Sunteți pe pagina 1din 11

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA “DIMITRIE CANTEMIR”


TÂRGU – MUREȘ
DREPT

REFERAT
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Statul

Îndrumător: Prof. Univ. Dr. Teodor Bodașcă


Asist. Univ. Drd. Șulea Ionela Cecilia

Student anul I:
Bumbu Bianca

TÂRGU – MUREȘ

1
2019
CUPRINS

Capitolul I – Noțiunea statului………………………………………………… 3


Capitolul II – Rolul și scopul statului…………………………………………..5
Capitolul III – Funcțiile statului………………………………………………..7
Concluzii………………………………………………………………………….10
Bibliografie……………………………………………………………………….10

2
Capitolul I

Noțiunea statului

Înaintea apariţiei societăţii organizate în structuri şi instituţii sociale, bazată pe reguli cu


un caracter de normă juridică, omenirea a trăit într-o formă biosocială numită orânduirea gentilică
sau comune primitive.Orânduirea gentilică a avut ca element fundamental al organizării sociale
ginta.

Mai multe ginte înrudite formau o frăţie, iar mai multe frăţii alcătuiau un trib.În orânduirea
gentilică nu exista o organizare de tip statal şi, prin urmare,nici dreptul.

Relaţiile dintre oameni se bazau pe reguli de conduită de tip tradiţional ce impuneau


respectul nesilit al tuturor.Încălcarea acestor reguli atrăgea reacţia general a întregii comunităţi sau
a victimei, privită ca subiect individual.Apariţia celor trei diviziuni sociale a muncii – prima,
creşterea animalelor şi apariţia păstoritului; a doua, despărţirea meseriilor de agricultură; a treia,
realizarea unui schimb organizat, stabil și permanent, specializat, și facilitate de apariția bunurilor,
a condus, pe plan social, la constituirea comunităților teritoriale sătești, alcătuite din mai multe
familii înrudite între ele și așezate în același teritoriu. S-a simțit tot mai mult nevoia unei organizări
sociale a puterii, care să înlocuiască vechea formă a democrației militare, asigurând noii pături
înstărite apărarea și consolidarea privilegiilor dobândite, noua formă de organizare
reprezentând-o statul1.

Cuvântul „stat” provine din latinescul „status” care inițial nu avea un înțeles sau sens strict
determinat, exprimând ideea generică de ceva „stabil” — „stabilitate”, în înțeles de poziție, stare,
situație stabilă, situația treburilor publice.2

Așadar, statul este expresia organizată şi manifestă a puterii publice, pe un anumit teritoriu,
exercitată prin intermediul autorităţilor specializate asupra unei populaţii,fiind un fenomen social
specific societăţii umane superior constituite3.

În funcție de criteriile avute în vedere şi din perspectivele din care a fost studiat,
termenului „stat” i s-au dat mai multe accepțiuni. Astfel, de exemplu, termenul sau cuvântul
„stat” poate fi înțeles şi explicat în două mari sensuri sau accepțiuni, şi anume : în sens istorico-
geografic şi în sens politico-juridic4.

1
Ioan Santai,Teoria Generală a Dreptului, Editura Riso-print, Cluj-Napoca, 2007, p. 19
2
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 23
3
Ioan Santai, op. cit, p. 19
4
Gh. Boboş, op.cit., p. 23-25
3
În sensul istorico-geografic, prin stat se înțelege populația organizată pe un anumit teritoriu,
delimitat prin frontiere, precum şi relațiile economice, politice, culturale ale acesteia. În această
accepțiune, noțiunea „stat” are înțeles larg, fiind sinonimă cu aceea de „țară” sau „patrie”.Statul
are ca elemente definitorii: populația, organizarea politică a populației şi, respectiv, teritoriul
(delimitat prin frontiere), adică limitele geografice ale extinderii organizării politice a acelei
populații.

Sensul politico-juridic al termenului „stat” este mai restrâns ca sferă, dar mai relevant
pentru conținutul pe care îl exprimă. În acest sens, prin stat se înțelege organizația politică de pe
un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau instituțiilor autorității
publice prin intermediul cărora se realizează organizarea şi conducerea generală a societății.

Pornind de la cele două sensuri sau accepțiuni ale termenului „stat”, o posibilă definire a
acestuia ar putea fi totuşi formulată astfel: „Statul este o organizație politică formată din
reprezentanți ai populației de pe un anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere care
constau în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, în numele întregii populații, decizii
concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de
bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forță de constrângere”5.

În mod sintetic, statul ar mai putea fi definit „ca o putere organizată asupra unei populații,
pe un anumit teritoriu”.

În lucrarea “Lecţii de filosofie juridică”, Giorgio Del Vecchio defineşte statul ca


„subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor. Statul
reprezintă „coloana vertebrală a societăţii, osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi
sociale, expresia potenţială a societăţii.

Într-o altă definiție care a fost dată statului, bazată pe teoria clasică, este aceea formulată
de prof. Mircea Djuvara, conform căreia „Statul reprezintă suveranitatea unei populații numită
națiune, aşezată pe un teritoriu”6 sau, „autoritatea pe care o organizație publică o deține şi care-i
dă liberă facultate de organizare şi de creare a dreptului pe teritoriul respectiv”.7

Mihai Eminescu definește Statul ca fiind8 „Cestiunea de căpetenie pentru istoria și


continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant,
ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul
lui simț, c-un cuvânt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă
pururea această dezvoltare”. … „Voim Statul național, nu Statul cosmopolit, nu America
dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureți”.

5
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 26
6
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p 63
7
Mircea Djuvara, op. cit., p 64
8
M. Eminescu- Națiune, nationalism, stat național
4
România, conform Constitutiei României, (1) este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil.
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor
Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Capitolul II

Rolul și scopul statului

În general, momentului constituirii unui stat îi urmează recunoaşterea acestuia pe plan


internaţional, de către alte state, aderarea sa la organizaţii internaţionale. Recunoaşterea
internaţională a unui stat nu are însă efecte juridice în ceea ce priveşte calitatea de subiect de
drept constituţional a acestuia, deoarece personalitatea sa juridică este conferită printr-un act
politic sau juridic intern care este, de fapt, o manifestare de voinţă suverană a poporului. Rolul
statului constă, în principiu, în asigurarea şi apărarea, prin mijloace prevăzute în constituţie şi în
celelalte legi, a interesului general, a interesului public sau a binelui comun.

Statul are rolul său de agent în diferite ipostaze: producător şi consumator, partener
în operaţii de schimb, titular unic de emisiune de monedă.Intervenţia statului în economie este
bidirecţională: la nivel macroeconomic determină efecte imediate şi viitoare ample şi pentru un
segment majoritar al populaţiei, iar la nivel microeconomic are în vedere, în principal,
gestionarea proprietăţii publice, fixarea unui număr redus de preţuri şi a unor limite minime ale
salariilor, care să asigure un standard minim decent, al nivelului de trai.

Modalitatea prin care se mai poate defini rolul și scopul statului este prin faptul
că acesta apără interesul general al tuturor cetățenilor dar și al fiecăruia în parte. ”Scopul statului
este fericirea cetățenilor”, deoarece ”statul este condiția exclusivă a atingerii scopului și binelui
particular”.9

Immanuel Kant și Rene Casin,au subliniat în lucrările lor faptul că scopul


principal al organizației politice statale îl constituie ”apărarea drepturilor inalienabile ale
omului”.Astfel, Immanuel Kant lega acest obiectiv de morala și îl explica prin morală, iar Rene
Casin îl lega de ”interesul civic general”.

9
D.Mazilu., Principiile filozofiei dreptului, Editura ”Academiei”, Bucuresti, 1969, pp. 291
5
Statul joacă un rol important în special în dezvoltarea societății civile (măsuri legale
pentru funcționarea O.N.G.-urilor, parteneriate cu organizațiile non guvernamentale).Societatea
civilă este, în multe privințe, o provocare pentru stat, ea cenzurează decizia statală.De multe ori,
între stat și societatea civilă există relații tensionate.Între ele nu poate fi o contradicție
insurmontabilă.10

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc de seamă în


societate. Rolul şi scopul statului se realizează prin funcţiile sale, care sunt interne şi externe. În
analiza obiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigure ordinea şi stabilitatea în
societatea dată şi să contribuie prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, etnic uman.

Activitatea multilaterală a statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le


îndeplineşte, care se diferenţiază în: funcţii interne şi funcţii externe. Funcţiile interne exprimă
politica internă a statului pentru realizarea privind viaţa societăţii şi a statului. Funcţiile externe
ale statului vizează, în general, activitatea statului în relaţiile cu alte state. Statul democratic în
epoca contemporană îşi exercită funcţiile externe pe două direcţii:. dezvoltarea relaţiilor cu alte
state și integrarea ţării în organisme internaţionale.11

Totodată, intervenția statului în economie este extrem de complexă în perioada


contemporană. Evoluțiile economice, sociale, curentele de gândire economică au antrenat profunde
transformări în ceea ce privește rolul statului în economie, mai ales după primul război mondial. O
formă importantă de intervenție a statului în economie îl reprezintă politica economică. Statul are
un rol important și în corectarea mecanismelor pieței astfel încât anumite dezechilibre să fie
estompate și chiar înlăturate. In acest scop, se propun anumite obiective cum ar fi: achiziționarea
de către stat a anumitor bunuri pentru armată, administrație, creșterea volumului serviciilor în
domeniul sănătății, învățământului, culturii. Intervenția statului se realizează și prin ajustarea
externalităților mai ales în domeniul protejării mediului și a unei mai bune îngrijiri a populației.

Intervenția indirectă se realizează mai ales prin politica bugetară și fiscală. Prin
intermediul politicii bugetare statul poate influența economia modificând volumul și structura
veniturilor și a cheltuielilor.

În ultima sa esență, statul înseamnă forță.Viața statului este strâns legată de cea
a dreptului.Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii.Dreptul are rolul de corset al forței,
de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de calmare a tensiunilor ce se ivesc în procesul
exercitării conducerii sociale prin intermediul activității de stat.Pe de altă parte, statul garantează
realizarea dreptului și reintegrează ordinea juridică lezată prin activități ilicite.

Ca instrument de organizare și conducere social, scopul statului este apărarea


interesului general sau menirea lui este fericirea cetățenilor.Căci dacă cetățenilor nu le merge

10
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p 76
11
Ion Deleanu, Drept constitutional si instituţii politice, Vol. II, Iaşi, 1993.
6
bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei
satisfaceri constituie statul însuși, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe.12

Capitolul III
Funcțiile statului

Statul se deosebește de alte instituții prin natura specifică activităților fundamentale


pe care este chemat să le îndeplinească, activități care, în doctrină, sunt desemnate prin sintagma
de funcțiile statului.
Funcţiile statului sunt, scria Carre de Malberg, „formele diverse sub care se
manifestă activitatea dominatoare a statului”. Dar aceste funcţii pot constitui rolul pe care îl va
juca statul în sânul societăţii, maniera în care el va contribui la viaţa şi funcţionarea sa. De unde
rezultă o distincţie între funcţiile juridice şi funcţiile sociale ale statului.

În literatura juridică din România, prin funcţie a statului se înţelege un complex


de atribuţii având o natură comună, stabilite prin lege şi realizate de un organ de stat specializat,
potrivit unei anumite competenţi.În analiza funcţiilor statului se folosesc, de regulă, două criterii
principale: criteriul material şi criteriul formal. Potrivit punctului de vedere predominant, formal
există trei funcţii ale statului, care rezultă din aplicarea principiului separaţiei puterilor: funcţia
legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională (judecătorească). La rândul ei, în această
teorie, funcția executivă se subîmparte în funcția administrativă și funcția judecătorească, care au
o caracteristică comună și anume, ele execută legea.

Împărțirea funcțiilor statului a dat loc în literatura juridică la unele controverse,


referitor la împărțirea bipartită sau tripartită a acestora.
Teoria bipartită a funcțiilor statului (Berthelemy, Geny, Anibal Teodorescu)
susține faptul că în stat nu există decât două funcții: cea legiuitoare, care creează legea, expresie
a suveranității naționale și cea executivă care execută legea. Această teorie pleacă de la
conceptul de suveranitate (ca voință supremă în stat) și consideră functiile statului ca elemente
ale suveranității. Se consideră că suveranitatea, expresie a voinței supreme în stat, nu poate fi
împărțită decât în doua elemente, ca și fiecare voință, și anume: 1) deliberarea și decizia; 2)
executarea. Prin urmare se susține că funcția legiuitoare deliberează și decide pe cale generală și
impersonală, iar funcția executivă execută.
Dar, aceasta teorie confundă noțiunea de "funcție a statului", care este o categorie
de acte pe care le fac autoritățile publice atunci când girează servicii publice, cu noțiunea de

12
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p 77
7
"putere a statului" care este "un element fracționat al suveranității" (Leon Duguit), deci puterile
statului sunt fracțiuni ale suveranității și ca atare sunt suverane și independenței13.

Functiile statului nu pot fi întelese altfel decât ca grupe de acte publice. Leon
Duguit spunea ca nici Montesquieu, atunci când a vorbit despre separatia puterilor în stat nu a
înteles altceva decât separatia functiilor în stat, spre deosebire de Rousseau, care a preconizat
separarea puterilor statului.14

Teoria tripartita a functiilor statului (Jellinek, Laband, Hauriou s.a).


Duguit si Bonnard fac o împartire a functiilor statului dupa natura intrinseca a actelor, pe care le
executa autoritatile publice, girând serviciile publice. Este o clasificare materiala a functiilor
statului care pleaca de la natura juridica a actelor si obiectul functiei15

Funcţia legislativă este expresia, manifestarea directă a suve-ranităţii poporului şi


se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorii şi care pot fi
aduse la îndeplinire, în situaţia încălcării sau nesocotirii lor, prin forţa de constrângere pe care
numai statul o are. Statul poate transforma în lege orice principiu de conduită umană necesar
pentru dezvoltarea economică şi socială, menţinerea ordinii publice şi asigurarea ordinii sociale.
Practica a admis însă ca şi guvernul să exercite, în condiţiile prevăzute de constituţie, o activitate
legislativă, cunoscută sub numele de „putere de reglementare” a guvernului. Functia legislativa
se deosebeste de celelalte functii si prin faptul ca are un caracter originar. Astfel, regulile cu
caracter general adoptate pe cale de lege, au o forta juridica superioara tuturor celorlalte norme
juridice, motiv pentru care se spune ca functia legislativa exercitata de organul reprezentativ
national este o manifestare directa a suveranitatii poporului.

De aici si consecinta ca functia executiva sau administrativa si cea jurisdictionala


au o autoritate derivata, în sensul ca actele îndeplinite în cadrul acestor functii nu sunt o
expresie directa a vointei organului reprezentativ pe plan national, ci se impun respectului
general în temeiul legii, care determina conditiile si organele de care pot fi emise16.
Funcția executivă sau administrativă, cum mai este denumită de unii autori, are ca
obiect organizarea aplicării și aplicarea în concret a legilor, asigurarea bunei funcționări a
serviciilor publice instituite în acest scop, precum și emiterea de acte normative și individuale
sau efectuarea de operatii materiale, prin care, pe baza legii, se intervine în viata
particularilor pentru a le dirija activitatea sau a le face anumite prestații.
Erast Diti Tarangul afirmă direct ca obiectul funcțiunii administrative este să
intervină în viața particularilor, furnizându-le anumite prestațiuni, supraveghind și dirijând
viața socială și de a executa legea. Dacă funcția legislativă se caracterizează prin acte juridice
cu caracter general și impersonal, funcția executivă se realizează atât prin acte generale și

13
Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ, Cernăuți, 1944, Editura "Glasul Bucovinei",
pag. 23-24.
14
Ibidem, pag. 24.
15
Ibidem, pag. 39
16
Prof. Univ.Dr.Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Cluj, 1992,pag
214

8
impersonale, cât și prin acte individuale, fapte materiale juridice și operații materiale-tehnice
individuale și concrete.
Dacă funcția executivă sau administrativă are un caracter derivat, consecința este că
actele administrative trebuie să fie conforme cu legea. În anumite situații, însă, legea acordă
autorităților administrative o adevarată putere discreționară, în temeiul căreia acestea nu se
limitează doar în a aplica legea, ci au și libertatea de a alege, în anumite limite, între două sau
mai multe soluții17.

Funcția jurisdicțională, are un caracter derivat, analog funcției executive, și are


ca obiect soluționarea unui litigiu juridic sau constatarea, cu autoritatea lucrului judecat, a
unui raport contestat sau contestabil.18

Funcția jurisdicțională este distinctă de funcția executivă, chiar dacă în fapt atât
administrația publică, cât și justiția nu fac altceva decât să aplice legile la cazurile individuale
și concrete, astfel încât din punctul de vedere al naturii obiectului lor, se poate spune că între
ele, nu există nici o deosebire.

Sunt totuși deosebite pe următoarele considerente:


1. Funcția executivă nu are un obiect exclusiv, limitat în a pune în executare legile
la cazurile concrete și individuale, ci asigură și buna funcționare a serviciilor publice, emite
acte administrative normative și individuale, efectuează operații materiale prin care intervine
în viața particularilor.

2. Intervenția administrației în viața indivizilor nu presupune în prealabil existența


unor litigii juridice, așa cum se întâmplă în cazul funcției jurisdicționale.

3. Actele prin care se soluționează litigiile juridice în cadrul funcției jurisdicționale


au anumite caractere specifice, care lipsesc actelor administrative. De exemplu, prezumția, în
temeiul căreia hotarârile judecătorești se consideră că exprimă adevarul, bucurându-se, când sunt
definitive, de autoritatea lucrului judecat. O asemenea prezumție nu poate fi invocată în cazul
actelor administrative.

4. Dacă în cazul activității jurisdicționale, întâlnim structuri organizatorice și


procedurale speciale, create tocmai pentru a asigura o deplină obiectivitate în soluționarea litigiilor
(independența instanțelor judecătorești, principiul contradictorialității și oralității dezbaterilor
judiciare, ș.a.m.d.), în cazul activității administrative lipsesc astfel de garanții.

17
Prof. Univ. Dr. Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Cluj, 1992, pag 214
18
Ibidem, pag. 215.

9
"Tocmai pentru că funcția jurisdicțională și cea administrativă nu au obiect identic
și diferă prin procedura de realizare a lor, se poate spune că diviziunea tripartită a funcțiilor statului
este cea mai logică"19.

Concluzii

Statul este considerat, pe bună dreptate, un fenomen istoric, deoarece de-a lungul
istoriei au existat societăţi fără stat sau, cel puţin, societăţi care nu întrunesc criteriile unui stat
modern (în China, în India, în Mesopotamia etc.) Treptat, s-a conturat ideea că puterea nu rezultă
numai din voinţa divină, ci şi dintr-un acord al voinţelor oamenilor.

Thomas Hobbes (1588-1679) a dezvoltat teoria sa în lucrarea „Leviathari",


plecând de la ideea că omul este rău în mod natural („omul este lup pentru om”), ceea ce ar
determina un permanent război în societate. Pentru a asigura pacea socială, oamenii sunt obligaţi
să subscrie, tacit, la un contract prin care au încredinţat puterea lor unei autorităţi incontestabile,
care le va garanta ordinea. În acest fel, Thomas Hobbes justifică monarhia absolută, deoarece,
din momentul renunţării la drepturile lor naturale, oamenii au obligaţia de a se supune autorităţii
absolute şi indivizibile a statului, care îi protejează.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), în cunoscuta sa lucrare „Contractul social',


porneşte de la premisa că omul, bun de la natură, dar corupt de societate, se vede obligat să
găsească o formă de asociere care apără persoana şi bunurile sale. Această nouă formă de
asociere este reprezentată de către stat, care va asigura ordinea statală. Astfel, poporul suveran,
fiinţă colectivă compusă din ansamblul cetăţenilor, încredinţează voinţa sa generală unui
legislator şi se supune legilor adoptate de el. Prin acest aspect, opera lui Rousseau justifică
principiile suveranităţii naţionale şi reprezentării.

Bibliografie

-Ioan Santai,Teoria Generală a Dreptului, Editura Riso-print, Cluj-Napoca, 2007


-Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, ClujNapoca, 1994
-Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1994
-Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalist
-D.Mazilu., Principiile filozofiei dreptului, Editura ”Academiei”, Bucuresti, 1969
-Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
-Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ, Cernauti, 1944, Editura "Glasul Bucovinei
-Prof. Univ. Dr. Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Cluj, 1992

19
Prof. Univ. Dr. Tudor Drăganu, Introducere în teoria și practica statului de drept, Cluj, 1992, pag 215.

10
- Leviathan or The Matter, Forme and Power of a Common-Wealth Ecclesiasticall and Civil,
Thomas Hobbes
- The Social Contract (French: Du contrat social ou Principes du droit politique), 1762 book
by Jean-Jacques Rousseau
-Constituția României

11