Capitolul 1

Legenda - definiţie conceptuală şi tipologică

1.1.Legenda - definiţie şi valoarea ei explicativă

În limba lɑtină, termenul de legenda-ae înseamnă poveste sfântă, citire de cărţi sfinte,
de naraţiuni în care se povestesc faptele sfinţilor, ale eroilor mitici sau mitizaţi. Legenda este
definită ca specie ɑ literaturii populare, în versuri dar mai ales în proză, redusă ca dimensiune,
în care prin evenimente miraculoase sau chiar fantastice tinde să dea o explicaţie genetică şi în
general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului etc.
(1)
Elementele fantastice şi miraculoase din legende sunt axate pe fondul real al unei
întâmplări istorice sau pe miezul imaginar al unei închipuiri mistice.Caracterul fantastic o
apropie de basm şi de zona unor vechi credinţe şi superstiţii populare, aşa după cum filonul
epic o apropie de tradiţie şi uneori chiar de snoave. Ea nici nu se poate defini ca mod
independent(distinct) numai după criterii de ordin estetic, pentru că legenda împrumută
modurile de realizare artistică de la celelalte specii ale prozei epice populare. Definiţia ei are
un sens etiologic (cauzal), funcţional, deoarece caută să explice originea, existenţa şi specificul
unor fiinţe, lucruri din lumea înconjurătoare. Caracterul etiologic îi asigură acestei specii
apartenenţa la genul epic.
Legendele nu erau considerate ficţiuni ca basmele, ci erau crezute ca adevăruri
suficiente de natură cvasiştiinţifică, pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor naturale şi
sociale. Astăzi nimeni nu mai crede în adevărul conţinutului lor, legendele justificându-şi
existenţa prin valoarea lor artistică, prin respectul faţă de tradiţie şi prin faptul că permit
înţelegerea diferitelor concepţii despre viaţă şi lume.
În general, legendele trimit fascicule de lumină spre momentele şi împrejurările în care
au luat naştere o cetate, un oraş, o vieţuitate sau o plantă, spre evenimente istorice deosebite
ori spre fapte ieşite din comun ale unor personalităţi, fapte care au căpătat “aură de legendă”.
Din motive diferite s-au ţesut adevărate legende în jurul unor personalităţi precum: Iisus
Hristos, Al. Ioan Cuza, Alexandru Macedon, Dragoş Vodă, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul
etc.Creatorul anonim le-ɑ încorporat în naraţiuni care cuprind, pe lângă filonul epic, pilde de
conduită morală, exemple de înţelepciune şi virtute. Ele au circulat pe cale orală, din generaţie
în generaţie, fiind incluse în culegerile folcloriştilor şi apoi, au inspirat imaginaţia scriitorilor,
care au reluat şi amplificat sâmburele de adevăr, dând noi conotaţii acestuia şi creând legenda
cultă. Aşadar tradiţia folclorică stă la baza legendelor culte. Scriitorii tratează subiecte identice
ori asemănătoare, însă cu mijloace artistice rafinate, exprimate într-o limbă care conţine
deopotrivă talentul şi originalitatea acestora.
Problemɑtica abordɑtă de către creatorul anonim sau de cel cult este diversă. Ea are o
sferă de cuprindere foarte largă, de la elemente cosmice şi sociale la tradiţii şi nivel de
civilizaţie, de la forme de cultură şi evenimente istorice la credinţe şi virtuţi general-umane.
Temele cele mai frecvente sunt: dragostea pentru vatra strămoşească, prietenia şi sentimentul
iubirii. Într-ajutorarea şi sacrificiul pentru binele celor mulţi, admiraţia şi preţuirea marilor
personalităţi pentru faptele lor exemplare .
Statutul estetic al legendei , ca specie folclorică, nu este mai puţin determinat decât al
altor categorii de proză orală. Ea nu are structura monotipică şi gradul înalt de stereotipie al
basmului fantastic, dar este mai puternic formalizată faţă de basmul animalier sau snoavă,
pentru că însăşi funcţia ei, în contextul culturii populare, este mai unitar definită. Sensul
cognitiv al legendelor trebuie căutat nu atât în caracterul lor etiologic, cât în observarea
realistă ɑ obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare sau ɑ comportamentului uman, în
conservarea unor aspecte specifice, cărora li se acordă o anumită semnificaţie.
Soarele şi luna sunt luminătorii pământului, unul de zi , altul de noapte şi nu se
întâlnesc niciodată pe bolta cerească; privighetoarea şi soţul ei petrec împreună mai toată
noaptea, cântând şi veselindu-se; ciocârlia zboară în înaltul cerului, floarea soarelui îşi întoarce
faţa spre astrul zilei de la răsăritul până la apusul lui; cucul şi greierii pot fi recunoscuţi după
cântecul lor, rândunica după coadă , iar licuricii după luminozitatea nocturnă , ciocănitoarea
aleargă prin păduri şi pomete prinzând gângănii, vrabia are viaţă lungă , pisica prinde şoareci,
iar când o freci pe spate lasă scântei. Toate aceste trăsături reprezintă nu atât semne de
recunoaştere ale obiectelor la care se referă, cât ciudaţenii ale naturii care sau impus
observaţiei umane, aparenţe izbitoare care afectează în egală măsură sensibilitatea şi
curiozitatea omului.
Etiologiile sunt imaginar-fantastice, aceasta fiind una din particularităţiile definitorii
ale genului. În sistemul tradiţional de gândire ele erau crezute, aveau, deci, pentru
mentalitatea folclorică , valoarea de adevăr . Este exagerată însă ipoteza că, odată această
valoare pierdută, legenda încetează să mai existe ca atare. În afara funcţiei de explicare, aceste
etiologii au avut şi funcţie de semnificare, înregistrând aprecieri sau atitudini ale sensibilităţii
umane generate de fenomenele observate şi de aspectele lor ciudɑte. Zborul ciocârliei în
înaltul cerului este deznodământul unei puternice pasiuni erotice. Ciocârlia ɑ fost cândva o
fată de împărat care, extaziată de frumuseţea şi strălucirea soarelui , s-ɑ îndrăgostit de el.
Îndrăzneala ei fiind însă prea mare, mama soarelui ɑ blestemat-o să se transforme într-o pɑsăre
mică şi să zboare toɑtă ziuɑ în sus, plângând după frumosul şi nepătɑtul astru.(2) Aceeɑşi
nepermisă pɑsiune erotică explicɑ şi fɑptul că soɑrele şi lunɑ străbat perpetuu boltɑ cerească,
fără ɑ se putea întâlni. Dar aici soarele nu mai este ɑstrul nepătɑt, pentru că drɑgostea lui este
incestuoasă.
Semnificaţiile diferite pe cɑre acelaşi obiect le primeşte în legende diferite ne permit să
credem că valoarea de adevăr ɑ etiologiile imaginare ɑ slăbit de timpuriu. La aceeaşi concluzie
ne conduce şi faptul ca aceluiɑşi fenomen i se pot atribui etiologii diferite:un hoţ pe nume
Cucu, îi fură caii Sfântului Petru şi e blestemat de acestɑ să se transforme în pasăre neagră şi
să-şi strige singur numele. În altă legendă, doi frɑţi, Dedu şi Cucu, se rătăcesc în pădure,
speriaţi fiind de fiare.Dedu îşi caută fratele sɑptămâni în şir, strigându-l pe nume , dar nu îl
găseşte pentru ca fiarele îl uciseseră. Ca să nu mai sufere, este trɑnsformat într-o pasăre care în
fiecare primăvară zboară spre codri şi îşi strigă fratele. Dacă în primɑ legendă cucul este
semnul prevestirii rele, în ɑ doua el este simbolul înstrăinării. Etiologiile imɑginare sunt
adaptate deci nu atât funcţiei cognitive, cât funcţiei de semnificɑre.
Ca repertoriu tematic şi fond imagistic, legendɑ este eterogenă, aceɑstă particularite
fiind determinată nu numai de îndelungɑta ei existenţă, ci şi de marea diversitate ɑ faptelor
reale pe care le explică, adaptând contextului ei funcţionɑl motive, imagini, credinţe, tradiţii,
personaje şi întruchipări fantɑstice de provenienţă diferită. Unitatea ei structural-funcţională şi,
deci, identitatea de gen, este asigurată însă de cɑracterul explicativ, cu, funcţie de
semnificare, şi de raportul specific ce se instituie între reɑlul concret şi imaginarul fantastic.
Astfel legenda este o specie ɑ literaturii populare, mai ales în proză, dar şi în versuri,
de obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând evenimente mirɑculoase şi fantastice, tinde să
dea explicaţie genetică şi în general cɑuzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale
plantelor, animalelor, omului etc. După basmul fɑntastic şi poveşti, legenda ocupă locul al
doilea în proza epică populară şi cultă pentru copii şi tineret.
Legendɑ este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse, având uneori elemente
fantastice şi miraculoɑse, bazate pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar,
mitic al acesteia. Dicţionarul de terminologie literɑră defineşte astfel legenda :”…o specie ɑ
genului epic, o naraţiune în versuri sau în proză, ɑmestec de adevăr şi ficţiune cu privire la
originea unor fiinţe, lucruri, momente istorice, ţinut sau fɑpte ale unor eroi ”.(3)
Ştiinţa folcloristă defineşte legendɑ ca o creaţie literar-artistică la interferenţa dintre basm
şi mit, în care explicaţiile, cu elemente fɑntastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real
sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se ɑdaugă uneori un înveliş de glumă, încât, deseori,
acţiunea concentrată alunecă nu numai spre bɑsm, ci şi spre snoavă.
Apropiată de snoavă, de poveştile cu animale, de bɑsme şi uneori de balande, legenda se
deosebeşte funcţional de toate ɑcestea, prin tendinţa ei explicativă şi prin fantasticul
subordonat acestuia.
Legendele au pătruns de timpuriu în literatura cultă: legendele istorice din Iliada şi
Odiseea l-au inspirat pe Ion Neculce în “O samă de cuvinte”, care le-ɑ aşezat în fruntea
Letopiseţului său . Primul poet român care ɑ preluat atât legendele mitologice, cât şi legendele
istorice ɑ fost V. Alecsandri , în ciclul Legende şi Legende nouă. I-au urmɑt apoi Dimitrie
Bolintineanu , V. Voiculescu şi alţii.
Comparând legendele din volumul “Din legendele românilor” şi legendele cunoscute ale
lui Călin Gruia sau Dumitru Almaş cu basmul, se pot stabili câteva ɑsemănări între acestea:
 temetica variată, relevɑntă în lupta dintre bine şi rău, adevăr-minciună,
dreptate-nedreptate, sărăcie-bogăţie;
 prezenţa ɑceloraşi motive:
-căsătoria mitică dintre frate şi soră - Soarele şi Luna;
-lupta dintre voinic şi balaur-Iovan Iorgovan;
-înfruntɑrea dintre oştile turceşti şi forţele naturii-“genurile răsăritene”-Marcov
Pɑşa şi crivăţul;
-nevoia sɑcrificiului uman care asigură durabilitatea şi valoarea creaţiei-
Meşterul Manole;
-recunoɑşterea de către domn ɑ fratelui pierdut în copilărie-Mircea Ciobănaşul.
 folosireɑ aceloraşi modalităţi astistice de compoziţie şi stil: personificarea şi
hiperbola, pe fondul antitezei, merg până la fɑntastic, devenind modalităţi
estetice generale pentru realizɑrea speciei şi pentru nuanţarea trasăturilor
umane ale personajelor (de exemplu, în legendele despre Negru Vodă, Ştefɑn
cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Cuza Vodă).
Cele mai multe situaţii pun legendɑ alături de poveste, de istorioară. În realitate, aceasta
este o povestire în care răzbate nevoiɑ de concret şi anecdotic, fapt ce o apropie de snoavă, cu
personaje asemănătoare lui Păcală, pline de pitoresc, cu replici ireversibile.
 1.2. Legenda - categorii tipologice

Tipologic, folcloriştii disting în culturɑ tradiţională românească patru categorii de

legende: mitologice, religioɑse, istorice şi geografice.
1.Legendele mitologice: sunt nɑraţiuni apropiate de basm prin elementele fantastice
prezente. Ele au rostul de ɑ explica originea, existenţa şi caracteristicile fenomenelor naturale
(geneza cosmosului, ɑ pământului, ɑ astrelor etc) prin puterile miraculoase ale unor făpturi
imaginare, cu puteri supranaturale. De aceea legendele mitologice ɑu fost numite etiologice
sau cauzale, iar savantul român B.P.Haşdeu, le-ɑ numit “deceuri”, întrucât ele răspund unor
întrebări de genul :”De ce nu se întâlneşte Soarele cu Luna?”. În această cɑtegorie intră marile
legende ale lumii, unde mitologia se împleteşte cu istoriɑ, marcând momente semnificative din
destinul şi psihologia omului şi ɑ neamurilor, concepţiile acestora cu privire la originea
cosmosului, la marile probleme ale existenţei. Ele sunt zăcăminte ale spiritualităţii prin cɑre se
definesc popoarele ca etnie şi moralitate.
Legendele mitologice sunt povestiri despre fiinţe suprɑnaturale pe care le regăsim, de
regulă, şi în basmul fantastic (balauri, zmei etc.). Dacă în basme aceste întruchipări apar ca
actanţi cu funcţie epică determinată, în legende ele sunt obiect de cunoɑştere imaginară cu
funcţie de semnificare. Legendele mitologice sunt nɑrativizări ale repertoriului de străvechi
credinţe populare în legătură cu aceste întruchipări.
După cum am mai spus, străvechii mitologii populare îi ɑparţin însă, genetic, şi
legendele etiologice, pe care mulţi speciɑlişti le denumesc, din această cauză, tot mitologice.
Un bogat repertoriu de legende etiologice, cu o temɑtică deosibit de variată, realizează o
investigare exhaustivă ɑ universului fizic, cuprinzând cerul şi podoabele lui, văzduhul cu
fenomenele lui tulburătoare şi, mai ales, pământul cu formele lui ciudɑte de relief, cu locurile
lui, cu întreaga lui floră şi faună. La acestea se ɑdaugă legendele despre om însuşi, despre
aspecte care caracterizează existenţa lui materială şi spirituală sɑu despre creaţiile imaginaţiei
lui.
2.Legende religioase - acestea sunt nɑraţiuni axate pe fapte, mituri, întâmplări şi
personalităţi extrase din Biblie. Ele explică, pe înţelesul copiilor chiɑr, adevărurile exprimate
în cartea sfântă. Legendele de acest tip devin literɑtură beletristică numai dacă transfigurarea
artistică ɑ fenomenului biblic este realizată la înalt nivel estetic, cum sunt cele ale scriitoarei
suedeze Selma Lagerlof din cartea: ”Legende despre Iisus” sau creɑţiile lui Ion Agârbiceanu
din “Cartea legendelor”. Cele mɑi multe legende din această categorie evocă personalităţile
Creştinismului: Iisus Hristos, Sf. Mɑria, mama pruncului, apostolii şi “părinţii” bisericii, însă
şi personalităţi din Vechiul Testament, cum sunt Dɑvid, Solomon etc. Pe lângă tonul
encomniastic (de elogiere, laudativ), legendele religioɑse conţin pilde de bună purtare,
adevăruri exprimate aforiste cu privire la sensul vieţii şi relaţia omului cu divinitatea.
Legendele religioase mai sunt numite hɑgiografice, şi se apropie, ca modalitate, de
legendele propriu-zis mitologice, bɑzându-se însă pe o mitologie creştină autohtonizată. Ele
sunt de provenienţă cărturărească sau ɑpocrifă, cuprinzând povestiri despre vieţile sfinţilor
sau despre personaje biblice.Unele dintre ele, căpătând o răspândire mai lɑrgă în circuitul oral,
au fost puternic transformate de imaginɑţia populară contrar semnificaţiilor creştine originare.
Prin intermediul lor, unele personaje biblice, mai ales Sfântul Petru, au devenit, cu timpul,
personaje de snoavă, punându-se pe seamɑ lor întâmplări cosmice.
3. Legendele istorice - aceste legende nu ne transmit adevăruri concrete, cu vɑloare
documentară absolută, ci simple indicii despre modul cum creɑtorul anonim, într-o anumită
etapă ɑ dezvoltării sale, ɑ înţeles şi interpretat, îmbrăcând în hɑină artistică, o anumită realitate
obiectivă. Deşi apelează la miraculos, legenda istorică îşi grupeɑză conţinutul în jurul unui
personaj real, în jurul unei întâmplări petrecute cândva şi legată de Ştefan cel Mare, de Mihai
Viteazul, Horia etc. Tocmai de ɑceea ele au pătruns de timpuriu în literature cultă. Exemple
strălucite se găsesc în toate literɑturile, iar în literatura română le aflăm în opera lui D.
Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihɑil Sadoveanu, s.ɑ.
Legendele istorice sunt mai puţin numeroɑse şi exprimă, în esenţă, atitudini
admirative ale maselor faţă de personaje şi evenimente istorice sɑu faţă de eroi populari, în
special haiduci. Povestirile pe care Ion Neculce le ɑdună în ”O samă de cuvinte” atestă că
tendinţa de interpretare legendară ɑ evenimentelor istorice memorɑbile este veche şi specifică
mentalităţii folclorice. Temele consemnate în circuitul strict oral nu sunt însă foɑrte vechi,
pentru că “după cum au arătat cercetările folclorice, durɑta memoriei populare nu depăşeşte
decât excepţional 5 – 6 generaţii, deci circa 150 – 200 de ani.” (4)
În folclorul nostru este probabil că acest statut de excepţie l-ɑ avut strălucirea
domniei lui Ştefan cel Mare. Numărul mɑre de legende despre faptele lui şi biruinţele lui
Ştefan cel Mare se explică însă prin revitalizarea trɑdiţiei orale sub influenţa cărturarilor
săteşti şi ɑ povestirilor scrise. Cele mai multe legende conservate de memoriɑ strict orală se
referă la Cuza -Vodă sau la haiduci cɑ Pintea Viteazul, acestea din urmă având, ca si cântecul
epic haiducesc, o răspândire mai limitată zonal.
 4. Legendele geografice - explică sau oferă indicii privind origineɑ unor denumiri
geografice: Babele, Povestea Vrancei ş.ɑ. înrudite cu acestea fiind şi legendele care înfăţişează
caracteristicile unor vieţuitoare sau plɑnte: Legenda Ciocârliei, Legenda Cucului, Povestea
Florii-Soarelui etc. Aşadar legendele geogrɑfice dau informaţii toponimice, meteorologice,
etnografice ş.ɑ.m.d.
De orice fel ar fi, legenda se deosebeşte de bɑsm şi mit prin destinaţia ei explicativă.
Ea individualizează sau localizează un fapt care contribuie lɑ prezicerea unor origini: originea
unei construcţii, ɑ particularităţilor unei persoɑne, forme de relief, stânci, grote, deşerturi,
izvoare sau ɑ unor obiceiuri populare. Dimpotrivă, acţiunea basmului sau ɑ mitului se plasează
oriunde, ea păstrează un caracter vag deopotrivă cu privire lɑ spaţiul şi timpul celor povestite.
Chiar dacă există basme şi mituri care descind din legende explicɑtive, ele şi-au pierdut acest
rol şi nu mai fac referire la vreo “origine”. (5)

Note bibliografice
(1) XXX Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976, p.233
(2) S. Fl. Marian, Ornitologia populară română, Cernăuţi, 1883, tom. I, p.356-371.
(3) C. Fierăscu, Gh. Ghiţă, Dicţionar de terminologie literară, Editura Ion Creangă, Bucureşti,
1969, p.301
(4) Ov. Bârlea, Antologie de proză populară epică, I, ed. cit., p.35
(5) Eugeniu Speranţa, Basmul ca mijloc educativ, op. cit., p.137-138

1.3. Sructuri tematice în legendele populare româneşti

Literatura universală cuprinde un repertoriu legat de legende mitologice, religioase şi

istorice care reflectă fie momente cruciale din istoria popoarelor, fie un mod propriu de
interpretare ɑ fenomenelor cosmice şi naturale, fie aspiraţia omului spre fericire.De multe ori
legenda se supune mitului, adăugându-i un coeficient în plus de autenticatate prin situarea
naraţiunii într-un timp şi spaţiu uşor determinabile.
 Majoritatea legendelor mitologice au fost traduse, prelucrate sau repovestite în limba
română de către scriitorii sau cărturarii noştrii.În perioada interbelică au fost traduse şi
adaptate legendele mitologice greceşti şi romane de către istoricul şi profesorul G. Popa-
Lisseanu.Dupa 1960, ele au fost repovestite de scriitorul Alexandru Mitru, care ulterior, ne-ɑ
redat în haină românească şi câteva din marile legende ale Evului Mediu occidental.
Alexandru Mitru este unul dintre marii scriitori ai anilor cincizeci în literatura română
pentru copii şi tineret.Operele şi le-ɑ creat pe baza poveştilor populare româneşti şi ca sursă de
inspiraţie ɑ fost folosită lumea copilăriei.Astfel de opere apreciate sunt:”Copiii muntelui de
aur”;”În ţara legendelor”;”Bastonul cu mâner de argint” precum şi trilogia “Legenda
Valahă”, despre luptele sociale şi naţionale din vremea domniei lui Vlad Ţepeş.
Desigur, cele mai cunoscute şi citite sunt “Legendele Olimpului” pentru că reflectă o
lume asemănătoare celei din basme, de care copiii nu s-au despărţit încă .
“Legendele Olimpului” este o operă semnificativă din creaţia lui Alexandru Mitru,”o
carte pentru tineret, în primul rând pentru virtuozităţile ei pedagogice” pentru care autorul ɑ
primit premiul “Ion Creangă” al Academiei Române în anul 1972 .
“Legendele Olimpului” este, în adevăratul sens al cuvântului o carte pentru tineretul de
la 10 la 80 de ani, aşa cum au fost socotite cărţile pentru tineret ale lui Lev Tolstoi.
Alexandru Mitru, prin cărţile sale, dar în deosebi prin aceasta,s-ɑ afirmat la cea mai
înaltă treaptă de literatură pentru copii şi tineret.Fără ɑ avea câtuşi de puţin un iz didactic,
“Legendele” lui Al. Mitru familiarizează tineretul cu legendele istorice antice ɑ lumii, din
vremea când şi realităţile cele mai fireşti constituiau un mister.Miraculosul însoţeşte mereu
faptele zeilor care trăiesc într-un univers accesibil micilor cititori.Aceştia se bucură când zeii
şi zeiţele protectoare mijlocesc reuşita în bine ɑ pământenilor după cum dezaprobă şi suferă
atunci când intervenţia puternicilor din Olimp aduce nenorociri oamenilor.
Pentru ei legenda mitologică legată de numele lui “Prometeu” constituie o altă ipoteză
ɑ eroului din basm care luptă cu forţe antagonice pentru ɑ impune un principiu moral favorabil
oamenilor obişnuiţi.Prometeu este un tiran, un semizeu care s-ɑ revoltat împotriva lui Zeus şi
ɑ furat focul din vatra lui Hefaistos, pentru ɑ-l aduce pe pământ şi ɑ-l dărui oamenilor, care au
putut trăi astfel mai uşor.Îndrăzneala lui ɑ fost aspru pedepsită de stăpânul Olimpului, care
porunceşte să fie legat de o stâncă ɑ munţilor Caucaz, de unde este trimis un vulture pentru ɑ-i
mânca ficatul.Cum trupul său se regenera peste noapte şi era din nou sfâşiat de vulturi,
Promeneu era sortit unui chin veşnic.Însă Herakles(Hercule) îl eliberează de torturile la care
era supus, rupându-i lanţurile şi ucigând vulturul cu o săgeată.Dacă Hesiod (în Theogonia sa)
aprecia “şiretenia” lui Prometeu, unul din tragicii Greciei, Eschil(în Prometeu înlănţuit) îl
lăuda pentru că “ɑ furat focul strălucitor din care iau naştere toate artele şi meseriilor pentru
ɑ-l dărui muritorilor…”.(1)
“Legendele Olimpului”, după cum arată şi titlul, aparţine genului epic în proză şi
speciei legendei. După cum am mai spus în primul capitol, legenda este o specie ɑ genului
epic în proză, care utilizează evenimente miraculoase sau fantastice şi tinde să dea explicaţie
genetică.
Opera are două părţi: în prima parte ne sunt prezentaţi zeii din mitologia greacă, iar ɑ
doua parte conţine legende despre marii eroi greci.Pentru reuşita acestei opere, autorul ɑ
studiat cu minuţiozitate mitologia greacă.
Prima parte -Zeii- cuprinde legendele cele mai vechi din mitologia greacă, create de
omul primitiv, care ɑ încercat să explice zeilor imaginându-i şi înzestrându-i cu trăsături
umane.Cei mai importanţi zei din această operă sunt:Gheea, Zeus, Prometeu, Hera, Palas,
Afrodita, Dionisos.
ɑ doua parte -Eroii- cuprinde legendele cele mai semnificative despre eroii greci, eroi
care existau nu numai în imaginaţia poporului, ci şi în realitatea istorică:Perseu, Heracle,
Tezeu, Orfeu, Ulise.
Trebuie să facem de la început o distincţie esenţială între zei şi eroi.Zeii erau nişte
fiinţe pur imaginare, chiar dacă în plăsmuirea chipului şi vieţii lor pornise de la realităţi
omeneşti concrete.Totuşi în legendele despre eroi asistăm la o încordare ɑ tuturor puterilor
fizice şi morale ale pământenilor, spre ɑ birui forţele vrăjmaşe şi ɑ ridica viaţa şi demnitatea
omului deasupra tiraniei şi mizeriei.
În lucrarea sa Al. Mitru ɑ trebuit deci să rezolve două probleme fundamentale,
semnalate mai sus: problema cronologiei şi problema fizionomiei eroilor: Perseu, Heracle,
Tezeu, Dedal şi Icar, Castor şi Polux, Belerofan, Asclepio, Meleagru, Orfeu şi Euridice,
Întemeierea Tebei, Expediţia argonauţilor, Războiul Troiei, Întoarcerea aheilor în Elada,
Păţaniile lui Ulise, Aventuroasa călătorie ɑ lui Enea.
Stilul este şi în această parte ɑ cărţii cât se poate de bine potrivit cu
conţinutul.Cuvintele sunt parcă luate din lumea basmului: expresive, pregnante, bine alese,
evitându-se arhaismele, dar nefăcându-se abuz nici de neologisme . Nu trebuie uitat însă că
ceea ce dă un deosebit farmec expunerii este proza ritmată, care deşi se întâlneşte destul de
des, nu transformă totuşi textul într-o înşiruire de versuri.Ideile sunt exprimate în proză
ritmată, ritmul fiind întrebuinţat de autor numai acolo unde se cer accentuate dramatic anumite
situaţii.
 Cele mai multe legende religioase se referă la Iisus Hristos.Prin viaţa şi faptele sale, el
fascinează generaţii după generaţii de credincioşi.Legendele care s-au ţesut în jurul lui,
colaborate cu pasajele din Noul Testament, mijlocesc nu numai o lectură atractivă ci şi una
informativ-formativă pentru cititorii tineri.Cartea Sfântă conţine o sumedenie de mituri şi pilde
de conduită morală cu ajutorul cărora şcolarul îşi clădeşte o cultură solidă.totodată el vine în
contact cu înţelepciunea încorporată în versetele din Biblie, prilej de purificare morală şi de
formare ɑ unui caracter bazat pe noţiunile de cinste şi adevăr, de respect şi într-ajutorare ɑ
semenului, luând mereu exemplul lui Iisus şi al apostolilor săi.
Cartea scriitoarei Selma Lagerlof , „Legende despre Iisus”, întruneşte tocmai condiţiile
amintite mai sus.De obicei, scriitoarea dezvoltă câte un pasaj din relatările apostolilor cu
privire la un episod din viaţa lui Hristos.Cele mai reuşite sunt legendele:”Fuga din
Egipt”;”Fântâna celor trei magi”;”Copilul din Bethleem”;”În Nazaret”.
Scriitoarea situează tema naraţiunilor la confluenţa dintre realitatea biblică şi ficţiune,
unde metefora şi personificarea crează atmosfera relatării unor fapte neobişnuite .
Dacă în legendele religioase întâmplările sunt ajutate să se petreacă prin miracolul
creştin, cele povestite în marile legende istorice de pretutindeni aparţin oamenilor înzestraţi cu
calităţi deosebite.Cercetând variantele populare ale legendelor cunoscute în Franţa, Anglia,
Spania, Germania, Rusia, Alexandru Mitru ɑ prezentat pe eroii lor cu trăsături preţuite de
popor:dragoste de ţară, eroism, respingerea minciunii, cultivarea prieteniei dintre oameni, etc.
Aceste calităţi le găsim la Rolland, Cidul, Igor, la Cavalerii Mesei Rotunde, etc. Apoi,
localizarea în timp şi spaţiu este mai aproape de adevărul istoric decât în cazul literaturii
hagiografice .
De pildă, în “Cântecul lui Rolland”, faptele relatate în legendă se leagă de
personalitatea împăratului francilor, Carol cel Mare, chiar dacă acţiunea este mutată în secolele
XI – XII.
În legendă accentul cade pe vitejia şi eroismul francilor dovedite în lupta împotriva
sarazinilor.Citind această legendă, copii sunt impresionaţi de conduita eroului principal, care
este curajos şi puternic, are cultul onoarei, specific societăţilor medievale occidentale.
Un alt poem legendar, “Cântecul Nibelungilor”, ɑ rezultat din prelucrarea mai multor
legende care au circulat pe teritoriul Germaniei, Austriei, dar şi în Scandinavia, Islanda şi
Groenlanda.Întâi ɑ circulat pe cale orală, apoi ɑ fost fixat în scris la începutul secolului al XIII
– lea, având 39 de cânturi, împărţite în două părţi .
În toate poemele epice tradiţia istorică este îmbrăcată în haină literară, miraculosul
(prin alegoria visului) intervine destul de des în depănarea evenimentelor cu nimb de legendă.
 1.4..Legende populare româneşti .Creatori de legende în literatura română clasică şi
contemporană

Povestirea legendară ɑ fost preţuită în secolul trecut de către Bălcescu, Kogălniceanu

şi Haşdeu, ca şi de poeţi ca Alecsandri.Pentru toţi astfel de naraţiuni au constituit de-ɑ lungul
secolelor izvoare istorice de mare valoare, documente mai autentice chiar decât cele
scrise.Căci, pe când acestea erau privite ca searbăde şi confuze cele folclorice înfăţişau viaţa
poporului cu faptele ei vii. O aceeaşi atitudine sentimentală faţă de povestirile legendare are şi
un istoric ca N. Densuşianu, care le socoteşte drept “reminiscenţe” păstrate în popor din epoci
foarte îndepărtate, cum ar fi cea dacică sau romană.(2)
ɑ fost o perioadă când istoricii manifestau o totală încredere în veridicitatea legendei
.Cu timpul însă, concepţia ɑ evoluat către o negare, şi ea fatală, ɑ vreunui stat istoric ce ar
cuprinde.
Oricare ar fi valoarea lor istorică – şi desigur că o au, ca orice operă literară – aceste
povestiri legendare au o deosebită valoare istorică.Oprindu-ne la povestirile folclorice despre
Cuza Vodă şi despre Ştefan cel Mare, tocmai ca printr-o parcurgere mai atentă ɑ lor,
desprindem câtă fantezie pun povestitorii anonimi, narând unele evenimente istorice, şi cât
adevăr conţin ele, cu câtă artă oglindesc realităţile intrate în zona fabulei legendare.
În multe memorii orale, scurte amintiri despre Cuza Vodă, culese din gura bătrânilor,
revin mereu cuvinte ca acestea: “…Ciocoii iera mai mari, lucram pîn nu mai puteam şi şădeam
pă urma noastră şi nu ni lăsa să ni hodinim o menută, parc-am fi fost roghiţi dă tot la ii”.De
aceea ţăranii au primit cu multă însufleţire când “ɑ dipişat Cuza-n toată-mpărăţia să se
dezroghească oamenii dă la ciocoi”.Aceştia, cum ştim, nu s-au lăsat mai prejos.În îndârjirea lui
luptă, poporul îşi imaginează pe Brăteanu, reprezentantul boierimii, că dă bani să împuşte pe
Cuza sau se duce “la iel în casă şi i-o pus cuţitu-n chept şi l-o silit să zică că n-ɑ mai hi domn”.
(3)
Ca să poată vedea cum trăieşte poporul şi dacă măsurile luate sunt bune, Cuza se
travestea în ţăran, cioban, în ţăran prost îmbrăcat şi apărea unde nici nu gândeai.
În sensul istorioarei de mai sus, alt povestitor relatează cum un ţăran intră cu căruţa
“prin nişte cânepă”. După ce este bătut de călugări, i se ia căruţa cu caii şi i se mai cere
deasupra şi o sută de galbeni.Toate acestea îi sunt spuse lui Cuza .Acesta, împreună cu ţăranul,
se duce la mănăstire unde sunt hrăniţi cu „o strachină de fasole, boabe rele la gust ” contra
unui galben.Peste noapte însă cei doi înhamă caii, se suie în căruţă şi, trăgând zăvoarele, ies pe
poartă;călugării treziţi din somn de zgomot, încep să strige, dar Cuza şi-ar fi dat sumanul la o
parte, că-i strălucea “ pieptul de aur ca soarele ”, şi ar fi răspuns:” Fiţi pe pace:în această
noapte nu vă supără nimeni, dar mâine dimineaţă, vă voi trimite eu poruncă să se curăţe
mănăstirea de hoţi.” (4)
Asemenea povestiri anticipează sau vin ca un comentariu la măsurile luate de
domnitor împotriva slujitorilor abuzivi ai bisericii.