Sunteți pe pagina 1din 18

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII DREPT ZI

CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PROF. UNIV. DR. CRISTINEL IOAN MURYEA

AUTOR: CLAUDIA IULIANA CÎLŢEA

BRAŞOV
-2017-
Cuprins

Capitolul I ......................................................................................................... 2
Introducere ........................................................................................................ 2
Capitolul II ........................................................................................................ 4
Conţinutul dreptului de autor. ........................................................................... 4
1. Dreptul moral de autor. ............................................................................. 4
2. Drepturile patrimoniale de autor. ............................................................ 10
Concluzie ........................................................................................................ 16
Bibliografie ..................................................................................................... 17

1
Capitolul I
Introducere

Denumirea creații intelectuale artistice delimitează generic toate creațiile intelectuale


de cele care beneficiază de atributul ,,industriale”. Altfel spus, intră în categoria obiectului
drepturilor de autor toate creațiile intelectuale cu condiția să nu aibă caracter industrial.
Drepturile de autor precum si drepturile conexe drepturilor de autor sunt reglementate
in Romania prin Legea 8/1996, modificată si completată prin Legea 285/2004.
Pe plan internațional drepturile autorilor de creații intelectuale cu caracter artistic sunt
consfințite prin Convenția Universală a Dreptului de Autor de la Geneva din 6 decembrie
1959.
Ca obiect al dreptului de autor conform legii sunt recunoscute operele originale de
creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de
creație, modul de exprimare și independent de valoarea lor.
Din textul legii rezultă, în primul rând, că declararea calității de autor se face prin
aducerea operei la cunoștință publica, deci nu este necesară îndeplinirea unei proceduri și
obținerea unui titlu de protecție ca în cazul creațiilor industriale. În al doilea rând, calitatea de
autor este recunoscută întotdeauna unei persoane fizice, admițându-se urmatoarele cazuri
particulare: coautorii, colectivul, colaboratorii, anonimatul, pseudonimul1.
Deoarece se consideră că opera este în esență ideea (ideile) care îi stă (stau) la bază,
condițiile de perceptibilitate prin simțurile umane și de fixare pe un suport material țin doar
de problema dovedirii existenței ei. Ca urmare dreptul de autor se naște de fapt în momentul
creării nu în momentul aducerii ei la cunoștința publicului, autorul având dreptul moral de a
decide dacă și când se produce acest lucru2.
Aspectul moral constă in dreptul de a fi recunoscut ca autor, de a decide dacă, când și
sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publicului, de a pretinde respectarea integrității
operei, de a se opune modificărilor și oricărei atingeri și dreptul de a retracta opera.
Dreptul patrimonial esențial este cel de exploatare exclusivă. Din aceasta decurge
dreptul de a decide asupra momentului și modului de utilizare, concretizat in dreptul de a
autoriza: reproducerea, difuzarea, reprezentarea scenică, expunerea publică, proiecția,
transmiterea, retransmiterea, difuzarea secundară etc.

1
O. Gartig, Noțiuni de proprietate intelectuală, Ed. Lux Libris, Brașov, 1997, pag. 23-24.
2
Idem.
2
În cazul particular al operelor de artă plastică se consemnează și dreptul de suită care
constă în dreptul autorului de a primi 5% din prețul de vânzare a operei sale la fiecare
revânzare a operei sale și dreptul de a fi informat asupra oricărei tranzacții, respectiv asupra
locului unde se află opera sa. Dreptul de suită este inalienabil.

3
Capitolul II
Conţinutul dreptului de autor.

Prin conținutul dreptului de autor se înțtelege totalitatea drepturilor subiective și a


obligațiilor corelative acestor drepturi.
Specificul conținutului dreptului de autor constă în aceea că orice raport juridic de
drept de autor, în momentul în care a luat naștere, conține în același timp și drepturi morale
de autor, și drepturi patrimoniale.
Drepturile morale ale autorului unei opere sunt drepturi strâns legate de personalitatea
autorului, prezentându-se, de fapt, ca un complex de drepturi ale personalității3. Legea
română privind dreptul de autor și drepturile conexe afirmă, din primul articol că dreptul de
autor ,,este legat de persoana autorului și comportp prerogative de ordin moral și
patrimonial”.
1. Dreptul moral de autor. Prin dreptul moral de autor se înțelege dreptul subiectiv
al cărui conținut nu este exprimat într-o formă pecuniară. Încălcarea dreptului moral dă
dreptul titularului dreptului de autor să solicite acordarea de despăgubiri, cunoscute în
literatura de specialitate sub denumirea de daune morale.
Legislația anterioară nu recunoștea terminologia de drept moral de autor, operând în
exclusivitate noțiunea de drept subiectiv nepatrimonial.
Potrivit art. 10 din Legea nr 8/1996, autorul are următoarele drepturi morale:
- de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică;
- de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;
- de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică;
- de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări,
precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa;
- dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
utilizare, prejudiciați prin exercitarea retragerii.
Fără a fi enumerate de legea română, caracterele drepturilor morale de autor sunt
următoarele:
a) caracter strict personal, ceea ce face să nu poată, în principiu, fi exercitate decât de
autorul operei;

3
F. Pollaud-Dulian, op. cit., pag. 375.
4
b) caracter inalienabil (pot fi transmise prin succesiune, în condițiile art. 11. alin (2)
din Legea 8/1996)
c) caracter insesizabil, drepturile morale neputând fi urmarite sau executate silit de
creditorii autorului;
d) caracterul perpetuu al drepturilor morale a fost susținut în doctrina4, având in
vedere că opera va păstra în timp personalitatea autorului, dar exercițiul acestora este
transmisibil doar în cazul dreptului de divulgare, dreptului la recunoașterea calității de autor
și a dreptului la integritatea operei. Din acest motiv, considerăm că generalizarea perpetuității
drepturilor morale este mai mult simbolică, dorindu-se prin aceasta consolidarea statutului de
autor;
e) caracterul imprescriptibil al drepturilor morale presupune că vor fi exercitate ,,atât
timp cât opera rămâne în memoria oamenilor și face obiectul unei exploatări”;
f) caracter absolut ;
g) caracter universalist.
Prin drept de divulgare se înțelege dreptul moral de a aduce pentru prima oară opera
la cunoștința publicului. Acest tip de drept subiectiv este considerat în literatura de
specialitate a fi unul dintre cele mai ,,persoanale” drepturi. Astfel, doar autorul operei decide
daca, în ce mod și cum va fi adusa opera la cunoștința publică.
În principiu, dreptul de divulgare este inalienabil prin acte între vii. Probleme și
divergențe de opinii au apărut cu privire la transmiterea dreptului de divulgare prin moștenire.
Cu privire la această problema s-au conturat doua răspunsuri: Aurelian Ionașcu
consideră că dreptul de divulgare este intransmisibil în principiu și nu poate fi exercitat de
către moștenitori decăt dacă autorul și-a manifestat voința în acest sens.
În caz de tăcere din partea autorului, operează o prezumție a inteției de a divulga
opera, pentru că operele de creație intelectuală sunt destinate colectivității.
O altă soluție propusă este cea care aparține lui Mihai Eliescu și care conține
următoarele raționamente: voința expresă sau tacită a autorului privind soarta operelor
postume produce efecte după moartea sa. În lipsa unei dispoziții legale, această intenție nu
poate fi prezumată. În caz de tăcere din partea autorului, dreptul de divulgare trece la
moștenitori care, dobândind drepturile patrimoniale, le dobândesc în mod necesar și pe cele
nepatrimoniale, fără de care primele nu ar putea fi exercitate.

4
Y. Eminescu, op. cit., 1997, pag. 208, apud. G. Olteanu, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. C.H. Beck,
București, 2008, pag 63.
5
În legătură cu această problemă, legea în vigoare arată, în cadrul art. 25 alin (2) din
Legea nr 8/1996, că este posibila aducerea la cunoștința publică a unei opere nepublicate
înainte de către o altă persoană decât cea a autorului. Prin urmare, singura condiție cerută de
lege este ca persoana care aduce la cunoștința publică pentru prima oară o operă să o facă în
mod legal.
Din punct de vedere al legii române, dreptul la paternitatea operei conține două
aspecte, și anume:
a) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, pe de o parte, și pe
de altă parte;
b) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică.
Dreptul la parternitatea operei se întemeiază pe necesitatea de a respecta legătura
firească dintre creator și opera sa, motiv pentru care în literatura de specialitate, s-a arătat că
dreptul la paternitatea operei are un aspect pozitiv și un aspect negativ.
Aspectul pozitiv constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor.
Aspectul negativ constă în dreptul de a se opune la oricare act de contestare a acestei
calități din partea unor terți.
Fiind rezultatul exclusiv al activității intelectuale de creație a autorului, este firesc să i
se recunoască acestuia dreptul moral de a fi recunoscut ca autor al operei pe care a creat-o și,
în măsura în care nu este recunoscut, să pretindă aceasta inclusiv pe calea unei acțiuni în
justiție.
Recunoașterea dreptului la partnitatea operei are ca obligație corelativă obligația
tuturor celor care folosesc opera de a indica numele autorului. De exemplu, legea cere în mod
expres ca studiile si proiectele de arhitectură si urbanism, precum și construcțiile realizate
după acestea să poarte scris la loc vizibil numele autorului, dacă prin contract nu s-a convenit
altfel.
În cazul operelor derivate se impune, de asemenea, indicarea autorului operei
originale, această obligație rezultând din interpretarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr.
8/1996, care conferă protecție operelor derivate fără însă a se prejudicia drepturile autorilor
operei originale5.
Dreptul la paternitatea operei supraviețuiește morții autorului și durează în timp.
În mod cronologic, primul care se manifestă este dreptul de a decide sub ce nume
va fi publicată opera și abia ulterior (cel mult concomitent) se va manifesta dreptul de a

5
L. Cătuna, op. cit., pag. 73.
6
pretinde recunoașterea calității de autor, în strânsă legatură cu numele, ambele ținând de
paternitatea operei.
Nerespectarea voinței autorului în legatură cu numele va constitui nu numai o înălcare
a dreptului la nume, dar și a dreptului la calitatea de autor. Mai mult decât atât, suplimentar
de prevederea Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe, se impune să facem referire
și la noua prevedere din Noul Cod civil, potrivit cu care orice persoană are dreptul la numele
stabilit sau dobândit potrivit legii6. Chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în legea civilă
dreptul la pseudonim, față de permisivitatea legii speciale, alegerea unui pseudonim
presupune implicit și ocrotirea generală a legii civile.
Încălcarea acestui drept moral este similară cu încălcarea dreptului nepatrimonial la
nume. Există însă un regim juridic diferit care se aplică. Astfel, în cazul încălcării dreptului
subiectiv personal nepatrimonial la nume se aplică dispozițiile de drept comun, în speță
dreptul civil general, pe când în cazul încălcării dreptului de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoștință publică se aplică în exclusivitate dispozițiile legii speciale, respectiv
dispozițiile Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe.
În cazul operelor de artă plastică purtând semnătura autorului, deținătorul suportului
material nu are dreptul să șteargă sau să înlăture semnătura, iar reproducerile obiectului
trebuie să poarte mențiunea numelui artistului creator al operei originale.
În cazul operelor comune și colective, toți coautorii beneficiază de acest drept moral.
Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat în momentul în care autorul nu a
fost indicat într-un mod specific operei. Indentificarea într-un mod propriu presupune
menționarea numelui autorului într-un mod clar și proeminent pe fiecare copie. De exemplu,
în cazul unei cărți numele autorului trebuie menționat cel puțin în interiorul cărții (în lipsă de
altă clauză în contractul de editare), iar dacă este vorba de o transmisie radio-tv, numele
trebuie să fie menționat într-o manieră care să conducă la citirea sau ascultarea sa. În funcție
de specificul operei, numele trebuie menționat, printre altele, în următoarele cazuri:
- pentru autorii de opere literare sau dramatice, ori de câte ori opera este publicată;
- în cazul compozitorilor, numele trebuie menționat în orice formă pe copiile
comerciale ale cântecului, nu și de fiecare dată când acesta este difuzat;
- autorul unei opere artistice are dreptul la menționarea numelui ori de câte ori opera
este expusă în public, imaginea sa este difuzată prin mijloace media etc.

6
Art. 82 din Noul Cod civil.
7
Potrivit art. 148 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, autorii și alți titulari de drepturi
exclusive ale autorilor au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate ale
operelor mențiunea de rezervare a exploatării acestora, constând în simbolul © însoțit de
numele lor, de locul și anul primei publicări.
Producătorii de înregistrări sonore, interpreții, executanții sau alți deținători de
drepturi exclusive ale acestora au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate ale
înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelișul acestora, mențiunea de protecție,
constitută din simbolul P înconjurat de un cerc, însoțit de numele lor, de locul și anul primei
publicări.
Drepturile morale sunt inalinabile, iar dreptul la nume nu se transmite, nici măcar prin
succesiune, nefiind reglementată aceată posibiltate de art. 10 din Legea 8/1996.
Din motive ce țin de exprimarea din art. 11 din Legea 8/1996 (,,drepturile morale nu
pot face obiectul unei renunțări sau înstrăinări”), ne plasăm pe această din urma poziție,
apreciind că norma este una imperativă. Un alt motiv ține de caracterul profund personal al
dreptului de autor. Or, dacă acceptăm o asemenea posibilitate, ajungem în situația să
recunoaștem un drept de autor care nu poartă amprenta personalității autorului.
Dovedirea prejudiciului moral este, ca întotdeauna, o problemă delicată și credem că
trebuie avute în vedere și soluțiile din practică. S-a apreciat că încălcarea dreptului moral de
autor este prin ea însăși aptă să producă autorului operei un prejudiciu, astfel că nu mai este
necesară dovedirea, potrivit art. 249 din Noul Cod de Procedură civilă, a prejudiciului. Faptul
că reclamantul nu și-a găsit numele pe materialele promoționale al scenariului conduce la un
prejudiciu pe care instanța este suverană să îl aprecieze fără o altă dovadă.
În esență, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei
[consacrat de art. 10 lit. b)] oferă creatorilor de opere dreptul de a fi identificați ca autori ai
acelor opere, producându-se astfel consecințe economice, culturale sau simbolice. În
conținutul dreptului la recunoașterea calității de autor, intră dreptul de a revendica oricând
calitatea de autor și dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare. Toate marile sisteme de
drept admit că dreptul la paternitate acoperă falsa atribuire a numelui, mai puțin cel canadian,
care lasă această faptă să fie sancționată de regulile dreptului comun referitoare la viața
privată și prejudiciu7.
Dreptul la calitatea de autor este încălcat atunci când o persoană difuzează publicului
copii ale operei ori expune creații artistice, atribuindu-le un alt nume decât cel al autorului.

7
M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, Dictionnaire comparé du droit de auteur et du copyright,
CNRS Edition, Paris, 2003, pag. 425, apud. G. Olteanu, op. cit., pag. 80.
8
Spre exemplu, este o încălcare a dreptului la paternitatea operei publicarea unui articole de
ziar sub alt nume, aplicarea semnăturii unui pictor cunoscut pe un tablou realizat de altcineva
etc.
Pe lângă mecanismele conferite de legea română și de Convenția de la Berna 8, mai
există și altele pe care autorul se poate baza pentru a-și asigura recunoașterea dreptului la
paternitatea operei: contractul de editare, alte contracte sau chiar prin forța unor organisme de
gestiune colectivă.
Exercițiul dreptului la a pretinde recunoașterea calității de autor se transmite prin
moștenire, pe durată nelimitată. În cazul absenței moștenitorilor, exercițiul acestuia revine
organismului de gestiune care a administrat drepturile respective sau organismului cu
numărul cel mai mare de membri în domeniul de creație9.
Legea nr. 8/1996 sancționează, în art. 141, ca infracțiune10 însușirea fără drept a
calității de autor, astfel că persoana vătămată se poate constitui parte civilă în procesul penal
dacă exista un prejudiciu. Autorul neprejudiciat incă poate solicita încetarea oricărei uzurpări
a calității sale de autor.
Dreptul de a retracta opera a fost definit în literatura de specialitate de către
Yolanda Eminescu ca fiind dreptul contrar dreptului de divulgare a operei și consecința
directă a caracterului absolut și discreționar al acestuia.
Potrivit art. 10 lit. e) din Lega 8/1996, autorul are ,,dreptul de a retracta opera
despăgubind dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare prejudiciați prin utilizarea
retractării”. Astfel cum este el reglementat, dreptul la retractare vizează doar ipoteza în care
autorul a cedat unul sau mai multe drepturi de exploatare. În fapt, acest drept permite doar
revenirea asupra unui contract de exploatare, și nu recuperarea proprietății corporale. De el
beneficiază autorii tuturor categoriilor de opere: comune, colective sau derivate.
Pe lânga legislația română, mai reglementează dreptul de retractare cea franceză, în
timp ce sisteme precum cel american și englez nu recunosc acest drept.
Retractarea unei opere este posibilă fără discuții de ordin juridic atunci când nu i se
opune forța obligatorie a unui contract sau dreptul de proprietate. În astfel de cazuri apreciem
că soluția trebuie să fie în spiritul respectării acestora din urmă:

8
Art. 6 Bis: ,,independent de drepturile patrimoniale de autor și chiar după cedarea acestor drepturi, autorul
păstrază dreptul de a revendica paternitatea operei și de a se opune oricărei deformări, mutilări sau altei
modificări a acestei opere sau oricăror altor atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputația”.
9
Art. 11 alin. (2) din Legea 8/1996.
10
A se vedea A. Françon, Les sanctions pénales de la violation du droit moral, în Mélange offerts à Jean
Jacques Burst, Ed. Litec, 1997, pag. 171.
9
- autorul poate retracta opera, dacă partea care are drepturi rezultând dintr-un contract,
este de acord cu acest lucru și este despăgubită;
- proprietarul nu poate fi obligat la restituirea operei.
Dacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila despăgubire nu ne
aflăm în prezența exercitării dreptului la retractare. Deși această obligație este similară, nu se
confundă cu exproprierea și vânzarea cu pact de răscumpărare, de altfel interzise. Care este
totuși natura juridică a acestui act? Considerăm că actul prin care se realizează transferul
proprietății asupra originalului operei către autorul acesteia este un contract nenumit, părțile
fiind ținute doar de regulile generale stabilite de Noul Cod civil în materia convențiilor. Nu se
poate vorbi de vânzare, deoarece ceea ce primește proprietarul operei are rolul de a acoperi
prejudiciul.
În cazul în care se opune în mod categoric un contract (editare, difuzare etc.), autorul
are soluția chemării în instanță în temeiul art. 10 lit. e) din Legea nr 8/1996. Soluția va
depinde de specificul operei și după cum este vorba de contract sau drept de proprietate:
a) când dreptului la retractare i se opune un contract, se poate accepta dreptul
autorului de a retracta opera cu condiția acoperirii prejudiciului, ceea ce va presupune un
efort financiar substanțial al autorului. În aceste condiții apreciem ca fiind mai favorabilă
autorului soluția pasivității până la încetarea sau desființarea contractului prin care s-au cedat
drepturile patrimoniale;
b) atunci când dreptului de retractare i se opune dreptul de proprietate asupra
originalului operei (artistice de regulă), din rațiuni ce țin de stabilitatea dreptului de
proprietate și din interpretarea textului art. 10 lit. e), trebuie acceptată superioritatea dreptului
de proprietate și respinsă acțiunea autorului.
Potrivit art. 77 alin. (3) din Legea 8/1996, dreptul de retractare nu poate fi exercitat în
cazul programelor pentru calculator.
2. Drepturile patrimoniale de autor. Conținutul dreptului civil de autor implică nu
numai existența drepturilor morale, ci și existența unui ansamblu de drepturi patrimoniale de
autor.
Prin drept patrimonial de autor se înțelege dreptul subiectiv al titularului al cărui
conținut este exprimat sau exprimabil în bani.
Drepturile patrimoniale de autor sunt de două feluri, și anume drepturi reale și
drepturi de creanță.
Drepturile reale de autor sunt în principal dreptul de proprietate, dar și
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate cum este dreptul de uz și dreptul de uzufruct.
10
Drepturile de creanță derivă din acte sau fapte juridice, nefiind opozabile erga omnes,
ci doar titularului obligației corelative născute din raportul juridic de creanță.
Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturile subiective legate de nașterea și
exploatarea unei opere, exprimabile în bani, pecuniare.
Aceste drepturi patrimoniale sunt în strânsă corelație cu drepturile morale de
divulgare și de paternitate, pe de o parte, și, pe de altă parte, cu drepturile morale la
inviolabilitate și retractare.
În literatura juridică de specialitate s-a pus problema determinării prerogativelor
patrimoniale ale dreptului de autor.
Cu privire la această problemă, au existat în doctrină opinii diferite.
Constantin Stătescu distingea trei prerogative patrimoniale, și anume: dreptul de a
folosi opera prin reproducere, difuzare, reprezentare, executare sau orice alt mod licit; dreptul
de a trage foloase patrimoniale din reproducerea, difuzarea, reprezentarea, executarea sau alte
moduri de folosire licită a operei; dreptul la reparație patrimonială în caz de folosire fără
drept a operei.
Aurelian Ionașcu considera că prerogativele patrimoniale ale autorului sunt doar două:
dreptul de reproducere și difuzare, de reprezentare sau executare ori de folosire în alt mod a
operei și dreptul la reparația patrimonială a prejudiciilor materiale suferite de autor în caz de
folosire fără drept a operei.
Autorii Francisc Deak și Stanciu D. Cărpenaru precizează că autorii au două
prerogative patrimoniale, și anume: dreptul de reproducere și difuzare, de reprezentare, de
executare sau de folosire licită în alt mod a operei, cu consecința sa firească, care este dreptul
la foloasele patrimoniale corespunzătoare și dreptul la reparație patrimonială în caz de
folosire fără drept a operei.
În doctrină s-a pus și problema naturii juridice a drepturilor patrimoniale de autor.
Drepturile patrimoniale de autor sunt divizibile în drepturi absolute și drepturi
relative, folosind drept criteriu gradul lor de opozabilitate.
Drepturile reale de autor implică toate atributele dreptului de proprietate, respectiv
posesia, folosința și dispoziția. Ele sunt drepturi transmisibile, au o durată limitată de
existență în timp, respectiv pe durata întregii vieți a autorului, iar în ceea ce îi privește pe
moștenitorii acestuia (legali sau testamentari), ele își continuă existența numai pentru durata
de timp expres prevăzută de lege.
Drepturile reale de autor sunt opozabile erga omnes, opozabilitatea lor născându-se
ope legis, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalități.
11
Drepturile de creanță de autor izvorăsc din acte juridice unilaterale sau bilaterale, din
fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, precum și din alte izvoare de obligații, astfel cum apar
ele reglementate de legea civilă.
Din perspectiva regimului lor juridic, acestea sunt drepturi relative, prescriptibile, au o
durată limitată de existență în timp și se transmit moștenitorilor înăuntrul termenului de
prescripție.
Legea nr. 8/1996 stabilește, în art. 13, în mod clar, folosind procedeul enumerării
limitative, care este conținutul patrimonial al dreptului de autor, indicând în mod expres care
sunt drepturile subiective patrimoniale ale autorului.
Leguitorul dispune că utilizarea unei opere dă naștere la un cumul de drepturi
patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului. Acestea sunt următoarele:
- dreptul la reproducerea operei;
- dreptul de distribuire a operei;
- dreptul la importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu
consimțământul autorului, după operă;
- dreptul de a închiria opera;
- dreptul de a împrumuta opera;
- dreptul de a comunica public, direct sau indirect, opera, prin orice mijloace, inclusiv
prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în
orice moment ales, în mod individual, de catre public;
- dreptul de radiodifuzare a operei;
- dreptul de retransmitere prin cablu a operei;
- dreptul de realizare de opere derivate;
- dreptul de suită;
- dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată.
Aceste ultime două drepturi sunt drepturi speciale care reprezintă o noutate în legea
noastră și vizează o categorie specială de autori, după cum se va vedea în dezvlotarea
ulterioară.
Toate aceste drepturi sunt drepturi exclusive ale fiecărui autor.
Pentru drepturile patrimoniale ale autorilor operelor comune sau colective se aplică
regulile potrivit cu care, în cazul operelor comune, acestea aparțin coautorilor, în lipsa unei
convenții contrare coautorii neputând exercita aceste drepturi decât de comun acord. Fac
excepție cazurile în care contribuția fiecărui autor este distinctă, situații în care exercițiul
drepturilor poate fi realizat separat, sub condiția de a nu prejudicia prin exercitarea lor
12
utilizarea operei comune sau drepturile patrimoniale și morale ale celorlalți coautori. De la
aceste reguli apreciem că se poate deroga prin încheierea unor convenții, caz în care
convențiile trebuie consfințite în forma scrisă, cerută ad probationem.
Când opera a fost adusă la cunoștință publică sub formă anonimă sau sub un
pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către
persoana fizică sau juridică ce o face publică numai cu consimțământul autorului, atât timp
cât acesta nu își dezvăluie identitatea.
Un alt drept prevăzut de lege este dreptul la adaptarea audio vizuală, acesta fiind
dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o
transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală.
În ceea ce îi privește pe titularii dreptului de autor al unui program pentru calculator ei
beneficiază și de drepturi specifice, expres prevăzute de lege.
Dreptul patrimonial de a decide dacă, când și cum va fi exploatată opera inclusiv de a
consimți la utilizarea operei de către alții conține, la rândul său, următoarele categorii de
drepturi:
- dreptul de a decide dacă va fi utilizată sau exploatată opera;
- dreptul de a decide când va fi utilizată opera;
- dreptul de a decide cum, în ce mod va fi utilizată opera;
- dreptul de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Textul legal stabilește că autorul are dreptul de a autoriza sau a interzice reproducerea
integrală sau parțială, directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și
sub orice formă a operei.
Legea nu stabilește momentul în care opera poate să înceapă să fie utilizată sau
exploatată. Prin urmare, rezultă că autorul este singurul în măsură să aprecieze momentul de
utilizare sau exploatare a operei sale în raport cu finalitatea ei, cu stadiul ei de execuție și cu
capacitatea operei de a fi expusă publicului.
Prin utilizarea sau exploatarea operei în mod firesc se nasc alte drepturi în patrimoniul
autorului. Regimul juridic aplicabil acestei categorii de drepturi este cel instituit de principiul
accesorium sequitur principale.
Din punct de vedere al caracterelor juridice, legea precizează că, la rândul lor, aceste
drepturi născute ulterior sunt drepturi exclusive și drepturi distincte.
Din interpretarea legii rezultă că drepturile exclusive și distincte care se nasc din
utilizarea sau exploatarea unei opere sunt următoarele (așa cum apar ele precizate în lege):
a) dreptul autorului de a autoriza distribuirea operei;
13
b) distribuirea operei;
c) importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate cu
consimțământul autorului, după operă;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicare publică, directă sau indirectă, a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin
punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice
moment, ales în mod individual de către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate.
Toate aceste drepturi aparțin în exclusivitate autorului și sunt drepturi cu conținut
exclusiv patrimonial. Orice încălcare a lor, indiferent de forma pe care o îmbracă
nerespectarea faptică a dreptului, duce la aplicarea sancțiunilor specifice prevăzute de Legea
privind dreptul de autor și drepturile conexe.
În ceea ce privește dreptul de utilizare a operei, în jurispridența Curții de Justiție a
Comunităților Europene s-a pus problema epuizării dreptului de punere în curculație a
operei11.
Teoria epuizării a apărut inițial în legatură cu întinderea dreptului exclusiv al
titularului unui brevet de invenție și a fost elaborată de doctrina germană, admițându-se că
titularul de brevet al unei invenții îsi pierde prerogativele exclusive în momentul în care
produsul brevetat a fost comercializat de el sau cu consimțământul său. Față de această teorie
se pune întrebarea dacă ea poate fi extrapolată și cu privire la dreptul de autor12.
Curtea Europeană a stabilit că orice punere în circulație a unui exemplar al unei opere
protejate într-unul din statele membre permite punerea în circulație ulterioară a acestei opere
în ansamblul Comunității.
Comentatorii acestei decizii apreciază că ne aflăm în fața unei forme europene a
epuizării dreptului de punere în circulație. Această extindere a epuizării dreptului de punere
în circulație nu se aplică decât atunci când este vorba despre o țară ce aparține Comunității
Europene.
Instanțele române, respectiv Tribunalul Municipiului București, s-a pronunțat într-o
decizie de speță că o fotografie artistică cu un element interpretativ creator care a fost

11
A se vedea, în acest sens, Y. Eminescu, op. cit., pag. 136 și urm.
12
Ibidem.
14
achiziționată de Oficiul Special pentru Editarea și Distribuirea Timbrelor este o operă iar
autorul ei are dreptul, pe lângă remunerația de bază, și la o remunerație de folosință,
independent de natura reproducerii în care a fost încorporată fotografia respectivă.

15
Concluzie

În concluzie se poate spune că lucrările de domeniu public pot fi copiate, modificate


sau utilizate gratuit, în orice mod şi cu orice scop. Multe din informaţiile, textele şi
programele din internet sunt de domeniu public, dar lucrările cu drepturi de autor înregistrate
chiar dacă au fost introduse pe internet, nu apar în domeniu public. Aici, în replică, intră aşa
numitele proprietary software, adică programul pentru care au fost înregistrate drepturile de
autor de către o persoană sau o firmă şi care nu poate fi utilizat decât prin cumpărarea unei
licenţe sau prin obţinerea acordului posesorului. Acestea sunt problemele pe care le ridică
drepturile de autor în raport cu durata lor de protecţie şi în raport cu situaţiile ce se creează
prin existenţa unor posibilităţi de distribuire de tipul celor analizate, mai ales că după cum am
văzut situaţiile pot fi chiar foarte complexe.

16
Bibliografie

1. Dictionnaire comparé du droit de auteur et du copyright


2. Noul Cod Civil
3. Noul Cod de Procedură Civilă
4. O. Gartig, Noțiuni de proprietate intelectuală
5. G. Olteanu, Dreptul proprietății intelectuale

17