
mai zise altul.
Şi toţi se sfătuiră şi hotărîră că pace şi bună învoire cu acel împărat hain nu se poate.
—Trebuie să—i batem ostile, iar pe el să—l dăm jos din caunul domnesc, să scăpăm de atîta of şi amar!

Trîmbiţele răsunară,
Toţi voinicii s—adunară,
De din patru zări de ţară,
Într—un suflet, într—un gînd.
Steagul luptei ridicînd.
Unul se lupta cu zece,
Iar voinicul ce—i întrece
Cu o sută se lupta,
Pe vrăjmaş mi—l dobor a,
Apucîndu—l, azvîrlindu—l,
La pămînt rostogolindu—l.
Nimicindu—l pe mişel
Şi scăpînd lumea de el !

Au mai sunat o dată trîmbiţele, tobele au răpăit, mulţimea s—a adunat, chemată să—şi aleagă un nou
cîrmuitor. Au ales din sînul lor pe cel mai vrednic şi l—au pus în fruntea ţării, iar pe cei care—i
împilaseră pînă atunci i—au legat în lanţuri şi i—au trimis în temniţă.
***
Se urcară vitejii pe corăbiile lor. În zori, ajunseră ia un ţărm de mare, pe care—l zăriră de departe şi—l
cunoscură prin vuietele şi trosniturile ce veneau de—acolo, prin fumul şi focul ce scapără din frecătura
bolovanilor aruncaţi de munţii care se băteau în capete. Ajunseră, coborîră pe mal şi porniră într—acolo.
Tot mai cumplit scrîşneau, urlau, vuiau şi scăpărau stîncile izbite una de alta.
Dar cînd au stropit poala muntelui cu sînge închegat de balaur, ca prin farmec se potoli bătaia
crestelor, pămîntul se linişti, văile se răcoriră, zările se limpeziră, şi, în lumina potolită a dimineţii, iată
turnul cel de aramă în care erau închise fetele—privighetori.
Trei scorpii cu nasul lung şi cu părul de şerpi încolăciţi şedeau de pază la poarta acelui turn, din care
ieşeau duioase cîntece de jale şi de dor. Cîntau şi boceau bietele copile şi nu ştiau că solii dezrobirii erau
colea.
—Sărut mîna, mătuşă ! zise în bătaie de joc Voinicul Voinicilor, celei mai bătrîne dintre scorpii.
—Sărut ochii, maică ! îi răspunse aceasta, crezînd mai întîi că sînt niscaiva slujitori ai balaurului. Dar
cum cei şapte voinici miroseau a pămîntean, baba se răsti la ei :
42 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

—Ce vreţi ?
—Ia, venirăm şi noi pe la dumneavoastră, să vedem nişte nepoate pe care le avem pe aicea !
—Ce nepoate ? Care nepoate ? Noi nu ştim de nici. o nepoată ! strigară cele trei scorpii într—un glas.
—Ia să vedem şi noi, că s—ar putea să fie ! Daţi—vă la o parte, să ne vedem nepoatele !
Scorpiile mai strigară o dată :

—Ce nepoate ?
Nu se poate !

Iar Voinicul Voinicilor le răspunse batjocoritor :

—Ba se poate,
Se prea poate !
Babelor, nu fiţi netoate !
Vrem să le vedem pe toate
Şapte fete descîntate,
Soţioare, nu nepoate !

Cele trei scorpii puseră mina pe cîte un măturoi ţepos şi—l ridicară în văzduh, pasămite, să—i ia la
goană pe flăcăi.
Dar aceştia se uitau la. ele rîzînd şi, pînă să—şi lase cloanţele măturoiul să cada pe capul şi pe spinarea
lor, le dădură vînt de—a berbeleacul pînă la poalele muntelui — de nu se mai ridicară de acolo.
După ce isprăviră cu scorpiile, flăcăii se repeziră cu topoarele şi sparseră uşa turnului, găsiră cele şapte
colivii de aramă, frecară lacătele cu limbile de balaur şi cît ai bate din palme, şapte privighetori ieşiră de
acolo, se lăsară la pămînt, crescură, crescură şi se prefăcură în şapte fete frumoase, cu flori albastre în
cosiţele de aur.
—Vă mulţumim ! Vă mulţumim ! grăiau ele cu glasurile ca nişte clopoţei de argint. Dar tata ce face ?
Unde e tata ?
—E bine sănătos şi vă trimite multă voie bună ! răspunse Voinicul Voinicilor. Veniţi cu noi, şi—o să—l
vedeţi peste cîteva zile !
...Şi mi—au plecat cu toţii, în zori de vară, pe marea ce le aşternea în cale ape de mătase albastră şi
verde, cu horbotă de spumă. Au plecat spre răsărit de foc, de păreau pînzele corăbiei nişte uriaşe flamuri
înflăcărate, fîlfîitoare.
Trecură zile, trecură nopţi, şi corabia cînta : cîntau perechile în lumina de lună, pline de dor şi de
nădejde. Iar cînd ajunse în ostrovul de mărgean, bătrînul lor fată, de bucurie, muri şi învie de şapte ori la
rînd.
Se făcură şapte nunţi mîndre : se cununară voinicii cu fetele—privighetori, iar pe cea mai mică şi mai
frumoasă dintre toate o luă Voinicul Voinicilor.
Din acea zi, ţara de la marginea de mare şi marele ostrov din mijlocul mării trăiră iar în bună prietenie,
aşa cum veacuri lungi trăiseră pîn—atunci, şi nici un balaur n—a mai venit să le tulbure pacea şi buna
înţelegere.
43 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

ZÎNA VISELOR

—Moş Cocoş Cocoloş ! Moş Cocoş Cocoloş !


—Astîmpăraţi—vă, măi copii, lăsaţi—mă—n pace ! strigă unchiaşul, pe care o droaie de băieţi şi fete
nu—l lăsau să treacă. Îl trăgeau de haină, rîdeau, se trînteau în calea lui, se dădeau peste cap şi iar îl
rugau :
—Spune—ne o poveste, Moş Cocoş Cocoloş !
—De poveşti îmi arde mie ? Am treabă !
Da' de unde ! Ştrengarii nu voiau s—audă, şi—l trăgeau nainte.
—Măi împieliţaţilor, daţi—mi drumul, măi, că vă retez nasul cu ferestrăul, n—auziţi ?
Moş Cocoş Cocoloş era tăietor de lemne. Locuia la marginea satului, singur, într—un bordei
dărăpănat, podit cu pămînt. Dormea pe o laviţă, lîngă vatra unde rareori trosneau vreascurile. Dar acel
bordei, cînd îl bătea amurgul, se făcea de aur, cînd îl luminau stelele părea acoperit cu şindrilă de argint
şi se preschimba într—un palat zidit din lespezi de marmor, cu stîlpi de porfiră : îl înfrumuseţa
moşneagul, cu basmele şi cu snoavele lui.
În tinereţe, Moş Cocoş Cocoloş umblase mult, ştia şi istorisea cîte—n lună şi—n soare. Copiii satului
îl îndrăgiră. Toată ziua se ţineau de capul lui. Nu mai putea scăpa de ei. La capătul zilelor, cinci se gătea
de lucru, moşul îi aduna pe prispa bordeiului şi le povestea pînă înnopta
Dar alteori, cum se întîmplase în ziua aceea, cînd se ţinea ceata de el şi nu—l lăsa să—şi vază de drum,
era tare mîhnit şi nu voia să le spună nimic.
Cu ferestrăul şi toporul pe un umăr, pe celălalt cu „capra" (cinci beţe groase împreunate, pe care
sprijinea lemnele cînd le tăia), Cocoloş se ducea prin sat, se oprea pe la casele oamenilor şi—i întreba
dacă n—au nevoie de el.
Unii îl opreau să le spargă buturugi cu toporul, alţii să taie lemne cu ferestrăul. Dar nu găsea totdeauna
de lucru, bietul Moş Cocoş Cocoloş. Mai răbda el şi de foame, că n—avea încotro.
De cele mai multe ori, însă, tot îşi făcea rost de un codru de mălai. Îşi fierbea în ceaun niscaiva lobodă
sau urzici şi se ospăta şi bea o jumătate de urcior de apă proaspătă, rece şi dulce, pe care i—o aduceau
copiii de la izvor. Cînd îi vedea venind, îşi trăgea mustaţa lungă şi căruntă, îşi aprindea luleaua, şi îi
aştepta pe laviţa din faţa bordeiului, zîmbindu—le voios. Apoi se punea pe povestit. Ce nu le spunea
Moş Cocoş Cocoloş ?
Snoave, amintiri şi născociri, pe care micuţii le ascultau vrăjiţi. Le părea rău că se lasă noaptea şi
trebuie să se ducă acasă şi să—nveţe lecţia de—a doua zi, să mânînee şi să se culce.
Le trecea şi foamea şi setea, ascultînd poveştile unchiaşului. Adormeau plini de vedenii minunate.
În somnul lor, se desfăşurau limanuri străine, păduri cu copacii pîn—la—cer, de ramurile cărora se
agăţau maimuţe şugubeţe. Vedeau poiene unde lei şi căprioare se adăpau la acelaşi izvor. În văzduh
se—ncrucişau zboruri de păsări mari, cu pene pestrițe şi ciocuri de mărgean.
Pe urmă, iată pustiuri fără de sfîrşit, nisipuri încinse de soare şi iată, apoi, cetăţi cu havuzuri şi grădini
printre zidurile înalte, cu geamii şi cu turnuri albe, ale căror ferestre scînteiau de—ţi luau ochii. Mulţime
de negustori forfoteau de colo pînă colo prin acele tîrguri mari strigîndu—şi marfa şi vînzînd drumeţilor
şiraguri de chihlimbar, ciubuce poleite, ouă de struţ, preşuri de ibrişin, mirodenii, sulimanuri, smochine
şi curmale, turte de migdale, cofeturi de zahăr ars, fluiere, tobe şi trîmbiţe pentru copii, cai mărunţi şi
cămile cocoşate...
Cîte un elefant împodobit cu valtrapuri şi fireturi brăzda mulţimea, purtînd pe spinare un fel de turnuleţ
în care era închisă fata cea mică a sultanului, îmbrăcată toată numai în mătăsuri şi diamanticale. Avea
faţa acoperită cu un văl şi i se vedeau numai ochii. Slujitoare negre o însoţeau, mergînd pe jos şi
făcîndu—i vînt cu nişte pene mari înfipte în vîrful unei prăjini, ca să gonească muştele şi s—o
răcorească.
Moş Cocoş Cocoloş mai umblase şi prin ţările îngheţate cu urşi albi şi cu sănii trase de reni. Călătorise
mult pe ape curgătoare şi pe mări nesfîrşite, pe corăbii cu trei catarge, cu marinari ce urcau şi coborau pe
scări de frînghie, uitîndu—se—n zare, pîndind să nu vie cumva hoţii de mare şi să le răpească aurul şi
carifelele, lăzile cu piper şi portocale, cu smochine, scorţişoare, curmale, culoare şi vanilie,
grămădite—n fundul corăbiei...
Stoluri de papagali verzi şi albaştri roiau pe cerul fără pată, se apropiau de corabie şi vorbeau păsăreşte
44 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

cu oamenii mărilor. Pasărea paradisului se abătea şi ea, în cârduri, cumpărînd grăunţe de la marinari şi
plătindu—le cu pene lungi, luminoase ca undele curcubeului, pene ce—şi smulgeau una alteia şi le lăsau
să cadă din vârful catargelor.
Văzuse Moş Cocoş Cocoloş comorile califilor, în subpămîntene luminate cu fanare verzi şi roşii : saci
de galbeni, grămezi de smarande şi rubinuri, săbii şi junghiuri încrustate cu pietre scumpe, mărgăritare
cît oul de turturea, chipuri cioplite—n abanos şi—n sidef, ceasornice pline de cîntece, candele ce—şi
muiau feştila în ulei de trandafir şi licăreau pe comorile nemaivăzute şi nemaipomenite.
—Dac—ai văzut atîtea şi atîtea avuţii, cum de—ai venit acasă cu mîna goală, moşule ?
—D—apoi ce, cu mîna goală am venit ? răspundea Cocoloş supărat. Dar uneltele mele, toporul,
ferestrăul şi capra nu sînt avuţii ? Ce—mi trebuie mai mult ? Un codru de pîine, acolo, un boţ de
mămăligă, o fiertură de păstăi sau de lăptuci mi—ajunge ! Voi credeţi că apa pe care o beau sultanii şi
califii e mai limpede şi mai dulce decît cea din satul nostru ?
***
Într—o zi, Moş Cocoş Cocoloş le—a vorbit copiilor despre Zîna Viselor.
—A fost odată, dacă n—ar fi trăind şi acuma, trei surori, trei zîne, şi tustrele erau mai frumoase una decît
alta. Aveau părul lung lăsat pe spate pînă la călcîie, pieptănat cu grijă şi mirosind a levenţică şi—a
iasomie. Cosiţa uneia era bălaie ca păpădia, a altera castanie, a celei de—a treia neagră ca pana corbului.
Cea mai mare era Ziua Lacului. Purta coroniţă de argint, împodobită cu scoici de piatră scumpă. Locuia
într—un palat de cleştar, în fundul apelor. Noaptea, cînd era lună plină, se plimba într—o luntre trasă de
şapte lebede.
Mii de peştişori galbeni şi roşii se ţineau după domniţa lor, sărind din apă şi dîndu—se peste cap, în
văzduh, ca s—o înveselească.
Luna scapără fulgere de argint în solzii lor de aur. In jurul bărcii roiau zîne mici, cu fluiere şi harfe în
mîini, unele cîntînd din gură, altele purtîndu—şi degetele pe strunele chimvalelor.
Sora ei, Zîna Florilor, purta pe cap o coroniţă de „nu—mă—uita", tăiată în zamfire aurii. Locuia
într—o poiana fermecată, unde fiecare frunză era o floare. Tufe de liliac şi de trandafiri, lujere de arini
învoiţi îşi legănau podoaba în vîntul uşor, cădelniţînd miresme îmbătătoare.
Copilele de casă ale zînei se legănau pe scări împletite în ramuri de cireş, înflorite veşnic.
Sub bolţi de zorele şi de glicine se zbenguiau tartacoţii, iar în peşteri, pînă şi mucigaiul era covor de
floricele verzi. Bujori aprinşi se ţineau lanţ, printre cîmpuri de maci roşii, mari, pe—ale căror vîrfuri se
aninau mereu se desprindeau scăpărînd mulţime de fluturi albi şi negri, verzi şi roşii.
Albine de aur zumzăiau de colo pînă colo, sugînd mierea florilor de salcîm şi de tei, şi dăruind zînei şi
slujitoarelor ei faguri dulci, îmbălsămaţi...
— Îmi lasă gura apă, moşule ! sări de colo o fetiţă, Tincuţa.
—Înghite—ţi apa din gură şi taci! Nu—mi tot tăia vorba ! îi răspunse Cocoloş, oarecum supărat că
prostuţa de copilă—i împrăştia gîndurile, curmîndu—i firul istorisirii.
—Lasă pe moşu—n pace, să ne povestească, săriră toţi, la Tincuţa.
—Iacă tac !... Spune, Moş Cocoş Cocoloş, spune, a treia zînă cine era ?
—A treia zînă, dragii moşului, era Zîna Viselor. Locuia între cer şi pămînt, într—un palat de nori, un fel
de corabie întraripată, ce rătăceşte deasupra lumii, albă şi uşoară ca puful, tivită de razele roşii ale
asfinţitului soarelui, de razele galbene ale răsăritului de lună, de razele argintii ale luceferilor. Pe părul
negru ca pana corbului, zîna poartă o cunună de stele. Stelele rîurează şi pe mantia ei cea lungă, albastră
ca întunericul nopţii...
—Şi ce face acea zînă între cer şi pămînt ?
—Acolo, în corabia ei azurată, ţine visele, pe care ie: trimite noaptea oamenilor. Tot felul de vise. Unele
frumoase, altele urîte. După cum s—a purtat fiecare, peste: zi. Vedeniile ce ne cutremură somnul sînt
răsplata sau pedeapsa zilelor noastre.
Cînd un copil e bun şi sîrguitor, dacă ascultă de părinţi, dacă vine la şcoală cu lecţia ştiută, dacă a făcut
o fapta bună, cît de mică, dacă nu s—a luat de păr cu tovarăşii lui de joacă şi de—nvăţătură, atunci zîna
îi trimite în dai cele mai senine arătări.
Tot astfel şi cu oamenii în toată firea. Cel ce şi—a văzut de treabă, a muncit şi s—a împăcat cu sine
însuşi şi cu cei din jurul său, vede în somn grădini ca tot felul de roade, ascultă cîntece de privighetori,
trece în zbor peste ape albastre şi se trezeşte voios, cu zîmbetul pe buze. Ziua care—ncepe îi pare mai
45 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

uşoară, înfrumuseţată de călătoria din vis.


Dar nu e tot aşa cu cei răi, cu cei lacomi, cu cei leneşi.
Bogătaşul care—şi pune argaţii la munci grele şi nu le răsplăteşte truda, ba se bucură la simbria lor şi
se înavuţeşte din sărăcia altora, omul acela vede în vis numai braţe ridicate, care—l ameninţă, aude
numai scrîşniri de dinţi şi bocete şi ameninţări.
Somnul nu—i tihneşte.
Împăratul care copleşeşte ţările altora şi le pradă, ca să—şi mărească împărăţia şi comorile lui, e
bîntuit de negre vedenii. Odihna nopţii nu mai este pentru el odihnă. Vede numai cîmpuri acoperite de
oşteni ucişi şi de cetăţi aprinse.
Miros de cîrpă arsă îi umple nările. Vaiere şi blesteme îi împănează urechile, călăreţi însîngeraţi vin
spre el cu suliţe întinse şi—i străpung inima. Oricîte porţi ferecate ar avea, oricîţi paznici i—ar străjui
porţile, pe oamenii din vis nu—i poate împiedica nimeni să intre în iatacul lui, să—l ajungă şi să—l
pedepsească. Se sperie în somn, începe să strige şi se trezeşte tremurînd, cu broboane îngheţate pe frunte!
—Dar dumneata ce visezi, moşule ?
—Eu ?... Dac—am tăiat lemne peste zi şi m—am ales cu o bucată de pîine şi cu un blid de linte, apoi
dorm buştean şi nu mai visez nimic.
Cînd mă culc nemîncat, mă pomenesc cu nişte mese încărcate cu bunătăţi. Se aşează şi se ridică
singure... Tot felul de bucate, roade şi pahare de argint cu vin roşa se înşiră de la un cap la altul şi mă
îmbie. Mie—mi place mai mult azima caldă şi curcanul fript. Mă pun pe mîncat şi nu mă satur pînă cîntă
cocoşii. Şi atunci mă deştept.
—Da' curcanii cum îi mănînci, moşule, că n—ai dinţi ! ? se amestecă iar în vorbă toanta de Tincuţa.
—Păi să vezi, fata moşului ! înainte de—a sosi friptura, zîna îmi trimite două rînduri de măsele, pe care
le bag în gură şi abia pe urmă încep să mănînc !

Două rînduri de măsele,


Să mănînce moşul cu ele ;
Un copan,
De curcan,
U n ciolan
Dolofan,
U n pui fript şi două raţe,
Să le ia Tincuţa—n braţe !
Copilaşilor cuminţi
Le mai dă un rînd de dinţi,
Să mănînce turtă—dulce .
Şi pe urmă să se culce !

Hai, dragii moşului, destul am sporovăit !... Duceţi—vă pe la casele voastre, că înserează. Învăţaţi—vă
lecţia pentru mîine, îmbucaţi ceva şi culcaţi—vă, să visaţi frumos şi să—mi spuneţi şi mie ce—aţi visat!
***
A doua zi iar se adunară copiii pe prispa colibei lui Moş Cocoş Cocoloş.
—Ia spune, Mărinică, aii ştiut lecţia ? întrebă moşul
—Am ştiut, cum să n—o ştiu ? Pînă n—am învăţat—o nu m—am culcat !
—Şi dacă te—ai culcat, ce—ai visat ?
—Am visat că—mi trimisese zîna un iepure alb, cu ochii roşii, care sărea printr—un cerc de hîrtie şi
cădea în spatele unui ursuleţ şi amîndoi veneau spre mine, să ne jucăm. Ne—am jucat ce ne—am jucat,
pe urmă am mîncat alune şi stafide cîteşitrei, pe urmă iepurele s—a prefăcut în papagal şi mi—a adus în
cioc o pană lungă. Am pus—o la căciulă şi eram mîndru nevoie mare. Am început să joc, cu mîna după
ceafă şi iar am jucat, aoleo ce—am mai jucat ! Aveam opinci cu clopoţei, săream şi ţopăiam pînă m—am
trezit. La noapte aş mai vrea să vie ursuleţul şi iepuraşul! Tare aş mai vrea să mai vie o dată !
—Dar tu, măi Sandule, tu ce—ai visat ?
—Eu, drept să—ţi spun, moşule, m—am culcat fără să—nvăţ lecţia. Noaptea am văzut în vis nişte
gîndaci negri, care—mi intrau pe—o ureche şi—mi ieşeau pe cealaltă. Cînd voiam să—i prind, mă
46 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

pomeneam cu alţii care mă ciupeau de vîrful degetelor de la picioare. M—am chinuit nopticica toată şi
n—aş mai vrea să mi s—arate iar ! Să văd ce—am să visez la noapte, că astăzi nu mă mai culc pînă
nu—nvăţ!
—Eu — sări de colo Tincuţa — umblam desculţă printr—o gîrlă caldă şi cu nisip de aur pe fund. Pe
urmă am început să zbor şi zburam şi zburam şi—mi plăcea... Vedeam pe jos cîmpuri smălţuite cu flori
şi—o mulţime de păuni care se ridicau, şi zburau după mine.. Mi se părea că sînt şi eu o zînă ! Da, eram
Zîna Păsărilor !
—Da' tu, măi Dănuţ, ce—mi stai acolo bosumflat ? Nu cumva te—ai ţinut de năzdrăvănii ?
—M—am ţinut, moşule ! Aseară, după ce—am plecat de—aici, în loc să mă duc acasă, m—am gîndit la
stafidele şi la portocalele din corabie şi am sărit gardul, după corcoduşe. Noaptea am visat o babă cu nas
de castravete, cu o nuieluşă în mînă. Cu mîna stingă se ţinea de nas, iar cu dreapta îmi căra nuieluşe pe
spinare !
—Bine ţi—a făcut! Să mai sări şi altă dată gardul, după corcoduşe !
—Moş Cocoş Cocoloş, vorbi iar Tincuţa. Unde şade acuma Zîna Viselor ?
Unchiaşul se gîndi puţin şi, arătîndu—le bordeiul, răspunse :
—Aici şade !
—Aici ? se mirară copiii. Cum aici ?
—Aici! Aici ! întări moşneagul. O cheamă Moş Cocoş Cocoloş !
—Ei, ast—acum !... Păi zîna are părul lung, îmbălsămat cu levănţică şi iasomie, iar al dumitale e scurt şi
cărunt şi miroase a tutun !... Nu ne—ai spus adevărat!
Moşul se prefăcu supărat, îşi trînti luleaua de pămînt şi le răspunse :
—După ce vă spun poveşti, mai vreţi să fie şi adevărate !
Copiii se puseră pe rîs, îşi băteau genunchii cu palmele de—atîta haz. Pe urmă plecară spre casele lor,
mulţumind moşneagului de cîte le băsmise şi strigînd pînă nu se mai auziră :
—Moş Cocoş Cocoloş ! Moş Cocoş Cocoloş !... Venim şi mîine ! Venim şi mîine. Moş Cocoş Cocoloş!
***
Şi a doua zi ne duceam iar şi—n fiecare zi ne adunam în jurul bătrînului tăietor de lemne. Şi el ne
povestea şi zilele treceau, lunile treceau, anii treceau... Noi creşteam, ne făceam tot mai mărişori, dar de
basmele şi snoavele moşneagului nu ne săturam.
Ce păcat că nu mi le—aduc aminte pe toate !... Ce păcat că pe—atunci nu ştiam carte ! Le—aş fi scris
pe caietul meu de şcoală aşa cum ni le istorisea Moş Cocoş Cocoloş...
Acum, cînd am îmbătrînit şi eu, basmele auzite odinioară pe prispa bordeiului său încep să prindă
viaţă nouă, zburînd pe aripile amintirii. Ce păcat că n—am şi eu darul de povestitor al moşneagului !
V—aş fermeca şi eu pe voi, aşa cum ne—a fermecat el, în depărtata noastră copilărie!...
47 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

PAUNAŞUL CODRILOR

I.

A fost odată o ţărancă tînără şi frumoasă şi spornică la treabă, Dumitrana. Ştia să cînte, de înveselea pe
oricine se apropia de dînsa. Şi era sprintenă şi voioasă ca nici una alta.
Dar iată că un zmeu, care nu găsise nici o zmeoaică sări fie nevastă, că erau toate urîte, leneşe şi
cicălitoare, se gîndi să se însoare cu o pămînteancă. Auzind de frumuseţea şi de vrednicia Dumitranei,
acel zmeu îi trimise tot felul de daruri. Dar copila nici nu voia s—audă. îşi alese drept mire un flăcău din
satul ei, numit Boldur. Se cununară şi trăiră fericiţi în căsuţa lor, muncind cu spor, în bună şi dulce
înţelegere. Nu trecu anul şi Dumitrana născu un băiat căruia îi puse numele de Florin. Era un prunc tare
drăgălaş şi părinţii îl iubeau nespus.
Într—o bună zi, porniră să—l boteze la fintîna din Pădurea Sînzienelor. Se spunea, anume, că pruncul
scăldat în acea fîntînă va creşte frumos şi puternic, cu braţ vînjos şi minte isteaţă.
Ajunseră acolo, cu băieţelul înfăşat într—o plăpumioară albastră, îl muiară de trei ori în apa minunată
şi, cînd să plece, le ieşi în cale zmeul.
—Ce căutaţi aici?
—Nu e treaba ta.
—Vă—ntreb ce căutaţi aici, în împărăţia mea ?
—Nu e împărăţia ta !... Cată—ţi de drum şi lasă—ne să ducem pruncul acasă, că trebuie să doarmă !
—Pruncul ţi—1 las, dar nu ţi—o las pe Dumitrana ! răcni zmeul şi trage paloşul, repezindu—l în omul
acela semeţ, care îndrăznise să se măsoare cu el.
Boldur n—avea sabie, dar se lupta cu bâta, ciobăneşte, Şi în vreme ce lupta, îi strigă soţiei:

—Dumitrana, draga mea,


Fugi în braţe cu odorul!
Cît de iute vei putea,
Fugi şi scapă—ne feciorul!

Dumitrana îl luă pe Florin în braţe, alergă cu el şi—l ascunse într—un tufiş, apoi smulse un vlăstar din
pămînt şi veni să—şi ajute soţul în luptă. Dar zmeul era puternic, iar bietul Boldur, cu tot ajutorul pe care
i—l da Dumitrana, n—a putut înfrunta multă vreme, cu bîta lui, oţelul paloşului... Zmeul îl lovi de
moarte, şi apoi, mîniat foarte şi pe Dumitrana, puse mîna pe ea, o legă şi luînd—o în cîrcă o duse cu sila
în palatul năruit care—i era locuinţa. Porunci slujitorilor s—o arunce în beciul cel mai adînc şi să nu—i
dea altceva decît. un codru de pîine şi o ulcică cu apă pe zi atît cît să nu moară de foame. Iar biata
Dumitrana se topea în temniţă nu atît de foame, cît de jalea soţului mort şi neîngropat, de jalea pruncului
care se va prăpădi şi el în acele pustietăţi pline de fiare hrăpăreţe,,..
Dar n—a fost aşa !
În pădurea Sînzienelor trăia, neştiut de nimeni, un înţelept bătrîn. De mult, moşneagul acesta fusese
cîrmuitor al ţării. îl izgonise din fruntea împărăţiei acelaşi zmeu care—o răpise şi pe Dumitrana.
înţeleptul sta cufundat în gînduri, răsfoind cărţi din vechime, şi se hrănea cu laptele unei capre numită
Zoica, aciuiată pe lîngă el de mulţi ani.
De la o vreme, băgă de seamă că laptele începe să scadă. De unde înainte Zoica venea cu ugerele
pline, acum sosea de la păscut sleită, de parcă ar fi muls—o cineva.
Într—o zi, moşneagul se luă după ea. Ajungînd—o din urmă, ce să vadă ? La poala străbunului stejar,
Zoica alăpta un prunc bălai, înfăşat în plăpumioară albastră... La cîţiva paşi de acel stejar găsi bătrînul
trupul neînsufleţit al unui ţăran tânăr. îi săpă o groapă, îl aşternu acolo și aruncă ţărînă peste el, apoi se
mai uită o dată la vietatea înfăşurată în plăpumioară şi care sugea de zor din ugerul Zoiţei.
Nu—i venea să—şi creadă ochilor î îşi frecă pleoapele şi, încredinţîndu—se că nu visează, ridică
băieţelul din iarbă şi—l duse—n peştera lui, bucurîndu—se foarte că are pe cineva să—i mîngîie
bătrîneţele şi pustiul.
Capra îi hrăni pe amîndoi, pînă—i veni şi ei sorocul să moară. De atunci, cei doi singuratici ai pădurii
trebuiră să se hrănească numai cu rădăcini şi eu buruieni fierte.
48 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Copilul se făcea mare, creştea voios în Pădurea Sînzienelor. Bunul moşneag, care—l ocrotise ca un
părinte adevărat, îi făcuse arc şi o ghioagă cu care să vîneze păsări şi sălbăticiuni, îi vorbise despre
oameni şi despre viaţa lor prin sate şi prin tîrguri, îl învăţase să citească şi să scrie...
Numai despre moarte şi despre omul mort şi îngropat nu—i vorbise : celor mici, celor care n—au
ajuns încă Ia vîrsta bărbăţiei, nu trebuie să le tulburi sufletul, cu lucruri ce vor veni mai tîrziu şi la care nu
e nici un folos să ne gîndim.
Într—o bună zi, însă, a trebuit să se mărturisească. Îl luă de mînă pe băiat, care era acum de
cincisprezece ani, îi dete o sapă şi o lopată şi amîndoi începură să sape, alături de movilita sub care se
odihnea de veci Boldur.
—Aici ai să mă culci şi ai să arunci ţărînă peşte mine, cînd vei vedea că nu mai suflu. Atunci am murit.
—Ce însemnează că ai murit ? întrebă Florin.
—Vine o vreme cînd trupul nostru e sleit... Bătrîneţele nu—l mai ajută să lupte cu viaţa,.. Şi viaţa fuge
din el şi nu mai rămîne decît un trup rece şi netrebnic ! Nu mai rămîne din el decît amintirea !
Rostul vieţii omului nu e altul decît să lase pe urma lui o amintire. Cît mai frumoasă !... Frumoasă prin
faptele bune sau măreţe pe care le—ai făcut în slujba semenilor tăi.
Nu trecu mult şi, într—o dimineaţă de primăvară, înţeleptul închise ochii, după ce mai vorbi o dată
flăcăului :
—Dragul meu, eu te—am găsit într—o tufă din pădure. Erai înfăşurat în scutece, cu plăpumioară
albastră... Uite şi salba asta ce ţi—am găsit—o la gît. La gît n—ai s—o mai poţi purta, că nu te mai
încape. Fă—o brăţară şi pune—o la încheietura mîinii. Vezi ? Pe fiecare bănuţ este o slovă. Şase slove :
F—L—O—R—I—N. E numele tău.
Mai află, dragul meii, că eu n—am fost întotdeauna aşa cum sînt astăzi. în trecute vremi, eram
cîrmuitorul acestui ţinut. Dar zmeul m—a alungat şi acum, împreună cu Scorpia Pădurii, mumă—sa, îi
secătuiesc pe oamenii ce locuiesc prin aceste părţi... Cînd vei fi mare şi puternic, să n—ai alt gînd decît
să răpui pe blestemaţii aceştia. Vei fi făcut cel mai mare bine semenilor tăi !
Aşa grăi bătrînul şi, întinzînd braţele, ca şi cum ar fi dorit să mai cuprindă o dată pămîntul la piept, îşi
lăsă capul pe umărul stîng şi îşi dădu ultima suflare. Iar Florin îi închise pleoapele, apoi îl plînse îndelung
şi—1 culcă în groapa ce—o săpaseră amîndoi, alături de movilițele sub care dormeau Zoica şi acel om
necunoscut, înmormîntat cu ani în urmă.
Băiatul se îmbrăcă în pieile lăsate de moşneag, îşi luă arcul şi ghioaga şi porni printre copacii pădurii,
să ajungă—n lumea cea umblată.
Se pomeni pe—un drum de ţară, apoi la marginea unui sat. Oamenii se uitară la el, din pricina
blănurilor ce—l acopereau. Dar. văzîndu—l atît de chipeş, cu fruntea mîndră, cu pletele bălaie, răsfirate
pe umeri, nu mai rîdea nimeni de el. Cînd l—au văzut şi la treabă, ajutîndu—i pe toţi, ba spărgînd lemn
cu toporul, ba călind apă, ba luînd la goană lupii, ba ridicînd cu un singur umăr ditamai carul răsturnat, îl
botezară Păunaşul Codrilor.
Şi, după ce s—a îmbrăcat cu straie ţărăneşti, tot Păunaşul Codrilor i—a rămas numele.
Într—o zi, un bivol turbat se repezi la un copil să—l ia în coarne. Păunaşul Codrilor sări în spatele
jivinei, apucă taurul de amîndouă coarnele şi—i suci gîtul ca unui pui de găină.
Văzînd atîta vitejie, oamenii se adunară, se sfătuiră şi socotiră că numai acest băiat va putea să—i
mîntuiască de Scorpia Pădurii şi de fiul ei, zmeul, care îi năpăstuia de ani îndelungaţi, furîndu—le vitele,
răpind copii şi cerînd, pe deasupra, un bir de doisprezece flăcăi pe an.
—Scapă—ne, Păunaş al Codrilor, şi—ţi vom da tot ce ne vei cere. Ucide Scorpia, scaldă—te în sîngele
ei şi pielea ta se va întări şi nici o săgeată n—o va mai putea străpunge şi nici un paloş nu va putea să te
taie ! Şi atunci vei putea învinge şi pe zmeul cel neasemuit de puternic.
—Bine ! răspunse Florin,
Nu uitase Păunaşul că zmeul, împreună cu mumă—sa, Scorpia Pădurii, îl izgoniseră din casa lui şi pe
înţeleptul din pădure, care—i fusese ca un părinte.
Trăia la marginea acelui sat un meşter făurar, vestit în nouăzeci de tîrguri şi cătune. Se duse Păunaşul
la el şi—i spuse :
—Meştere, să—mi faci un buzdugan şi un paloş de zece ori mai puternic decît cele mai tari buzdugane
sau paloşe pe care le—ai făcut vreodată. Vreau să mă lupt cu Scorpia fi cu fiu—său, să vă izbăvesc
ţinutul de năpastă !
49 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

—Le—aş face eu, fiule — oftă făurarul — dar sînt bătrîn şi nu mă mai ţin puterile. Uite ce sfat îţi dau:
Intră la mine şi fă ucenicie un an încheiat. Şi la căpătui acestui an, ai să fii în stare să—ţi făureşti singur
un paloş şi un buzdugan aşa cum le vrei.
Băiatul se învoi şi intră ucenic la acel fierar. Toată ziua Păunaşul Codrilor, negru de funinginea
cărbunelui, de nu—l mai cunoşteau, sufla din foaie şi aprindea tăciunii, bătea pe nicovală fier înroşit şi
făcea cuie, săbii, tăiş de plug şi alte unelte. Şi iată că după ce se împlini anul, Florin îl întrecuse pe fierar
în meşteşugul lui, de se mira şi bătrânul cît era de priceput flăcăul. Şi începu Florin să—şi făurească
armele.
Dar pe cînd lucra el de zor în făurărie, veni zvon că Scorpia Pădurii cere tain pe luna aceea chiar pe
băiatul fierarului, cu care Păunaşul se împrietenise în răstimpul uceniciei.
Cînd veniră să—i spună ce năpastă îl loveşte, meşterul începu să plîngă şi să—şi smulgă părul din cap.
Dar iată—mi—l pe Florin, cu buzduganul pe umărul stîng și cu paloşul făurit de el în mîna dreaptă.
—Am să vi—l scap eu pe băiat, oameni buni ! A venii vremea să răpun Scorpia.
Mare fu bucuria oamenilor, dar mai ales a făurarului.
Luînd pe fiul acestuia cu el, Păunaşul Codrilor porni spre pădure, dragă doamne, să—i ducă
blestematei peşcheşul. Ajungînd la peştera unde—şi avea sălaşul Scorpia, Floria strigă :
—Sărut mîna, mătuşico, ţi—am adus mîncărica pe ziua de azi ! Poftim de ţi—o ia !
Fără să bănuiască nimic, muma zmeului ieşi degrabă se apropie de băiatul făurarului. Florin nu
pregetă mult și cînd îi era Scorpiei lumea mai dragă, o pocni odată—n cap cu buzduganul, de—o ameţi
şi—o culcă la pămînt. Apoi o ciopîrţi cu sabia de—o făcu bucăţele. Se îmbăie în sîngele ei negru, cum îl
învăţaseră oamenii, şi grăi către băiatul fierarului :
—Ia vezi, nu mi s—a lipit vreo frunză pe spate, să—mi rămîie vreun loc unde să mă săgeteze duşmanii ?
Într—adevăr, o frunză veştedă i se lipise de umărul stîng.
Feciorul meşterului făurar i—o dezlipi Păunaşul Codrilor se mai scaldă o dată în sîngele Scorpiei şi
astfel întărit, simţindu—se de zece ori mai puternic ca pînă—acum, sa întoarse în sat împreună cu băiatul
fierarului, pe care—l aduse viu şi nevătămat. Cînd aflară de moartea pacostei, oamenii începură să cînte
şi să joace de bucurie. Dar Păunaşul le vorbi astfel:
—Oameni buni, nu vă bucuraţi prea devreme ! Cît mai trăieşte zmeul, n—o să aveţi linişte. Să pornim
împotriva lui, să—l răpunem şi ne—om veseli după aceea !...
Se adunară în jurul lui Florin cete mari de flăcăi.
—Să mergem, Păunaş al Codrilor, şi să—l ucidem !
—Cu hoţul ăsta — spuse Florin — trebuie să ne luptăm cu băgare de seamă. Să ne strecurăm pe poteci
ascunse, unul cîte unul, prefăcîndu—ne ciobani de la munte, să—l înconjurăm din toate părţile, nevăzuţi
şi nesimţiţi, şi cînd ne—o veni bine, sărim pe el şi—i facem felul !
Cum a spus Păunaşul Codrilor, aşa s—a întîmplat. Flăcăii înconjurară, tiptil—tiptil, cetatea
blestemată, unde—şi avea lighioana sălaşul şi, cînd i—a ştiut pe toţi ajunşi în faţa zidurilor năruite, a
şuierat o dată şi s—a pomenit cu toată ceata puhoi în jur.
Au dat năvală în oştenii întunericului, păzitorii din palatul năruit şi i—au ucis ca pe nişte făpturi
netrebnice ce erau.
Spăimîntat de atîta zarvă şi măcel, zmeul se închisese într—un turn cu uşile de fier, închipuindu—şi
că nu va putea pătrunde nimeni pînă acolo.
—Pe tartor să mi—l lăsaţi mie ! strigă Păunaşul Codrilor.
Şi urcînd, patru cîte patru, treptele turnului, se repezi cu umărul în uşa zăvorită, de mi—o scoase din
ţîţîni, cum de la o parte din drum o babă pricăjită.
Zmeul pîndea în dosul uşii. Cum intră flăcăul, balaurul îl lovi în piept, dar paloşul lunecă pe pielea
unsă cu sîngele scorpiei şi se făcu ţăndări la picioarele Păunaşului Codrilor.
Şi deodată, dintr—o singură lovitură, Florin reteză gîtul zmeului. Apoi, împreună cu cei mai apropiaţi
dintre ostaşii săi coborî în beciurile palatului, de unde îi dezrobi pe cei aruncaţi acolo. Zăvoarele fură
sparte, lacătele şi lanţurile căzură. Oamenii robiţi de ani întregi văzură iar lumina zilei şi plecară spre
casele lor, binecuvîntînd pe cei ce—i scăpaseră.
Din chilie în chilie, din beci în beci, unde găsea fiinţe omeneşti îngropate ele vii şi saci plini de aur
furat, Păunaşul Codrilor ajunse în cea mai adîncă subpămîntă. Acolo era legată cu lanţuri grele o femeie
bătrînă, cu ochii adînciţi şi cu părul albit de atîta amar.
50 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Cînd văzu intrînd, la lumina făcliilor, oameni necunoscuţi, femeia îşi acoperi cu palmele ochii, ce nu
mai puteau îndura lumina, atît îi copleşise întunericul de—a lungul anilor. Apoi, deprinzîndu—se puţin
cu lumina şi văzînd că acei oameni îi vorbesc cu bunătate, bătrîna se uită la unul din ei, cel care părea a le
fi căpitan, începu să tremure şi făcu cîţiva paşi către el :
—Florin ! Dragul meu Florin ! Eu sînt Dumitrana, maica, măiculiţa ta !
Se repezi şi, cuprinzîndu—l în braţe, îl sărută cu foc.
Dar Păunaşul Codrilor nu înţelegea cine este femeia aceasta, pe care n—o văzuse niciodată.
—De Florin, Florin mă cheamă, dar de unde ştii cine sînt ? Cum m—ai recunoscut ?
—Eşti băiatul meu, nu poţi fi altul decît băiatul meu ! Ai leit chipul tatălui tău, aşa cum era cînd l—a ucis
zmeul cel năprasnic !
Cînd Dumitrana mai văzu la mîna Păunaşului acea salba pe care i—o petrecuse în jurul gîtului, cînd
flăcăul nu era decît un prunc, salba cu bănuţi pe care scria F—L—O—R—I—N. n—a mai rămas pic de
îndoială că se aflau acolo, faţă—n faţă, mama şi feciorul.
Florin o luă în braţe, ca pe un copil, atît era sărmana ce uşoară... Cu lacrimi de bucurie în ochi, plecară
spre casa lor din satul părintesc.
Ajungînd acasă, cel dintîi drum pe care—l făcură Păunaşul Codrilor şi Dumitrana a fost Pădurea
Sînzienelor. Acolo Florin îi arătă mamei sale peştera pustnicului şi cele doua movilite de pămînt, pe care
le acoperi cu flori.
—Aicea, maică dragă, hodineşte bătrînul înţelept care mi—a ţinut loc de tată, iar sub movilița aceasta,
mai măruntă, am îngropat pe Zoica, o biată capră, din laptele căreia am supt în pruncie şi care mi—a
ţinut loc de mamă !
Iată—i, în sfîrşit, la casa lor, unde hodiniră amîndoi o vreme, dup—atîta trudă şi viaţă zbuciumată.
Dar nu le—a fost dat să stea fault împreună. Sfătuit de însăşi Dumitrana, căreia îi era urît fără suflet de
tînără femeie şi de nepoţei dragi in jurul ei, Păunaşul Codrilor porni în lume să—şi caute mireasă...
51 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

II.

Într—o zi de primăvară, Florin nimeri într—o poiană plină de flori înalte, cum nu văzuse el niciodată.
Erau crini albi, bujori înfocaţi, nalbe tinere, viorii, trandafiri mari şi înfloriţi. Fermecat, Fiorin cutreieră
toată poiana, pînă dădu peste o boltă de liliac sub care şerpuia o potecă lungă... lungă...
Apucă el pe poteca aceea, merse, pînă ce se opri la marginea unui heleşteu verde şi limpede, pe apa
căruia luceau lebede albe, printre nuferi albaştri.
Drumul se sfîrşea acolo. Să se—ntoarcă, nu—l răbda inima, că prea erau frumoase apele şi parcă—l
îndemna ceva să meargă înainte, tot înainte. Dar cum ? Apa era înconjurată de copaci înalţi şi stufoşi,
ce—şi înfigeau rădăcinile chiar la mal; nu era nici un locşor de trecut. Tot ocolind el aşa, dădu peste o
luntre roşie, cu cap de balaur în vîrf ; balaurul era de lemn şi avea ochi de nestemate.
Se gîndi flăcăul, se răzgîndi, şi în cele din urmă se hotărî, sări în luntre şi începu să vîslească. Trei
lebede albe înotară pe lîngă el, şi cîteştrele parc—ar fi vrut să—i arate drumul. Pomi pe urma lor şi
ajunse sub o boltă de trandafiri, oglindiţi într—o apă plină de peştişori de aur care se luară după el...
Lebedele se opriră lîngă o poartă de aramă, la care te urcai pe şapte trepte de marmură. Peştişorii se
grămădiră pe cea din urmă treaptă, care era în apă, iar păsările se aşezară pe celelalte, ca şi cum l—ar fi
îmbiat : „Poftim! Poftim !".
Florin coborî din barcă, urcă treptele şi bătu în poartă. Fără multă zăbavă, canaturile de aramă se
dădură la o parte.
Flăcăul văzu o grădină mare, mare. încărcată cu rodii şi mere de aur, iar în fund, un palat alb, cu
ferestrele deschise. Nisipul cărărilor parcă era pulbere de mărgean. Păuni şi căprioare se plimbau printre
copaci.
Pe ici, pe colo, din fîntîni ţîşnea apa în văzduh şi cădea iar în heleşteele rotunde, risipind boabe de
mărgăritare, ce scînteiau în toate luminile curcubeului.
Dar încolo, singurătate. Începuse să însereze.
„Să mă întorc", se gîndi Florin.
Dar poarta era închisă şi n—avea cum să iasă.
„Fie ce—o fi !..." îşi zise el şi intră în palat. Acolo se aflau multe şi mari bogăţii, dar nici o făptură
omenească.
Florin văzu o încăpere largă, unde era întinsă masă lungă, încărcată din belşug cu tot felul de bunătăţi
şi vinuri alese. Mîncă şi se ospăta flăcăul, că—i era foame, şi mai prinse puteri.
Deodată, auzi un glas care—i spunea :
—Poftă bună, Florine ! Bine ai venit !...
Cine vorbise ? Nu era nimeni lîngă el... Ba da, dinspre fereastra ce da spre grădină, urca şi se apropia
de el un şarpe cu trupul prelung şi gros.
Cu glas de femeie, şarpele grăi :
—Eu nu—s ceea ce vezi, Florine !... Şi n—am să—ţi fac nici un rău. Sint Floriana, stăpîna acestui palat,
a grădinii şi a heleşteului pe care le—ai văzut... M—a fermecat Muma—Pădurii să fiu şarpe în vecii
vecilor.. Şi—n vreme ce mă prefăceam în lighioana pe care o vezi, baba se—nvîrtea în jurul meu, rîdea,
juca şi boscorodea, blestemîndu—mă :

Din fiinţă omenească.


Din domniţă—mpărătească,
Şarpe verde te prefac
Şi te—arunc în fund de lac !
Pasăre dacă te—aş face,
Ai avea pe vino—ncoace.
De te—aş face căprioară,
Ai zburda pe cîmp uşoară.
Fluture de te—aş schimba,
Peste flori ai tot zbura,
Pe copii ai bucura
Cu zburdălnicia ta !
52 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Dar nu vreau să fii acestea,


Fiindcă alta ţi—e povestea !
Te prefac în tîrîtoare,
Oamenii să te—nconjoare
Ca pe duhul cel mai rău.
Să—i alungi din drumul tău !
Şarpe eşti, şarpe vei fi
Pînă cînd se va găsi
Un flăcău rătăcitor,
Păunaş al Codrilor,
Cu pornire voinicească,
Viaţa să—şi primejduiască
Şi să stea trei nopţi în şir,
Singuratic musafir,
Fără teamă, lîngă tine,
Să nu—i pese de jivine,
Nici de flăcări, nici de ger,
Nici de trăsnetul din cer,
Să străbată foc şi ape,
Din descîntec să te scape !

Aşa m—a vrăjit şi m—a blestemat afurisita de babă şi trebuie să rămîn aşa în vecii—vecilor !
Şi—n ochii şarpelui, Florin văzu cum izvorăsc şi se preling boabe de lacrimi, una după alta, de i se
umeziră şi lui ochii de milă.
—Apăi, domniţă şarpe — îi răspunse flăcăul rîzînd — dacă e vorba să se găsească un flăcău care să facă
o faptă vitejească, faptă bună, omenească, să străbată foc şi ape, şi pe tine să te scape — uite c—am venit
eu, Florin, de—mi zice lumea Păunașul Codrilor!...
—Bine—ai venit, mîntuitorul meu ! Dar mult greu te aşteaptă, prin grele necazuri va trebui să treci, pînă
să—mi dezlegi blestemul!
—S—auzim ! mai rîse Florin.
—Ai putea îndura frigul şi focul şi vijelia pentru mine ?
—Pune—mă la încercare şi ai să vezi !...

Ca să fac o vitejie,
Nu mă tem de vijelie,
Nici de flăcări, nici de ger,
Nici de trăsnetul din cer !

—Atunci, norocul să te—ajute ! Vino la noapte după mine, .să intrăm în peşteră, şi dacă vei putea sta
pînă la cîntatul cocoşilor în hruba cea de gheaţă fără să te ispitească razele soarelui — atunci o treime din
vrajă s—a topit. Dar tare mă tern că n—ai să—ţi duci treaba pînă la capăt!
—Mie de glume nu—mi arde, domniţă. Cînd am spus că fac ceva, apoi nu—mi mai iau cuvîntul înapoi !
Veni noaptea. Şarpele se apropie de Florin şi—i vorbi :
—A bătut ceasul, voinicule ! Dacă te mai ţine inima, vino după mine !
Florin îi răspunse :

Şarpe, inima mă ţine,


De—o fi rău şi de—o fi bine,
Numai să te scap pe tine !

Intrară ei în peşteră, flăcăul şi cu domniţa vrăjită, şi aşteptară.


Acoperit cu piele groasă, cu solzi grei şi avînd sîngele îngheţat, ca al tuturor tîrîtoarelor nu i—a fost
greu şarpelui să îndure pîcla rece care cobora din tavanul şi din pereţii de stîncă. Dar ceva mai greu a fost
53 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

pentru Florin.
La început, puţin îi păsa şi lui de acea răcoare plăcută care—l înfăşură. De la o vreme, însă, răcoarea se
făcea frig, frigul se făcea îngheţ. Broboane de apă începură să rîureze din piatră, apoi se făcură şuvoaie
şi, cît ai clipi din ochi, se prefăcură . în ţurţuri mari şi ascuţiţi, care îl înconjurau pe Florin ca nişte săbii,
ca nişte suliţe, şi—l împungeau cu frigul lor de foc, cu focul lor de ger. Stîncile începeau să crape,
bubuind. Degetele flăcăului se învineţeau, dinţii îi clănţăneau, pielea obrazului se, zbîrcea şi—l durea, de
parcă i—ar fi înţepat—o roiuri de viespi, de parcă i—ar fi smuls—o pliscuri de corbi. Pînă și sîngele din
el, pînă şi măduva o simţea cum i se sleieşte—n oase. Simţi că—şi pierde răsuflarea. începu să aţipească
şi să viseze că—l înfăşurau şapte cojoace îmblănite și că—l acopereau şapte plăpumi groase; Pe urmă,
începură să—i nălucească vetre de jeratic spre care se întindeau mîinile, dornice de căldură... Dar acele
focuri prieteneşti erau numai amăgiri de vis...
După lungi, după nesfîrşite ceasuri de aşteptare, ce văzu prin deschizătura peşterii ? Văzu lumini de
soare, ce cădeau pe o pajişte plină de flori şi de fluturi. Se gîndi că s—a făcut ziuă şi c—ar fi vremea
s—alerge şi să se scalde în acel potop de raze calde, ce jucau şi alintau pămîntul, la cîţiva paşi de el.
Se ridică s—o ia într—acolo.
—Nu te lăsa ispitei ! şopti şarpele. Nu pleca tocmai pcum ! Pînă nu va cînta cocoşul, nu e zi adevărată, nu
e soarele aievea, ci numai visele înfierbîntate ale îngheţului ! Nu pleca tocmai acum ! îl mai rugă o dată
domniţa vrăjită.
Iar Pălmaşul Codrilor, ca să nu fugă din acea cumplită vizuină a îngheţului, se îmbărbăta singur :
—Nu şi nu ! scrîşnea el, printre dinţi. Vorba e vorbă ! Chiar de—ar fi să mă prefac eu însumi într—un
sloi, cuvîntul ce l—am dat trebuie să rămînă cuvînt!
A stat el aşa, şi mult n—a mai stat, că s—auziră cocoşii cîntînd, iar prin deschizătura peşterii se vedeau
luminile roşiatice ale zorilor.
Ca piatra zvîrlită de praştie, aşa s—a repezit Florin și a început să alerge pe cîmp, să sară într—un
picior şi să se dea peste cap, ca să se dezmorţească, să se încălzească.
Aducîndu—şi aminte de frigul din ajun, se gîndi că a doua încercare nu va fi chiar aşa de grea ca aceea
din noaptea îngheţului.
Dar n—apucă el să se bucure bine, că seara şarpele îl chemă înapoi în peşteră. Se auzi un sîsîit
prelung, iar din tavan începu să se lase un abur cald, ce venea spre el învelea într—o dulce mîngîiere.
Întîi i—a plăcut acea căldură umedă, dar pe urmă a—nceput să—l înăbuşe. Abia mai putea să—şi
tragă răsuflarea. Dar asta încă nu era nimic faţă de ce avea să vină. Aburii se uscară şi—n locul lor
rămase un fel de arşiţă, care—i ciupea şi—i usca ochii. Şi limba i se uscase în gură. Bufniţele şi liliecii
care se aflau în peşteră deschideau pliscul şi vărsau nişte flăcări cînd verzi, cînd roşiatice. Din toate
părţile îl cuprindeau limbi de foc şi Păunaşul Codrilor simţea că o să se topească de atîta pîrjol. Sălta cînd
pe un picior, cînd pe altul, că nu putea sta prea mult pe pămîntul încins care—i frigea tălpile... îşi aducea
aminte de noaptea, trecută şi se răcorea la amintirea îngheţului. Şi acel îngheţ nu i se mai părea cumplit,
ci dulce aromeală de răcoare !
Tot mai mult se încingea cuptorul peşterii. Florin abia de—şi mai dădea seama că e om adevărat. Parcă
se prefăcea într—un buştean aruncat în vatră. Deodată, ce—i fu dat să vadă prin deschizătura peşterii ?
Dintr—un vîrf de stîncă, un şuvoi de apă limpede, care dădea într—un lac, împrăştia în jurul lui stropi
de mărgăritare şi spumă în care fulgerau curcubee.
Mai văzu o sumedenie de flăcăi, care semănau cu el şi care se repezeau sub acel şuvoi răcoritor şi
săreau, zbenguindu—se, împroşcindu—se eu apă. Alţii se aruncau în lac şi rîdeau de bucuria undelor
proaspete, ieşeau din apă, îşi scuturau pletele şi iar alergau să se arunce în valuri, de nu se mai saturau.
Şi—n vremea aceasta, bietul Florin, cu gura căscată şi pielea încinsă, se chinuia de moarte în cuptorul
care tot mai mult se încingea şi începea acum să se umple de fum negru, înecăcios, care duhnea a smoală
şi a pucioasă, Deodată, ce—i văzură ochii ?
Cocoţată pe marginea deschizăturii peşterii, sta o babă cu nasul încovoiat, cu bărbia ascuţită şi cu un
singur dinte—n gură.
Acea babă se uită la el cu ochi prietenoşi şi—i arăta spre apele căzătoare şi lacul răcoros, unde se
scăldau şi se împroşcau rîzînd flăcăii ce semănau cu el.
—Drag Florine—Florinel ! îl ispitea Muma—Pădurii, arătîndu—i cu degetul noduros valurile
răcoritoare. Nu e păcat să te chinuieşti atîta, în loc să te scalzi în lacul de colo ?
54 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Hai mai bine—a te scălda


Cu flăcăi de seama ta...
Uite apele—n şuvoaie,
Vite răcoroasa ploaie,
Vite lacul fermecat,
Unde—i bine de scăldat !
Hai, degrabă, schimbă—ți locul.
Lasă şarpele şi jacul!
Nu te chinui—n zadar ;
Vino—n lacul de cleştar

Baba îl îmbia mereu, îi făcea mereu semne cu mîna şi—i arăta izvoarele din munte, apele limpezi
curate ca cleştarul.
Florin închise ochii să nu le mai vadă, să nu cadă în ispită. Nimeni altul, în locul lui, n—ar fi avut
asemenea tărie !
Răsplata i—a venit repede : un cântec de cocoş făcu să se topească—n roşaţa zorilor atît vedenia
fîntînilor răcoritoare, cît şi închisoarea de flăcări, de aburi şi de fum, în care petrecuse Păunaşul Codrilor
o noapte atît de cumplită...
—Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Florine ! Îi vorbi şarpele, dintr—ai cărui ochi curgeau luminoase lacrimi
de recunoştinţă.
—M—au pîrjolit flăcările de tot! spuse Florin, zburînd ca săgeata spre un pîrîiaş din apropiere, unde se
azvîrli de cîteva ori şi se bălăci, rîzînd şi scuturîndu—şi pletele.
55 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

III.

Dar nu prea i—a fost bine nici a treia noapte, că a trebuit să—ncerce şi frigul, şi focul, ba şi spaima
viscolului, a grindinei, a trăsnetului.
Abia intrase în peşteră, că s—a pomenit cu un crivăț năprasnic, care vîjîia şi—i îngheţa creştetul
capului, în vreme ce—n jurul picioarelor se învârteau şomoioage de catran aprinse şi—l frigeau, şi—i
otrăveau răsuflarea.
Apoi se porni o vijelie care—l repezea de colo pînă colo, dîndu—l cu capul de pereţi. Ca nişte săgeţi
frînte zburau fulgere albastre ce—i ardeau ochii. Trăsnetul căzu sub chipul unui bolovan rotund, roşu,
care se sparse în mii de fărîme aprinse...
Pe jos era numai jăratec, de n—avea unde călca flăcăul, iar prin văzduh zburau schiţei roşii. Îl ciupeau
şi—l ardeau ca un stol de gîngănii turburate.
Şi iar se auzi vîntul şuierînd. Peste aşchiile aprinse şi peste tăciunii ce podeau acea blestemată peşteră,
veni o grindină mare cît oul de turturea. Ouăle de gheaţă cădeau din tavan, se adunau pe jos, creşteau,
urcau, îl izbeau pe Florin, ca mii de pietricele aruncate cu praştia... Era o furtună înspăimîntătoare, care
ar fi răpus pe un uriaş, pe un balaur cu solzii de fier, darămite pe un pămîntean, cît ar fi fost el de voinic,
Păunaşul Codrilor.
După grindină, iar fulgere şi iar trăsnete, iar vifor şi crivăţ, urlînd ca o haită de lupi flămînzi... Pe
deasupra, pe Florin îl mai apucă şi o foame cumplită, care—i răscolea măruntaiele şi i le rodea ca
şobolanii.
O lumină mare se făcu în deschizătura peşterii, şi—n acea lumină, Păunaşul Codrilor văzu o
pajişte—nflorită, cu o masă—ntinsă, la care petreceau voioşi, mîncau şi beau flăcăii din noaptea trecută,
cei ce se scăldaseră în lacul de cleştar. în mînă cu potire de argint se uitau spre peşteră şi cîntau :

Vino printre noi, Florine !


Să mîncăm, să bem cu tine !
Colo—i rău, aici e bine...
Şi potirele sînt pline !
Nimeni nu ne înspăimîntă
Şi lăutele ne cîntă !
Colo—n peşteră, băiete,
Mori de foame şi de sete,
Grindina te—o năpădi,
Trăsnetul te va trăsni.
Ce păcat de viaţa ta,
Că ţi—o prăpădeşti aşa,
Cînd aici e—atît de bine...
Vino printre noi, Florine !

—Nu—i asculta ! Nu—i asculta ! îl rugă şarpele; Sînt ispitele vrăjitoarei ! Vor să—ţi răpească rodul
jertfei tale...
Tot ce—ai îndurat trei nopţi de—a rîndul e în zadar, dacă le asculţi chemarea...
—Mult a fost, puţin a rămas ! Nu—ţi fie teamă ! îi răspunse Florin şi închise ochii, să nu mai vadă, şi—şi
astupă urechile, să nu mai audă cîntecul ispitei.
Şi bine a făcut că nu le—a urmat îndemnul, că nu şi—a călcat făgăduiala dată domniţei !
O trîmbiţă răsună voios în faptul zilei şi alte trîmbiţi îi răspunseră : vesteau răsăritul soarelui. Păunaşul
Codrilor ieşi din peştera blestemată, ţîşnind ca săgeata din arc.
56 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

IV.

Trecură zile, trecură săptămîni, trecură luni. În palatul de marmură albă, înconjurat de grădini şi lacuri
de cleştar, trăiau nesupăraţi de nimeni Florin cu soţioara lui, împreună cu bătrîna Dumitrana, căreia
nu—i venea să creadă că trăieşte atîtea clipe fericite, după atîţia ani de chinuri.
Fericit era şi Florin. Dar şi mulţumirea lui ar fi fost deplină dacă n—ar fi citit în ochii Florianei un dor
ascuns, o mîhnire nedesluşită.
Adeseori, frumoasa domniţă sta cu ochii în zare şi o lacrimă furişă i se strecura printre gene. Dar o
ştergea repede şi—i surîdea lui Florin, ca voinicul să nu—i bage în seamă gîndurile posomorîte.
—Ce ai ? o tot întreba el. Spune—mi, ce dor ascuns te roade, ce nemulţumire te mâhneşte ? Vorbeşte, şi
orice dorinţă ai avea ţi se va împlini !
—Fiindcă m—ai întrebat am să—ţi spun, măcar că n—aş fi vrut să—mi ghiceşti întristarea. Mă gîndesc
la tata care zace închis într—un turn, departe, în fundul unui lac, pe cînd eu trăiesc şi mă desfăt în
grădinile lui minunate !... De aceea nu sînt veselă... Asta mi—e durerea ! Muma—Pădurii, care mă
prefăcuse pe mine în şarpe, l—a închis și pe taica !
Taica era un mare şi vestit împărat, a cărui ţară se afla la vreo trei luni de drum de aicea... Cînd era prea
ostenit de zgomotul lumii, cînd prea—l apăsau grijile domniei, venea în palatul acesta, unde locuim noi,
şi se odihnea o vreme, cu răposata maica şi cu mine.
Apoi pleca din nou în cetatea lui, lăsîndu—ne pe amîndouă singure. Dar biata maica muri, şi mult o
plînse mult am plîns—o şi eu, cu prietenele mele, cu drăgălaşii mei copii de casă. Abia începuse să mi se
aline durerea, cînd iată că pe taica l—au răpit nişte făpturi spăimîntătoare, balauri cu aripi mari şi gheare
ascuţite, trimişi de Muma—Pădurii. Zgripţuroaica, duh al răului, nu era mulţumită că în ţara noastră
oamenii trăiau în bună pace și belşug. Voia să fie numai sărăcie şi zîzanie, ca să—şi poată ea întinde
domnia... Acolo unde era mulţumire şi linişte, Muma—Păduiii n—avea ce căuta... De aceea, puse de—l
răpi pe Măria—Sa şi—l ascunse într—un turn, în fundul unui lac. Pe sfetnicii lui credincioşi i—a
prefăcut în tot felul de dihănii slute... Pe mine m—a schimbat în şarpe, iar pe ai mei în tot felul de
lighioane. M—a blestemat să nu mă mai fac om pînă nu va veni Păunaşul Codrilor să petreaeă trei nopţi
în palat. Mulţumită ţie, Florine, sînt iarăşi domniţă. Putea—vei oare să—l scapi şi pe bătrînul meu
părinte ? Putea—vei s—o răpui pentru totdeauna pe Muma—Pădurii ca să piară sărăcia şi vrajba pe care
le—a întins, baba în împărăţie ?
—Zic ce—am zis : una şi cu una fac două. Adică, ia—ţi, Florine, picioarele—n spinare şi du—mi—te
unde ţi—e datoria ! glumi băiatul.
Se pregăti de ducă, îşi sărută nevasta şi porni la drum, lăsînd—o în grija bătrînei sale mame. Înainte
de a pleca, Floriana îi spuse :
—Nu—ţi ştiu spune unde se află lacul care acoperă turnul, unde şade taica închis. Am însă un măr de
aur, cules din grădinile care înconjoară turnul înecat. Şi mărul acesta, îndată ce s—apropie de acea parte
a pămîntului, începe să lumineze. Cu cit te apropii de turn, cu atît mărul se aprinde mai tare. Cu cît te
depărtezi, cu atît lumina i se stinge, strălucirea aurului piere şi mărul fermecat rămîne bulgăre de ţărînă
moartă. Şi—ţi mai dau pieptenele acesta de smarand, care se preface în dese păduri verzi, îndată ce—l
arunci în urma ta... Şi—ţi mai dau vălul acesta de argint, pe care, de—l aşterni între tine şi, duşman,
întinde ape largi și adînci, spumoase şi strălucitoare. Şi—acum, dragul meu, pleacă la drum şi
întoarce—te sănătos, cu taica împreună. Să fie iar bucurie şi belşug în împărăţia noastră!
—Bun rămas, soţioară dragă ! răspunse Florin şi, dezmierdînd—o lung, o linişti, spunîndu—i că nu va
întîrzia mult pe drumuri şi că se va întoarce cît de curînd, împreună cu cinstitul şi preamăritul socru.
57 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

V.

Cu buzduganul pe umăr, porni agale Păunaşul Codrilor. La răspîntia drumurilor, se opri să vadă ce
face mărul dat de Floriana. în trei rînduri porni voinicul, din răscruce spre trei părţi ale pămînturilor, dar
mărul se întunecă. O luă pe al patrulea drum, spre Soare—Răsare, şi o lumină de aur străluci pe coaja
rodului fermecat. Voios, Florin merse într—acolo pînă ajunse într—o dumbravă singuratică. O femeie
bătrînă se chinuia să cureţe un cuptor. Biata babă n—avea decît slabele ei mîini pentru treaba aceasta
grea şi nu răzbea deloc.
—Ajută—mă, flăcăule, rosti dînsa, poate că ţi—o fi foame într—o zi şi ţi—oi da pîine caldă !
Florin n—aşteptă să—i spuie de două ori şi se apucă să orînduiască, ştergînd cuptorul, aruncînd
pietrele şi vechea cenuşă care—l astupa. Apoi rupse o fîşie din mantia lui şi dîndu—i—o babei îi zise :
—Ţine zdreanţă asta, maică, să ştergi cenuşa cu ea, şi nu—ţi mai necăji bietele mîini!
Apoi plecă, in vreme ce bătrîna îi ura drum bun şi izbîndă deplină.
Pe—nserat, minat de lumina mărului care sporea necontenit, Florin ajunse într—o pădure întunecoasă.
—Ajutor ! Ajutor !... gemu un glas, dintre mărăcini. Florin s—apropie şi... ce să vadă ? Un balaur rănit
zăcea acolo !
—Flăcăul se repezi spre spurcata lighioană să—i mai tragă, să isprăvească odată cu el. Dar
balaurul îi vorbi cu glas blînd :
—Stai, voinicule, nu da în mine, că nu sînt ceea ce crezi ! În loc să mă omori, mai bine mi—ai da ajutor
ei scap cu viaţă, că—s om ca şi tine !
—Să nu minţi, dihanie vicleană !... îi răspunse Florin.. Aşa ştiţi voi să amăgiţi lumea, cu miorlăituri şi
boceli prefăcute, iar cînd vă vine bine, săriţi în capul oamenilor și—i nimiciţi.
—Ai dreptate. Aşa fac zmeii, vrăjitoarele şi dihăniile necurate. Dar eu îţi mai spun o dată că sînt om ca şi
toţi oamenii, prefăcut în balaur de o babă blestemată. Dacă nu—mi dai crezare, dacă tot dihanie
răufăcătoare mă socoteşti, atunci ucide—mă ca să sfîrşesc odată cu chinurile ! Dar îţi mai spun : fă o
faptă bună, leagă—mi rănile să scap cu viaţă, iar dacă ne—om mai întîlni vreodată, mult bine voi putea
şi eu să—ţi fac ! Florin fu înduplecat de rugămintea balaurului. Se apropie de el şi—l întrebă :
—Ce—ai păţit ?
Balaurul îi arătă o îabă ruptă şi o falcă din care—i curgea sînge.
—Am vrut să scap de robia Mumii—Pădurii, care m—a vrăjit şi mă ţine în slujba ei. A trimis un balaur
adevărat să mă aducă înapoi sau să mă răpuie.. Ne—am luptat şi m—a rănit precum vezi. Eu m—am
prefăcut mort, el a crezut şi—a plecat... Ajută—mă! Sîngele îmi curge, puterile mi se istovesc!
—Te voi ajuta, îi răspunse flăcăul
Şi sfîşiindu—și poalele cămăşii, legă rănile omului prefăcut în balaur şi—1 întrebă :
—Mai ai nevoie de ceva ?
—Aş bea o gură de apă, că mor de sete... Dar nu—i nici un izvor pe aici... Tocmai la capătul pădurii se,
află o fîntînă, dar, vai, ce fîntînă !...
Florin o luă într—acolo. Zidurile se năruiseră, nămolul copleşise apa, ierburi putrede se grămădeau şi,
printre ele, se bălăceau broaştele.
Florin îndreptă zidurile, dintr—o scoarţă de copac îşi făcu lopată, smulse ierburile, rîni fîntîna, aruncă
nămolul cu jivine cu tot ; apele se limpeziră, se primeniră, băiatul îşi umplu căciula şi dădu fuga spre
balaur, care abia—și mai trăgea sufletul.
La vederea celui ce—l scăpase, balaurul se—învioră, sorbi cu poftă din apă, se răcori, se întrema, şi,
din adîncul inimii, zise ;
—Mulţumesc ! Acum spune—mi şi tu încotro ai pornit, ce necazuri ai, să văd cum aş putea să te ajut şi
eu.
Florin îi povesti cum a plecat el să mîntuie pe împărat, pe tatăl Florianei lui, vrăjit şi fermecat de
Muma—Pădurii.
—Şi eu tot de acea vrăjitoare am fost fermecat! strigă laurul. Şi eu tot un om al împăratului sînt, întîiul lui
sfetnic. Vom lupta amândoi să—l scăpăm pe bătrîn şi să ne facem oameni cu toţii.
—Ce—ai de gînd ?
—Mă înapoiez la cetatea vrăjitoarei sub chip de balaur smerit, de slujitor credincios. Te aştept. Ne vom
întâlni acolo. Vom merge mînă—n mînă şi vom izbîndi!
58 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Îşi luară rămas bun unul de la celălalt şi porniră pe căi deosebite spre acelaşi ţinut, al Mumei—Pădurii.
Trei luni umblă flăcăul pe drumuri depărtate, spre care îl ducea lumina mărului. Pe unde trecea el, nu
mai era noapte, aşa tare strălucea rodul rupt din soare.
A nouăzecea zi, ajunse în faţa unor ziduri înalte, înalta, de nu se vedea nimic în dosul lor...
—Să mă întorc — îşi zise el — c—aicea n—am ce căuta ! Dar cum se depărta, lumina mărului scădea.
„Se vede c—aici e lacul şi tumul; aici l—a închis pe bătrîn, îşi zise Florin. Dar cum să intru ? Poartă
nu—i, zidurile sînt înalte şi drepte..."
Dădu el ocol uriaşei clădiri şi ajunse lîngă o groapă acoperită de mărăcini, care părea că răzbeşte pe
sub ziduri înăuntru. Florin se tîrî pe brînci şi trecu uşor pe partea cealaltă. Se pomeni în faţa unui lac.
Se apropie de apă şi văzu un zmeu bătrîn, care dormea pe mal, tolănit în iarbă. Deasupra lui se legănau
roade coapte, la fel cu mărul de aur din sinul lui Florin. De cingătoare îi atîrnau şapte chei mari de aur.
Binişor, voinicul se apropie de zmeu şi—i tăie cingătoarea. Dac n—apucase el să se depărteze şi cele
şapte chei, simţindu—se în mîini străine, începură să se zbată şi să zăngănească, cale de şapte poşte se
auzeau ţipetele lor de aramă, parcă se loveau scuturi, parcă se trăgeau clopotele în turnuri.
Florin zvîrli legătura în iarbă.
Potolite, cheile tăcură.
Dar era prea tîrziu. Zmeul cel bătrîn, paznicul lacului, se trezise din somn, chema ajutoare. Ca din
pămînt se iviră mulţime de lighioane şi Muma—Pădurii însăşi, care scotea flăcări aprinse pe nas şi pe
gură.
—De data asta n—ai să—mi scapi, Florine ! strigă la el afurisita,
Apoi, vorbind cu balaurul care sta mai deoparte, baba zise :
—Apropie—te, Şoldomane ! Ia—l pe flăcăul ăsta şi mănîncă—l. Numai, rogu—te, opreşte inima pentru
mine, că de mult poftesc inimă de om tînăr !...
Cît ai clipi din ochi balaurul se repezi la Florin şi—l înghiţi.
Mulţumită, Muma—Pădurii se depărta împreună cu celelalte dihănii.
Şoldoman aşteptă pînă plecară toţi, luă cheile uitate pe iarbă, intră în apă şi se cufundă în undele
limpezi. În adîncul lacului se afla un turn. Ajuns acolo, Şoldoman deschise o poartă de aramă şi intră.
Mai repede de cum îi înghiţise pe Florin, balaurul se opinti o dată şi mi—l scoase pe flăcău viu şi
nevătămat, zvîrlindu—l din măruntaie în răcoarea luminoaselor grădini. Pasămite, acel slujitor supus al
babei nu era decît balaurul pe care—l ajutase Florin în pădure !
—Iartă—mă, frate, că te—am înghiţit ! vorbi el. Dar numai aşa puteam să te scap !
—Am înţeles şi—ţi foarte mulţumesc ! răspunse Păunaşul Codrilor.
—O poartă am deschis—o eu, mai sînt încă şase porţi. Împăratul se află în cea din urmă încăpere...
Du—te şi scoate—l de acolo. Ia—l de mînă şi veniţi încoa. Eu păzesc aici !
—Adu cheile ! zise Florin.
—Bagă de seamă — răspunse Şoldoman — pîrdalnicele astea de chei o să—nceapă iar să zăngăne,
de—or simţi că le ţine mînă omenească. Stai că am eu un leac !
Şoldoman îşi sfîşie o labă şi, întinzîndu—i lui Florin bucata de piele, îi zise :
—Tu ţi—ai sfîşiat veşmîntul să—mi legi rănile. Ca să te ajut eu îmi sfîşii carnea. Cheile să le ţii cu
bucata asta de piele de balaur, şi—ai să vezi că n—or să se mai zbată facă gălăgie.
Florin îşi simţi ochii umezi, măsurînd jertfă sfetnicului împărătesc preschimbat în lighioană. Făcu
întocmai cum îi spuse el şi ajunse în a şaptea încăpere, unde nu se vedea nimic, atîta beznă era. Acolo
simţi o răsuflare grea, parc—ar fi gemut cineva.
—Cine e ? întrebă omul care gemuse.
—Dă—mi mîna, împărate !... Sînt trimis de domniţa Floriana să te scap. Dă—mi mîna şi vino după
mine!
Florin simţi în mîna lui o mînă uscată şi caldă. O strînse bine şi—1 trase pe moşneag după el.
Din odaie în odaie, lumina se făcu tot mai mare. Cînd ajunse în încăperea unde—i aştepta Şoldoman,
Florin sa uită la socrul său şi mare—i fu mila cînd îi văzu faţa galbenă şi trudită, barba şi pletele lungi şi
albe.
Iar bătrînul nu găsea cuvinte să—i mulţumească. Balaurul îi înghiţi pe amîndoi şi—i scoase la lumina
zilei. Îi vărsă in iarbă, îi luă în spinare şi porni să zboare cu ei peste zidurile înalte.
Muma—Pădurii simţi că ceva ciudat se petrecea în ţinuturile ei... Din turnul unde şedea, ce să vadă ?
59 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Departe, departe, un zmeu înaripat zbura, ducînd în cîrcă un moşneag şi un flăcău.


Moşneagul nu era altul decît împăratul, iar flăcăul era cel pe care îl crezuse mistuit în măruntaiele lui
Şoldoman !
Repede, călare pe o bufniţă uriaşă, care vedea şi ziua, porni Muma—Pădurii pe urma lor. O flacără
lungă îi ieşea din gură şi ajungea în spinarea celor trei fugari, înfierbîntîndu—i...
Dar, ca prin farmec, păduri uriaşe, dese şi înalte răsăriră ca din pămînt, între balaur şi cucuvaie : Florin
aruncase pieptănele dat de Floriana, şi acesta se prefăcuse—n codrii de stejar, în calea babei blestemate.
Coborîndu—se din slavă, Şoldoman, împăratul şi Fiorin se lăsară în acea pădure să mai răsufle. O sete
cumplită îi chinuia : flacăra din gura babei le uscase trupurile. Şi iată, mări, iată că li se ivi în cale o
fîntînă, o fîntînă lină, cu apă senină, cu apă curată, cu apă bogată : nu era alta decît aceea pe care o dresese
şi o curăţise Florin odinioară !...
„De n—aş fi îngrijit de fîntînă aceasta cu trei luni în urmă — se gîndi flăcăul — ne—am fi topit de sete
acum și ne prindea Muma—Pădurii !"
Băură însetaţi şi se răcoriră şi la drum din nou porniră ; Muma—Pădurii s—arăta din nou în zare şi
venea spre ei călare !
Răsuflarea dogoritoare a babei le înţepa spinarea : cucuvaia zbura mai repede ca Şoldoman !
Florin scoase vălul de argint, dăruit de Floriana, îl fîlfîi în azur şi—ncepu să—l scuture...
Ce să vezi ? Din văl începu a curge o apă scînteietoare, ca un rîu uriaş, ce sare din vîrful unui munte...
Ţîşneau rîuri mari de apă din năframa fermecată şi se repezeau pe pămînt, răcorind cîmpiile arse de soare
şi de pîrjolul ce—l împrăştia Muma—Pădurii.
Dogoarea nu se mai simţea. Şoldoman zbura în văzduh ca un mînz voios.
Orbită de strălucirea valurilor argintii, bufniţa şovăi
din zbor şi răsturnă pe Muma—Pădurii în lacul nemărginit ce se—ntinsese—n urma celor trei. Iar baba
se înecă în valurile largi.
Aşa scăpă lumea de Muma—Pădurii cea afurisită.
În clipa aceea pieri şi vraja care—l ţinea pe Şoldoman prefăcut în balaur. El se schimbă la loc în om, şi
aşa, lustrei, Florin, înţeleptul împărat şi sfetnicul porniră către palatul unde—i aştepta Floriana. Dar mai
era cale lungă pîn—acolo !
De—atîtea isprăvi şi de—atîta umblet cei trei zburători flămînziseră. Se. uitară ei în dreapta, în stingă,
pînă departe, doar or da cu ochii de vreun sat, să ceară ceva de mîncare. Dar nu se zărea ţipenie de om
pe—aproape. Iată însă că un miros plăcut de pîine caldă, un abur dulce care le stîrnea şi mai mult pofta le
trecu pe la nas. Şi ei credeau că este o amăgire, că din pricina foamei li se pare văzduhul plin de miresme
de pîine proaspătă şi caldă. Se luară pe urmele acelei adieri îmbălsămate şi ajunseră între nişte copaci, de
unde se ridicau adierile de pîine caldă. Se auzi un glas :
—Flăcăule ! Flăcăule ! Ia poftim încoace, că ne cunoaştem. Ia poftim !...
Florin se uită în partea de unde venea acea chemare şi, spre marea lui uimire şi bucurie, văzu pe bătrîna
căreia îi dresese cuptorul la plecare, şi care îl îmbia acum cu azime calde, albe şi mari.
Mîncară pîine proaspătă (se cam speriase băbuţa de pofta lui Şoldoman, care, dintr—un cuptor întreg,
nu lăsase decît o pîinişoară scrumită !...) şi porniră la drum.
Pînă seara ajunseră la palatul unde—i aştepta, nerăbdătoare, Floriana... Vă las pe voi, dragi copii, să vă
închipuiţi bucuria bietei fete, cînd îşi văzu mult iubitul părinte şi pe vrednicul ei mire !
S—a întins ospăţ cu veselie, cum de mult n—a mai fost pe pămînt.
În capul mesei, alături de cuscrul ei, împăratul, sta şi plîngea de bucurie bătrîna Dumitrana...
60 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

VI.

Să nu vă închipuiţi însă că Păunaşul Codrilor, ajungînd ginere împărătesc, s—a lăsat pe tînjală,
huzurind şi desfătîndu—se în palaturile socrului ! Nu !... Inima lui caldă, mintea lui luminată, braţul lui
vînjos, vitejia şi omenia lui îl îndemnau să facă—n fiecare zi cîte o ispravă în ; folosul semenilor săi !
Parcă ar fi fost frate cu Făt—Frumos din poveste, aşa rătăcea el prin împărăţie, ajutînd pe cei obidiţi,
stîrpind lighioanele duşmane omului. Multe şi lăudate fapte a făcut în viaţa lui Păunaşul Codrilor.
Dac—am sta să le povestim pe toate, am ajunge ca domniţa Şeherezada, cea din ţara indiană, care a
născocit o mie şi una de basme, fermecînd pe Sultanul Sahriar !
Am să vă spun numai una, cea cu Jumătate—om. Pe celelalte o mie am să vi le povestesc la iarnă, dacă
ne—o ajunge o iarnă, dacă nu voi fi eu bătrîn şi dacă voi înşivă nu veţi fi prea mari ca să vă mai petreceţi
vremea ascultînd poveşti la gura sobei !
Într—o pădure, se oploşise un fel de dihanie cu înfăţişare omenească, un uriaş care avea un singur
ochi, o singură mînă şi un singur picior. Pe celelalte le pierduse în luptele cu Făt—Frumos şi cii alţi
voinici, porniţi să cureţe pămîntul de lighioanele răufăcătoare. Acelei rămăşiţe de balaur îi spunea
lumea, Jumătate—om. Umbla gol, încins cu o piele de capră. în mîna dreaptă, singura pe care o mai
avea, răsucea un ciomag noduros, gros la vîrf, cu care vîna mistreţi şi cerbi, îşi jupuia prada cu ghearele
celor cinci degete şi cu dinţii. Carnea o mînca nefriptă.
Cînd nu—i pica vînat, se hrănea cu ghindă şi cu mere pădureţe. Iarna locuia într—o peşteră, iar în zilele
calde, dormea sub răcoarea copacilor.
—Cu de la sine putere, se făcuse stăpîn al acelei păduri şi—al ţinuturilor înconjurătoare ; oricine îi
încălca hotarul trebuia să plătească scump această, rătăcire. Mai avea în el ceva puteri rămase de la
părinţi, dar nici atît de cumplit nu era, cît credeau oamenii că este...
Era numai o umbră a zmeilor de odinioară, dar puterea renumelui întrece, de multe ori, puterea cea
adevărată... Locuitorii din satele vecine îi luaseră frica şi—i ocoleau împărăţia. Mai încercaseră ei, unii,
mai îndrăzneţi, să se adune în cete şi să plece pe urma dihaniei, dar nu ştiu cum se făcea că, de cîte ori
simţea că este urmărit, Jumătate—om se ascundea şi nu ieşea la iveală decît atunci cînd era să înfrunte pe
cîte unul singur, nu mai mulţi la un loc. Dacă vreun cioban neştiutor se rătăcea cu turma pe—acele
meleaguri, blestematul ieşea ca din pământ în faţa lui şi—i lua ba o vacă, ba o oaie.
—Să mai mănînc şi eu carne dulce, carne moale, că mi s—au ascuţit dinţii tot rozînd atîtea sălbăticiuni
şi—atîta ghindă ! rînjea slutul.
Văzînd că oamenii se tem de el, îşi luă nasul la purtare. Ieşea în calea drumeţilor spunînd că: şi poteca
aceea e moşia lui şi că trebuie să—i plătească vamă. Şi oamenii plăteau.
Pe urmă începu să ceară dări, să puie biruri, ca un adevărat împărat : fiecare sat era dator să—i trimită
şapte pîini albe, şapte vaci şi şapte găini fripte, în fiecare săptămînă, precum şi o butie de vin. Ce făcea cu
atîta mîncare şi băutură, numai el ştia.
Iar oamenii plăteaţi, că n—aveau încotro, ca să—i lase în pace.
Într—o zi, alungind o căprioară în pădurea lui Jumătate—om, se rătăci Florin al nostru şi se pomeni
dinte—o dată faţă—n faţă cu acea dihanie ciungă, oloagă şi chioară. Jumătate—om mai era şi căpcăun,
Mîncase tot ospăţul celor şapte pîini, şapte vaci, şapte găini şi—acum era îndârjii de foame.
—Cum de—ai îndrăznit să—mi calci împărăţia ? strigă uriaşul sărind într—un picior, răsucind
buzduganul în dreapta şi rostogolindu—şi singurul ochi, ca să—l spăimînte.
—Da' de unde pînă unde e împărăţia ta ? îi răspunse Florin.
—E a mea din moşi—strămoşi şi nu las pe nimeni să—l treacă hotarul !
—Bine, împărate, rîse flăcăul, prefăcîndu—se că vrea să plece. Iartă—mă că ţi—am călcat împărăţia,
dar n—am si mai fac ! Mă duc !
—Apăi nu merge aşa ! strigă dihania punîndu—i—se—n cale. N—ai să scapi cu una, cu două. Trebuie
să plăteşti... Ce ai în traistă ?
De rîndul acesta Păunaşul Codrilor se supără. Nu—i mai ardea de glume. Odată răcni :
—Eu de plătit n—am ce—ţi plăti şi nici n—aş face aşa ceva, chiar dacă aş avea !
Apoi se înduioşa, că era bun la inimă.
—Dar, fiindcă te uiţi cu jind la traista mea, mă gîndesc că ţi—o fi foame ! Vei fi tu mare împărat, dar
sărăcia ţi—e mai mare, vai de capul tău ! Am să—ţi dau jumătate din merindele mele !
61 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

—Nu, băiete ! Nu—mi trebuie mîncarea ta. Aştept şapte pîini, şapte vaci, şapte găini fripte şi o butie de
vin. Dacă vrei să scapi cu viaţă, trebuie să te duci pînă Ia curtea.
lui Cheleş—împărat şi să—mi aduci pe Măgdălina, fata lui, s—o iau de nevastă.
—Mă vere, după ce eşti olog, ciung şi chior, de—ţi zice lumea Jumătate—om, mai eşti şi prost ! îl luă în
rîs Florin. Cum crezi tu că te—ar lua Măgdălina de bărbat, pocitania dracului ! Şi cum îţi închipui că eu
altă treabă n—am decît să bat pămînţul ca să—ţi caut ţie muiere ?
—Aşa o fi ! zise Jumătate—om, dar de mîna mea n—ai să scapi ! şi ridică buzduganul să—l trăsnească.
Cît ai clipi din ochi, Florin trase paloşul şi—l repezi în Jumătate—om, de—i reteză şi mîna ce—i mai
rămăsese.
Apoi, ridicînd de pe pămînt ciomagul pocitaniei, şi—l puse pe umăr şi porni la drum.
Cînd îl văzu ieşind teafăr din pădurea blestemată, ba încă purtînd şi măciuca lui Jumătate—om la
spinare, oamenii se minunară.
—Scăpaşi, vericule ? Cum scăpaşi ?
—De cine să scap ?
—De fiara din pădure !
—Păi n—ar fi fost mai mare ruşinea, eu, om întreg, să fiu biruit de Jumătate—om ? Eu am două mîini,
doi ochi şi două picioare şi el n—are decît jumătate. Ba acum nu mai are nici măcar o mînă. O să sară
într—un picior şi—atît. Rău nu mai are cum să facă. Nu vă mai fie frică ! Păcat că v—a fost frică şi
pîn—acum, că puternic n—a fost niciodată. Numai spaima voastră l—a făcut aşa. Din slăbiciunea
voastră şi din mişelia lui şi—a făcut puterea.
V—aţi speriat de el că e o pocitanie şi în loc să vă uniţi şi să—l răpuneţi, v—aţi supus ca nişte
nevolnici ; de frică i—aţi plătit dări, tremuraţi numai auzindu—i numele. Aţi încercat careva să vă
măsuraţi cu el ? A pierit careva dintre voi în luptă dreaptă cu el ?... Nu ! Atunci de ce să nu vă facă slugile
lui, de ce să nu vă sărăcească ? !
Aşa le vorbi voinicul şi sătenii se luminară la cap, îi mulţumiră cu inima voioasă.
Şi, din ziua aceea, nu s—au mai lăsat înfricoşaţi şi asupriţi de duşmanii omului, cum îi înspăimîntase,
atîta vreme, Jumătate—om !
62 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

VII.

Renumele lui Florin, băiat înţelept, inimă bună şi voinic între voinici, umbla din sat în sat, din tîrg în
tîrg, aşa precum numele lui Făt—Frumos ajunsese peste mări şi ţări.
Într—o zi, se vesti că a murit împăratul ţării vecine.
Un moşneag de acolo, din cetatea de scaun, trecu, aşa, ca din întîmplare, pe la casa lui Florin şi căută
să—i vorbească. Era acel moşneag unul dintre înţelepţii împărăţiei vecine şi cunoştea, prin iscoadele lui,
tot ce se întîmplă pe lume, cine e om de ispravă şi cine nu. Auzise şi de vitejiile lui Florin. Îl căută, îl află
şi—i cuvîntă astfel :
—Multe ai făcut, multe ai văzut, Florine, dumneata pîn—acum, dar cum se alege un împărat n—ai
văzut!
—N—am văzut, aşa e !
—Vino cu mine şi—ai să vezi şi n—o să—ţi pară rău ! i — Rău n—o să—mi pară, dar nici bine n—o
să—mi facă... Eu am alte treburi !
—Nu te grăbi să zici nu. Mai gîndeşte—te !
Se gîndi el Păunaşul Codrilor ce se gîndi şi ce—şi zise
„Face să—mi pierd cîteva zile să văd şi una ca asta. Omul cît trăieşte învaţă !"
Îşi luă rămas bun de la Floriana şi porni la drum, împreună cu bătrînul sfetnic din împărăţia vecină.
La răscrucile drumurilor, prin sate, pe dîmburi şi prin văi sunau buciumaşii ; crainicii vesteau lumea să
se adune, să fie de faţă la marea sărbătoare. A doua zi, ajunseră la reşedinţa domnească.
Nesfârşită mulţime se strânsese în faţa palatului, aşteptînd.
—Ce nevoie e de atîta lume pentru alegerea împăratului ? Răposatul, oare, n—a lăsat moştenitor ?
întrebă Florin pe bătrînul tovarăş ele drum.
—Ba a lăsat el moştenitori şi încă trei, dar, în ţara noastră, schiptrul ţării nu se cuvine pe de—a gata
feciorului de împărat, ci omului celui mai înzestrat, ori de unde ar veni el. Dacă te—ai născut din os
domnesc, nu înseamnă, numaidecât, că eşti sănătos la trup şi la minte şi că poţi cîrmui noroadele ! Nu,
fătul meu ! Nouă ne trebuie domnitor care să fie vrednic prin voinicia lui, prin truda lui de toate zilele,
prin darul lui de a se jertfi în slujba unei fapte bune, prin mintea lui luminată, nu prin norocul de—a se fi
născut în pat împărătesc !
—Ai dreptate, unchiaşule ! Dar ce văd acolo, pe scările palatului ! Ce sînt boierii aceştia cu straiele
strălucitoare ? întrebă Florin.
—Sînt bătrânii din sfatul ţării, dregătorii cei mai mari şi căpeteniile de oaste. Pân—acum, ei alegeau
impăraţii ! Dar s—a văzut că nici aceştia nu sînt drepţi, ci părtinitori ; erau împărţiţi în felurite tabere şi
se certau pe domnie... Atunci norodul a hotărît să—şi aleagă singur cîrmuitorii, încredinţîndu—şi inima
şi glasul lor unei păseri măiestre, care se coboară din turnul cel mai înalt al cetăţii şi hotărăşte pe cel ales
să fie alesul... Această pasăre măiastră e voinţa mulţimilor.
Te uiţi la ceata aceea strălucitoare, ce coboară treptele acum ? Sînt cei trei feciori ai răposatului
împărat, precum şi alţi băieţi de neam ales, care rîvnesc să fie făcuţi domni. Cum le—o fi norocul ! Dacă
vreunul va fi socotit că e bun să stea în fruntea ţării noi toţi ne vom pleca şi—l vom urma !
—Şi cine alege pe împărat ?
—Ţi—am spus : o pasăre măiastră, o porumbiţă...
—O porumbiţă ?
—Da. O porumbiţă albă, cu ochii, cu ciocul şi cu picioruşele de mărgean. îşi are cuibul în turnul cel mai
înalt al palatului împărătesc... Se hrăneşte numai cu roua zorilor şi cu grăunţele ce i le aduce vîntul. Nu
primeşte nimic de la oameni ; e mai presus de ei! Nu iese din lăcaşul ei decît de ziua noului împărat... Ai
s—o vezi şi dumneata !
De pe dealul unde se afla Păunaşul Codrilor şi—n poala căruia se vedeau, cit cuprindeau ochii, numai
oameni în straie de sărbătoare : femei ţinîndu—şi copiii de mînă, caii, carele şi butoaiele cu care toată
acea obştească adunare venise de departe. Priveliştea era de—o neasemuită frumuseţe.
Nu trecu mult şi răsunară surlele... Clopote băteau şi zvonul lor împletea sub cerul senin valuri de
aramă care curgeau nevăzute, pe capetele miilor de ţărani şi tîrgoveţi ce împănau dealurile şi cîmpia.
Poarta cea mare a palatului se deschise. Bătrînii ţării, învăţaţii, sfetnicii, tinerii căpitani de oaste ieşiră
pe acea poartă şi se aşezară la o masă lungă, aflată pe o ridicătură, în mijlocul curţilor împărăteşti.
63 | p ă u n a ș u l c o d r i l o r eft imiu

Deodată, clopotele şi surlele tăcură. Se făcu linişte mare. Chemarea unei trîmbiţe de argint răsună
prelung. Văile şi dealurile—i răspundeau, înmiindu—i solia.
Şi iată că din turnul cel mai înalt, cu o ramură de măslin în cioc, ieşi porumbiţa albă şi se opri în
mijlocul cerului, cercetînd mulţimile de pe pămînt.
Toate inimile încetară să mai bată. Nu mai sufla nimeni.
Aşteptau toţi...
Pasărea făcu trei ocoluri, coborînd uşor şi se opri din nou în inima văzduhului, ca o inimă albă.
Rămase acolo nemişcată. Numai căpşorul cu ochii de mărgean îl purta de colo pînă colo, cercetînd
mulţimile ce se răsfirau în vale. Apoi păru că se hotărăşte. Fîlfîi din aripi şi începu să se depărteze,
zburînd spre dealul unde era Florin. Privirile tuturora se. îndreptară într—acolo. Iarăşi mai făcu
porumbiţa trei ocoluri, apoi zbură săgeată spre flăcăul nostru şi—i înfipse gheruţele în păr...
Toată lumea se uita la băiatul acela necunoscut.
Se mira şi bietul Florin ce căuta porumbiţa tocmai la el în cap.
—Trăiască împăratul nostru ! striga mulţimea arătîndu—l pe Florin.
Zarvă mare se iscă între cei trei feciori de împărat şi boierii tineri care rîvneau împărăţia. Strigau toţi că
e greşeală şi că trebuie adusă înapoi porumbiţa, să mai zboare şi să mai aleagă o dată. Iarăşi răsună
trîmbiţa de argint şi pasărea măiastră se înălţă uşor, se roti de trei ori deasupra mesei unde se aflau
învăţaţii şi oştenii de frunte ai împărăţiei, apoi brazdă seninul cerului, zbură glonţ spre dealul de
adineauri şi se aşeză din nou pe creştetul lui Florin.
Mîniaţi din cale—afară, cei trei moştenitori, în unire cu boierii şi Hatmanii ce le erau credincioşi,
dădură poruncă să—l prindă pe flăcăul acela necunoscut şi să—l lege într—un sac, ca să nu—l mai vadă
pasărea măiastră.
Cîţiva oşteni, purtînd un sac mare, se apropiară de Florin şi—l poftiră să intre înăuntru.
—Da' ce sînt eu, mălai să mă bag în sac ?
—Aşa e porunca ! îi răspunse căpetenia oştenilor.
—O fi aşa porunca, dar eu nu sînt învăţat să ascult de poruncile orişicui !
Moşneagul care—l adusese pe Florin în acel tîrg de reşedinţă îl sfătui cu blîndeţe :
—Nu tulbura această zi de sărbătoare, flăcăule !
—Eu, cu sila, nu vreau să fiu nici mălai, nici împărat!
—Nu e vorba de silă ; voinţa norodului cere să i te supui ! împotriva celor mulţi nu trebuie să se aşeze
nimeni !
Începură să s—adune oameni şi să—l îndemne să nu se împotrivească, să nu strice obiceiul ţării.
Păunaşul Codrilor n—avu încotro şi intră în sac.
Feciorii de împărat, căpitanii de oaste, vornicii şi logofeţii cu băieţii lor se bucurară foarte, văzînd că
primejdia a trecut, că n—o să le mai ia locul un ţărănoi venit de cine ştie unde. Iarăşi sunară trîmbiţele de
argint şi iarăşi zbură în rotogoale solul alb, cu rămurica păcii în cioc, şi se aşeză... Unde credeţi că a
nimerit, ca o săgeată, porumbiţa ? Pe sacul unde era ferecat Florin !
Văzînd că şi a treia oară pasărea măiastră tot pe el îl alege, mulţimea izbucni în chiote de veselie şi nu
mai îngădui a patra oară chemarea trîmbiţei.
Cei din jurul mesei boiereşti n—avură încotro şi se plecară voinţei norodului.
Îl duseră pe Florin la palat cu mare alai şi—i puseră pe cap coroana împărătească, pe al cărei vîrf era
cioplită o porumbiţă de argint, cu rămureaua—n cioc.
În vremea aceasta, Floriana îl aştepta acasă. Mare—i f u nedumerirea, dar şi bucuria cînd veni vestea
că soţiorul ei a fost ales împărat.
Nu—i venea să—şi creadă urechilor ! Dar cînd sosiră solii s—o poftească la palatul ei cel nou şi cînd
îl văzu pe Florin al ei cu hlamidă domnească pe umeri, inima îi tresaltă şi n—o mai încăpea de bucurie.
Cum Măria—Sa, tăicuţul ei, era obosit de anii mulţi ce—i trăise, şi cum cele două ţări vecine aveau
aceeaşi limbă şi aceleaşi datini, se hotărî bătrînul împărat să lase ginerelui şi schiptrul său, unindu—se
acele ţinuturi într—unui singur, mai mare şi mai puternic.
Vreme îndelungată domni Păunaşul Codrilor şi cu Floriana lui gospodărind şi judecind pricinile dintre
oameni cu inima caldă şi cugetul drept, spre deplina mulţumire a întregului norod.