See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/234165839

Aristotel, Etica nicomahica I.7 [Aristotle, Nicomachean Ethics I.7]

Chapter · January 2007

CITATIONS READS

0 1,988

1 author:

Cristian Ducu
Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics
21 PUBLICATIONS   2 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Toxic Organisations. From Distructive Ethical Climates to Saboteurs View project

All content following this page was uploaded by Cristian Ducu on 20 May 2014.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Aristotel, Etica nicomahică I.7, 1097a15-1098b8

Traducere de Cristian Ducu1

[1097a15] Să ne întoarcem acum la binele (ηὸ ἀγαζὸλ) pe care îl căutăm, la ce este

el. Căci el pare a fi diferit în diferite acţiuni şi arte: astfel el este altul în
medicină, altul în strategie, şi la fel în toate celelalte cazuri. Atunci care este
binele fiecăreia, sau acela de dragul căruia se fac toate celelalte? În medicină
este sănătatea, în strategie victoria, în arhitectură casa, în altele altul, şi în
orice acţiune şi alegere deliberată (πξάμεη θαὶ πξναηξέζεη) el este scopul (ηὸ
ηέινο), de vreme ce în vederea lui se fac toate celelalte. Atunci, dacă pentru
tot ceea ce este realizabil practic (ηῶλ πξαθηῶλ) există un scop, acesta va fi
binele realizabil practic (ηὸ πξαθηὸλ ἀγαζὸλ); iar dacă există mai multe
[scopuri], [ele vor fi] acesta [i.e., binele realizabil practic].
Iată cum argumentul a ajuns pe o altă cale în acelaşi loc; dar trebuie să
[25] încercăm să-l facem mai clar. De vreme ce par să existe mai multe scopuri, iar
pe unele dintre ele – ca bogăţia, flautele sau instrumentele în general – le
alegem (αἱξνύκεζα) în vederea a altceva, este evident că nu toate sunt
[scopuri] desăvârşite (ηέιεηα); dar binele suprem (ηὸ ἄξηζηνλ) pare a fi astfel.
Prin urmare, dacă există un singur [scop] desăvârşit, atunci acesta este cel pe
care îl căutăm, iar dacă există mai multe, atunci [îl căutăm] pe cel mai
desăvârşit (ηὸ ηειεηόηαηνλ) dintre ele. Căci spunem că ceva este mai
desăvârşit (ηειεηόηεξνλ) când este urmărit pentru el însuşi (θαζ’ αὑηό) mai
degrabă decât în vederea a altceva, iar ceea ce nu este niciodată demn de ales
în vederea a altceva este [mai desăvârşit decât] cele alese atât pentru sine cât
şi în vederea a altceva; şi, deci, [spunem că] ceea ce este desăvârşit în mod
absolut (ἁπιῶο ηέιεηνλ) este ceea ce este ales întotdeauna pentru sine şi
[1097b] niciodată în vederea a altceva. Acesta este fericirea (εὐδαηκνλία), căci pe ea o

1
Aceasta este o versiune îmbunătăţită a traducerii publicate la finalul comentariului lui Valentin Mureşan
la Etica nicomahică (vezi bibliografia). Textul grecesc după care s-a făcut traducerea este cel din ediţia
lui Fr. Susemihl: Aristotelis Ethica nicomachea, Teubner, Leipzig, 1912III. Parantezele drepte indică
locurile unde, pentru înţelegerea textului, am suplinit cuvintele pe care structura eliptică a discursului
aristotelic le lasă să se înţeleagă. La 1097a23, în particular, am optat pentru redarea întru totul a
caracterului eliptic, fără nici o completare din partea mea.

220
 alegem întotdeauna în vederea ei însăşi (δη’ αὐηήλ) şi niciodată în vederea a
altceva, în timp ce onoarea, plăcerea, inteligenţa şi orice virtute le alegem atât
pentru ele însele (de vreme ce le-am alege chiar dacă din ele n-ar rezulta
nimic altceva), cât şi de dragul fericirii (εὐδαηκνλίαο ράξηλ), considerând că
prin intermediul lor vom fi fericiţi. Dar nimeni nu alege fericirea de dragul
acestora, nici în general în vederea a altceva.
Se pare că ajungem la aceeaşi concluzie dacă pornim de la autarhie
(αὐηαξθείαο), căci pare că binele desăvârşit (ηὸ ηέιεηνλ ἀγαζὸλ) este autarhic.
Numim “autarhic” nu un individ izolat, care duce o viaţă solitară, ci [pe acela
[10] care trăieşte împreună] cu părinţii, cu copiii, cu soţia şi, în general, cu
prietenii şi concitadinii, de vreme ce prin natura sa omul este o fiinţă socială.
Dar aici trebuie să stabilim o limită (ὅξνο ηηο), căci dacă ne întindem până la
strămoşi şi urmaşi şi la prietenii prietenilor, am continua astfel la infinit.
Acest lucru va fi cercetat cu altă ocazie. Noi înţelegem prin „autarhic” acel
ceva care numai prin sine face ca viaţa să fie demnă de a fi alesă şi să nu-i
lipsească nimic (κεδελὸο ἐλδεᾶ); iar fericirea credem că este ceva de acest fel;
mai mult, ea este cea mai demnă de a fi aleasă dintre toate, [fără să fie nevoie]
să i se adauge ceva – căci [dacă nu ar fi aşa, atunci] adăugarea şi celui mai
mic bine ar face-o mai demnă de a fi aleasă, iar adaosul ar da naştere unui
[20] surplus de bine, iar binele mai mare este totdeauna mai demn de a fi ales.
Fericirea pare, deci, să fie ceva desăvârşit şi autarhic (ηέιεηνλ ... θαὶ
αὔηαξθεο), de vreme ce este scopul a tot ceea ce este realizabil practic.
Dar poate că faptul că binele suprem e fericirea este un lucru general
acceptat, şi ceea ce ar trebui să lămurim mai bine ar fi ce anume este el. Acest
lucru va fi mai uşor de realizat dacă vom stabili care este funcţia omului (ηὸ
ἔξγνλ ηνῦ ἀλζξώπνπ). Căci, aşa cum pentru un flautist, pentru un sculptor, ca
şi pentru oricine practică o artă şi, în general, pentru orice are o funcţie şi o
acţiune specifică (ἔξγνλ ηη2 θαὶ πξᾶμηο), binele şi reuşita (ηἀγαζὸλ ... θαὶ ηὸ
εὖ) se găsesc în acea funcţie (ἐλ ... εἶλαη),3 tot aşa trebuie să fie şi pentru om,
dacă există o funcţie specifică (ηη ἔξγνλ).4 Într-adevăr, dacă tâmplarul sau
cizmarul au funcţiile şi acţiunile lor, ar putea oare omul să nu aibă nici una, să
[30] fie prin natura sa lipsit de funcţie (ἀξγὸλ)? Sau, dimpotrivă, aşa cum ochiul,

2
Cf. EN I.2, 1101b15-17.
3
Am considerat că expresia aristotelică ἐλ ... εἶλαη este una tehnică, care rezonează cu textul
Categoriilor, unde a fost redactă cu „se află în”. Cf. Categ. II.
4
Cf. PA 645b14 seq.

220
 mâna, piciorul şi orice parte a corpului are fiecare o funcţie a sa, trebuie să
admitem una şi pentru om, în afara acestora? Şi care ar putea fi aceasta? A trăi
este ceva comun chiar şi plantelor, dar noi suntem în căutarea a ceea ce este
propriul (ηὸ ἴδηνλ) [omului]. Trebuie, deci, să lăsăm la o parte viaţa ce constă
[1098a] în hrănire şi creştere. Ar urma să o luăm în considerare pe cea senzorială, dar
e clar că aceasta este comună şi calului, şi boului, şi oricărui animal.5 Rămâne,
deci, o anumită viaţă practică proprie părţii [sufletului] înzestrate cu raţiune
(πξαθηηθή <δσὴ> ηηο ηνῦ ιόγνλ ἔρνληνο). <Dar aceasta, la rândul ei, comportă
o parte care posedă raţiune şi gândeşte, alta care doar se supune raţiunii.>
După cum aceasta are două accepţiuni,6 vom lua în considerare pe aceea de
activitate (ἐλέξγεηα): căci aceasta este mai proprie. Dacă funcţia omului este
activitatea sufletului conformă cu raţiunea, sau cel puţin nu lipsită de raţiune
(ἔξγνλ ἀλζξώπνπ ςπρῆο ἐλέξγεηα θαηὰ ιόγνλ ἢ κὴ ἄλεπ ιόγνπ), şi dacă
[10] funcţia unui lucru este aceeaşi ca gen cu cea a unui lucru bun (ζπνπδαίνπ), aşa
cum vorbim despre cithared şi despre citharedul bun, şi la fel în legătură cu
orice altceva, atunci când funcţiei i se adaugă superioritatea conferită de
virtute (căci dacă funcţia unui cithared este să cânte la cithară, aceea a unui
cithared bun este să o facă în mod reuşit (ηὸ εὖ)); dacă deci aşa stau lucrurile,
vom spune că funcţia omului este un anumit mod de viaţă, constând în
activitatea sufletului şi în acţiunile care sunt raţionale (ςπρῆο ἐλέξγεηαλ θαὶ
πξάμεηο κεηὰ ιόγνπ), şi că aceea a omului bun este să facă toate acestea în
mod reuşit şi frumos (εὖ … θαὶ θαιῶο), căci o exercitare reuşită (εὖ) [a
funcţiei] este una conformă cu virtutea (θαηὰ ηὴλ ... ἀξεηὴλ) care îi este
proprie. Astfel fiind, şi binele omului va fi activitatea sufletului conformă cu
virtutea (ηὸ ἀλζξώπηλνλ ἀγαζὸλ ςπρῆο ἐλέξγεηα γίλεηαη θαη᾽ ἀξεηήλ), iar dacă
virtuţile sunt mai multe, conform cu cea supremă şi cea mai desăvârşită (θαηὰ
ηὴλ ἀξίζηελ θαὶ ηειεηνηάηελ). Şi aceasta de-a lungul unei întregi vieţi (ἐλ βίῳ
[20] ηειείῳ); pentru că, după cum cu o rândunică nu se face primăvară, nici o
singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni beatific şi fericit (καθάξηνλ
θαὶ εὐδαίκνλα).

5 Aristotel invocă şi în alte scrieri acestă primă distincţie: “Funcţia unui animal nu este doar cea de
reproducere, care este de fapt comună tuturor fiinţelor vii; în plus, toate animalele participă la o formă de
cogniţie [gnōsis], unele mai mult, alte mai puţin, altele într-adevăr foarte puţin, căci au percepţie
[aisthēsis], care este o formă de cogniţie ... prin percepţie animalele [zōia] diferă de fiinţele vii [zōnton
monon].” (GA 731a30-5, b4-5)
6 Anume accepţiunea de potenţă (dynamis), respectiv de activitate (energeia) (De anima III.5, 430a10-

25).

220
 Aşadar, să luăm în considerare această expunere sumară a binelui, căci
mai întâi trebuie schiţat [subiectul discuţiei], iar mai apoi să fie completat. Se
pare că, dacă expunerea sumară a fost bună (θαιῶο), atunci ea poate fi
continuată şi articulată de oricine, iar timpul este un bun descoperitor sau un
bun ajutor. Şi astfel s-a născut şi progresul artelor, căci oricine poate adăuga
ceea ce lipseşte. Dar trebuie să ne amintim şi ceea ce a fost spus mai sus, şi să
nu căutăm aceeaşi precizie în toate, ci în fiecare conform cu obiectul cercetării
şi cu metoda proprie acesteia. Astfel, tâmplarul şi geometrul cercetează în
mod diferit unghiul drept: primul, în măsura în care aceasta e utilă funcţiei
sale (πξὸο ηὸ ἔξγνλ); al doilea vrea să ştie ce este (ηί ἐζηηλ) sau cum este
(πνῖόλ ηη) el, deoarece acesta contemplă adevărul. Şi în toate celelalte trebuie
făcut la fel, nelăsând lucrurile secundare să domine funcţia. Nici nu trebuie să
[1098b] ne întrebăm la fel cu privire la cauze (ηὴλ αἰηίαλ) în toate cazurile, ci în unele
este suficient să fie înfăţişat în mod adecvat „că”-ul (ηὸ ὅηη); căci aşa
procedăm în cazul principiilor, „că”-ul fiind început şi principiu. Iar la unele
principii se ajunge prin inducţie (ἐπαγσγῇ), la altele prin simţuri (αἰζζήζεη), la
altele prin vreo deprindere (ἐζηζκῷ ηηλί), şi la altele prin altceva. Trebuie să
încercăm să-le urmărim pe fiecare conform naturii sale şi să avem grijă să le
delimităm corect, căci ele au mare importanţă în privinţa consecinţelor. Căci
principiul este mai valoros decât jumătatea întregului şi multe dintre cele
examinate se clarifică prin el.

220

View publication stats