Colegiul Economic ‘’Virgil Madgearu’’ , municipiul Ploiesti

Referat
‘’HAZARDE
CLIMATICE’’
Profesor
Elev:
Clasa:
 HAZARDELE CLIMATICE

Mai mult sau mai puţin violente, hazardele climatice constituie o categorie de hazarde în faţa cărora omul se
supune adesea de manieră conştientă (nu are altă alternativă). Ele includ o paletă largă de fenomene - ciclonii
tropicali, tornadele, furtunile, căderile de zăpadă şi viscolele, secetele prelungite, valurile de frig şi de căldură,
ploile torenţiale, orajele, grindina, îngheţurile ş.a. - care pot declanşa la rândul lor alte riscuri.

Una din marile probleme cu care se confruntă omenirea, deşi nu este cea mai urgentă şi nici cea mai gravă,
este problema evaluării riscurilor legate de modificările climatice la scară planetară. Opinia dominantă, impusă
mai ales de cercetătorii americani, este cea a unei deteriorări climatice de ansamblu, altfel spus a unei evoluţii
care antrenează mai mult pierderi decât câştiguri. Riscurile climatice cele mai importante constau, în mod
logic, în accentuarea structurilor climatice. Astfel, deşi în climatul temperat rece domină asprimea şi lungimea
iernii, uneori se produc ierni şi mai aspre decât de obicei. De exemplu, la sfârşitul lui ianuarie 1994, când “
Canada a uitat să închidă uşile frigiderului”, pierderile economice în mai multe state din nordul SUA au fost
considerabile. În Minnesota termometrele au coborât la –40ºC. Pierderile umane legate de acest episod foarte
rece s-au ridicat la 70 persoane, cea mai mare parte a deceselor .Limitarea temporală şi spaţială a pericolelor
climatice, reduce într-o anumită măsură gradul de incertitudine în prevederea lor. Vulnerabilitatea oamenilor
şi a bunurilor materiale poate fi evaluată doar în funcţie de localizarea acestora.

Ciclonii tropicali sunt sisteme meteorologice circulare, cu diametre cuprinse între 500 şi 1000 km,
formate pe oceane, în zona tropicală, caracterizate prin vânturi giratorii a căror forţă depăşeşte nivelul 12 pe
scara Beaufort (peste 115 km/h), în general devastatoare, la care se asociază ploi torenţiale însoţite de oraje şi
valuri marine uriaşe. Ei se deplasează cu viteze ce pot depăşi 30 km/h, căpătând deseori traiectorii neaşteptate
şi intensificări locale greu de anticipat.

Ciclonii tropicali poartă denumiri locale: “taifun” sau “typhoon” în Asia de est, “willy-willy” în Oceania,
“hurricane” sau “uragan” în zona Golfului Mexic.

Sistemul circular al unui ciclon poate fi divizat în mai multe părţi:

 coroana exterioară, cu o lărgime de 100-200 km şi chiar mai mult, reprezentând zona în care încep să
se înregistreze mişcările circulare ale aerului, cu tendinţă de intensificare a mişcării spre interior;
 coroana principală, cu un diametru de până la 200 km, reprezentând partea cea mai dinamică, cu
vânturi violente şi ploi abundente ce pot depăşi 1000 mm în 24 de ore;
 ochiul ciclonului, cu un diametru între 5-50 km, reprezentând partea centrală a sistemului,
caracterizată prin vânturi slabe şi cer în general senin;

Conform scării Saffir-Simpson, ciclonii tropicali sunt clasificaţi în 5 categorii, în funcţie de viteza vântului şi
înălţimea valurilor marine - slab, moderat, puternic, foarte puternic şi catastrofal - începând de la viteze ale
vântului de până la 150 km/h şi valuri de până la 1,5 m şi terminând cu viteze ale vântului de peste 250 km/h şi
valuri de peste 5,5 m.
Ciclogeneza tropicală cunoaşte câteodată perioade lungi de calm relativ, chiar de “pană ciclonică”, întretăiate
de ani foarte perturbaţi, sau mai bine zis, de anotimpuri perturbate.

În medie, anual, pe Terra se formează în jur de 80 de cicloni tropicali, circa 10% din numărul total al acestora
înregistrându-se în Golful Bengal. Ţara cel mai puternic afectată de asemenea fenomene este Bangladesh,
unde numai ciclonul din noiembrie 1970 a produs 225.000 de victime şi peste 100 milioane de dolari pagube
materiale. În America Centrală, uraganul “Mitch” din octombrie 1998 (denumit “furtuna secolului”) a devastat
statele Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Guatemala, pagubele economice înregistrate determinând o
întârziere a dezvoltării economice în regiune cu zeci de ani (Bălteanu, Alexe, 2000).

Tornadele sunt perturbaţii atmosferice violente cu caracter turbionar, de dimensiuni mult mai reduse
decât ciclonii, care se produc în interiorul continentelor între 20 şi 60º latitudine nordică şi sudică. Fenomene
asemănătoare se produc şi deasupra mării, purtând denumirea de “trombe”.

Cauza esenţială a formării tornadelor o constituie supraîncălzirea aerului şi ascensiunea forţată a acestuia în
stratele mai înalte şi reci ale atmosferei. Masa de aer în rotaţie are aspectul unei coloane gigantice sau a unei
pâlnii răsturnate care uneşte cerul cu pământul, cu diametrul cuprins între câteva zeci şi câteva sute de metri
(se înregistrează însă şi cazuri de tornade cu dimensiuni de până la 200-300 km). Viteza vântului variază între
60 şi 300-400 km/h, în situaţii excepţionale chiar 500 km/h, cu efecte devastatoare.

Cele mai numeroase tornade se formează în partea centrală a SUA şi în Australia, dar se pot produce şi în
Japonia, Africa de Sud şi în Europa. În SUA se produc anual între 80 şi 120 de tornade, însă, din fericire, doar
circa 1/3 dintre ele sunt periculoase. Recordul a fost înregistrat în anul 1974, când s-au format 150 de tornade
violente care au provocat moartea a 392 persoane şi pagube de 1 miliard de dolari (Bălteanu, Alexe, 2000).

Analiza retroactivă a imaginilor radar a evidenţiat formarea iniţial a unei supercelule convective deasupra
Bulgariei, care în următoarele 2 ore şi jumătate s-a deplasat spre NE, cu o viteză de peste 45 km/h, pătrunzând
pe teritoriul României, crescând rapid în înălţime, intensitate şi extindere. Momentul culminant a fost atins în
zona localităţii Făcăeni, imaginea radar evidenţiază structura de “cârlig’ caracteristică sistemelor cu rotaţie
internă, iar probabilitatea de grindină atinsese valori de 47%, valorile obişnuite ale acestui parametru fiind de
până la 20%! Într-o fază ulterioară, supercelula a atins inălţimea de 15 km, iar probabilitatea de grindină a
ajuns la valoarea deosebită de 56% !

În gestionarea ciclonilor tropicali şi a tornadelor se au în vedere atât operaţiunile de previziune, cât şi cele de
prevenire şi alarmare.Tornadele, deşi se desfăşoară pe arii mai restrânse, sunt extrem de periculoase prin
forţa deosebită a vântului.În prezent, utilizarea sateliţilor meteorologici, a unor radare performante (radare
Doppler) şi realizarea unor modele tot mai precise, permit stabilirea traseelor urmate de ciclonii tropicali cu o
precizie de 30-50 km (faţă de 200 km în 1950), concomitent cu o îmbunătăţire simţitoare a alarmării
populaţiei. În cazul tornadelor, alarma se dă cu câteva ore înainte de producerea fenomenului.

Furtunile extratropicale reprezintă hazarde cu potenţialitate majoră de risc pentru zona

temperată, întrucât pot afecta areale cu mari densităţi de populaţie şi numeroase obiective economice.
Cele mai puternice furtuni se formează la contactul dintre masele de aer polar şi cele tropicale, caracterizate
prin contraste termice puternice. Aceste furtuni însoţesc depresiunile ciclonale (arii cu presiune atmosferică
scăzută) care se deplasează de la vest spre est şi ocupă suprafeţe uriaşe, de sute de mii de kilometri pătraţi.

Unele furtuni declanşate în timpul verii au un caracter local şi se produc datorită supraîncălzirii aerului şi
ascensiunii lui în stratele mai înalte şi reci ale atmosferei, unde vaporii de apă condensează şi dau ploi
abundente.

Europa de Vest este una din zonele frecvent afectate de furtuni extrem de violente, consemnate încă din
perioada Evului Mediu, cu importante pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Cel mai mare dezastru a
fost înregistrat în noiembrie 1570, când o furtună a omorât 400.000 de persoane pe coastele vestice ale
continentului.

În aceeaşi categorie se încadrează furtuna Kyril, care s-a abătut în luna ianuarie 2007 asupra părţilor nordică şi
centrală ale Europei, din Insulele britanice şi până în Ungaria, provocând moartea mai multor zeci de persoane
şi pagube considerabile.

Abătându-se asupra unor teritorii cu mare densitate de populaţie, acest tip de furtuni poate produce
importante daune (distrugerea sau deteriorarea spaţiilor împădurite, obiectivelor economice, reţelelor
electrice, clădirilor, perturbarea reţelelor de transport etc.) şi pierderea de vieţi omeneşti.

Ploile şi ninsorile abundente fac parte din categoria fenomelor meteorologice periculoase, cu
efecte directe asupra mediului şi activităţilor umane, făcând obiectul unor mesaje de avertizare din partea
instituţiilor de profil.

Ploile se pot caracteriza prin cantitate (măsurată în litri pe m²), prin intensitate (mm/minut) şi prin durată
(minute sau ore). Ploile torenţiale sunt caracterizate printr-o mare intensitate, adică prin cantităţi mari de apă
căzute într-un timp foarte scurt.

Zona mediteraneeană înregistrează adesea averse extrem de violente. Astfel, la Cairo (Egipt), deşi cantitatea
medie anuală de precipitaţii este de 32 mm/an, din care 4 mm în luna noiembrie, în data de 2 noiembrie 1994
au căzut circa 250 mm de apă doar în 2 ore, blocând aeroportul, metroul, întreaga aglomeraţie caireză în
suprafaţă. În tot Egiptul, episodul a cauzat moartea a 300 de persoane. Deşi, în regiune, plouă doar în sezonul
rece, precipitaţiile provenind din apa “aspirată” din Mediterana, iar “trombele ucigătoare din timpul furtunilor
de iarnă” au fost evocate încă de vechii egipteni, acest tip de eveniment meteorologic constituie în mod
evident o excepţie: ceva asemănător se produce în Egipt odată la 60 ani.

Uneori precipitaţiile abundente cad mai multe zile consecutiv, producând inundaţii de amploare.

Viscolul reprezintă fenomenul de spulberare a zăpezii deasupra suprafeţei pământului şi troienirea ei

datorită unor vânturi puternice şi turbulente.

Teritoriile expuse viscolelor sunt cele din zonele temperate, subpolare şi polare, unde, în fiecare iarnă, acestea
produc perturbări majore ale activităţilor umane. Pe continentul american, circa 80 milioane de persoane din
nordul SUA şi din Canada locuiesc în centre urbane expuse riscului la acest fenomen. În Europa, de asemenea,
se înregistrează puternice viscole, în special în părţile estice ale continentului.

Viscolul devine un fenomen climatic de risc prin valorile ridicate ale vitezei vântului, pe fondul căderilor
abundente de zăpadă şi prin faptul că se poate produce în extrasezon (foarte timpuriu toamna şi foarte târziu
primăvara). De asemenea, caracterul de fenomen de risc este bine evidenţiat prin consecinţele produse:
spulberarea zăpezii şi dezvelirea culturilor, dezrădăcinarea arborilor, distrugerea acoperişurilor şi chiar a
zidurilor locuinţelor, ruperea cablurilor electrice şi întreruperea livrărilor de curent electric, troienirea zăpezii
şi perturbarea traficului rutier, feroviar şi aerian, izolarea localităţilor şi întreruperea aprovizionării populaţiei,
pierderi de vieţi omeneşti.

În timpul viscolului, direcţiile predominante ale vântului sunt nord-vest, nord şi nord-est, barajul orografic al
Carpaţilor având un rol important în orientarea acestuia, iar viteza maximă absolută a vântului poate ajunge la
circa 200 km/h (cum a fost cazul viscolului de la Iaşi, din 4-7 ianuarie 1966), contribuind la accentuarea
caracterului de risc al viscolului.

Măsurile cele mai eficiente în asemenea situaţii constau în pregătirea şi dotarea prealabilă a echipelor de
intervenţie, instalarea para-zăpezilor pentru protejarea sectoarelor vulnerabile din lungul arterelor de
circulaţie şi a obiectivelor economice importante, asigurarea unor stocuri corespunzătoare de rezerve de
combustibil şi hrană.

Grindina reprezintă o formă de precipitaţii în stare solidă constituite din granule de gheaţă sferice sau
colţuroase, cu diametre între 0,5–50 mm. Ea reprezintă un hazard climatic pentru majoritatea regiunilor
temperate, cu o frecvenţă mai mare de producere în interiorul continentelor şi la contactul regiunilor de
dealuri şi câmpie cu munţii.

Grindina produce grave prejudicii culturilor agricole sensibile, livezilor de pomi fructiferi şi viilor. Când
dimensiunile granulelor sunt mari, ea poate duce la distrugerea acoperişurilor caselor, spargerea ferestrelor
locuinţelor şi geamurilor autoturismelor, rănirea sau chiar omorârea animalelor şi persoanelor surprinse în
câmp deschis.

Condiţiile cele mai favorabile de formare a grindinei sunt întrunite în anotimpul cald, la contactul dintre
masele de aer rece şi cald, când aerul rece îl obligă pe cel cald să se înalţe cu rapiditate, producând
condensarea vaporilor de apă şi îngheţarea picăturilor de ploaie. Norii cumulonimbus, cu mare dezvoltare pe
verticală, favorizează formarea grindinei, prin îngheţarea picăturilor de apă supraîncălzite în partea mediană a
norului. Datorită turbulenţei aerului, nucleul iniţial de formare este purtat în sus şi în jos în cadrul norului,
mărindu-şi treptat volumul prin sublimarea vaporilor de apă (în cazuri deosebite granulele de gheaţă pot
atinge dimensiuni mai mari decât mărimea oului de găină sau de gâscă). Grindina cade pe suprafeţe restrânse,
în lungul frontului de formare a furtunii.

Un asemenea eveniment (violenţa extremă a vântului, cantitatea enormă de apă căzută în doar 13 minute,
desimea şi volumul imens al boabelor) se încadrează printre fenomenele atmosferice cu producere odată la
100 ani în această regiune.
În încercarea de prevenire, recrudescenţa căderilor de grindină din ultima vreme a condus la reconsiderarea
luptei active. Sunt utilizate tunuri anti-grindină (însă ineficacitatea lor a fost deja demonstrată) şi rachete care
pulverizează în cadrul norilor o serie de substanţe, cum este iodura de argint, care determină căderea ploilor
înainte de formarea granulelor de gheaţă. Eficienţa metodei este adeseori departe de cea scontată şi, în plus,
necesită costuri ridicate.

Seceta şi deşertificarea sunt două hazarde cu perioade lungi de instalare, care produc mari pagube, foamete
şi boli pe teritorii întinse, în special, în ţările slab dezvoltate.

Seceta este fenomenul natural caracterizat prin apariţia unui deficit de umezeală în aer şi în sol, ca urmare
a scăderii surselor naturale de apă (precipitaţiilor, debitelor râurilor şi rezervelor subterane de apă) sub nivelul
mediu, cu consecinţe directe asupra plantelor.

Dezechilibrele hidrologice majore din timpul secetelor influenţează în mod negativ sistemele de producţie:
aduc pagube importante culturilor agricole şi în domeniul creşterii animalelor, crează dificultăţi în transportul
fluvial şi în funcţionarea hidrocentralelor ş.a.

Secetele se pot produce în orice regiune a Globului, dar cele mai puternice efecte se înregistrează în regiunile
aride, semiaride şi subumede, acolo unde ecosistemele se caracterizează printr-o mare fragilitate.

Pentru atenuarea efectelor secetei în agricultură se utilizează irigaţiile, se cultivă specii de plante rezistente la
uscăciune şi se folosesc diferite sisteme agrotehnice care reduc pierderile de apă din sol.

Deşertificarea reprezintă fenomenul complex de degradare a terenurilor în zonele aride, semiaride şi

subumed-uscate datorită schimbărilor climatice şi activităţilor umane.Acest hazard este evident pe aproape
25% din suprafaţa uscatului terestru şi afectează peste 110 ţări cu aproape un miliard de locitori, pe toate
continentele, producând pagube anuale evaluate la peste 40 miliarde de dolari (Bălteanu, Alexe,
2000).Deşertificarea este pusă în evidenţă printr-o întreagă serie de fenomene, cum sunt:

 modificarea treptată a covorului vegetal prin înlocuirea asociaţiilor de plante perene cu plante anuale
mai puţin valoroase şi restrângerea treptată a arealului acestora; distrugerea covorului vegetal şi
reducerea drastică a gradului de acoperire a solului;
 reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică datorită, în primul rând,
reducerii cantităţii de precipitaţii;
 distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, aridizare, salinizare, alcalinizare, formarea unor
cruste;
 migrarea dunelor de nisip;

Fenomenul de deşertificare a atras atenţia opiniei publice mondiale în anii ‘70, când în Sahel – teritoriu
semiarid sub forma unei fâşii late de 200-300 km, suprapusă bordurii sudice a deşertului propriu-zis al Saharei
– s-au înregistrat câteva perioade cu secete puternice, după ce, anterior, în anii ‘50 şi ‘60 s-a înregistrat o
anumită abundenţă pluvială concomitent cu obţinerea independenţei ţărilor de sub tutela colonială, debutul
urbanizării moderne, progrese sanitare etc. În perioada anilor ‘70 şi ‘80, s-a înregistrat însă o tendinţă
persistentă de scădere a cantităţilor anuale de precipitaţii, concretizată într-o secetă prelungită, care s-a
suprapus peste o perioadă de explozie demografică şi care a produs mari suferinţe crescătorilor de animale şi
ţăranilor legaţi de agricultura pluvială, foamete, migraţii masive şi numeroase victime omeneşti.