Sunteți pe pagina 1din 626

Prefaţă, note şi tabele cronologice ' de

GEORGE LĂZĂRESCU Traducere de


ADRIANA LĂZĂRESCU
CELL1NJ ALFIERI CASANOVA

EDITURA ŞTIINŢIFICA ŞI ENCICLOPEDICA

PREFAŢĂ
Consideraţi în imensitatea timpurilor, cei trei eroi ai
antologiei de faţă sînt relativ apropiaţi în virtuţi şi în ieşirea
netă din anonimat: cel dintîi, Benvenuto Cellini (1500—
1571), îi precede cu două secole pe ceilalţi: Vittorio Alţieri a
trăit între 1749 şi 1803, iar Giacomo Casanova între 1725 şi
1798.
Italieni toţi trei, fiecare din altă regiune a Italiei, ei
reprezintă un tip de existenţă similar, exuberant, înflăcărat,
comunicativ şi se încadrează într-un gen literar, acela al
memorialisticii, caracterizat printr-o veritabilă autenticitate
şi chiar o voită ostentaţie pentru latura senzaţională a
mărturisirilor.
Aparent distanţate, secolele în care au trăit aceşti
scriitori aventurieri talentaţi au avut, la rîndul lor, în ceea ce
priveşte Italia, ceva comun: patetismul vieţii în învolburarea
evenimentelor caracteristice perioadelor de tranziţie; cea
dintîi — a lui Cellini — a invaziei Italiei de către armatele
franceze ale lui Francisc I, aflate în conflict cu cele
hispano-germane ale lui Carol Quintul; cea de a doua — a
celorlalţi doi scriitori, Alfieri şi Casanova — perioadă la
început relativ paşnică, de oarecare prosperitate
economică, culturală şi socială, apoi, odată cu Revoluţia
franceză de la sfîrşitul secolului, de stabilire a tuturor
idealurilor umanitare; două secole deci, al XVI-lea şi al
XVIII-lea, clocotitoare şi decisive pentru destinul patriei
celor trei protagonişti şi pentru creaţia lor originală.
Despre Celimi, Alfieri şi Casanova s-a făcut afirmaţia că
ar fi ei înşişi creatori ai propriului lor secol, într-atît de
edificatoare le este mărturia asupra vremurilor lor, în tot ce
acestea aveau mai viu, controversat şi pitoresc. Cert este că
s-a vorbit de ei chiar şi în timpul vieţii lor, ca despre nişte
viguroase personalităţi umane, de un temperament
impulsiv neobişnuit, de o temeritate şi de o bravură prover-
biale, aproape legendare (Cellini şi Casanova) şi de un neli-
mitat dinamism creator (Alfieri).
Intre ei există totuşi o diferenţă esenţială, şi anume
aceea a proliferării eficienţei operei lor: pe cînd Cellini şi
Alfieri, fie chiar şi la o mare distanţă de timp între ei, au
expus momente de un dramatism epic superior uman,
făcînd ca mare parte din mărturii să fie luate drept exemple
de simţ artistic şi civic suprem, Casanova s-a limitat la o
înşiruire anecdotică, fascinantă, captivantă, a unor trăsături
exclusiv egoiste, de eroism facil, histrionesc, nelipsit de
pedanterie şi lăudăroşenie de cochetărie masculină, tipic
protagonist al unei societăţi fals aristocrate şi fals
burgheze, intens afirmate în secolul al XVIII-lea (care a
sfîrşit, firesc, prin a fi anulată odată cu revoluţia din 1789).
Demn reprezentant al Renaşterii italiene în tot ceea ce
ea avea mai febril şi mai uman, Benvenuto Cellini este,
totodată, unul dintre artiştii cei mai de seamă ai lumii
moderne. Mărturie incontestabilă a acestei vitalităţi
nemărginite, dezlănţuite multiplu, generos sau vindicativ, în

6
timp de pace sau în timp de război, sînt înseşi documentele
vremii şi mai ales Viaţa1 care — verificată de evenimentele
epocii — adaugă la acestea şi întîmplări reale, completate
de o serie de portrete de o mare putere expresivă.
Veacul său este acela al marilor creaţii ale lui Leonardo
da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Tiziano, Veronese, Cara-
vaggio, Giorgione, precum şi al multor artişti de faimă, pe
care Giorgio Vasari — el însuşi artist plastic de renume —
i-a imortalizat în tot atît de nemuritoarele Vieţi ale celor
mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi2.
Cellini era fantast şi arogant, totdeauna gata să se
laude pentru cel mai mic lucru, susceptibil pentru o nimica
toată,
1 Benvenuto Cellini, La vita scritta da lui medesimo.
2 Giorgio Vasari, Le vite dei più eccellenti pittori
scultori ed architetti.
socotindu-se rănit de moarte la cea mai mică jignire,
conştient că ştie să răsplătească binele şi răul după
propria-i judecată.
O bună parte din bravurile secolului i se datorase lui,
după cum singur mărturiseşte. Cea mai senzaţională ar fi
uciderea prinţului Charles de Bombon, mercenar în solda lui
Carol al V-lea, asediatorul Romei (în 1527), sau aceea a
scoaterii din luptă a celuilalt inamic al ei, principele
d'Oranges (Philibert de Chalons), care preluase asediul
oraşului după moartea celui dintîi. Documentele vremii,

6
cercetate cu pasiune, printre alţii de Eugène Pion, autorul
unei voluminoase monografii dedicate lui Cellini, atestă
fără rezervă autenticitatea acestor bravuri: „De l'ensemble
de toutes ces circonstances et de la concordance des pièces
de comptabilité avec le récits de la Vita, nous croyons
pouvoir finalement conclure que c'est bien Cellini que l'on
doit reconnaître dans le bombardier Benvenuto du registre
des mandats"*.
Dealtfel, în accesele lui de mînie fulgerătoare, uneori
cumplite, Cellini s-a folosit de orice fel de arme, cu
justifi-ficarea, totdeauna mărturisită, a unei demnităţi care
trebuia respectată cu orice risc; multiplele sale acte de
cavalerism spontan sau de ferm patriotism sînt o dovadă
suficientă.
Orgoliul executării desăvîrşite a operelor lui era o ade-
vărată virtute pe care şi-a declarat-o în toate împrejurările.
După terminarea statuii lui Perseu, dezvelită la 27 aprilie
1554, în prezenţa ducelui Cosimo dei Medici şi instalată încă
de atunci în Loggia dei Lanzi, din Piaţa Senioriei din
Florenţa, unde se află şi astăzi, s-a considerat superior pînă
şi lui Michelangelo, recunoscîndu-şi însă cu devotamentul
cuvenit ucenicia la marea lui artă. Erau de faţă, printre alţii,
pictorii Jacopo da Pontormo şi Bronzino. „Mulţimea nu mai
contenea să se înghesuie Ungă poarta pe care fuseseră
agăţate douăzeci de sonete, toate cuprinzînd laude
neprecupeţite în cinstea operei mele." Turnarea în bronz a

6
statuii este, după criticul italian Francesco Flora, un
adevărat poem eroic („una

3 Din totalitatea acestor împrejurări şi din concordanţa


documentelor de contabilitate cu amănuntele din Viaţă,
putem, în sfîrşit, conclude că trebuie să recunoaştem în
Cellini pe bombardierul Benvenuto, din registrul
mandatelor (E. Pion, Benvenuto Cellini, orfèvre, médailleur,
sculpteur, Paris, Pion, 1883, p. 119).

6
popolaresca canzone di gesta"4); acelaşi critic
contopeşte în statuia aceasta de proporţii oarecum uriaşe,
personalitatea însăşi a lui Cellini. Dealtfel, din spusele celor
care au luat parte la această operaţie — spuse pe care
Cellini se complace a le reproduce cu mîndrie — aflăm: „nu
eram om, ci mai de grabă tartorul diavolilor în persoană, de
vreme ce săvîrşisem o groază de lucruri prea grele pentru
un diavol oarecare, dintre care unele nu erau îngăduite pînă
aici nici măcar de regulile artei". Operaţia tehnică în sine
este de fapt şi o victorie asupra forţelor mistice adverse, a
fatalităţii potrivnice, a întunericului dubios, ineficient,
împotriva căruia s-au manifestat mai toţi „oamenii
universali" ai Renaşterii. Cellini este unul din cei mai
înverşunaţi rivali ai stihiilor (pe care a ţinut să le cunoască
direct, în virtutea aceleiaşi curiozităţi nelimitate a
contemporanilor lui), care se opun marilor realizări,
progresului însuşi.
Triumful acesta este, într-adevăr, unul din amănuntele
cele mai realiste din întreaga Viaţă a lui Cellini, în care

9 9
contactul uman cu toţi ceilalţi muncitori este descris cu
accente de profund şi viguros dramatism creator.
Infatuarea lui teribilistă, dar inocentă, poate fi asociată
cu aceea a atitudinii dîrze faţă de papii care s-au perindat în
tot timpul lui (Clement al VII-lea, Paul al III-lea) ca şi a
tuturor capetelor încoronate (Francisc I al Franţei, Carol al
V-lea al Germaniei şi Spaniei, Cosimo dei Medici al Flo-
renţei); în alte împrejurări, s-a demonstrat ca un înverşunat
apărător al celor umili, un adevărat ^amicissimo della
verità e nimico delle bugie". Avea un simţ al dreptăţii
înnăscut, era un maestru desăvîrşit în antrenarea oricărui
semen în lumea artelor, convins profund că „datoria
creaturilor umane este todeauna acea de a se într-ajutora".
Cavaler al dreptăţii şi al omeniei, şi-a protejat cu riscul
vieţii atît familia cît şi prietenii: îi este omorît fratele şi îl
omoară pe ucigaş; îi ocroteşte pe toţi membrii familiei lui cu
toate puterile, dar îi dezmoşteneşte fără nici o clemenţă pe
proprii lui copii, socotindu-i nedemni. Unul din motivele
pentru care acest mare neliniştit a părăsit Franţa, în 1545, a
fost dorinţa de a-şi ajuta sora şi pe cele şase nepoate, aflate
în mizerie, la Florenţa. Scrisoarea trimisă de Caterina dei

4Fr. Flora, Storia della letteratura italiana, Milano,


Mondadori, 1956, voi. II, p. 483.
Medici, soţia viitorului rege al Franţei, Henric al II-lea,
lui Cosimo dei Medici, datată 19 decembrie 1547, este

10 9
suficient de elocventă: „II a plu à Dieu Nôtre Seigneur que B.
Cellini soit venu dans ce pays afin que plusieurs de ses
nièces puissent tirer avantage de ses mérites"5.
Nimic nu i-a stat în cale, fiindcă, om tipic al Renaşterii,
totul îi era permis şi totul îi părea cu putinţă. Ca şi Leonardo
da Vinci, „omul universal" prin excelenţă, a conceput şi el
zborul: „în ceea ce priveşte zborul, eram sigur că aş izbuti [..
.]. Cercetînd fiinţele zburătoare şi căutînd să imite şi el, prin
iscusinţă, darul de a zbura, cu care natura le-a înzestrat pe
acestea, omul n-ar putea imita de cît liliacul. . . Aşadar, aş fi
în stare să zbor pînă la Prato, făcîndu-mi o pereche de aripi
din pînză de in ceruită."
Infinita dorinţă de a trăi intens şi stăpîn pe legile firii l-a
făcut de nenumărate ori să-şi îngrijească singur propriile
boli, provocate în cele mai diferite circumstanţe. Şi nu a
şovăit în faţa nici unui mijloc. Nu credea în nici o raţiune, fie
şi divină, şi în nici o altă echitate decît a sa, atotputernică şi
eficientă. în unul din momentele cele mai desperate —
coborîrea, azi incredibilă, de pe zidurile Castelului
SanfAn-gelo, pentru a scăpa de închisoarea vinde fusese
deţinut pe nedrept — mărturiseşte cu o supremă mîndrie a
conştiinţei sale, superior umane: „Doamne, ajută-mă să-mi
regăsesc judecata căci, după cum ştii, o am şi mă ajut
singur". Acelaşi orgoliu al condiţiei sale umane îl face
altădată să-şi atribuie chiar calităţi profetice (erau nelipsite
dintre virtu-ţiile vizionare ale majorităţii oamenilor

11 9
universali ai Renaşterii, la un L. B. Alberti, Leonardo da Vinci
etc.) şi să exclame prin glasul unui interlocutor (Bettini): „Tu
ştii lucrurile înainte de a se întîmpla: Ce duh te inspiră?".
Nici un aspect al vieţii şi al secolului în care a trăit nu
lipseşte din memoriile sale: ciuma (căreia i-a căzut victimă
propriul părinte), furtunile, inundaţiile, nenorocirile legate
de cutremurătoarea prădare a Romei (în 1527) de către
trupele lui Carol al V-lea, la care a luat parte direct şi eroic
în apărarea oraşului etc. Descrierea evenimentelor şi, mai
ales, participarea lui este făcută aparent fără exagerare şi
fără

5A vrut Dumnezeu ca Cellini să vină în această ţară pen-


tru ca multele lui nepoate să beneficieze de meritele lui (E.
Pion, op. cit., p. 110).

12 9
retorică, ba dimpotrivă, cu sinceritatea unui om
dinamic, exuberant, supus adevărului brut şi unui caracter
atoatecu-prinzător.
Multitudinea de portrete pe care o întîlnim în Viaţa sa
se contopeşte cu aceea a efigiilor de pe medaliile plăsmuite.
Perfecţiunea artistică a descrierii este aceea a unui artist
plastic, viguros în reliefarea realităţii celei mai fidele. Căci
Cellini a fost dotat cu un temperament neobişnuit de artist,
lucru dovedit în întreaga desfăşurare a vieţii lui, evidenţa ei
fiind concretizată în aceste memorii ce au o garanţie de
document: el relatează faptele cu aceeaşi precizie cu care
cizelează o figură în bronz sau un ornament în aur. A fost
înainte de toate un meşter giuvaergiu; existenţa lui a depins
de acest meşteşug care i-a dat o etică dîrză, aceea a clasei
în ascensiune. De aceea, a reacţionat cu înverşunare şi vio-
lenţă împotriva abuzului de putere a bunului plac şi a
nedreptăţilor de oriunde ar fi venit ele. Iubirea pasionată
pentru muncă, mijloc singular de a crea frumosul, l-a preo-
cupat în exclusivitate. Dependenţa artei de meşteşug
însemna o înţelegere laică a frumosului, care se realiza prin
munca şi stăruinţa omului. Şi fiindcă artistul epocii era
subordonat clasei conducătoare — care la rîndul ei îşi
asigura faima prin acesta — a lucrat obiecte scumpe, de o
rară expresivitate: camee montate în aur, basoreliefuri în
miniatură, medalii, monede şi sigilii, casete, solniţe în argint
— ca aceea dedicată regelui Franţei Francise I — busturi în

IC
bronz — ca acela care-l reprezintă pe ducele Cosimo dei
Medici —, vase de metal, bogat împodobite, statui în bronz,
toate repre-zentînd contemporani, figuri din mitologia
greco-romană sau natură. „La nature pour Cellini — scria
Focillon — c'est un réservoir de forces, un arsenal de
surprises, une matrice de formes. Il sait ployer au flanc des
vases, tordre en anses d'aiguières, inscrire dans le champs
étroit d'un bijou toutes sortes de bêtes élégantes et
singulières, nées de sa fièvre de visionnaire et de son
caprice curieux."6

6Natura este pentru Cellini un rezervor de forţe, un


arsenal de surprize, o matrice de forme. El ştie să
plăsmuiască marginea unui vas, să răsucească braţele unei
căni, să înscrie în spaţiul strimt al unei bijuterii tot felul de
animale rafinate şi rare, născute din febra lui de vizionar şi
din capriciul lui curios (H. Focillon, Benvenuto Cellini, Paris,
Renouard, 1911, p. 112).
Dacă ingeniozitatea antică i-a fost îndreptar, el a depă-
şit-o printr-o interpretare ideală a condiţiilor epocii lui, în
expresii noi, concretizate în combinaţiile cele mai
îndrăzneţe, în care fantezia e solicitată eu orice chip,
conformîndu-se cît mai adecvat materiei: aur, bronz,
marmură şi ceară, res-pectîndu-le calitatea şi natura. De
aceea nimic nu i-a fost străin: gustul pentru neobişnuit,
patetismul teatral, decoraţiile colosale sau minuscule, şi

IC
chiar grotescul. Dar mai ales, după cum el însuşi a
mărturisit, maestru suprem i-a fost natura.
Benvenuto Cellini a fost aşadar sufletul secolului său.
Conştient de unicitatea artei lui, a acţionat în deplinătatea
unui entuziasm străin oricăror convenţii şi a fost dominat de
o unică morală: aceea a muncii în slujba frumosului, oricum
s-ar fi manifestat el. „Arta este suprema sa divinitate,
moralitate, legea şi dreptul său" — spunea unul din cei mai
autorizaţi critici italieni, Francesco De Sanctis7. Tot acesta
admira în acelaşi timp la Cellini „natura lui extrem de
bogată, genială şi incultă, compendiul şi aproape simbolul
«italianului» nemodificat de cultură"^.
Acest mare artist a cărui frenezie era nelimitată şi care
prin opera lui a făcut din plin cinste Renaşterii şi umanis-
mului italian, a fost înmormîntat la 15 februarie 1571, „cu
■mare pompă, în sala de adunare din biserica Santa
Annun-ziata din Florenţa, aflîndu-se de faţă întreaga
academie, împreună cu compania pictorilor şi sculptorilor"9.
Apreciabile sînt şi celelalte opere scrise de eroul nostru:
un Tratat despre giuvaergerie, un altul despre sculptură™,
publicate în 1568, ca şi Impresii asupra artei (despre arta
desenului, a precedenţei sculpturii şi picturii), Amintiri des-
pre meşteşugul artistic, precum şi multe Rime11.
Italian de origină nobilă, născut în localitatea Asti din
Piemont, Vittorio Alfieri a demonstrat a fi un strălucit re-
prezentant al celei mai demne literaturi, al aceleia dedicate

IC
patriei şi reînnoirii ei. Deşi educat în şcoli de formaţie
exclusiv franceză, în propria ţară, şi, deşi a învăţat limba

7 Fr. De Sanctis, Storia della letteratura italiana, Bari,


La-terza, 19.12, voi. II, p. 129.
8 ibidem.
9 Din Arhiva Academiei de Arte Frumoase din
Florenţa.
10 Trattato dell' oreficeria; Trattato della scultura.
11 Discorsi sopra l'arte; Rime.

IC
italiană mai tîrziu, la vîrsta adolescenţei, Alfieri a
dovedit un ataşament total, de principiu, tuturor
exigenţelor ei de naţiune cu drepturi la afirmare, moştenite
firesc, dintr-o glorioasă tradiţie. Temperament volitiv de la
o fragedă vîrstă, a devenit mai tîrziu omul aprins de pasiuni
extreme; călătoriile i-au dat şi lui satisfacţii depline şi a fost
stăpînit de o frenetică dorinţă de a vedea, de a cunoaşte şi
a se desfăta mai mult decît îi putea îngădui lumea: „Stăpîn
pe mine însumi, mi se pare că sînt stăpîn al lumii; în nici un
loc nu-mi voi găsi liniştea pînă nu voi merge pînă la capătul
universului".
II forte sentire şi il forte volere constituie mobilul
întregii lui vieţi şi, în cele din urmă, cauza răzvrătirii
împotriva oricărei constrîngeri de libertate, împotriva
tiraniei şi a oricărei forme de opresiune.
Memoriile sale alcătuiesc mesajul unui îndrăgostit de
natură, de frumuseţea feminină, dar şi acela al opoziţiei
totale faţă de militarism, exploatare şi sclavie.
II forte sentire l-a făcut poet tragic şi i-a hrănit voinţa
uneori pînă la paroxism. Piesa Alcesta — de exemplu — a

12 17
fost scrisă cu „o furie de maniac, cu multe lacrimi". A citii;
din vieţile dedicate de Plutarh lui Caesar, Brutus, Cato, de
cinci ori, „cu atîtea urlete, gemete şi furie" încît „cel ce m-ar
fi auzit din camera vecină m-ar fi considerat nebun". Aflînd
de unele fapte ale acestor mari oameni, „deseori săream în
picioare în culmea agitaţiei şi mă dezlănţuiam, ieşit din
minţi, cu lacrimi de durere şi de mînie".
Geniul lui Alfieri se înfăţişează în tragedii şi tot pe atît în
satire şi în scrieri politice. Din ele reiese aspiraţia lui la
cuceririle morale şi patriotice cele mai înalte, la un stil
literar de factură superioară, sublimă, cît mai apropiat anti-
cilor, la condamnarea aspectului trivial, banal, comod al
existenţei şi la realizarea unor fapte de măreţie demne de
un erou al modelului său în arta literară: Plutarh. In conse-
cinţă, a trăit într-o continuă şi titanică luptă pentru înfăp-
tuirea acestor idealuri. Trăsăturile de afectivitate, sau de
tandreţe, sau de mărinimie îi sînt aşadar străine; este
dominant în schimb de orgoliu pînă la exces, de ambiţie şi
de multă vanitate personală. Superioritatea lui reiese însă
cu atît mai evidentă într-un secol apatic, meschin, fără
personalitate, trezit din amorţeală abia tîrziu, către sfîrşit.
Alfieri i-a fost potrivnic cu tot temperamentul său
efervescent şi în egală măsură cu lecţiile primite din partea
marilor genii ale antichităţii ca şi ale secolului său
(d'Holbach, Helvctius, Voltaire, enciclopedişti, iluminişti
etc).

12 18
Italia i-a oferit învăţăturile lui Dante, Machiavelli şi
Parini, dar el nu a acţionat conform acestora, ci s-a limitat,
cu tot atît entuziasm să lupte numai prin virtutea condeiului
şi a ideilor expuse în tiradele personajelor tragediilor lui,
eroice prin excelenţă. Călătoriile i-au fost, la rîndul lor, o
lecţie utilă, dar fără urmări care să se reflecte în operă; lui
Alfieri i-a lipsit însă, aşa cum pe drept constata De Sanctis,
contactul cu realitatea socială directă, privirea ei lucidă^2.
Era mai mult omul meditaţiei decît al acţiunii (în sens
militant, desigur), lucru pe care l-a subliniat mai pronunţat
criticul Natalino Sapegno:„Politica lui Alfieri este o
categorie metafizică, în afara timpului şi a spaţiului:
problematica sa se desfăşoară într-o zonă eterică solemnă,
imperturbabilă, necontaminată"13. Eroii săi acţionează
stăpîniţi de propriile lor idealuri, nu cunosc nici o limită,
triumfă cu eforturi supraomeneşti asupra oricărei orînduiri
sociale injuste. Ei sînt superiori tuturor celor ce i-au
precedat, adică protagoniştilor unui teatru de curte,
melodramatic, retoric, monoton, lipsit de conţinut, familiar
în Franţa şi în Italia, în mod egal. Sînt austeri, cei mai mulţi,
dar cu sîngele uşor inflamabil la auzul cuvîntului patrie.
Figurile feminine create de el nu sînt cu nimic inferioare
celor bărbăteşti. Adevărate amazoane, ele luptă pe orice
front care le-ar putea aduce laurii victoriei, pentru libertate,
pentru independenţa patriei.

12 19
Tragediile sale sînt astfel, în esenţă, adevărate drame
lirice, în care activitatea ca mod de viaţă este pretextul,
sentimentele sale patriotice contemporane fiind, de fapt,
mobilul catalizator. Aceste tragedii i-au înflăcărat
realmente pe patrioţii italieni (la Napoli, în 1799, cînd
republicanii au făcut din ele o manifestare de înalte
simţăminte sau în mişcările din 1848-ul italianu).
Reprezentarea lor a fost un im-

12 Fr. De Sanctis, op. cit., p. 315.


13 Natalino Sapengo, Ritratto di Manzoni ed altri

saggi, Barl,
Laterza, 1962, p. 27—35.
14 Rostind doar numele lui Alfieri al nostru, sîntem

mîndri
de a fi italieni (De Sanctis, Saggi critici, Milano, Sonzogno,
1901,
p. 190); Unul din marile merite ale lui Alfieri este de a fi
desco-
perit Italia, aşa cum Cristofor Columb a descoperit America
(D'Azeglio, J miei ricordi, Firenze, Bemporad, 1897, voi. I, p.
70).

12 20
bold puternic de trezire energică a idealurilor latente.
S-a spus că cei doi poeţi care fac inima italienilor să bată cel
mai puternic sînt Dante şi Alfieri. „Alfieri — declara în
aceeaşi perioadă marele Gioberti — a contopit ideile lui
Dante cu ale lui Machiavelli şi cu ele a plantat italienitatea
ca bază a unui întreg edificiu politic."'15
Galofobia sa se explică prin profundul sentiment al
demnităţii naţionale, care nu admitea nici un fel de
agresiune. Prin acest exemplu, ca şi prin virtuţile morale ale
eroilor din tragedii, tinerele generaţii au văzut în el un
adevărat program. Scriitorul Alfieri se identifica cu omul
Alfieri: „Opera unui scriitor trebuie să fie chintesenţa
simţirii sale". în Misogallo va spune că „judecata şi simţirea
sînt tot una": libertatea cultivă simţirea, îi dă proporţii, o
multiplică; sclavia, de orice fel, şi teama, o anulează.
Simţirea, impulsul naţional cer concursul împrejurărilor
istorice pentru afirmarea omului şi eliberarea lui de orice
constrîngere, fiindcă simţirea la Alfieri, prin excelenţă, este
voinţă: orice simţămînt personal trebuie sacrificat patriei
viitoare.
Ideile sale politice exprimate în studiul Despre principe
şi litere16 — virtuală continuare a Principelui lui Machiavelli
— sînt adevărate principii de conduită morală pentru un
conducător de popoare şi un scriitor: „Un scriitor trebuie să
vrea ca operele sale să aducă oamenilor lumină, adevăr şi
desfătare [. . .]; o politică sănătoasă şi înţeleaptă este

14
aceea a sprijinirii scriitorului [. . .]; literele se nasc de la sine,
dar au nevoie de protecţie, pentru a se desăvîrşi [. . .];
adevărata glorie îi aparţine scriitorului, operei lui." Un bun
scriitor deţine o intensă şi continuă voinţă, un adînc
sentiment al dificultăţilor şi al sublimului desăvîrşirii; el
poate fi un bun sfătuitor al principelui, al conducătorului
unui stat: „Scump şi grandios spectacol ar fi fost dacă
Atena, în loc de a-i curma viaţa lui Socrate, l-ar fi aşezat în
mijlocul arhonţilor săi". Utilitatea participării scriitorilor la
viaţa publică a cetăţii este un lucru de la sine înţeles.
Alfieri cunoscuse cîteva biografii-memorii: în 1787 la Pa-
ris, Memoriile lui Goldoni publicate atunci şi în care el însuşi
este pomenit cu mare cinste; în 1788, se află tot la Paris
15 Rinnovamento civile, Bari, Laterza, 1912, p. 195.
16 Del Principe e delle lettere.

cînd apare partea a doua a Memoriilor lui Rousseau, iar


în 1789 cunoştea, în lectura secretarului său, autobiografia
lui Cellini. El însuşi mărturiseşte că în Franţa, în anul
următor, ar fi început o biografie proprie. Viaţa scrisă de el
însuşi urma să fie oglinda cea mai fidelă a personalităţii lui.
Giacomo Casanova a fost un om de cultură umanistă, la
rîndul lui, cu mari ambiţii de filolog şi de filosof; secolul său,
acelaşi cu al lui Alfieri, aparţine raţionalismului,
conversaţiilor pe orice teme, al protocolului galant, dar şi al
carnavalurilor şi escrocheriilor de tot felul, al sectelor
eso-terice şi al practicilor magice abuzive. „La vîrsta de

14
şaptezeci de ani ar fi încă un bărbat frumos dacă nu ar fi
urît", îl descria prinţul de Ligne, unchiul contelui Waldstein
Wartenberg din Dux (Boemia), unde Casanova s-a stins în
1798. „E înalt, clădit ca un Fler cule, dar cu ten african, nişte
ochi vioi, într-adevăr plini de spirit, exprimînd mereu
susceptibilitate, nelinişte, ranchiună, ceea ce îi dă o
infatuare feroce."'17 Cunoştea perfect limbile latină, greacă,
franceză, spaniolă şi engleză, excela în matematică şi filosof
ie şi era înzestrat cu o memorie fenomenală. Era desigur un
diletant universal, expert în orice ocazie, prezent
pretutindeni, neobosit, travestit proteic în nenumărate
ipostaze. Talentul de actor l-a moştenit desigur de la mama
sa, La Buvanella, actriţă-cîntăreaţă a Teatrului regal din
Dresda.
Născut în Veneţia exuberantă şi seducătoare prin exce-
lenţă în acest secol, el va deveni mai tîrziu un cetăţean al
lumii, sub impulsia de nestăvilit al dorinţei de a se bucura
din plin de orice, oriunde şi în orice moment. în permanent
contact cu realitatea, oricum s-ar fi prezentat ea, grotescă
sau sublimă, brută sau rafinată, morală sau imorală, s-a
bucurat de o viaţă intensă. Amorul propriu l-a dus la cele
mai riscante situaţii; nu admitea nici un eşec, nici un afront,
nici o înfrîngere, ceea ce îl stimula să caute aventura
pretutindeni. Nu admitea să învingă fără luptă, convins de
totala sa superioritate. Dominat, ■ astfel, de o viguroasă
sete de a străluci prin raţiune, maniere, extravaganţă şi

14
chiar perversitate, el trece dintr-o acţiune în alta, tot mai
rafinată, mai excentrică, mai mondenă şi senzaţională. în
acest sens, amintirile sale sînt o înşirurie de confesiuni. A nu
le trata cum

17Mémoires de Jacques Casanova, Paris, Flammarion,


vol. VI, p. 473.

14
se cuvine înseamnă a le impieta lirismul, valoarea
însăşi: aparenţa este şi ea o artă, aceea a fanteziei, a iluziei
creatoare. Casanova şi-a creat iluzii continuu şi a acţionat
stimulat de ele. Imensa lui operă este un rod al acestei stări
de incantaţie copleşitoare. Fascinaţia de care se bucura,
temperamentul impetuos, de faun la pîndă, temerar pînă la
ultima limită, i-au completat în mod desăvîrşit prestanţa şi
succesul.
Sentimentul amiciţiei i-a fost total străin: fuga patetică
dintr-un loc în altul, anxietatea demonică, orgoliul
masculin, ostentat cu precădere faţă de femeia de
pretutindeni şi de orice categorie, nu i-au putut crea şi nutri
acest simţămînt.
Din propriile-i mărturisiri, pare a fi fost un temperament
contrastant, în egală măsură simpatizat şi detestat, subtil şi
totodată un trivial iremediabil, exemplu de probitate dar şi
de şarlatanism, iubind cu dăruire totală şi tot pe atît de
frivol, libertin, capabil de subterfugiile cele mai ingenioase,
ignobile, pentru a ieşi din situaţiile create.
S-a simţit bine în orice colţ al Europei, nu a cunoscut
hotar şi nici odihnă. Distanţele parcurse de la o extremă la
alta a continentului cu opriri de o clipă pentru odihna dili-
gentei par chiar şi astăzi greu de realizat. Itinerariul ales
sub imperiul hazardului şi al întîmplării de moment era
realizat cu orice mijloc de locomoţie, pe orice vreme: îşi
începe călătoriile la vîrsta de optsprezece ani, în 1743, şi le
încheie la vîrsta de şaptezeci şi doi, în 1797, cu un an înainte
de moarte. Bunuri materiale stabile nu a avut, nici patrie,
nici cămin; cu toate acestea, s-a simţit în largul lui oriunde îl
duceau pasiunile şi interesul, prezentîndu-se şi pozînd în
grand seigneur. In felul acesta îşi asigura succesul care, de
cele mai multe ori consta într-o simplă cucerire galantă,
satisfacţie de moment, alteori dintr-o revanşă sau o
vendetta fără urmări tragice. Această furor l-a făcut neobo-
sit, neclintit în toate hotărîrile sale spontane, cuceritor fără
eşec în cele mai multe situaţii.
O cultură apreciabilă, însuşită printr-o inteligenţă şi o
curiozitate înnăscute, o facultate de exprimare remarcabilă
şi o adaptabilitate spontană în orice ambianţă l-au făcut
agreabil pretutindeni. A pătruns astfel cu uşurinţă în
societatea aristocratică italiană şi mai ales în cea franceză,
mult mai exigentă, şi a jucat un rol important în unele
hotărîri de o reală însemnătate pentru economia şi
finanţele Franţei.
Prezenţa de spirit i-a fost o virtute inepuizabilă, o armă
de o mare valoare, apreciabilă în orice împrejurare. Bravura
manifestată avea aceeaşi sursă, ca şi importanţa pe care
şi-o acorda, uneori cu urmări considerabile în chiar istoria
statului respectiv. Desigur, Casanova se complăcea în a fi un
hidalgo de tipul lui don Quijote sau, mai degrabă, de tipul
creatorului însuşi al lui don Quijote, aventurier teluric, legat
strîns de realitate şi de legile ei crude. Mutatis mutan-dis,

26
Casanova, italian de origine şi francez prin adopţiune şi
hazard, s-a comportat ca un fiu al secolului în care a trăit, al
uzanţelor manieriste, senzaţionale sau perverse ale
acestuia. Horaţian înnăscut şi discipol direct al lui Petroniu,
a preferat voluptatea fizică oricărei alte satisfacţii. Plenitu-
dinea vieţii era o consecinţă a acesteia. In multiplele sale
aventuri apare ca un maestru şi ca un mag căruia nimic nu-i
rezistă şi pe care, în afara plăcerii fizice propriu-zise, îl
interesează numai noutatea, victoria unei bătălii cîştigate,
jocul dragostei în sine cu toate efectele: „Gîndul de a mă
fixa undeva nu mi-a plăcut niciodată şi o viaţă cuminte mi
s-a părut totdeauna cu totul împotriva naturii". Aşa se
explică varietatea uimitoare a victimelor lui şi mediile din
care provin acestea (palate aristocratice, teatre şi culisele
lor, hanuri, taverne) sau felul, mereu altul, al tacticii
folosite. Acestui demon neliniştit care-l stăpîneşte, îi
sacrifică totul: patrie, cămin, conştiinţă, demnitate, suflet.
Convenţiile sociale, legile moralităţii nu-i spun nimic;
principiul horaţian cârpe diem îi este ghid suprem, adevărat
mod de viaţă.
Casanova este totuşi, cum spuneam, un om de cultură
apreciabilă. Cele peste patru mii de pagini de memorii o
dovedesc din plin. Nu de puţine ori el şi-a surprins cititorii
prin cunoştinţele sale universale: de astronomie, chimie,
fizică, istorie, dramaturgie. Traduce Iliada în versuri,
compune comedii (pentru ducele de Waldstein), scrie Istoria
Poloniei etc.18, preocupări care, toate,.fac cinste unui
umanist, fie şi diletant.

18Operele sale sînt: Icosameron ou l'histoire d'Edouard


Ionia (1774). et d'Elisabeth qui passèrent quatrevingts
ans chez les Mégamicres habitants aborigènes du
Protocosme dans l'intérieur de nôtre globe (1788); La
confutazione della storia del governo veneto de A. de la
Ffr^r?a^r^T71rTf]'lST'Wfli -rfi Ila twrììQleJì~f della Po-
ALBA-* JULIA
Cellini — Alfieri!
- Casanova - Memori! 17
QU. ina. .o

28
Preferă erudiţia şi umanismul atît artelor plastice şi mo-
numentelor antice în toată complexitatea lor, cît şi naturii
în ceea ce are ea mai sublim: peisajul. Frumuseţii unui colţ
din natură o preferă pe aceea a unei femei care-l preocupă
la un moment dat, îi inspiră gînduri mai complexe, îl antre-
nează într-un joc fermecător, acela al plăcerii clipei trăite
intens.
Memoriile sale sînt în acelaşi timp sinteza unui tablou
de crudă realitate a secolului al XVIII-lea: viaţa de familie,
viaţa citadină, descrierea nenumăratelor oraşe străbătute
sînt numai cîteva aspecte. Prezentarea felului de organizare
a statelor — din Anglia pînă în Rusia, din Italia pînă în
Olanda — ar putea alcătui un film documentar de evident
interes istoric şi social. Numărul infinit de personaje din
toate clasele sociale, tipuri reprezentative, un tumult
ameţitor de chipuri omeneşti dintr-o galerie impresionantă
de măşti sînt elemente de un pitoresc uimitor.
Pe cît este de atent Casanova cu mediul urban, ca
mediu al unor indivizi diferiţi, pe atît este de indiferent la
fermentul care avea să provoace în Franţa, sub ochii lui,
revoluţia din 1789 despre care nu pomeneşte aproape
nimic. El a trăit exclusiv pentru afacerile proprii, cele mai
multe dubioase, strict egoiste, într-un perpetuu
vagabondaj, orb cu desăvîrşire la alte evenimente ale
societăţii contemporane.
Memoriile se opresc la anul 1775. Ultimii şaptesprezece
ani pe care îi mai are de trăit, şi-i petrece în biblioteca din
castelul Waldstein, în Dux (Boemia). Fostul Cavaler de
Seingalt, cum îi plăcea să se supranumească, a rămas
credincios pînă la ultima clipă propriei sale devize: Aimer
pour savoir, savoir pour vivre.
Cellini, Casanova şi Al fieri sînt trei nume de mare ră-
sunet în istoria culturii universale. Reprezentanţi autentici,
fiecare, ai secolului lor, ei au dat istoriei civilizaţiei umane
pilda unei vieţi intense, de autodepăşire şi de luptă dîrză cu
forţele retrograde. Memoriile lor sînt conforme acestei vieţi,
substanţă a vitalităţii lor însăşi şi vigoare a realităţii celei
mai fidele a epocii. Ei aparţin aşadar timpurilor moderne
fiindcă, fără a face previziuni, au anticipat o normă de
existenţă activă, dinamică, forţînd toate barierele firii şi ale
unei societăţi care ea însăşi căuta o ieşire din trecutul îm-
pietrit în cazna secolelor.
GEORGE LĂZARESCU

30
BENVENUTO CELLINI
TABEL CRONOLOGIC

1500 Se naşte la Florenţa Benvenuto, fiul lui Giovanni


Cellini, cetăţean de vază al oraşului, neîntrecut în planuri şi
desene de arhitectură şi tot pe' atît de îndrăgostit de
muzică, cîntăreţ la violă şi flaut; mama sa este- frumoasa
madonna Elisabetta, din familia Granacci.
1515împotriva dorinţei tatălui său, care ar fi vrut să-1
vadă flautist, Benvenuto intră în atelierul unui giuvaergiu,
pe nume Antonio di Sandro, poreclit Marcone aurarul. Tatăl
său nu-1 poate opri, dar îl roagă să-i satisfacă din cînd in
cînd dorinţa de a-i cînta din instrumentul preferat.
1516Intr-o încăierare cu alţi tineri, ia apărarea fratelui
său mai mic, Cecchino (care va ajunge viteaz soldat în slujba
condotierului Giovanni dei Medici, zis şi delle Bande Nere),
dovedind mult curaj, spirit de sacrificiu şi- bravură. Ca
urmare a acestei isprăvi, Consiliul celor Opt1 îi exilează pe
amîndoi pentru şase luni, la o depărtare de zece mile de
Florenţa. Se opreşte pentru scurt timp la Siena, în atelierul
gravorului Francesco Castoro, apoi pleacă la Bo-logna, unde
ia lecţii de flaut şi uceniceşte în arta gravării, pe lîngă
maestrul Ercole del Piffero.
1517Revine la Florenţa, în atelierul maestrului
Marcone. Il cunoaşte acum pe sculptorul Piero Torrigiani,
infatuat şi meschin, cel care a schimonosit chipul lui
Michelangelo cu un pumn, în prima lor tinereţe. Cellini, care
îl dispreţu-

1Consiliul celor Opt — organ cu funcţii deliberative în


conducerea Florenţei.
ieste şi îl evită, respinge invitaţia acestuia de a-1 însoţi
într-o călătorie în Anglia.
1519 împreună cu tînărul sculptor şi arhitect
Giovanbattista Tasso, se stabileşte la Roma. La început,
lucrează în atelierul maestrului Firenzuola di Lombardia,
priceput în confecţionarea veselei de artă; trece apoi la
meşterul milanez Pagolo Arsago.
1521 Se întoarce la Florenţa cu o bogată experienţă şi
reia lucrul la Francesco Salimbene. Intre timp, satisface
dorinţa tatălui de a cînta la flaut; tot acum execută o
cataramă de argint (chiavacuore) mult lăudată şi admirată.
Ajutat de Giovanbattista Sogliani, îşi deschide un atelier de
bijutier în Mercato Nuovo şi trezeşte, datorită priceperii
sale, multă invidie. Are un diferend cu un grup de rivali şi
soco-tindu-se jignit, pălmuieşte pe unul din ei; nemulţumit
de judecata făcută de Consiliul celor Opt, îl atacă agresiv pe
cel ce 1-a jignit. Temîndu-se de o nouă condamnare mai
gravă, pleacă, travestit în călugăr, la Roma.
1523La sărbătoarea de ferragosto2, invitat la Vatican
împreună cu cîţiva prieteni muzicanţi, cîntă la flaut cu atîta
măestrie, încît papa Clement al VU-lea îl reţine în orchestra
sa. O nemiloasă epidemie de ciumă face ravagii cumplite la
Roma.
1524Lucrează pentru papa Clement al VU-lea; pentru
Gabriele Ceserino gravează o medalie înfăţişînd-o pe Leda

22
cu lebăda; lucrează vase, nenumărate medalii de aur şi
sigilii pentru cîţiva cardinali.
2527 Jaful Romei (il Sacco di Roma). Cellini, aflîndu-se
printre apărătorii Romei, ucide — după declaraţiile sale —
pe comandantul trupelor mercenare ale împăratului Carol
Quin-tul, pe principele Charles de Bourbon, după care, din
castelul SantAngelo, în care se afla şi papa Clement al
VU-lea asediat, rezistă duşmanului cu arma în mînă. In acest
timp, papa îi încredinţează tiarele papale pentru a le topi
aurul şi a proteja astfel mai uşor nestematele cu care erau
împodobite. Din înălţimea castelului Sant'Angelo, Cellini
l-ar fi rănit grav şi pe principele de Oranges, succesorul lui
Charles de Bourbon.

2Ferragosto — sărbătoarea sf. Măria, prilej de odihnă şi


petrecere.
După încetarea asediului, se îndreaptă spre Perugia şi
Florenţa. Dorind să-1 vadă ieşit din rîndurile soldaţilor, tatăl
său îl anunţă că în oraş s-a întins ciuma şi, la rugăminţile lui,
Benvenuto pleacă la Mantova, unde îl în-tîlneşte pe bunul
său prieten Giulio Romano. Aici execută un relicvar pentru
ducele de Mantova. Din nou la Florenţa, unde află de
moartea tatălui său. 1529 Este chemat la Roma de papa
Clement al VU-lea. Lucrează în atelierul lui Raffaello del
Moro. Gravează nasturele pentru hlamida papei, tiparele
pentru monedele noi ale acestuia şi modelul unui dublon de

22
aur, pe care trebuiau încrustate cuvintele: Ecce homo! Este
numit gravor al Mone-tăriei. Cecchino, fratele lui
Benvenuto, aflat în slujba ducelui Alessandro dei Medici,
este ucis într-o încăierare. Ne-mîngîiat de pierderea lui,
Benvenuto nu întîrzie să se răzbune, omorîndu-1 pe
nelegiuit. Incîntat de meşteşugul lui, papa îi dă noi comenzi
în aur şi argint şi, printre altele, un potir nespus de frumos,
împodobit cu figurine. Este acuzat pe nedrept de fals de
monede.
1531Primeşte titlul de herald pontifical.
1532Neînţelegeri cu papa, din cauza întîrzierii lucrării
potirului şi a unui corn de licorn. Un preot sicilian îl iniţiază
în tainele necromanţiei; o nouă ceartă violentă îl obligă să
se refugieze pentru scurt timp la Napoli. Reîntors la Roma,
finisează o medalie bătută în aur, argint şi aramă, cu chipul
papei Clement al VU-lea şi pe revers, cu un simbol al păcii.
„Cei vechi — spune papa — nu cred să fi avut asemenea
medalii." I se cere o medalie cu chipul lui Moise.
1534 Moare papa Clement al VU-lea.
Jignit de fanfaronadele şi insultele pe care i le aducea
giuvaergiul milanez Pompeo, Benvenuto îl ucide fără să stea
pe gînduri. Ocrotit de cardinalul Marco Cornaro şi absolvit
de crimă printr-un înscris al cardinalului Far-nese, tocmai
atunci ales papă sub numele de Paul al III-lea, începe să
lucreze tiparele noilor monede3. Hărţuit şi ameninţat cu
moartea de către prietenii lui Pompeo, se salvează fugind la

22
Florenţa, iar de aici, împreună cu sculptorul Tribolino, elev
al arhitectului Iacopo Sansovino, la Veneţia, unde sînt
primiţi rău de maestru. Apoi, după

3 Monede, numite paoli, de argint.


o scurtă şedere la Florenţa, unde lucrează la Monetărie
pentru ducele Alessandro dei Medici, se stabileşte pentru
un timp la Roma. Aici gravează cîteva monede şi medalii
pentru ducele Alessandro. De sf. Măria i se acordă graţierea
pentru crima comisă. Se îmbolnăveşte grav şi scapă numai
printr-o minune, deşi vestea morţii sale se şi răs-pîndise.
1536 împăratul Carol Quintul este primit la Roma de
Paul al
III-lea, cu mare fast, după cucerirea Tunisului. Cellini
îi oferă în numele acestuia o copertă de carte bogat lu-
crată în aur masiv şi împodobită cu pietre preţioase. Ca-
rol îi oferă papei, la rîndul lui, un diamant uriaş, pe
care Cellini va trebui să-1 monteze într-un inel.
1537 Umilit din nou de papă şi de cei din jurul lui, se
ho-
tărăşte să plece în Franţa. în timpul călătoriei, la Ve-
neţia, îl cunoaşte pe cardinalul Pietro Bembo, căruia îi
lucrează o medalie, atrăgîndu-şi din partea acestuia o
mare admiraţie. Ajunge în Franţa după multe peripeţii şi
primejdii, care-i puteau fi fatale. Rămîne la Paris numai
cîteva zile, după care îl urmează pe regele Francisc I la

22
Lyon. Simţindu-se bolnav şi vrînd să moară în patrie, ia
drumul Italiei, un drum greu, plin de primejdii.
1538Ajunge în Italia; se opreşte la Loreto, apoi la
Florenţa şi Roma. Acoliţii falsului notar Pompeo (cel ucis de
Cellini) îl acuză, împreună cu Pierluigi, fiul papei, că, în
timpul asediului Romei, şi-ar fi însuşit o mare parte din
nestematele de pe tiarele papale. Este întemniţat, fără ju-
decată, în castelul Sant'Angelo. Papa nu îl apără, deşi se
convinge că din vistierie nu-i lipseşte nimic. Cellini răspunde
cu indignare învinuirilor aduse. Evadează, coborînd pe
zidurile castelului de la o înălţime ameţitoare.
1539Infirm, din căderea de pe ziduri, se adăposteşte în
palatul cardinalului Cornaro, care obţine din partea papei
Paul al III-lea iertarea şi eliberarea lui. Dar papa nu-şi ţine
cuvîntul şi, la uneltirile fiului său, îl ţine închis în
apartamentele sale şi apoi îl aruncă într-o temniţă 'mize-
rabilă din castel, în condiţii care l-au împins de mai multe
ori la sinucidere. Este eliberat într-un tîrziu numai printr-o
manevră abilă a cardinalului de Ferrara şi prin intervenţia
regelui Francisc I al Franţei.
154022 martie Chemat de regele Francisc I în Franţa,
părăseşte Roma şi se îndreaptă prin Viterbo, unde-şi
revedesora, şi Ferrara, spre Paris. Se instalează în castelul
Le petit Nesle (proprietate a regelui), din apropierea Pari-
sului. Aici i se hotărăşte o simbrie de şapte sute de scuzi,
egală cu aceea a lui Leonardo da Vinci, şi începe să lucreze

22
prima comandă a suveranului: douăsprezece statui din
argint, reprezentînd tot atîtea zeităţi, care să fie folosite
drept sfeşnice. Ii dăruieşte regelui o cană şi un lighean,
considerate „drept cel mai frumos lucru ce se văzuse
vreodată în Franţa". I se cere şi executarea unei solniţe,
care să completeze tacîmul.
Ca recompensă pentru taltntul şi operele sale, i se
oferă cetăţenia franceză şi castelul Le petit Nesle. iunie
împăratul Carol Quintul ajunge cu trupele sale la 20 de
leghe de Paris.
1545august Benvenuto se întoarce la Florenţa,
părăsind Franţa din cauza intrigilor de la curte. Aici le
rostuieşte pe cele şase fete ale surorii sale şi primeşte din
partea lui Co-simo, ducele Florenţei, comanda pentru
statuia lui Per-seu şi a Meduzei, care trebuie să întruchipeze
victoria Medicilor asupra republicii „reacţionare".
1546între timp îl cunoaşte la Veneţia pe Tiţian şi pe
arhitectul Sansovino, de care este primit cu multă plăcere,
întors la Florenţa, toarnă în bronz un bust al ducelui
Co-sirno I.
1547Lucrează cu spor la statuia lui Perseu şi a Meduzei.
1548—2552 Cu mari peripeţii şi greutăţi, reuşeşte să
toarne în bronz statuia celor două personaje mitologice şi
apoi pleacă la Roma. Este ales acum papă Iuliu al III-lea.
Primeşte de la Roma o scrisoare din partea lui
Michelan-gelo, care îl lăuda pentru bustul negustorului

22
florentin Bindo Altoviti. în cetatea papei rămîne o scurtă
perioadă, după care vine la Florenţa şi lucrează în palatul
ducelui, la restaurarea unor statui antice în bronz,
descoperite la Arezzo. Printre acestea se numără şi o
Himeră.
1552 în timpul războiului Florenţei cu Siena răzvrătită
împotriva trupelor împăratului Carol Quintul, Benvenuto lu-
crează la fortificarea porţilor oraşului.
2554 27 aprilie O mare mulţime asistă uimită la
dezvelirea statuii lui Perseu. Ducele Cosimo întîrzie cu
răsplata şi nu o face nici pînă în 1566, cînd messer Antonio,
vistiernicul acestuia, se stinge din viaţă.
Descoperă matrapazlîcurile unui anume Piermaria
d'Antergiali, de la care voia să cumpere o vilă la Trespiano,
şi abia scapă cu viaţă din-tr-o încercare de otrăvire.
1559Pierde în favoarea sculptorului Bartolomeo
Ammannati comanda statuii lui Neptun.
1560Cu încuviinţarea lui Carol Quintul, Cosimo I al
Florenţei este proclamat duce al Sienei.
1561Cosimo cumpără crucifixul în marmură albă şi
neagră, cu 1 500 de scuzi. Cere îngăduinţa de a pleca în
Franţa, în slujba reginei Caterina dei Medici, dar Cosimo îl
refuză.
1562Cellini îşi încheie aici depanarea amintirilor.
Ultimii ani i-au fost întunecaţi de nesfîrşite complicaţii
financiare — vînzări şi cumpărări de case şi terenuri —

22
provenite din dorinţa de a le lăsa urmaşilor săi (soţia, Pieră,
şi cei trei fii) un rost.
1567 îi cere ducelui Cosimo un ajutor pentru familia sa,
rămasă în condiţi financiare demne de milă.
2571 23 februarie Se stinge din viaţă, bolnav de
pleurezie, decepţionat, sărac şi uitat de toţi cei mari, cărora
le-a oferit adevărate satisfacţii artistice. Ar fi vrut, la vîrsta
de şaptezeci şi unu de ani, să toarne în bronz statuia
Iu-nonei, modelată în pămînt, dar i-a fost respinsă şi
această ultimă dorinţă. Este înmormîntat cu mare fast de
poporul Florenţei, în capela San Luca, a bisericii Santa
Annunziata.
CARTEA 1NTÎI

Viaţa lui Benvenuto Giovanni Cellini, florentin, scrisă de


el însuşi la Florenţa

I. Oricine a înfăptuit ceva temeinic în vreun domeniu,


ceva care să se apropie mult de ceea ce înseamnă

22
într-adevăr
virtute, ar trebui să-şi scrie viaţa cu propria-i mînă, îndem-
nat de sinceritate şi cinste faţă de el însuşi; dar n-ar trebui
să înceapă asemenea ispravă mai înainte de a avea
patruzeci
de ani.
Convins de acest adevăr, azi, după ce am trecut de cinci-
zeci şi opt de ani, fiind în Florenţa, patria mea, şi
năvă-lindu-mi în minte o avalanşă de întîmplări potrivnice,
din calea cărora nimeni nu se poate feri cît timp trăieşte,
dealtfel destule încercate şi de mine însumi pînă la vîrsta
asta, ciudat, dar azi, mai mult decît cu ani în urmă, mi se
pare că sînt luminat de o mare seninătate, cît şi de o
sănătate de care nu m-am bucurat niciodată; amintindu-mi
de cîteva fapte bune şi de altele nemaipomenit de rele, mă
uluiesc, privind în urmă, de minunea de a fi ajuns la vîrsta
de cincizeci şi opt de ani şi, slavă Domnului, că-i port în
continuare destul de bine. . .1
II. Oamenii care s-au străduit să-şi afirme o oarecare
virtute deşi au reuşit să devină cunoscuţi întregii lumi, în
loc să fie fericiţi de această izbîndă, după cum ar fi fost
firesc, în clipa cînd au ajuns oameni de vază, fiind supuşi
legii universale de a trăi aidoma celorlalţi din jur, li s-a
1 Fraza e neterminată. Unii comentatori presupun că

ucenicul căruia Cellini i-a dictat textul n-ar fi înţeles ideea fi-
nală.

22
strecurat şi lor totuşi acel dram de îngîmfare cu mai
multe feţe. Prima din ele fiind dorinţa de a te făli în faţa
tuturor că eşti vlăstar de viţă nobilă şi veche.
Eu mă numesc Benvenuto Cellini, fiul meşterului
Giovanni al lui Andrea al lui Cristbfano Cellini; mama mea a
fost madonna2 Elisabetta a lui Stefano Caracci, amîndoi
cetăţeni florentini. Aflăm din cronicile străvechi ale
florentinilor noştri, oameni de bună credinţă, după cum
scrie Giovanni Villani3, că Florenţa a fost concepută după
modelul minunatului oraş al Collosseului şi al Termelor4. Ele
se află lîngă Santa Croce5; Campidoglio era unde e azi
Mercato Vecchio; Rotonda6 se păstrează întocmai cum a
fost proiectată pentru a fi templul lui Marte; azi aparţine de
San Giovanni al nostru. Că aşa a fost, se vede foarte bine şi
nu se poate nega; însă aceste edificii sînt cu mult mai mici
decît cele din Roma. Se pare că ar fi fost făurite din ordinul
lui Iuliu Cesar, cu cîţiva cetăţeni romani de vază, care după
cucerirea localităţii Fiesole7 au ridicat aici un oraş şi fiecare
din ei a început
2 madonna, mona, ma — forma proclitică de la mia,
folosit ca termen laic în vechea limbă italiană, cu sensul de
„doamna mea" sau „doamna" în limbajul laic; cu majusculă,
Madonna, are sensul de Maica Domnului.
3 Giovanni Villani (1276—1348) — negustor florentin,
de mai multe ori prior al oraşului Florenţa; a lăsat o
importantă Cronică a oraşului său (douăsprezece cărţi, de la

22
origini pînă la ciuma din 1348), continuată de fratele său,
Matteo (zece cărţi, pînă în 1363) şi de nepotul său Filippo (o
carte, pînă în august 1364).
4 In Florenţa există şi azi Via delle Terme ca şi Via del
Parlascio, adică a vechiului Colosseo, vechi amfiteatru,
cunoscut cu numele de Perilasio Maggiore.
5 Santa Croce — impunătoare biserică situată în
centrul Florenţei; construită între 1294—1320 de Arnolfo Di
Cambio, este cel mai mare complex istorico-artistic din
Florenţa; în afara numeroaselor capodopere de pictură şi
sculptură, pe lîngă frescele lui Giotto, aici sînt şi mormintele
şi monumentele multor genii ale poporului italian: Dante,
Machiavelli, Michelan-gelo, Alfieri, Foscolo, Rossini etc.
6 Sub numele de Rotonda era cunoscut în Evul mediu
Pan-theonul din Roma ridicat de Agrippa (27 î.e.n.). Aici,
Cellini se referă la Baptisterul din centrul Florenţei ridicat
pe ruinele unui templu al lui Marte, în sec. XI, în stil
romanic pe un plan octogonal, faimos pentru cele trei porţi
sculptate de Andrea Pisano şi Lorenzo Ghiberti.
7 Fiesole — aşezare în Toscana; teatru roman (sec. I
î.e.n.), dom; muzeu arheologic; vechi oraş etrusc, centru de
adunare a discipolilor lui Catilina (63 î.e.n.).
apoi să înalţe cîte un asemenea edificiu măreţ. Iuliu
Cesar avea printre alţii şi un brav căpitan, om de mare
curaj, care se numea Fiorino8 din Cellino după numele
castelului, aflat la două mile de Monte Fiasconi. Aşezîndu-şi

22
acest Fiorino tabăra la poalele colinei Fiesole, unde e acum
Florenţa, pentru a fi în apropierea rîuiui Arno, folositor
nevoilor armatei, toţi soldaţii săi şi alţii care aveau de-a face
cu căpitanul spuneau: „Să mergem la Fiorenze", fie pentru
că se numea Fiorino comandantul, fie că locul unde îşi avea
tabăra era prin natura lui plin de flori9.
începîndu-se construirea oraşului, dat fiind că lui Iuliu
Cesar i s-a părut numele de Fiorenze foarte frumos, deşi
ales la întîmplare, florile fiind de bun augur, el a hotărît să
dea acest nume oraşului, între altele şi ca să-i facă o plăcere
viteazului său căpitan, la care ţinea în mod deosebit pentru
că era creaţia lui, şi pentru că de la o situaţie umilă în care
se aflase, izbutise să ajungă acum un om de seamă.
Numele oraşului, pe care unii iluştri născocitori şi cer-
cetători ai originii numelor îl leagă de numele rîuiui Arno,
care străbate oraşul, nu pare a fi real, deoarece şi Tibrul
străbate Roma, Padul — Ferrara, Sâone — Lyonul, Sena —
Parisul şi totuşi oraşele au nume diferite, provenite altfel.
Aflăm apoi că ar fi existat familii cu numele de Cellini şi
în Ravenna, cel mai vechi oraş al Italiei, unde trăiesc mulţi
oameni renumiţi şi de neam mare, în Pisa şi în multe alte
locuri ale creştinătăţii. Şi în acest loc am întîlnit cîteva
familii care s-au dedicat tot armelor, fiindcă nu de mult, un
tînăr căruia nu-i mijise încă mustaţa, pe nume Luca Cellini,
se lupta cu un anume Francesco da Vicorati, soldat încercat

22
şi om de mare îndrăzneală, care se mai întrecuse şi altă dată
în arenă.
Acest Luca, prin propria-i vitejie, cu arma în mînă, îl
omorî pe Francesco, învingîndu-1 cu atîta dibăcie, încît ului
o lume întreagă cu atît mai mult cu cît nimeni nu se aştep-
tase la un asemenea deznodămînt; aşa că eu mă mîndresc
că neamul meu îşi are originea în oameni destoinici.
8 Cellini, cu scopul de a demonstra cît era de veche
familia lui, îi subliniază derivarea din Cellino, numele
castelului, şi din numele legendarului Fiorino, despre care
amintesc cronicile.
9 fiore (it.) — floare.
Cinstea pe care am dobîndit-o pentru familia mea, prin
modestia artei mele, care nu este cine ştie ce, o voi aminti
la locul cuvenit, fălindu-mă mai mult că m-am născut sărac
şi că am adus o oarecare onoare alor mei, decît dacă m-aş fi
născut în leagănul unor nobili, pe care i-aş fi dezonorat sau
pătat cu false virtuţi. Prin urmare, voi începe prin a vă
istorisi cum i-a fost pe plac Domnului să-mi fie naşterea.
III. Strămoşii mei locuiau în Val d'Ambra, unde
stăpî-neau întinse moşii, trăind retraşi ca boiernaşii de ţară.
Toţi bărbaţii se dedicaseră armelor, fiind viteji din fire. Pe
vremea aceea un fiu de-al lor, mezinul, pe nume Cristofano,
se luă la harţă cu vecinii lor care le erau şi prieteni; şi pentru
că şi unii şi ceilalţi stăpîni ai casei s-au înfruntat, focul
înte-ţindu-se atît de aprig, încît se putea ajunge la năruirea

22
celor două familii, bătrînii au socotit că trebue să fe alungaţi
atît Cristofano cît şi tînărul din familia vecină, deoarece ei
provocaseră dezbinarea.
Tînărul din familia vecină a fost trimis la Siena; ai noştri
îl îndepărtară pe Cristofano la Florenţa, unde îi cum-părară
o căsuţă pe Via Chiara10, aproape de mînăstirea
Sant'Orsola, iar la Ponte a Rifredi, o bucata bună de pămînt.
Cristofano se căsători în Florenţa şi avu băieţi şi fete; pe
fiecare fată o rostui la casa ei, iar băieţii şi-au luat partea
cuvenită din moştenire, după moartea tatălui lor. Casa din
Via Chiara, împreună cu alte cîteva din lucruri, a revenit
unuia dintre băieţi, pe nume Andrea. Acesta s-a căsătorit şi
a avut patru fii: primul s-a numit Girolamo, al doilea,
Bartolomeo, al treilea, care a fost tatăl meu, Giovanni, iar al
patrulea, Francesco. Andrea Cellini era foarte priceput în
arhitectură încă de pe vremea aceea şi trăia chiar de pe
urma meseriei lui. Giovanni, tatăl meu, s-a afirmat însă mai
mult decît toţi ceilalţi, pentru că, aşa cum spune Vitruvius11,
ca să-ţi faci bine meseria, în arhitectură trebuie să te pricepi
puţin şi la muzică şi la desen.
10 Pe Via Chiara a fost casa părintească a lui Cellini. La

nr. 6 se poate citi astăzi inscripţia ,.In această casă s-a


născut
B. Cellini în ziua de I XI 1500 şi aici şi-a petrecut cei dintîi
ani din viaţă". In arhivele oraşului, data naşterii e „3

22
noiembrie,
marţi".
11 Marcus Vitruvius Pollina (sec. I î.e.n.) — celebru

arhi-
tect din timpul lui Cesar şi Augustus, autor al tratatului De
Architectura.
Devenind un bun desenator, Giovanni începu să se
dedice şi muzicii, ajungînd să mînuiască cu dibăcie şi viola şi
flautul. Cum era şi un pasionat cititor, arareori ieşea din
casă. Vecină cu noi, perete în perete, locuia familia lui
Stefano Granacci. El avea mai multe fete, toate nespus de
frumoase. Dumnezeu a vrut ca Giovanni s-o vadă pe una din
ele care purta numele de Elisabetta; a îndrăgit-o atît de
mult încît a cerut-o de nevastă. Fiindcă erau vecini, tatăl
fetei îl cunoştea foarte bine pe tatăl băiatului, aşa că n-a
fost greu să se înrudească, părinţii fiecăruia dintre tineri
fiind convinşi că-şi căpătuiseră cum nu se poate mai bine
copiii. înţelepţi, cei doi bătrîni au făcut nunta mai întîi, apoi
au început tocmelile legate de zestre pe un ton mai mult de
ceartă decît de dulce armonie, deoarece Andrea îi spunea
lui Stefano: „Fiul meu, Giovanni, e cel mai destoinic din
toată Florenţa şi chiar din Italia şi dacă aş fi vrut mai de
mult să-i găsesc o soţie, aş fi primit o zestre din cele mai
mari şi mai bogate din cîte se dau în Florenţa unor oameni
de valoarea noastră", la care Stefano îi răspundea: „Mare
dreptate ai, dar eu am cinci fete şi tot atîţia băieţi, de aceea

22
chibzuind eu bine, văd că numai atît mă pot întinde cu
făgăduiala". Giovanni, după ce o bucată de vreme stătuse
ascuns, vrînd să-i asculte pe amîndoi, apăru deodată în
mijlocul lor şi izbucni: „Tată, eu pe fata asta mi-am dorit-o şi
am iubit-o şi nu banii ei. Vai de cei ce vor să se căpătuiască
din zestrea nevestelor lori Te făleai cu mine că sînt om de
nădejde! Nu m-oi pricepe eu, oare, să-i dau nevestii ce-i
trebuie, ca să nu ducă grija casei, fie chiar cu o sumă mai
mică de bani, decît o vrei dumneata? Acum uite ce-ţi spun:
Femeea rămîne a mea şi zestrea să-ţi rămînă dumitale!"
Cînd auzi asemenea vorbe Andrea Cellini, om iute la mînie,
se supără foc, aşa că Giovanni, fără să mai zăbovească
multe zile, îşi lăsă părinţii şi îşi luă soţia fără a mai cere
niciodată, nici o zestre. S-au bucurat de tinereţea şi de
iubirea lor sfîntă timp de optsprezece ani, cu neîncetata
dorinţă de a avea copii. După aceşti optsprezece ani, din
nepriceperea medicilor, soţia lui a pierdut doi băieţi. Dar
rămase din nou gravidă şi născu o fetiţă pe care au
botezat-o Cosa12, după numele mamei ta-
12 Cosa — prescurtare de la Niccolosa; a fost călugăriţă

la Sant' Orsola din Florenţa şi a murit tînără, în 1528.


tălui meu. Au mai trecut alţi doi ani şi mama a rămas iar
gravidă. Cum poftele îi erau aidoma celor de la ultima ei
sarcină şi cum acestor pofte li se atribuie mare
însemnătate, toţi au crezut că ea va naşte o altă fetiţă; i se
şi hotărîse dealtfel numele de Riparata, în onoarea numelui

22
bunicei mele din partea mamei. Şi într-o noapte, după Ziua
tuturor sfinţilor13, pe la ora patru şi jumătate, chiar în anul
1500, a născut din nou. Moaşa spălă pruncul şi—1 înfăşa în
scutece albe ca spuma şi, fiindcă ştia bine că toţi se
aşteptau să vadă o fetiţă, se duse tiptil, direct la Giovanni,
tatăl meu, şi-i spuse: „Vă aduc un dar minunat la care nu
v-aţi aşteptat!"
Tatăl meu, un adevărat filosof, plimbîndu-se prin
cameră, de nerăbdare, îi răspunse totuşi liniştit: „Orice
mi-ar dărui Dumnezeu, oricînd mi-e drag". îi desfăşă
scutecele şi cu proprii lui ochi descoperi un băiat la care nici
că s-ar fi aşteptat. îşi împreună mîinile sale îmbătrînite, ca
de rugăciune, şi cu privirea spre împărăţia Domnului, rosti
următoarele cuvinte: „Mulţumescu-ţi ţie Doamne din tot
sufletul meu! Tare mi-e drag copilul ăsta, fie el Binevenit."14
Cuprinşi de bucurie, toţi cei din jur îl întrebau ce nume avea
să poarte. Dar Giovanni un singur răspuns ştia să le dea:
„Fie el Binevenit". Pînă la urmă la acest nume au rămas cu
toţii, dîndu-mi-1 şi la sfîntul botez, de-1 mai port şi azi, slavă
Domnului, cu bine.

IV. Cînd eu aveam numai vreo trei anişori, Andrea


Cellini, bunicul meu, încă mai trăia, deşi avea peste o sută
de ani. într-o bună zi, schimbînd o ţeava de la un izvor de
apă, ţîşni de-acolo un scorpion cît toate zilele, dar nu-1
observă nimeni; se strecură pe podea şi se vîrî sub o bancă.
De cum l-am văzut, m-am repezit să-1 apuc cu mîna. De
mare ce era în mîna mea mică, pe o parte îi atîrna coada şi
pe partea cealaltă cei doi cleşti. Părinţii mei îşi amintesc
cum am dat fuga la bunicul, în culmea bucuriei, strigîndu-i:
„Ia te uită, bunicule, ce mai drăcuşor frumos am prins!*
Cînd s-a uitat bunicul şi a văzut în mînuţa mea un scorpion,
n-a lipsit mult să-i vie rău de groaza primejdiei ce mă păş-
13 Tutti I Santi — sărbătoarea (catolică) a „tuturor

sfinţilor**
(1 noiembrie).
14 Benvenuto (it.)

tea, fiindcă ţinea foarte mult la mine. A început să mă


mîn-gîie şi să ma roage să i-1 dau; dar eu plîngeam că nu
vreau să-1 dau nimănui şi-1 strîngeam din ce în ce mai cu
putere. Tatăl meu, care era întîmplător acasă, auzind
plînsetele şi strigătele mele, se repezi într-un suflet spre
noi, dar rămase încremenit, fiindcă nu se vedea în stare să
mă scape de veninoasa lighioană care m-ar fi putut omorî.
Privirea i s-a oprit asupra unor foarfeci. Veni lîngă mine şi
îmbunîndu-mă, reuşi în acelaşi timp să-i taie scorpionului şi
coada şi cleştii. Cînd m-a văzut în afara primejdiei tata a
luat toată întîm-plarea drept un semn bun.
Pe la vreo cinci ani, mi-am văzut într-o zi părintele într-o
cămăruţă unde după ce se spălaseră rufele, mai rămăsese
un foc din vreascuri de stejar. El stătea lîngă foc şi cînta
singur, acompaniindu-se la violă. Era nemaipomenit de frig.
Privind cu ochii ţintă la foc, zări din întîmplare zbătîndu-se
în mijlocul văpăilor o mică vietate aidoma şopîrlei.
Recu-noscînd-o imediat, tatăl ne chemă pe sora mea şi pe
mine şi, arătîndu-ne-o amîndurura, mi-a tras o palmă cu
atîta sete, încît am izbucnit în hohote de plîns. Dar după
aceea, vrînd să-mi mai potolească plînsul m-a mîngîiat şi
mi-a spus pe un ton drăgăstos: „Băiatul tatii, nu te-am
pălmuit pentru vreo poznă pe care ai făcut-o ci doar ca să
nu uiţi că şopîrla pe care o vezi în foc e de fapt o
salamandră15, o lighioană rară, din cîte am auzit eu,
neîntîlnită de alţii". Apoi mă sărută şi îmi strecura cîţiva
bani.

V. După o vreme, tatăl meu începu să mă înveţe să cînt


din flaut şi din voce şi, cum eram la o vîrstă foarte fragedă,
cînd orice copil se bucură de un fluieraş sau de alte jucă-
rioare de acest soi, mie nu-mi plăcea cîtuşi de puţin să cînt
la flaut sau din gură, dar ca să ascult de îndemnul tatei, mă
supuneam. Pe atunci, tata se îndeletnicea cu confecţio-
narea unor încîntătoare orgi din lemn, a unor clavecine,
cele mai bune şi cele mai frumoase din cîte se vedeau pe
vremea lui, a unor viole, lăute şi harpe minunate, excelent
executate. Era inginer16 şi cu aceeaşi rară îndemînare cu
15 în evul mediu exista credinţa că salamandra nu

poate
fi mistuită de flăcări.
16 Mai degrabă „mecanic".

32
:3 — Cellini — Alfieri — Casanova — Memorii
33
care făcea instrumentele, construia şi poduri, pive
mecanice şi tot felul de maşini. Tot el a fost şi primul care a
prelucrat cu aleasă artă fildeşul. Dar fiindcă se îndrăgostise
de fata care avea să fie mama mea, îndeletnicirea de
predilecţie era flautul. De aceea a şi fost rugat de suflătorii
fanfarei Senioriei17 să cînte împreună cu ei. Cîntînd la
început de plăcere, după cîtva timp atîta au insistat, pînă ce
l-au înduplecat să rămînă definitiv în acea formaţie. Lorenzo
dei Medici şi Piero13, fiul său, care îl preţuiau foarte mult,
auzind că tata se dăruise întru totul flautului dînd uitării
talentul său deosebit şi arta sa neîntrecută, l-au scos din
locul unde cînta.
Tatăl meu s-a arătat destul de îndurerat, fiindcă, după
părerea lui, îi făcuseră un mare necaz.
Dar şi-a reluat neîntîrziat vechea îndeletnicire şi a făcut
o oglindă din os şi fildeş cu diametrul de un braţ, ornînd-o
cu tot felul de figuri şi frunze, lucrate cu multă migală şi
mare talent. Rama oglinzii avea forma unei roţi, iar la mijloc
era aşezat cristalul. Jur împrejur, în şapte rame rotunde,
sculptate într-un frumos fildeş şi os negru, erau imaginate
cele şapte virtuţi; oglinda toată cît şi virtuţile stăteau în
echilibru, încît învîrtind aşa zisa roată se învîrteau şi
virtuţile, în partea de jos avînd o contragreutate care le
ţinea în echilibru. Cum tata avea şi oarecari cunoştinţe de
limbă latină, scrise în jurul oglinzii un vers latinesc care se
tălmăcea astfel: „Oricum s-ar învîrti roata norocului, vir-
tutea rămîne mereu în picioare". Rota sum; semper, quoque
me verto, stat virtus.
Ceva mai tîrziu, tata a fost reprimit în fanfară. Deşi
unele întîmplări istorisite de mine s-au petrecut mai înainte
de a mă fi născut, amintindu-mi de ele, fie şi din auzite, nu
am vrut să le trec sub tăcere.
17 Senioria (Signoria) — formă de guvernămînt

apărută în
Italia între sec. XIV—XV, odată cu trecerea puterii de la ma-
gistratura comunală în mîna unei singure persoane. Adesea
era ereditară, luînd sfîrşit numai odată cu moartea
Seniorului.
18 Lorenzo Magnificul (1448—1492), din familia Medici


reprezentantul cel mai de seamă al Renaşterii italiene.
Piero,
fiul său, urmaş la conducerea Florenţei, a fost destituit după
puţin timp, pentru că a cedat regelui Franţei, Carol al
VUI-lea
cîteva cetăţi toscane; a murit înecat în Garigliano,
în 1504.
Pe atunci instrumentiştii aceia erau cu toţii preacinstiţi
meşteşugari, unii din ei făcînd parte din breslele mai de
seamă ale Mătăsii şi Lînii19. De asta, nici tatăl meu nu s-a
dat în lături să îmbrăţişeze asemenea carieră. Suprema sa

34
dorinţă în legătură cu mine era ca eu să ajung un mare
flautist, iar cea mai mare amărăciune a mea era cînd tata
ţinea să mă convingă că aveam talent pentru muzică şi că
aveam să devin cel mai vestit om din lume.
VI. Aşa cum am mai amintit, tatăl meu trecea drept
omul de încredere, ba chiar prietenul de nădejde al Casei
Medicilor. Astfel se explică şi faptul că Piero, mai înainte de
a fi îndepărtat, bizuindu-se pe tatăl meu, îi destăinui multe
lucruri foarte importante. La putere urmînd Magnificul
Piero Soderini20, odată cu ceilalţi muzicanţi ajunse şi tata în
serviciul său. Dar Soderini, de cum a aflat de adevăratul şi
minunatul său talent, a început să-1 ispitească cu lucrări din
ce în ce mai însemnate, servindu-se de el ca inginer şi tot
timpul cît a stat la Florenţa, 1-a preţuit neînchipuit de mult.
Cum pe atunci eram tare mititel, servitorii mă ţineau în
cîrcă şi tata mă punea să cînt din flaut partea de sopran,
alături de ceilalţi muzicanţi ai palatului, în faţa Senioriei.
Gonfalonierul Pietro Soderini căruia îi plăcea nespus să mă
audă sporovăind tot felul de nimicuri, îmi dădea bomboane,
în timp ce îi spunea tatei: „Meştere Giovanni, odată cu
flautul, învaţă-1 şi arta celorlalte minunate meşteşuguri ale
tale". Iar tata îi răspundea: „Eu nu vreau să-1 învăţ altă artă
decît să cînte la flaut şi să compună şi, dacă Dumnezeu mi-1
va ţine, sper ca în această arta să-1 fac să ajungă cel mai
renumit om din cîţi există". La auzul acestor cuvinte, unul
din bătrînii seniori21 îi spuse meşterului Giovanni: „As-

34
19 în Florenţa, meşteşugarii s-au constituit în 1266 în
bresle,
în număr de 21, împărţite în maggiori şi în minori, adică de
mai mare sau mai mică importanţă. Bresla Mătăsii şi a Lînii
trecea printre arri maggiori.
20 Pietro di Tommaso Soderini (1452—1522) — ales

gonfa-
lonier pe viaţă, în anul 1502, adică magistrat al Republicii
Flo-
rentine, a rămas în această funcţie doar pînă în 1512, cînd
fa-
milia Medici a reluat puterea.
21 Sau priori — reprezentanţii corporaţiei tuturor

meşteşu-
garilor care formau Consiliul magistraturii, deci Consiliul lui
Soderini.
cultă vorbele gonfalonierului. De ce nu ar ajunge
vreodată şi altceva decît un bun cîntăreţ din flaut?"
După o vreme, familia Medicilor reveni la Florenţa. 22
Cardinalul23, viitorul papă Leon al X-lea, 1-a preţuit mult pe
tatăl meu. în timp ce Medicii erau în exil, blazonul familiei
lor a fost şters de pe palat24 şi deasupra a fost pictată o
cruce mare roşie, blazonul şi stema Comunei. La reîntoar-
cerea lor, a fost ştearsă crucea roşie, pentru ca în locul ei să
fie repus blazonul familiei Medici, cu globurile ei roşii
desenate cu multă măiestrie pe fondul auriu. Tatăl meu,

34
care avea înclinaţii şi spre poezie, precum avea spre
profeţie, haruri oare nu puteau fi decît de esenţă divină, a
scris sub blazonul Medicilor de cum 1-a revăzut,
următoarele patru versuri, care sunau astfel:
Quesfarme che sepulta e stata tanto sotto la sânta
croce mansueta mostr'or la jaceia gloriosa e lieta
aspettando di Pietro ii sacro ammanto25, 26.
Această epigramă a fost citită de întreaga Florenţa.
După cîteva zile, papa Iuliu al II-lea27 muri. Ducîndu-se
cardinalul dei Medici la Roma, contrar aşteptărilor tuturor,
fiind liberal şi din fire generos, a fost uns papă cu numele de
papa Leon al X-lea. Tatăl meu i-a trimis cele patru versuri de
profeţie, iar papa i-a trimis vorbă să vină la curtea sa, că-i va
îi bine acolo. Tata a refuzat să-1 asculte şi în loc de orice
altă răsplată, a fost alungat din slujba de la palat

22 In 1512, după înlăturarea lui Soderini.


23 Cardinalul Giovanni dei Medici; a fost ales papă sub
nu-
mele de Leon X, în martie 1513 şi a murit în 1521.
24 Palatul, construit de Michelozzo pentru Cosimo dei

Me-
dici, bunicul lui Lorenzo, a intrat apoi în posesia familiei Ric-
cardi, pînă cînd, în 1814, a revenit guvernului italian.

34
25 sacro ammanto — mantia papală a lui Giovanni dei
Me-
dici
26 Acest blazon ce-a stat atît ascuns / sub sfînta cruce
milostivă / şi-arată acum gloria-i senină / şi-aşteaptă din
San
Pietro un papă uns.
27 Giuliano della Rovere (1443—1513) — papă din

1503, este
urmaşul papei Alexandru al Vl-lea. I s-a spus papa Tempesta
(papa Furtună) din cauza temperamentului său violent. De
multe ori 1-a înfruntat cu mînie pe Michelangelo în timp
ce-i
lucra frescele din Capela Sixtină.
de către Jacopo Salviati28, de cum a ajuns gonfalonier.
Această întîmplare m-a determinat să încep meseria de
aurar. O parte din zi o dăruiam deprinderii acestui
meşteşug, şi o parte cîntam la flaut, în ciuda faptului că eu
nu simţeam nici un fel de atracţie.
VII. De cîte ori îmi amintea tata de flaut, îl rugam să-mi
lase răgaz un număr de ore pe zi şi pentru desen,
iăgăduindu-i că tot restul zilei voi cînta, numai să-1 ştiu pe
el mulţumit. „Prin urmare, se dumirea el, ţie nu-ţi place să
cînţi la flaut" — iar eu îi răspundeam: „Nu-mi place, fiindcă
îmi pare o artă ceva mai prejos de ceea ce simt în sufletul
meu că aş putea înfăptui." Deznădăjduit, prea generosul

34
meu părinte, auzindu-mi vorbele, m-a dat ucenic la atelierul
tatălui cavalerului Bandinello, care se numea
Michelagniolo, aurar din Pinzi di Monte29, foarte iscusit în
această artă. El nu purta blazonul unei familii de seamă, ci
era fiu de cărbunar; departe de a fi acesta motiv de înjosire,
deoarece Bandinello a adus mare faimă familiei lui şi a
întemeiat-o cu deosebită cinste. într-un fel sau în altul, eu
nu trebuie să spun niciodată nimic rău de el. Am rămas la
Michelagniolo cîteva zile doar, căci tatăl meu nu a întîrziat^
să vină să mă ia acasă, neputîndu-se obişnui să trăiască fara
a mă şti mereu lîngă el. Aşa că spre marea mea tristeţe, am
tot cîntat la flaut pînă la vîrsta de cincisprezece ani.
Dacă aş descrie toate năzdrăvăniile pe care le-am făcut
pînă la această vîrstă, precum şi păţaniile primejdioase de
care am scăpat, mi-aş ului cititorii, dar nevrînd să lungesc
prea mult firul povestirii, avînd şi aşa destule de istorisit,
le-oi trece sub tăcere fără a le mai aminti.
Cînd am împlinit cincisprezece ani, fără a-i fi tatei prea
mult pe plac, m-am angajat totuşi în atelierul unui aurar pe
nume Antonio di Sandro, poreclit Marcone aurarul30. Era un
meseriaş destoinic, om foarte cinstit, plin de mîndrie,
28 Jacopo Salviati a fost gonfalonier în 1514. Cellini va

arăta totdeauna faţă de el o mare adversitate.


29 Michelagniolo di Viviano da Gaiole (1488—1560) —

sculp-
tor şi arhitect (se pare că era din Gaiole—Ghianti şi nu din

34
Pinzi di Monte). Fiul său Baccio şi-a schimbat numele Bran-
dini în Bandinelli. A căutat să-1 imite pe Michelangelo.
30 Marcone aurarul este Antonio di Sandro di Paolo

Giam-
berti.

34
îndrăgostit de tot ce făurea. Tatăl meu nu a admis să
primesc simbrie, aşa cum se obişnuia să primească un
ucenic, din moment ce făceam de bună voie şi cu mare
dragoste asemenea meserie, ca să-mi poată rămîne vreme
cît îmi poftea inima cînd vroiam să desenez, ceea ce şi
făceam: lucram cu o sîrguinţă nemărginită în meseria
aleasă, spre marea încîn-tare a bunului meu maestru.
Deşi avea un singur băiat, de multe ori îl punea pe el la
muncă, vrînd să mă cruţe pe mine. Râvna îmi era atît de
mare sau poate talentul meseriei, sau şi una şi alta, încît
după doar cîteva luni, i-am ajuns din urmă pe cei buni, dacă
nu chiar pe cei mai buni lucrători tineri, trăgînd şi unele
foloase de pe urma trudei mele. Dar asta nu mă împiedica
să cînt uneori la flaut sau la corn, vrînd să-i fac şi tatii o
plăcere; el însă de cum mă auzea, ofta printre lacrimi. Din
dorinţa de a-1 şti mulţumit, de multe ori îi lăsam amăgirea
că o făceam din plăcere.
VIII. Fratele31 meu, mai mic decît mine cu doi ani, foarte
curajos şi peste măsură de orgolios, care a ajuns mai tîrziu
unul dintre cei mai viteji soldaţi formaţi la şcoala minuna-
tului senior Giovannino dei Medici32, tatăl ducelui Cosimo,
avea pe atunci vreo patrusprezece ani, şi eu cu doi ani mai
mult decît el.

38 63
într-o duminică, pe la orele zece seara, fratele meu s-a
luat la sfadă cu un tînăr de vreo douăzeci de ani, între
Poarta San Gallo şi Poarta Pinti. Deşi-1 rănise grav pe tînăr,
nu înceta să-şi încolţească adversarul cu aceeaşi neobosită
vitejie. în jurul lor se adunase multă lume, printre care erau
şi rude de-ale tînărului rănit. Dîndu-şi seama că situaţia
luase o întorsătură urîtă, aceştia au apucat mai multe
praştii, iar o lovitură a uneia dintre ele 1-a nimerit pe bietul
meu
31 Giovan Francesco, zis Cecchino (1502—1529).
32 Giovannino dei Medici (1498—1526) — fiul lui

Giovanni
di Pier Francesco dei Medici şi al Caterinei Sforza. A fost
con-
siderat unul dintre cei mai de seamă condotieri ai timpului.
A murit din cauza rănilor primite lingă Governolo, în anul
1526.
Din căsătoria lui cu Măria, fiica lui Iacopo Salviati, s-a născut
Cosimo (I), duce de Toscana. Armatele lui s-au numit „le
Bande
Nere" cînd, in semn de doliu, după moartea şefului lor,
şi-au
schimbat benzile albe pe care le purtau, în benzi negre.

38 64
frate drept în cap; el a căzut la pămînt leşinat, de părea
mort.
Cum din întîmplare treceam pe acolo, singur şi
neînarmat, am început să-i strig fratelui meu, cît mă ţinea
gura, să renunţe, că dovedise destulă bravură şi pînă atunci,
dar pînă una alta, el zăcea pe jos ca un mort. M-am repezit
atunci să-i iau spada şi aşezîndu-mă în faţa lui, am luptat
împotriva altor spade, ferindu-mă de o droaie de pietre şi
nu m-am clintit de lîngă el pînă ce n-a apărut un grup de
ostaşi viteji, dinspre Poarta San Gallo, care m-au scos din
învălmăşeală, uluiţi că, deşi atît de tînăr, eram atît de
viteaz. M-am întors acasă cu fratele meu mai mult mort
decît viu; dealtfel şi acasă, abia-abia şi-a revenit.
După ce s-a vindecat, Consiliul celor Opt, care îi pedep-
sise pe adversarii noştri exilîndu-i pe cîţiva ani, ne-a exilat şi
pe noi şase luni, la o distanţă de zece mile dincolo de oraş.
I-am spus atunci fratelui meu: „Hai cu mine!" şi am plecat
de acasă, părăsindu-1 pe sărmanul nostru tată care, în loc
să ne dea vreun ban, cum nu avea, ne-a dat numai
binecuvîntarea lui. Am plecat la Siena, să caut un gentilom,
care se numea maestro Francesco Castoro33; cum, şi cu altă
ocazie, cînd fugisem de acasă mai stătusem la acest om
cumsecade cîteva zile pînă cînd tata a trimis să mă aducă
înapoi, mai sus pomenitul Francesco, priceput şi el în arta
aurăriei, m-a recunoscut de-ndată ce m-a văzut şi mi-a şi

38 65
dat de lucru. De cum am început să muncesc, Francesco
mi-a pus la dispoziţie o casă pentru toată perioada în care
aveam să rămîn la Siena. Acolo am trăit alături de fratele
meu şi am continuat să muncesc mai multe luni. Fratele
meu avea unele cunoştinţe de latină, dar era atît de tînăr,
încît nu se împărtăşise încă din elixirul virtuţii, ci se irosea în
tot felul de distracţii.
IX. între timp, cardinalul dei Medici,34 care a ajuns apoi
papă cu numele de Clemente, la insistenţa tatălui meu, ne-a
33 Francesco Castoro — gravor; a lucrat la
împodobirea
domului din Siena.
34 Este vorba de Giulio (1478—1534), fiul lui Giuliano

di
Piero dei Medici, arhiepiscop de Florenţa, cardinal, apoi,
sub
numele de Clemente (al VH-lea) a ocupat tronul papal între
1523—1534. Ca şi papa Leon al X-lea, a avut ambiţia să fie
un mecena.

38 66
ajutat, grăbindu-ne reîntoarcerea la Florenţa. Unul din
elevii tatii, sub impulsul firii sale răutăcioase, îi sugeră
cardinalului să fiu trimis la Bologna, cu scopul de a mă
perfecţiona în flaut; luînd lecţii cu un maestru de acolo, pe
nume Antonio, om într-adevăr talentat în arta cîntatului la
flaut. Cardinalul îl asigură pe tatăl meu că în caz că e de
acord cu trimiterea mea acolo, el mă va sprijini şi mă va
recomanda prin scrisori pline de laude. Tata, în inima căruia
flautul era suprema bucurie, n-a întîrziat să mă trimită, iar
eu am plecat voios, avînd astfel prilejul să văd lumea.
Cînd am ajuns la Bologna, am început să lucrez cu un
maestru pe nume Ercole del Piffero, ba am început chiar să
şi cîştig bani. între timp, mă duceam zilnic la lecţia de flaut
şi numai în cîteva săptămîni am făcut progrese neaşteptate
la acest instrument blestemat. Dar progrese mai mari am
făcut în arta aurăriei. Deoarece n-avusesem vreun ajutor de
la amintitul cardinal, m-am instalat în casa unui minia-turist
bolognez, numit Scipione Cavaletti35, de pe strada Madonna
del Barracan, şi acolo am început să lucrez pentru un evreu,
Graziadio, de pe urma căruia am cîştigat foarte bine. Cînd
s-au împlinit şase luni, m-am reîntors la Florenţa şi de aceea
Pierino Piffero, fostul elev al tatălui meu, se supără foarte
tare. Dar ca să-i fiu pe plac tatii, mă duceam acasă la el şi
cîntam din corn şi flaut împreună cu un frate de-al lui,
Girolamo, mult mai mic decît Piero, dar un băiat bun şi
cumsecade, cu totul altfel decît fratele său.

67
într-o zi, tata a venit şi el la Pierino acasă, vrînd să ne
asculte cum cîntam şi făcîndu-i mare plăcere să audă cu ce
iscusinţă ajunsesem să stăpînesc flautul, spuse: „Voi face
din tine un vestit flautist, deşi atîţia au vrut să mă împie-
dice." Pierino îi răspunse pe drept cuvînt: „Va fi cu mult mai
preţuit Benvenuto al dumitale şi va cîştiga înzecit, dacă se
va dedica artei giuvaergeriei, decît suflatului în flaut". La
auzul unor asemenea cuvinte, tatăl meu fu cuprins de o
nemaipomenită mînie, cu atît mai mult cu cît văzu că şi eu
împărtăşeam părerea lui Piero; atunci se dezlănţui: „Ştiam
eu bine că tu eşti acela care mă împiedica să-mi împlinesc
această supremă dorinţă şi cu ideile tale m-ai făcut să-mi
pierd locul de la palat, răsplătindu-mă cu multă nerecunoş-
35 Scipione Cavaletti — miniaturist bolognez; a lucrat la

miniaturile pentru biserica San Petronio din Bologna.


tinţă, aşa cum se plăteşte întotdeauna generozitatea.
Eu m-am străduit să ţi se dea un post şi tu te-ai străduit să
mi se ia. Graţie mie ţi-ai însuşit arta cu care cînţi azi şi
tocmai tu te aşezi ca o • stavilă între băiatul meu şi voinţa
mea? Dar să nu uiţi profeţia cuvintelor mele de azi, că n-or
să treacă ani sau luni, ci, îţi spun, o săptămînă, două sau trei
şi mîr-şăvia nerecunoştinţei tale te va nărui." Auzind
vorbele tatii, Pierino răspunse: „Maestre Giovanni, cea mai
mare parte a oamenilor, cînd trec de o anumită vîrstă, mai
şi înnebunesc cum văd că se petrece şi cu dumneata acum,
şi-apoi nu-i de mirare că ţi-ai irosit toată averea în stînga şi

68
în dreapta, fără să te gîndeşti că fiii dumitale ar fi avut şi ei
nevoie de ceva, în timp ce eu mă gîndesc să fac cu totul
altfel cu copiii mei, să le las atîta cît să poată veni şi în
ajutorul fiilor dumitale!" Iar tata îi răspunse: „Nici un pom
rău nu rodeşte poame bune şi viceversa. Şi-ţi mai spun că tu
eşti rău şi copii tăi vor fi nebuni şi săraci şi vor veni la milos-
tenie la ai mei, care vor ajunge înstăriţi, datorită talentului
lor."
Şi, bombănind amîndoi tot felul de răutăţi, s-au
despărţit. Părăsind casa lui Piero, alături de bunul meu tată,
m-am declarat a fi de partea lui, arătîndu-mă gata oricînd să
răzbun cuvintele jignitoare pe care i le aruncase în faţă
nemernicul acela, numai să vrea şi el să mă lase să mă
instruiesc şi în arta desenului. Tata îmi răspunse: „O, băiatul
drag al tatei, să ştii că şi au am fost un bun desenator, dar
numai ca o recreaţie a acestei îneîntătoare trude şi mai ales
din dragostea pe care mi-o porţi, fiindcă eu, tatăl tău, ţi-am
dat viaţă, te-am crescut, ţi-am călăuzit primii paşi spre
atîtea meşteşuguri preacinstite, nu merit oare să-mi promiţi
că vei pune clin cînd în cînd mîna pe flaut şi pe cornul al
cărui sunet e atît de suav şi vei cînta spre desfătarea ta şi a
mea?" Răspunsul a fost că aşa voi face, bucuros, dar mai
ales de dragul lui. Atunci bunul meu tată spuse că sîrguinţa
cu care aveam să deprind o cît mai mare dibăcie în
amîndouă artele acelea, avea să ne fie cea mai cruntă
răzbunare împotriva necazurilor pricinuite de duşmanii săi.

69
Abia dacă trecuse o lună de la conflictul avut, cînd
Piero, aflîndu-se împreună cu mulţi prieteni într-una din
camerele de jos din casa lui din Via dello Studio, ridicată de
curînd deasupra unei pivniţe, şi venind vorba de profesorul
lui, adică despre tata, repetă cuvintele pe care acesta i le
aruncase în legătură cu năruirea lui, dar abia-şi încheie fraza
şi odaia, fie că era prost zidită, fie din voia lui Dumnezeu,
care nu aşteaptă Judecata de apoi ca să răsplătească, se
nărui; pietrele şi cărămizile s-au prăvălit una peste alta
asupra lui, zdrobindu-i amîndouă picioarele. Ceilalţi fiind
mai spre marginea încăperii n-au păţit nimic, dar groaza li
se citea pe figurile încremenite, mai ales de ceea ce Pierino
le istorisise cu un aer dispreţuitor, cu o clipă mai înainte.
De-ndată ce a aflat tatăl meu despre nenorocirea
întîmplată, înarmat, s-a dus direct la Pierino, şi în prezenţa
tatălui său, Niccolaio da Volterra, trompetul Senioriei,
spuse: „O, Piero, scumpul meu discipol, mă doare-n suflet
păţania ta nenorocită, dar după cum bine îţi aminteşti, cu
destul de puţin timp în urmă, te-am prevenit de acest
necaz. Şi tot aşa va fi, după cum ţi-am prezis, şi cu copiii tăi
şi ai mei."
Foarte curînd după necazul acesta, ingratul Piero muri
din cauza agravării rănii aceleia. Prin urmare,
necuviincioasa lui soţie rămase văduvă, cu un băiat care
după cîţiva ani veni la mine la Roma, să-mi ceară de
pomană. Şi i-am dat, fie că de felul meu îmi place să

70
miluiesc, fie că mi-a venit în minte, emoţionîndu-ma pînă la
lacrimi, situaţia fericită pe care o avusese Piero, cînd tata i-a
presiz că fiii lui vor veni cîndva să ceară de pomană
înzestraţilor fii ai tatii.
Dar am vorbit prea mult şi ar fi bine să încheiem, şi
nimeni să nu mai ia vreodată în derîdere prevestirile unui
om cumsecade, care n-a meritat să fie jignit.
X Eu mă ocupam cu meşteşugul aurăriei şi din munca
mea îl ajutam şi pe bunul meu tată. Celălalt băiat al lui,
adică fratele meu, pe nume Cecchino, învăţase ceva latină,
aşa cum am mai spus, pentru că dorinţa tatii era ca eu, cel
mai mare, să ajung faimos flautist şi compozitor, iar cel mic,
om de litere şi mare cunoscător într-ale legii. Neizbutind
tata să sufoce însă vocaţia fiecăruia din noi, eu, cu un vădit
talent la desen, m-am dedicat acestei arte, iar fratele meu,
foarte bine proporţionat şi foarte suplu, s-a lăsat atras de
cariera militară.
Odată, pe cînd era foarte tînăr, trăgînd chiulul de la una
din primele lecţii din şcoala admirabilului senior Giovannino
dei Medici, ajunse acasă în absenţa mea şi le găsi doar pe
surorile noastre; ele, pe furiş, fără a fi văzute de tata, i-au
dat o tunică şi o mantie de a mea, una mai nouă şi cea mai
frumoasă din toate, făcută cu sacrificii din ceea ce mai
puteam încropi după ce-1 ajutam pe tata şi pe prea
generoasele şi prea cinstitele mele surioare. Cînd mi-am dat
seama că fusesem păcălit şi rămăsesem fără haine,

71
nemaigăsind adevăratul vinovat, adică pe fratele meu,
m-am adresat tatii, indignat că lăsase să mi se facă o
asemenea nedreptate, el care ştia cu cît drag îl ajutam şi pe
el din truda mea. în faţa răbufnirii mele, tata mă linişti,
asigurîndu-mă că eu rămîneam copilul lui bun şi că cine se
crede păgubit nu va avea decît de cîştigat că, după însăşi
porunca Domnului, cei ce dispun de bunuri, sînt datori să
dăruie şi celor lipsiţi. Iar la urmă, mai spuse că de dragul lui
trebuie să îndur tăcut această jignire, că Dumnezeu va avea
grijă să mă răsplătească din plin. Eu, un biet tînăr nesăbuit,
i-am răspuns arogant sărmanului meu tată amărît şi
luîndu-mi restul hainelor şi banii pe care-i aveam, am
pornit-o spre una din porţile oraşului. Neştiind pe unde s-o
apuc, ca să ajung la Roma, am nimerit la Lucea şi de la
Lucea la Pisa. Pe lingă podul din mijlocul oraşului, numit
Ponte di Mezzo, lîngă Pietra del Pcsce,36 m-am oprit în faţa
unui mic atelier de aurărie. Pe vremea aceea aveam vreo
şaisprezece ani. Pironindu-mi privirea cu o atenţie plină de
curiozitate la mîna meşterului acesta s-a întîmplat să mă
întrebe cine sînt şi de ce eram în stare. Aflînd că aveam
oarecari cunoştinţe tocmai în meşteşugul cu care el însuşi
se îndeletnicea, acel om cumsecade mă pofti în atelierul lui
şi de cum am intrat înăuntru, mi-a şi dat ceva de lucru,
vorbindu-mi astfel: „îmi inspiri încredere, după felul în care
arăţi. Bănuiesc că eşti un băiat bun şi de treabă. Şi veni în
faţa mea cu aur, argint şi nestemate. La încheierea primei

72
mele zile de lucru, seara m-a luat la el acasă unde-1 aştepta
o soţie frumoasă şi copiii lor, în mijlocul cărora ducea o
onorabilă viaţă de familie. Amintindu-mi cît îl mîhnisem pe
bietul meu tată, l-am vestit printr-o scrisoare că trăiam în
casa cuiva, pe nume Ulivieri della Chiostra37, maestrul meu,
cu un suflet mare şi generos, cu care lucram tot felul de
obiecte minunate şi preţioase. îl rugam să nu-şi facă griji,
fiindcă intenţionam să învăţ din ce în ce mai bine
meşteşugul care mă

36 Piaţa de peşte
37 Ulivieri di Filippo della Chiostra — aurar din Pisa.

atrăgea, spermei ca talentul şi strădania mea să fie


cîndva şi spre onoarea şi folosul lui. Bunul meu tată îmi
răspunse iute la scrisoare prin următoarele cuvinte:
„Băiatul tatii, dragostea mea faţă de tine e neţărmurită,
încît dacă n-ar fi fost vorba de onoare, pe care pun cel mai
mare preţ, m-aş fi repezit într-un suflet la tine, fiindcă de
cînd am rămas vitregit cic bucuria de a te vedea zi de zi, aşa
cum eram obişnuit înainte, am rămas cu senzaţia nespus de
dureroasă de a fi pierdut lumina ochilor. Voi purta mai
departe cu cinste şi pînă la capăt grijile familiei noastre pe
umerii mei, în timp ce tu îţi vei însuşi cît mai bine
meşteşugul tău îndrăgit. Nu-ţi cer decît să nu uiţi aceste
cîteva vorbe simple. Dă-le atenţie şi nu le uita:

73
In nella casa che tu vuoi stare vlv'i onesto e non vi
rubare28. XI. Scrisoarea trimisă de tata a nimerit în mîna
maestrului meu Ulivieri care nu s-a sfiit s-o citească fără
ştirea mea. Totuşi, ceva mai tîrziu, mi-a dezvăluit faptul c-o
citise, vorbindu-mi astfel: „Vezi, dragă Benvenuto, că nu am
greşit cînd mi-am făcut o impresie bună după felul tău de a
te prezenta. Dealtfel, acum mă conving şi mai mult din
scrisoarea tatălui tău, de care am dat din întîmplare şi din
care reiese că şi el este un om deschis şi dintr-o bucată. Prin
urmare, să te simţi în casa mea ca şi în casa ta, iar alături de
mine să te consideri ca şi cum ai fi alături de tatăl tău."
în timpul şederii mele la Pisa, vizitînd între altele şî
cimitirul,39 am găsit acolo nenumărate mărturii ale vremilor
de demult, printre care şi sarcofage de marmură.
Cutreie-rînd multe alte locuri din oraş, am văzut tot felul de
antichităţi, în jurul cărora mă învîrteam curios în zilele în
care izbuteam să-mi fac puţin timp, după ce ieşeam frînt de
munca din atelier. Maestrul meu venea adesea în cămăruţa
pe care mi-o cedase, ca să mă vadă cum lucram; convins că
fiece oră o foloseam cu mare rîvnă, prinsese mare drag de
mine, aidoma unui părinte adevărat.
în anul şederii mele la Pisa, am avut mult de cîştigat,
lucrînd în aur şi argint, tot felul de obiecte de o rară fru-

38 în casa în care tu trăieşti / să nu furi, ci s-o cinsteşti.

74
39 Campo Santo — monument arhitectonic din Pisa, a
că-
rui construcţie a fost începută în 1278 de Giovanni di
Simone.
museţe, ceea ce mi-a dat un imbold extraordinar in
continuarea acestui meşteşug.
în toată această perioadă, tatăl meu continua sa-mi
scrie cu o duioşie nespusă, insistînd să mă reîntorc la el,
amin-tindu-mi de fiecare dată ca nu cumva să dau uitării
muzica pe care el mi-o predase cu atîta stăruinţă. Pe
moment am simţit că-mi piere pofta de a mă mai întoarce
acasă, atît de înverşunată mi-era ura împotriva acestui
blestemat cîntat. De aceea, mi s-a părut că am trăit ca în rai,
anul acela cît am stat la Pisa, nesilit de nimeni niciodată, să
cînt.
Pe la sfîrşitul anului, maestrului meu, Ulivieri, i s-a ivit
ocazia să-şi vîndă la Florenţa cantitatea de pilitură de aur şi
argint rămasă. Fiindcă mă încerca puţină febră din cauza
aerului mizerabil din Pisa, m-am hotărît să-1 însoţesc pe
maestru şi cu febră cu tot şi cu el am ajuns la Florenţa.
Acasă, tata s-a arătat nemaipomenit de atent şi îndatoritor
cu maestrul meu şi, într-un moment cînd nu eram de faţă,
1-a rugat să nu mă mai ia înapoi la Pisa, mărturisindu-i cît
de mulţumit ar fi să mă aibe lîngă el. îmbolnăvindu-mă de-a
bineîea, am rămas acasă vreo două luni, timp în care tatăl
meu m-a înconjurat cu o nemărginită dragoste, îngrijindu-se

75
să mi se dea tot felul de lecuri ca să mă vindece. Dar, toată
vremea, nu-mi spunea decît că, după el, vor trece o mie de
ani pînă să mă vadă repus pe picioare şi în stare să-i cînt
puţin şi lui. Şi în timp ce el pomenea de cîntat, se întîmpla
să ţină degetele pe pulsul meu, căci se pricepea într-o oare-
care măsură la medicină ca şi la latină. De cum aducea
vorba de muzică, sub degetele lui îmi simţea pulsul ba
luînd-o razna ba rărindu-se şi atunci, copleşit de deznădejdi,
se îndepărta de mine, fiindcă-1 podidea plînsul. Citind pe
faţa lui atîta mîhnire, am rugat-o pe o soră de a mea să-mi
aducă un flaut şi, cu toate că febra nu cedase, flautul fiind
un instrument care cerea prea puţin efort, nu-mi agrava
starea; dimpotrivă, cîntînd, suflam liniştit şi degetele îmi #
alergau sprintene pe instrument; atunci, tata venea pe
negîndite lîngă mine şi nu mai înceta să mă binecuvînteze. I
se părea că în răstimpul cît trăisem în afara casei,
progresasem mult în muzică şi mă rugă să continui fiindcă
după el, n-ar trebui să-mi irosesc talentul şi arta cu care
ajunsesem să cînt.
XII. De cum m-am însănătoşit, m-am reîntors la bunul
meu Marcone aurarul, om cumsecade, care-mi dădea de
lucru şi graţie căruia cîştigam ca să-mi pot ajuta familia,
adică pe tata. în perioada asta, la Florenţa venise un
sculptor pe nume Piero Torrigiani40 care se întorcea din
Anglia, unde trăise mulţi ani. Fiind bun prieten cu Marcone,
maestrul meu, îl vizita aproape zilnic. După ce văzuse

76
desenele mele şi lucrările mele, începu să spună: „Am venit
la Florenţa cu gîndul de a găsi cît mai mulţi tineri, florentini
de-ai mei, care să mă ajute la o lucrare comandată de
regele ţării de unde vin. Cum stilul tău de a lucra şi desenele
tale vădesc mai mult mina unui sculptor decît a unui aurar,
avînd de executat opere grandioase de bronz, datorită mie,
vei cîştiga mult şi în meşteşug şi ca bani, vei fi vestit şi
totodată bogat." Era impresionant de frumos ca înfăţişare şi
foarte cutezător. Avea mai degrabă aerul unui soldat aprig
decît al unui sculptor, mai ales prin gesturile lui largi şi prin
timbrul sonor al vocii, dar şi prin felul lui de a se încrunta,
cu care îngrozea pe oricine l-ar fi privit în clipa aceea. Nu
trecea zi să nu ne istorisească din păţaniile lui cu barbarii de
englezi. Aduse vorba odată despre Michelangnolo
Buonarroti. Discuţia porni de la un desen de al meu, făcut
după un carton model, schiţat de prea divinul
Michelagnolo41.
Aceasta a fost prima sa operă măreaţă care i-a dezvăluit
virtuţile neasemuite, în întrecere cu un alt artist de valoare,
Leonardo da Vinci, căruia i se ceruse acelaşi subiect. Cele
două opere erau destinate sălii consiliului din palatul
Senioriei. Ele reprezentau înfrîngerea Pisei de către floren-
tini. Admirabilul Leonardo da Vinci şi-a ales o bătălie cu mai
mulţi călăreţi care cucereau steag după steag, descrişi
40 Piero Torrigiani (1472—1522) — sculptor florentin.

77
sculptat mormîntul lui Henric al VH-lea (Londra). A fost
sculptorul
cap lei regale din Granata (Carith, Ecce Homo). Vasari con-
firmă natura violentă a lui Torrigiani, „firea sa trufaşă şi co-
lerică, vanitatea şi curajul, cu care adesea îi întrecea pe toţi
cei din jur prin fapte şi cuvinte".
41 Gonfalonierul Piero Soderini le-a comandat
într-adevăr
lui Leonardo da Vinci şi lui Michelangelo cîte o lucrare gran-
dioasă, care să decoreze pereţii marii săli a Consiliului. Cei
doi
au reuşit să execute doar schiţa lucrărilor: Leonardo a redat
episodul luptei de la Anghiari, dintre florentini şi milanesi
(1440), iar Michelangelo, un episod din războiul Pisei
(1406).
Cartoanele cu modele s-au pierdut (după ce au fost
executate
între 1504—1505) şi numai din unele desene sau vechi
stampe
ne mai putem face o idee despre valoroasele compoziţii.
cu atîta măiestrie, cum nimeni nu-şi putea închipui,
Michelagnolo Buonarroti aducea în desenul lui un pîlc de
ostaşi care se răcoreau în rîul Arno, într-un decor de vară;
dar în aceeaşi clipă pare a se fi dat alarma, deoarece ostaşii
fug despuiaţi, cum erau, să-şi ia armele, într-o mişcare atît
de naturală, cum nu s-a mai văzut vreodată nici la vechii

78
artişti, nici la moderni, ca vreo operă să ajungă la asemenea
perfecţiune artistică. Precum am spus, şi creaţia marelui
Leonardo era neasemuit de frumoasă, era îneîntătoare.
Un desen se afla în palatul Medici, iar celălalt în camera
papei. Cît timp au existat, au servit de exemplu artiştilor din
lumea întreagă. Şi, deşi divinul Michelagnolo a împodobit
cu fresce marea capelă42 a papei Iuliu, n-a ajuns niciodată
după aceea, nici măcar la jumătatea culmei atinse înainte,
în acea schiţă, virtutea penelului său n-a mai reuşit,
de-atunci, forţa primelor sale studii.

XIII. Să revenim la Piero Torrigiani, care stătea cu de-


senul meu în mînă şi spunea: „Acest Buonarroti şi cu mine,
cînd eram mici, învăţam la capela lui Masaccio43 din Biserica
del Carmine şi pentru că Buonarroti avea obiceiul de a-i lua
peste picior pe cei ce desenau acolo, într-o zi,
necă-jindu-mă, m-a scos din sărite şi pe mine, mai mult ca
de obicei, şi strîngînd degetele i-am dat un pumn atît de pu-
ternic în nas, de-am simţit cum osul şi cartilagiul nasului
strivite sub pumn, devin moi ca o cocă; cu semul ăsta făcut
de mine, va continua să trăiască pînă în ultima clipă a
vieţii". Cuvintele lui mi-au stîrnit atîta ură, fiindcă ochii mei
erau fascinaţi de minunăţiile create de divinul Miche-
langnolo, şi nu numai că mi-a pierit cheful să-1 însoţesc în
Anglia dar cu greu mai suportam şi simplul fapt de a-1
vedea.

79
42 Capela Sixtină, din palatul Vatican, unde
Michelangelo
a executat, în perioade diferite, picturile bolţii inspirate din
Vechiul Testament şi impresionantul perete cu fresca
Judecăţii
de apoi (între 1508—1512).
43 Tommaso Guidi, mai cunoscut cu numele de

Masaccio
(1401—1428), — pictor; ieşind din schemele sec. al XlV-lea,
el
semnalează începutul Renaşterii. A lucrat în colaborare cu
Ma-
solino, pe care 1-a dominat cu personalitatea sa, în capela
Brancacci del Carmine, din Florenţa.
La Florenţa nu încetam să studiez fiindu-mi mereu
model maniera neîntrecută a lui Michelagnolo, de care nu
m-am mai desprins. între timp m-am împrietenit
îndeaproape cu un tînăr delicat, de aceeaşi vîrstă cu mine,
cu care lucram alături. îl chema Francesco, fiul lui Filippo al
lui Fra Filippo44 ilustru pictor. Tot lucrînd zi de zi unul lîngă
celălalt, între noi se legă atîta dragoste şi prietenie că nu ne
mai despărţeam nici ziua, nici noaptea şi cum casa lui era
ticsită cu o sumedenie de studii schiţate de talentatul său
tată, printre care şi cărţi cu ilustraţii făcute de mina lui,
reproduceri ale minunatelor antichităţi din Roma, le-am

80
îndrăgit de cum lc-am văzut; timp de doi ani am continuat
să lucrăm împreună.
în perioada asta, am făcut o lucrare de argint în baso-
relief, nu mai mare decît mîna unui copilaş. Această operă
servea drept cataramă pentru o centură bărbătească, deoa-
rece pe vremea aceea se purtau catarame mari. în ea gra-
vasem în manieră antică un mănunchi de frunze, cu mulţi
îngeraşi şi cîteva măşti foarte frumoase. Acest obiect l-am
făurit în atelierul lui Francesco Salimbene.
Cind mi-au văzut opera, meşterii aurari n-au mai con-
tenit cu laudele, declarîndu-mă cel mai cu har tînăr din
breasla lor.
Fiindcă un tînăr de aceeaşi vîrstă cu mine, un anume
Giovanbattista numit Tasso45, sculptor în lemn, îmi spuse
într-o bună zi că dacă aş vrea să merg la Roma ar fi bucuros
să mă însoţească, am luat această hotărîre după ce am stat
împreună la masă, mai ales că mă şi certasem cu tata pe
eternul motiv a! cîntatului la flaut. Aşa că m-am repezit la
acest Tasso: „Tu eşti omul care vorbeşte mult dar face
puţin". Iar el mi-a răspuns: „Lasă că şi eu m-am certat
44 Filippo Lippi din Florenţa (1406—1469) — printre cei

mai
mari pictori din timpul său, influenţat, succesiv, de Angelico
şi
Masaccio. Din 1452 pînă în 1464, a lucrat la domul din
Prato,

81
pictînd fresce cu întîmplări din viaţa sf. Ioan Botezătorul şi
a sf. Ştefan. Filippino Lippi din Prato, (1457—1504), pictor,
fiu
al lui Filippo, discipol al lui Botlicelli; are fresce în Capela
Brancacci din Florenţa şi la San Tommaso d'Aquino, precum
şi în Biserica della Minerva din Roma. De pe urma lui Fran-
cesco Lippi nu a rămas nici o lucrare.
45 Giovanbattista Tasso (1500—1555) — gravor în

lemn şi
renumit arhitect. A lucrat la Florenţa la împodobirea loggiei
din Mercato Nuovo, unul din cele mai vestite edificii din Flo-
renţa sec. al XVI-lea.

cu mama şi, dacă aş avea acum destui bani ca să pot


ajunge la Roma, nu aş mai sta pe gînduri, ba nici nu m-aş
mai întoarce să-mi închid bruma de lucruri din atelier".
La cuvintele lui, am mai adăugat că, dacă numai acesta
e motivul care-1 împiedică, am eu bani de ajuns ca să
putem pleca împreună la Roma. Tot discutînd şi mergînd,
ne-am trezit, pe negîndite, în faţa porţii San Pietro
Gattolini46. Atunci i-am spus: „Dragă Tasso, dacă ne aflăm
acum la această poartă, fără ca vreunul din noi să fi urmărit
anume acest loc înseamnă că aşa a fost să fie şi pentru mine
e ca şi cum am fi făcut jumătate din drum".
Şi, în timp ce ne continuam călătoria, amîndoi într-un
gînd ne-am întrebat în aceeaşi clipă: „Oare ce vor spune

82
părinţii noştri diseară?" Dar tot amîndoi am hotărît să nu
mai pomenim de ei pînă ce vom fi ajuns la Roma. Ne-am
legat şorţul de lucru la spate şi am întins pasul fără prea
multă vorbă, pornind-o la drum aproape pe muteşte şi tot
aşa pînă la Siena. Cînd am ajuns acolo, Tasso mi s-a plîns
că-1 dureau rău picioarele şi de aceea nu mai voia să con-
tinue drumul. Ba mi-a cerut bani cu împrumut să se
întoarcă. I-am răspuns: „Da, dar mie nu mi-ar mai ajunge să
continui drumul pînă la Roma. Tu trebuia să te fi gîndit bine
înainte de a fi plecat din Florenţa. Totuşi dacă numai pentru
că te dor picioarele nu mai poţi merge, găsim noi un cal să
ne poarte pînă la destinaţie şi atunci nu o să mai născoceşti
alt motiv ca să nu vii cu mine". Am făcut rost şi de cal, dar
văzîndu-1 pe Tasso că amuţise cu totul, am luat-o agale spre
porţile Romei. Dîndu-şi seama că eram foarte hotărît să
merg mai departe, se tîrî şi el după mine, tîrîş grăpiş,
şchio-pătînd, la oarecare distanţă şi bombănind într-una.
Ajuns lîngă poartă, înduioşat de suferinţa tovarăşului
meu de drum, l-am aşteptat şi l-am luat lîngă mine, pe cal,
spunîndu-i: „Ce naiba ar zice despre noi prietenii noştri,
dacă ar auzi că pornind-o spre Roma, nu am avut curaj să
trecem nici dincolo de Siena?" Atunci bunul Tasso îmi spuse
că drept grăiam şi fiindcă era vesel din fire începu să rîdă şi
apoi să cînte. Şi dueînd-o mai departe într-un rîs şi într-un
cîntat, ne-am apropiat de Roma.

83
Aveam nouăsprezece ani pe atunci, fiind născut la
început de veac. Nici nu am ajuns bine la Roma şi m-am
angajat
46 Azi Poarta Romană.

4 — Cellini — Alfieri — Casanova — Memorii

84
49
i lucrez în atelierul meşterului Firenzuola47. De fapt îl
chema Giovanni, dar se născuse la Firenzuola, în provincia
Lom-bardiei, şi era tare iscusit în executarea veselei de artă
şi a obiectelor mari. Arătîndu-i modelul cataramei făcută de
mine la Florenţa în atelierul lui Salimbene, aceasta i-a
plăcut peste aşteptările mele şi, adresîndu-se unui tînăr,
Giannotto Giannotti48 şi el florentin, care lucra acolo de mai
mulţi ani, i-a spus: „Băiatul ăsta este un florentin care
cunoaşte bine meseria. în schimb tu habar n-ai de ea."
Atunci l-am recunoscut pe acest Giannotto: înainte de a
fi plecat el la Roma, luam masa împreună şi eram prieteni
apropiaţi. Aşa că am vrut şi eu să stau de vorbă cu el.
Cuvintele meşterului îl mîhniseră însă într-atîta, încît se
încăpăţîna să spună că nu mă cunoaşte şi că nici nu-i trece
prin minte cine oi fi. Ceea ce mă mînie. Drept pentru care,
m-am repezit la el: „Oh, Giannotto, de cîte ori nu ne-am
întîlnit, şi în cîte locuri! Am mîncat, am băut şi am dormit în
casa ta. Nu-mi fac griji că acum tu nu vrei să garantezi
pentru mine în faţa unui om atît de cumsecade, căci am
credinţa că fără ajutorul tău, dibăcia mîinilor mele va
dovedi cine sînt şi de ce sînt în stare."

XIV. După ce mi-am uşurat sufletul cu această avalanşă


de cuvinte, Firenzuola, iute la mînie, totuşi om cumsecade,
se întoarse spre Giannotto şi îi spuse: „Laş ticălos, cum de

85
nu te sfieşti să foloseşti asemenea cuvinte şi să te porţi aşa
faţă de un om care ţi-a fost prieten atît de bun?"
înfier-bîntat cum era se întoarse spre mine, spunîndu-mi:
„Tu du-te în atelier şi fă întocmai cum ai spus. Mîinile tale
să dovedească ce eşti în stare". Şi mi-a dat să execut o
lucrare foarte frumoasă în argint, comandată de un
cardinal. Era un cassotto119 după modelul acela de porfir
care e în faţa porţii Rotonda50.

47 Ceva mai tîrziu, adică în 1528, Firenzuola De Giorgis


a
avut o funcţie importantă în Breasla aurarilor din Roma.
48 Giovannotto Giannotti — fratele istoricului şi

literatului
Donato Giannotti, prieten al lui Michelangelo.
49 Casetă.
50 Rotonda — pantheonul construit sub Agrippa si

transfor-
mat de papa Bonifaciu al V-lea (608—615) în biserica Santa
Măria
ad Martires sau della Rotonda.
XV Succesul primei opere a lui Cellini, executată în ate-
lierul meşterului Firenzuola, a stîrnit mare vîlvă printre toţi
aurarii din Roma, iar el a cîştigat atît cît să-i trimită şi tatălui

50
său la Florenţa şi, din ce i-a rămas, să poată colinda prin
oraş, studiind monumentele antice.
Incîntat de laudele primite şi pentru alte lucrări, îi veni
poftă să schimbe maestrul şi, la insistenţele milanezului
Pagolo Arsago, se hotărî să rămînă pe lîngă el. E lesne de
înţeles că Firenzuola nu a renunţat uşor, promiţîndu-i chiar
să-1 ierte de banii pe care îi datora. Dar bătrînul meşter
Antonio de San Marino, giuvaergiu de seamă din Roma,
care fusese şi maestrul lui Firenzuola însuşi, i-a dat o
meritată satisfacţie lui Cellini, făcînd ca Firenzuola şi
Cellini să se despartă prieteni.
După doi ani de lucru, de pe urma cărora s-a ales cu
mari cîştiguri materiale, la insistenţele tatălui său, Cellini se
întoarse la Florenţa. Aici intră din nou în atelierul lui Franco
Salimbene şi lucră printre altele o altă cataramă de argint
pentru o centură comandată de o tînără mireasă. Se plînge
că în această perioadă a fost înşelat în drepturile materiale
de mulţi cetăţeni ai Florenţei si mai ales de doi giuvaergii,
Salvadore şi Michele Guasconti care-1 invidiau nespus.

XVI. întro zi, stînd sprijinit de zidul atelierului unuia


dintre cei doi giuvaergii de mai sus, unul din ei mă strigă
imediat şi se porni să mă admonesteze şi să mă provoace.
Dar şi eu m-am grăbit să-i răspund că dacă ei şi-ar fi făcut
datoria faţă de mine, aş fi vorbit şi eu despre ei aşa cum se
cuvine să vorbeşti despre oamenii cinstiţi; dar cum ei s-au

50
purtat întocmai pe dos, acum să facă bine să regrete
purtarea lor, şi nu pe a mea. în timp ce ne judecam unul pe
altul, un văr, de-al lor, Gherardo Guasconti, întărîtat de ei,
pesemne, să-mi fie potrivnic, observînd că tocmai atunci
trecea un măgar, împovărat cu o grămadă de cărămizi, îi
dădu un brînci în direcţia mea, cu atîta sete, de era gata să
mă doboare.
întorcîndu-mă iute, îl văd hohotind de rîs. Nestăpînit,
i-am repezit un pumn în tîmplă, atît de tare, încît leşinat de
durere a căzut jos ca mort. M-am răsucit apoi cu aceeaşi
iuţeală spre verii lui şi le-am strigat: „Numai aşa se
răsplătesc ticăloşii şi pungaşii de teapa voastră!" Şi ca să le
fac o demonstraţie mai teribilă, fiindcă între timp se strîn-
lisera cam mulţi, aprins tot de mînie am apucat sprinten uii
cuţitaş pe care-1 aveam la mine şi cu el ridicat, le-am
Strigat: „Dacă va îndrăzni să iasă vreunul din atelier, al
doilea s-alerge după popă şi nu după doctor, căci ar fi de
prisos să mai vină!" Vorbele mele au avut darul de a-i în-
cremeni de groază, aşa că nici unul nu se urni să-şi ajute
vărul. Dar, de cum au văzut că mă îndepărtasem, au şi dat
năvală cu toţii, care mai de care, la cei Opt din Consiliu, să
mă acuze că dădusem buzna în atelierul lor, cu cuţitul în
mînă, cutezanţă de care nimeni nu mai auzise pînă atunci în
Florenţa. Drept pentru care, Cei Opt ai Consiliului au trimis
după mine. Cînd m-am prezentat în faţa lor m-au mustrat
fără cruţare; şi m-au dojenit pentru că venisem îmbrăcat în

50
capă51, în timp ce toţi ceilalţi erau în mantie şi glugă, aşa
cum se cuvenea; sau fiindcă adversarii mei trecuseră poate
din vreme pe la casa fiecăruia din Consiliu, trăgînd spuza pe
vatra lor şi înfundîndu-mă pe mine, iar eu străin de aceste
manevre şi convins că dreptatea era toată de partea mea,
nu vorbisem mai înainte cu nici unul din cei Opt. Le-am spus
deschis că neputîndu-mi stăpîni furia, după ce am fost jignit
şi provocat de Gherardo, n-am făcut decît să-i reped o
palma, aşa că după părerea mea, nu meritam o mustrare
atît de neîndurătoare. Dar nici n-am rostit bine cuvîntul
palmă că un consilier din Cei Opt, Prin-zivalle della Stuffa52,
se grăbi să spună: „Nu o palmă ci un pumn i-ai dat!" A sunat
clopoţelul şi a trebuit să ieşim cu toţii din sală. în apărarea
mea, Prinzivalle le-a spus celorlalţi din Consiliu: „Ţineţi
seamă, domnii mei, de simplitatea pură a acestui biet tînăr
care-şi recunoaşte vina de a fi dat o palmă, crezînd în
mintea lui naivă că asta ar fi o greşeală mai mică, decît să fi
recunoscut că a dat un pumn; fiindcă o palmă în Mercato
Nuovo este pedepsită cu 25 de scuzi, pe cînd un pumn se
pedepseşte cu foarte puţin sau cu nimic. Acuzatul e un tînăr
foarte talentat şi priceput şi-şi ajută sărmana lui familie din
munca lui neprecupeţită. Să dea Domnul să mai avem tineri
de acest fel, oricît de mulţi, fiindcă foarte puţini ca el mai
găsim în oraşul nostru."

50
51 Cine purta capă, în loc de mantie lungă şi glugă,
nefiind
militar, ora considerat răufăcător.
52 Prinzivalle della Stuffa — partizan al Medicilor,

care,
la riridul lor, îl favorizau pe Cellini.
XVII Printre cei din Consiliu erau şi cîţiva dintre capucinii
cu glugile răsucite53; impresionaţi de rugăminţile stă-
ruitoare ale adversarilor mei şi de relatarea falsă a celor
petrecute, ca adepţi ai lui fra Girolamo54, ar fi fost bucuroşi
să mă azvîrle în temniţă şi să mă condamne fără cruţare,
dar bunătatea lui Prinzivalle m-a scos teafăr din mîinile lor,
ajutîndu-mă să scap doar cu o neînsemnată amendă de
patru baniţe de făină, pe care trebuia să le ofer mînăstirii
Del le Murate.
Fiind rechemat, mi s-a impus să nu scot o vorbă faţă de
nimeni, sub pedeapsa de a cădea în disgraţia Celor Opt şi să
nu fac nimic altceva decît să îndeplinesc întocmai ceea ce se
hotărîse. După o nouă mustrare mult mai vehementă, toţi
inculpaţii am fost trimişi la grefieri. în acest timp, fiindcă eu
nu mai încetam cu bombănitul, susţinînd că de fapt fusese
„o palmă şi nu un pumn", Cei Opt au pufnit în rîs.
Grefierul ne-a comunicat hotărîrea magistratului: de a fi
asigurat că toţi vom trăi în bună înţelegere de acum înainte,
şi numai eu să fiu condamnat la plata celor patru baniţe de
făină. Părîndu-mi-se că fusesem nedreptăţit, i-am trimis

50
vorbă unui văr de-al meu, numit maestrul Annibale, chirurg,
tatăl lui messer Librodoro Librodori, în dorinţa de a-1
convinge să garanteze el pentru mine. Vărul meu n-a vrut să
vină, aşa că revoltat de dispreţ şi ros de amărăciune, am
început să şuier ca o cobră şi, în asemenea stare, am luat o
hotărîre disperată. Atunci mi-am dat seama că soarta nu
numai că ne îndeamnă la hotărîri disperate ci chiar ne
constrînge.
XVIII Nemulţumit de felul în care a fost judecat şi mai
ales de faptul că numai el a fost condamnat, Cellini se
hotărî

53 Capucinii cu glugile răsucite la vîrf sau încîrligate,


su-
pranumiţi şi i bigi după culoarea bej, posomorită, în care îşi
vopseau veşmintele, sau Piagnoni din cauza văicărelii lor
con-
tinue pe seama corupţiei înstăriţilor florentini şi a
abuzurilor
credincioşilor catolici, erau adepţii lui Girolamo Savonarola,
care a propovăduit în Florenţa între 1494—1498.
54 Girolamo Savonarola (1452—1498) — călugăr

dominican,
născut la Ferrara, adversar feroce al familiei Medici, a
instau-
rat în Florenţa o democraţie sui generis, sub ameninţarea

50
Ju-
decăţii de apoi. A fost condamnat ca eretic şi ars pe rug în
Piazza della Signoria, în ziua de 23 mai 1498.
să se răzbune, atacîndu-i pe membrii familiei Guasconti,
chiar la ei acasă. îl răni uşor pe cel care-1 batjocorise, dar la
rîndul lui a fost atacat de toţi ceilalţi. Din fericire, ciocnirea
s-a încheiat fără urmări grave. Totuşi, pentru a se pune la
adăpost, ceru unui călugăr să-1 ascundă în biserica Santa
Maria Novella55.
De acolo ieşi mai tîrziu travestit în călugăr, dar foarte
bine înarmat pe sub sutană, reuşind să ajungă astfel pînă la
Siena. După scurt timp se afla la Roma, în atelierul maestru-
lui Santi, alături de un harnic aurar, ţăran de origine. Din
cînd în cînd, executa cîte un desen In Capela Sixtină unde
picta Michelangelo sau în Palatul Farnese, pe atunci casa lui
Agostino Chigi56, plină de picturile „excelentului Raffaello
da Urbino"57. Frecventînd această casă a avut prilejul să
cunoască multe doamne din aristocraţia romană, care i-au
solicitat diferite obiecte de podoabă.

KIX ....................................
Am rămas cîtva timp cu ochii pironiţi pe desenul pe
care-1 făceam, reproducînd o anume figură a lui Iupiter58,
creată de mina lui Raffaello da Urbino. De cum am terminat
portretul, am început să modelez din ceară o miniatură, ca

50
să se vadă prin acest model, cum ar fi trebuit să arate opera
după turnare. L-am dus să-1 arăt madonnei Porzia59,
aflîndu-se acolo şi nobila doamnă romană, de care

55 Santa Maria Novella — biserică florentină, a cărei


faţadă
este opera lui Leon Battista Alberti (1404—1472).
56 Agostino Chigi — bancher şi neguţător. Din ordinul

lui
şi după desenele lui Baldassare Peruzzi (1481—1536) s-a
con-
struit la Lungara, între 1508 şi 1511, un palat care, din 1580
cînd a trecut sub stăpînirea lui Alessandro Farnese, s-a
numit
Farnesina.
57 Raffaello da Urbino care pictase Triumful Gălateei

şi, cu
ajutorul elevilor lui Amor şi Psyché, la Farnesina.
58 Statuia lui Iupiter aparţine grupului mitologic Amor

şi
Psyché.
59 Madona Porzia, sora Sulpiciei, soţia lui Sigismondo

Chigi,
pentru care Cellini executase de fapt miniatura.
am mai amintit. Una mai încîntată decît cealaltă de
strădania mea, m-au copleşit cu laude, încît îmboldit de o

50
brumă de curaj, le-am promis că opera avea să fie de două
ori mai frumoasă decît modelul.
Am trecut imediat la lucru şi după 12 zile, bijuteria co-
mandată, în formă de crin, a fost gata după cum promise-
sem. De jur împrejur avea tot felul de măscuţe îngeraşi, şi
animale acoperiţi cu un email foarte bine aplicat, încît dia-
mantele care formau crinul sclipeau infinit mai mult.
XX. în timp ce lucram la acest giuvaer, înzestratul
Luca-gniolo60, despre care am vorbit mai sus, nu m-a privit
deloc cu ochi buni spunîndu-mi, în nenumărate rînduri, că
aş cîş-tiga mult mai bine şi că aş fi mai preţuit, dacă l-aş
ajuta Ia vasele mari de argint, după cum începusem să şi
fac, urmîndu-i sfaturile. I-am răspuns că oricînd, numai să
vreau, aş putea executa şi vase mai mari de argint, dar că o
piesă ca aceea pe care o făceam nu mi se comanda în
fiecare zi şi că asemenea obiecte, pe lîngă faptul că aduc şi
mai mult cîştig, nu sînt deloc mai prejos şi nu merită mai
puţină preţuire decît ar merita vasele mari de argint.
Lucagniolo luă în rîs vorbele mele şi-mi spuse mai de-
parte: „Benvenuto, te vei convinge în curînd, pentru că în
ziua cînd vei fi gata cu opera ta, mă voi grăbi să fiu şi eu
gata cu vasul pe care l-am început exact cînd ai început tu
giuvaerul şi atunci în faţa realităţii, adică a experienţei, vei
vedea ce foloase voi trage eu de pe urma vasului şi cu ce
foloase vei rămîne tu de pe urma giuvaerului tău". I-am
răspuns că plăcerea de a mă lua la întrecere cu un om de

50
valoarea lui va fi de partea mea şi că la sfîrşitul acestei
probe se va vedea cine din noi doi s-a înşelat. Şi astfel, şi
unul şi celălalt, zîmbind cu o umbră de dispreţ, unul mai
orgolios ca altul, ne-am cufundat în lucru fiecare stăpînit de
dorinţa de a vedea terminate operele începute încît, după
vreo zece zile încheiate, fiecare din noi duse pînă la capăt
opera, finisată în amănunt, cu multă conştiinciozitate. Lu-
cagniolo lucra la un vas destul de mărişor, comandat de
papa Clemente. Vasul avea să servească la ospeţe, ca să se
adune în el resturile de oase din farfurii şi cojile diferitelor

58 Luca Agniolo da Ilsi, ucenicul maestrului Santi la


Roma sunde lucra şi Cellini.
fructe. Era conceput mai mult ca un obiect ornamental
de artă decît ca un obiect practic. Era împodobit cu două
toarte frumoase, cu o mulţime de măşti mai mici şi mai
mari, cu minunate mănunchiuri de frunze, delicat desenate,
de o rară eleganţă şi graţie. I-am şi mărturisit lui Lucagniolo
că nici-cînd nu am admirat un vas mai frumos ca al lui, iar
el, bănuind că eu mă şi dădeam înfrînt din întrecerea
noastră, îmi răspunse: „Nu mai prejos îmi pare şi opera ta
dar nu va trece mult şi vom vedea amîndoi diferenţa dintre
amîn-două operele noastre".
Prin urmare, luînd vasul şi ducîndu-i-1 papii, acesta se
arătă foarte încîntat şi porunci să fie răsplătit după cum se
plăteau de obicei operele de felul acela. Totodată am dus şi

50
eu giuvaerul nobilei doamne Porzia; înmărmurită, mi-a
mărturisit că întrecusem cu mult promisiunea făcută şi
drept răsplată a silinţei mele, mi-a spus că puteam să-mi
exprim orice dorinţă, deoarece ea era încredinţată că
meritam atît de mult, încît şi un castel de mi-ar fi dat, tot
prea puţin generoasă i s-ar fi părut că e faţă de mine.
Totuşi, cum aşa ceva nu-mi putea oferi, rîzînd, mă sfătui să-i
cer o răsplată ce mi-ar putea-o împlini, iar drept răspuns
cuvintele mele tălmăceau acest gînd: că nu doream pentru
silinţa mea decît să o ştiu pe nobila doamnă mulţumită.
Rîzînd şi eu şi ea, ra-am înclinat într-o reverenţă şi am vrut
să plec, re-petînd că nu doream altă răsplată. Atunci
doamna Porzia se întoarse spre cealaltă doamnă romană şi
îi spuse: „Vedeţi că virtuţile şi nicidecum viciile întregesc
talentul acestui tînăr pe care noi dealtfel i l-am intuit!"
După o clipă de încîntare a uneia şi a celeilalte, nobila
doamnă mi-a vorbit: „Dragul meu Benvenuto, nu ai ştiut
pînă acum că dacă un sărman întinde un dar unui bogat,
moare diavolul de rîs?" Iar eu: „Are destule necazuri şi el,
aşa că de astă dată merită să-1 aud rîzînd!" Şi văzînd că
plec, mărinimoasa doamnă îmi spuse că mai mult ca oricînd
de astă dată nu ţine ea să-i facă diavolului o asemenea
plăcere.

Cînd Cellini s-a reîntors la atelier, prietenul său Luca-


gniolo îi arătă răsplata papii pentru vas. La rîndul lui,

50
artistul îl anunţă că în curînd îşi va primi şi el recompensa.
Şi într-adevăr, chiar a doua zi, primi din partea madonnei
Porzia un coş plin cu monede şi infinite cuvinte de laudă.
Cînd Lucagniolo ţinu să le arate celorlalţi lucrători din
atelier că el, şi nu Cellini, primise mai mult pentru o operă
executată şi răsturnă coşul, rămase încremenit, căci
monedele erau multe şi de aur. Prin urmare, Cellini ieşise
învingător.
Execută în continuare şi alte lucrări pline de fineţe,
dibăcie şi inspiraţie, pentru madonna Porzia. între timp,
mai primi şi de la episcopul spaniol de Salamanca o
comandă pentru un vas mare de apă. Şi acum ca şi în alte
daţi nu înceta să-şi ajute părintele, trimiţîndu-i mereu bani.
De dragul tînărului Paolino, ucenicul lui, care făcea mult
caz de el cînd îl auzea cîntînd ia flaut sau la corn, Cellini îi
mai acorda din cînd în cînd această plăcere. Tot repetînd, la
1 august61, Cellini a ajuns să fie invitat la Belvedere, una din
aripile cele mai frumoase ale Vaticanului, celebra grădină.
Gian_ iacomo, flautist din Cesena, care-1 slujea pe papă, îl
solicitase în calitate de flautist şi duioşia cu care-şi
interpreta partitura 1-a făcut remarcat de papa Clemente.
Cu această ocazie, papa află de celelalte însuşiri ale lui
Benvenuto şi de aceea 1-a angajat pentru cîteva lucrări
personale. Dar Cellini mai întîi termină vasul pentru
episcopul de Salamanca şi numeroase medalii executate

50
pentru diverse alte personalităţi ecleziastice şi după aceea îl
servi pe papă.

XXVI. Deşi mă depărtez întrucîtva de meseria mea reală,


vrînd să-mi descriu viaţa sînt nevoit să amintesc cel puţin în
treacăt, dacă nu chiar să descriu pe larg, cîteva din
întîmplările trăite de mine. într-o dimineaţă, de sărbătoarea
sfîntului Ioan62, stăteam la masă cu mulţi florentini de ai
noştri, maeştri în tot felul de meserii: pictori, sculptori,
aurari. Pe lîngă alţi oameni de seamă mai era şi pictorul
căruia i se spunea Rosso63 şi Gian Francesco, discipolul lui
Raffaello da Urbino şi mulţi alţii. Şi pentru că eu îi poftisem,
toţi rîdeau şi făceau mare haz ca întotdeauna cînd

61 Pe vremea aceea, Ferragosto se serba la 1 august,


(vezi p. 22).
62 La 24 iunie; sf. Ioan Botezătorul (San Giovanni

Battista)
este considerat protectorul Florenţei.
63 Giovanni Battista di Jacopo, zis il Rosso
(1495—1540) —
elevul lui Andrea del Sarto, unul din cei mai buni manieristi
fiorentini din sec. al XVI-lea. Cellini îl va reîntîlni la curtea lui
Francisc I.

50
ne întîlneam numai între noi bărbaţii, incìntati toţi de
reuşita petrecerii.
Trecînd pe acolo, cu totul întîmplător, un tînăr nu prea
ager la minte în schimb tare trufaş, soldat în slujba lui
Rienzo da Ceri64, atras de gălăgie, cu un aer batjocoritor, se
dezlănţui asupra noastră cu o avalanşă de insulte la adresa
florentinilor. Eu, în calitate de gazdă a acelor oameni cinstiţi
şi înzestraţi, părîndu-mi-se că am fost jignit, m-am luat pe
urma lui, pe furiş, şi l-am întrebat dacă el era cutezătorul
care rostise vorbele de ocară la adresa florentinilor. „Chiar
eu sînt acela", se grăbi el. La răspunsul lui, iute am ridicat
mîna şi l-am pocnit în faţă, spunîndu-i: „Iar eu sînt ăsta!" în
clipa următoare, amîndoi plini de curaj, am apucat fiecare
arma, dar nici n-am început bine să ne înfruntăm că s-au şi
amestecat între noi atîţia oameni cei mai mulţi luîndu-mi
mie partea şi nu lui căci auziseră şi văzuseră că eu aveam
dreptate. A doua zi, mi s-a adus o hîrtie prin care eram
provocat la duel. Am acceptat-o foarte vesel, fiindcă mi se
părea o ispravă pe care o puteam duce la bun sfîrşit mult
mai repede decît cele legate de cealaltă meserie a mea.
M-am dus imediat să vorbesc cu un bătrîn cu numele de
Bevilacqua, care avea pe vremuri renumele de cel mai tare
spadasin al Italiei, întrucît în luptele lui de peste douăzeci
de ori se aflase în situaţii grele şi totuşi pînă la urmă ieşise
victorios. Mi-era foarte bun prieten acest om cumsecade şi
cum mă cunoştea destul de bine, datorită succeselor artei

50
mele de aurar, intervenise chiar în unele situaţii foarte
încîlcite prin care trecusem. Cînd i-am vorbit, el îmi
răspunse vesel şi fără a mai sta pe gînduri: «Benvenuto,
dragă, chiar dacă te-ai lua la luptă cu Marte, ^ sînt convins
c-ai ieşi victorios, căci de atîta amar de ani de cînd te
cunosc, nicicînd n-am auzit să te fi luat la sfadă fără vreo
pricină dreaptă!"
Prin urmare, el luă asupră-şi necazul meu şi împreună
ne-am dus cu armele în mînă la locul stabilit. Dar adversarul
meu a renunţat sa mai lupte, iar eu am ieşit cu fruntea sus
din isprava asta, şi fără vărsare de sînge.
64 Rienzo da Ceri — renumit condotier în solda franceză.

A participat la apărarea Romei de trupele împăratului Carol


al V-lea, în anul 1527. Văzînd Roma masacrată, moare de
durere, în 1528.
Nu voi da alte amănunte legate de viaţa mea, deşi ar fi
fost foarte plăcute urechii cititorilor, deoarece vreau să-mi
rezerv cuvintele pentru a le folosi în evenimentele ce ţin de
arta mea, ea fiind de fapt impulsul care m-a determinat
s-o scriu.
Deşi mă simţeam îmboldit de o invidie oarecum firească
în dorinţa de a crea ceva care să atingă măiestria operelor
iscusitului Lucagniolo, dacă nu chiar să le întreacă, totuşi nu
mă despărţeam niciodată de minunatul meşteşug de giu-
vaergiu, în fiecare din aceste două arte, reuşind să născo-

50
cesc mereu piese diferite de ale celorlalţi din breaslă, mă
bucuram de mare cîştig şi mare onoare.

Intre timp, Cellini face cunoştinţă cu un renumit meşte-


şugar în arta peceţilor ecleziastice, Lutizio, fiul lui Meo
Rotelli, lucrător la monetărie în Perugia, apoi la Roma, şi îl
ispiteşte să-şi însuşească şi această îndeletnicire. Intîlneşte
un milanez, Caradosso (1445—1527), pe adevăratul nume
Cristoforo Foppa, priceput în medalii cu reliefuri,
reprezentînd personaje mitologice şi religioase, şi admiră,
pînă aproape de invidie, un neîntrecut artist în smălţuirea
vaselor, pe Amerigo, fiul lui Rigo Righi (1420—1491).

XXVII. Fiind la Roma pe vremea cînd aveam vreo două-


zeci şi trei de ani, a început să bîntuie o ciumă65 atît de ni-
micitoare, încît prăpădea în fiece zi mii de suflete. Speriat
într-o oarecare măsură de necruţătoarea boală, m-am lăsat
furat de unele plăceri, fie că-mi dicta sufletul, fie mai ales
dintr-un anume motiv pe care vi-1 voi destăinui imediat.
Obişnuiam ca în zilele de sărbătoare să vizitez cu nespusă
plăcere antichităţile Romei. După unele scoteam chiar mo-
dele, desenîndu-le sau reproducîndu-le din ceară. Cum mai
toate aceste vestigii sînt ruine şi în ele şi-au făcut cuibul o
puzderie de porumbei, mi-a venit poftă să trag în ei cu
flinta; aşa că vrînd să fug de oameni speriat de ciumă,

50
aruncam flinta pe spinarea lui Pagolino66 şi împreună ne
îndreptam spre ruinele amintite. De acolo, fireşte că ne în-

65 Ciuma din 1524.


66 Pagolino sau Paolino, ucenicul lui Cellini.

torceam mai totdeauna împovăraţi de o mulţime de po-


rumbei graşi. Nu-mi plăcea să-mi încarc flinta decît o dată,
ceea ce însemna că numai dibăcia mea în această artă îmi
aducea un vînat atît de îmbelşugat. îmi făcusem flinta cu
mîna mea; era dreaptă şi mai lucioasă ca oglinda, pe afară şi
pe dinăuntru. Tot singur îmi preparam şi pulberea extra-
ordinar de fină, în ale cărei taine am pătruns şi am aflat
ceva ce n-a aflat nimeni pînă acum. Dar nevrînd să lungesc
povestea, vă voi destăinui ceva ce-i va ului pe toţi experţii
în materie: cu numai a cincea parte din greutatea
încărcăturii, ţinteam fără greş de la două sute de paşi dis-
tanţă, în linie orizontală. Deşi această mare plăcere pe care
mi-o oferea vînătoarea mă abătea în aparenţă de la arta şi
studiile mele, chiar dacă ar fi fost aşa în realitate, într-o
mare măsură aveam totuşi de cîştigat şi nu de păgubit
fiindcă, în zilele cînd mergeam la vînătoare, simţeam cum
aerul proaspăt îmi străbate tot trupul, înviorîndu-mi sănă-
tatea.
Cum firea mi-era înclinată spre melancolie, de cîte ori
aveam plăcerea de a merge la vînătoare, mi se umplea su-
fletul de bucurie, lucrînd cu mai mare rîvnă şi inspiraţie în

50
zilele acelea, decît în zilele cînd nu mai conteneam cu
studiul şi exersarea îndemînării; aşa că la sfîrşitul jocului cu
flinta, îmi încheiam socotelile în cîştig şi nicidecum în
pagubă.
Tot datorită acestei pasiuni, am legat o strînsă prietenie
cu cîţiva oameni de afaceri care stăteau cu ochii pe un grup
de ţărani din Lombardia cînd veneau la Roma la timpul
potrivit de săpat via. Ţăranii, de cîte ori săpau, de atîtea ori
găseau fie medalii vechi, agate, crisopraz67, cornaline,
camee. Găseau chiar şi nestemate, ca safire, smaralde, dia-
mante şi rubine. Uneori, oamenii de afaceri cu care mă
împrietenisem, cercetători de antichităţi, reuşeau să obţină
de la ţărani cîteva piese din cele descoperite de ei, pe un
preţ de nimic. Cîteodată, dacă nu chiar deseori, cumpăram
şi eu diverse piese de la ei, oferindu-le în schimb un pumn
de scuzi de aur, ceea ce însemna mult mai mult decît
puţinele monede68 de argint pe care le dăduseră ei
ţăranilor. Ca să
67 Pietre semipreţioase, de culoare verde.
68 în original, giulio, monedă de argint pe vremea

papei
Iuliu al II-lea, care valora 56 de centime, la fel ca, mai tîrziu,
moneda toscană yaolo.
nu mai spun de cîştigul meu înzecit faţă de preţul plătit,
pe lîngă aceea că datorită achiziţiilor mele, reuşeam să intru
şi în graţiile tuturor cardinalilor din Roma. Voi aminti doar

50
unele piese de valoare din cele mai rare. S-a nimerit să-mi
cadă în mînă, din atîtea piese, un cap de delfin, mare cît o
bilă de vot. Deşi capul delfinului era nespus de frumos,
natura se dovedise mai generoasă decît arta, fiindcă
verdele acestui smarald era atît de pur, încît cel căruia i
l-am vîndut cu cîteva zeci de scuzi 1-a dat la" montat într-un
inel banal, ca pe orice piatră, ca la rîndul lui să vîndă inelul
cu cîteva sute de scuzi. O altă nestemată înfăţişa un alt cap
şlefuit din ce! mai frumos topaz văzut vreodată în lumea
asta. Aici arta se arăta măiastră ca şi natura: piatra avea
mărimea unei alune mari, iar capul reprezenta chipul
Minervei. Era atît de izbutit, cum nu-şi putea închipui nici o
minte omenească. O altă piatră, altfel decît cele două, era o
camee cu un Hercule încrustat în ea, care înlănţuie Cerberul
cu trei capete. Datorită frumuseţii şi iscusinţei cu care era
tăiată, marele nostru Michelangelo, la vederea ei, mărturisi
că niciodată nu admirase ceva mai minunat.
Pe lîngă multe alte medalii de bronz, am dat de una cu
efigia lui Iupiter. Nu văzusem pînă atunci o medalie atît de
reuşită. Capul lui Iupiter era atît de expresiv cum nu s-a mai
pomenit. Ca şi faţa, reversul medaliei era împodobit cu
figurine executate cu aceeaşi măiestrie. Aş mai avea destule
de povestit despre piesele mele antice, dar nu vreau să mă
lungesc, de teamă să nu devin plicticos.

50
In continuare, sînt narate evenimentele petrectue între
6 şi 17 mai 1527, cînd începe perioada cunoscută sub
numele jaful Romei, invadarea ei de către trupele
mercenare ale lui Carol al V-lea. Armatele imperiale şi
mercenare erau sub comanda lui Charles de Bourbon. In
faţa pericolului iminent, Cellini acceptă să apere, alături de
alţi cincizeci de tineri, palatul familiei Colona şi casa lui
Alessandro, fiul bancherului Piero del Bene. Trupele lui
Charles de Bourbon ajunseră la porţile Romei. Cellini
împreună cu Alessandro del Bene şi cu Cecchino della Casa
se hotărăşte s-o pornească spre castelul SantAngelo.
XXXIV ... . . . . . . . . ^ . . . .
Cînd am ajuns la zidurile cimitirului, am văzut armata
aceea înfricoşetoare străduindu-se în fel şi chip să intre în
oraş. Lîngă zid, unde ne-am oprit, era un morman de tineri
din tabăra duşmană omorîţi în bătălie; se dădea o luptă
îndîrjită. O pîclă deasă acoperea totul şi de-abia vedeai la
un pas. M-am întors spre Lessandro, ca să-i spun: „Hai să ne
întoarcem acasă, cît mai iute, că de aici nu mai ieşim teferi,
doar vezi cum înaintează duşmanii, iar ai noştri o iau la
goană".
Speriat la culme, Lessandro îmi răspunse: „Era mai bine
dacă dădea Dumnezeu să nu fi fost deloc aci". Şi într-o furie
nemaipomenită, se întoarse să plece. Dar tot eu nu l-am
lăsat, spunîndu-i: „Măcar, dacă m-ai adus aici, hai să facem
şi noi un act de bravură, o ispravă demnă de un om". Şi

50
îndreptîndu-mi archebuza, acolo unde văzusem că se
strînsese un grup mai mare de luptători, unii lîngă alţii, am
ţintit chiar în inima grupului, luîndu-1 drept punct de reper
pe cel mai înalt; cu pîcla aceea deasă, nici nu ştiam bine
dacă era călare sau în picioare. M-am întors cu iuţeală spre
Lessandro şi Cecchino, îndemnîndu-i să tragă şi ei împotriva
duşmanilor cu archebuzele lor, arătîndu-le cum să se apere
ca să nu fie răniţi de focul duşmanilor.
După ce am descărcat într-acolo fiecare cîte două
focuri, am luat-o înspre zid, păşind cu mare precauţie, şi am
observat că printre cei din tabăra duşmană se iscase o
agitaţie extraordinară, căci archebuzele noastre îl
doborîseră pe Bourbon, adică tocmai pe cel mai înalt dintre
ei, pe care îl alesesem eu drept ţintă, dar asta am aflat mai
tîrziu. Părăsind poziţia, am străbătut cimitirul şi am intrat
pe poarta San Piero. Mai departe, prin spatele bisericii
Sant'Agnolo, cu multă greutate am ajuns la poarta
castelului, fiindcă Rienzo da Ceri şi Orazio Baglioni69 trăgeau
în toţi cei ce dezertau de la apărarea zidurilor, rănindu-i şi
chiar orao-rîndu-i.
Cînd am ajuns la poarta sus amintită, o bună parte din
duşmani intrase în Roma, deci ajunseseră acum în spatele
nostru. Tocmai cînd cei din castel se pregăteau sa lase
saracinesca70, ne-am strecurat şi noi înăuntru. Nici nu am
intrat bine şi căpitanul Pallone dei Medici, fiindcă făceam

50
69 A fost însărcinat de papa Clemente al VU-lea să
apere
Roma şi castelul SantAngelo de trupele devastatoare ale
mer-
cenarilor împăratului Carol Quintul. Moare în luptă în 1528.
70 Poartă mare de fier, mobilă, care putea fi lăsată sau

ridicată după împrejurări.


oarecum parte din familia castelului71 m-a şi luat pe sus,
obligîndu-mă să-1 părăsesc pe Alessandro; ne-am despărţit,
dar cu totul împotriva dorinţei mele. Cînd să mă urc în vîrful
castelului, pe unul din coridoare apăru şi papa Clemente72
care nu vroise să părăsească palatul San Piero mai devreme,
fiindcă nu putea să-şi închipuie că duşmanii intraseră în
oraş.
Aflîndu-mă în castel, am pus ochii pe cîteva piese de
artilerie date în paza unui tunar, pe nume Giuliano
Fioren-tino. Acest Giuliano, privind printre crenelurile
castelului, vedea cum i se prăda casa şi i se brutalizau soţia
şi copiii, dar vrînd să-i ferească pe ai săi, nu avea curajul să
dezlănţuie artileria. Aruncă pe jos fitilul, cu care trebuia să
dea foc pulberii şi cu unghiile înfipte în obraz se zgîria şi se
văita cu disperare. începuseră să-1 imite şi alţi cîţiva tunari.
Atunci am apucat un fitil şi împreună cu tunarii care nu se
descurajaseră încă, am încărcat cîteva tunuri, mai mici şi
mai mari, care mi s-au părut mie mai potrivite şi mai bune,
şi am reuşit să dobor cu ele o mulţime de ostaşi din armata

50
duşmană. Şi dacă nu acţionam aşa, duşmanii care intraseră
în Roma chiar atunci dimineaţa ar fi pătruns uşor şi în
castel, din moment ce artileria nu-i împiedicase cîtuşi de
puţin.
Trăgeam în ei fără încetare, în vreme ce cardinalii şi
nobilii din jurul meu îmi dădeau binecuvîntarea lor şi îmi
insuflau curaj. Eu, cutezător, mă străduiam să fac mai mult
decît eram în stare. în sfîrşit, mărturisesc că în dimineaţa
aceea am contribuit la salvarea castelului, îmbărbătîndu-i şi
pe ceilalţi artilerişti să-şi facă datoria. Pînă la sfîrşitul zilei,
nu m-am urnit din post, iar pe seară, cînd armata duşmană
continua să pătrundă în Roma prin cartierele de dincolo de
Tibru, papa 1-a numit comandant al întregii artilerii pe
messer Antonio di Santa Croce, un vestit gentilom roman.
Acesta a venit direct la mine, m-a măgulit cu tot felul de
laude şi apoi mi-a încredinţat cinci admirabile piese de arti-
lerie şi mi-a destinat cel mai înalt loc al castelului, numit
71 Cellini făcea parte din familia castelului, fiind unul

din
membrii fanfarei.
72 Istoricul Guicciardini, ca şi alţi istorici de seamă,

poves-
tesc într-adevăr că papa s-a refugiat în castel, cu mulţi
cardinali,
doar în ultimul moment şi au rămas acolo pînă la 8 decem-
brie 1527.

50
l'Agnolo73, de unde sa le manevrez. Acel meterez
ocoleşte castelul ca un cerc, ca să se poată cuprinde cu
privirea Prati şi întreaga Romă. Mi-a lăsat apoi cîţiva
oameni de ajutor, experţi în manevrarea tunurilor, şi a
ordonat să mi se dea şi ceva bani înainte; am primit pîine şi
vin, şi la urmă m-a rugat să mă port vitejeşte, ca şi pînă
acum.
Cît despre mine, mărturisesc că trăiam momente în care
eram mai atras de meseria mea de tunar, decît de cea reală.
Şi o făceam cu atîta înflăcărare, încît rezultatul strădaniei
mele de acolo, reuşea mai strălucitor decît în propria-mi
meserie de aurar.
Odată cu venirea nopţii, după ce duşmanii intraseră în
Roma, noi, cei din castel, şi mai ales eu, totdeauna atras de
tot ce este nou, am rămas cu ochii pironiţi spre fantastica
noutate a focului. Cei din afara castelului nu au avut cum să
vadă şi nici nu şi-au putut măcar imagina acest spectacol cu
totul neobişnuit. Nu am totuşi intenţia să mă lungesc cu
asemenea descrieri, ci voi depăna în continuare firul vieţii
mele ca şi pînă acum, precum şi întîmplările petrecute în
decursul ei.

XXXV. Continuînd să-mi exercit noua meserie, aceea de


artilerist, timp de o lună74, cît a durat asediul castelului,
s-au ivit o mulţime de fapte deosebite, demne de a fi amin-
tite; dar cum nu vreau să mă întind prea mult în povestire şi
nici să mă înstrăinez de adevărata mea meserie, voi lăsa
deoparte pe cele mai multe, oprindu-ma la cele cîteva ce
merită atenţie, puţine la număr, în schimb vrednice de
pomenit. Iat-o pe prima: Messer Antonio Santa Croce îmi
dădu ordin să mă dau jos de pe locul meu de la l'Agnolo şi
să trag asupra unor case de lîngă castel, fiindcă au fost
văzuţi cîţiva duşmani, tocmai cînd intrau.
Trăgeam nestingherit, cînd deodată dinspre artileria
duşmană, o ghiulea izbi colţul unui crenel. Ce-i drept, am
fost cruţat de o lovitură mai gravă, dar bucata de zidărie
desprinsă din crenel, mă nimeri drept în piept. Tăindu-mi-se
73 îngerul, după statuia de marmură aflat atunci în

vîrful
castelului, opera lui Raffaello da Monte Lupo (1505—15G7).
Dete-
riorîndu-se cu timpul, în secolul trecut a fost refăcut în
bronz.
74 Asediul castelului şi jaful Romei au durat exact o

lună,
adică de la 6 mai, la 5 iunie 1527.
răsuflarea, am căzut în nesimţire, zăcînd acolo pe jos,
da păream mort. Auzeam totuşi toate vorbele şi jelaniile
celor de lîngă mine: cel ce se văita mai tare era messer
Antonio Santa Croce: „Vai de noi, ce ne facem că am rămas
fără ajutorul cel mai de nădejde?"
în învălmăşeala aceea, se strecură pînă la mine
Gian-francesco flautistul, dar care era cu mult mai priceput
în medicină decît la flaut. Plîngînd în hohote, se duse iute
după o carafă cu un excelent vin grecesc şi, pe o ţiglă
încinsă de el în foc, puse un pumn de pelin, îl stropi apoi cu
nobilul vin grecesc şi cînd pelinul se înmuie bine, mi-1 puse
pe locul rănii. A fost atît de eficace pelinul acela, încît
mi-am revenit în simţiri ca prin farmec. Dar cînd să vorbesc
nu am reuşit, deoarece cîţiva cretini de soldaţi îmi
umplu-seră gura cu pămînt, asta însemnînd împărtăşanie75
după mintea lor, deşi mai de grabă împărtăşania lor m-ar fi
înlăturat dintre cei vii, deoarece pămîntul acela mă sufoca,
chi-nuindu-mă mai rău decît însăşi rana. Ieşind teafăr şi din
păţania asta, m-am reîntors la tunurile mele mai îndîrjit şi
mai viguros ca orieînd. Gînd papa Clemente 1-a trimis pe
ambasador să ceară ajutor ducelui de Urbino76, care
conducea o armată veneţiană, i-a spus ambasadorului să
comunice excelenţei sale că atîta timp cît va rezista castelul,
să se vadă aprinse cîte trei focuri în fiecare seară în vîrful
castelului, urmate de trei lovituri de tun. Cît dura acest
semnal, însemna că rezista, deci că nu se predase. Mi-a fost
încredinţată mie această sarcină de a trage focurile şi
salvele de tun, aşa că de cum se crăpa de ziuă, îmi aşezam
tunurile în aşa fel încît să pot ţinti spre locurile unde
bănuiam că pot provoca cele mai mari pagube. Fiindcă papa
vedea cîtă silinţă îmi dădeam în grelele împrejurări de
atunci, m-a îndrăgit foarte mult. Ajutorul ducelui de Urbino
nu a mai sosit, prin urmare nu mai adaug nimic, nefiind do
datoria mea să intru în aceste amănunte.

75 Practică descrisă şi în poemele cavalereşti.


76 Francesco Măria della Rovere (1490—1538) —

comandantul
unei armate de veneţieni. In 1508 a fost urmaşul lui Guido-
baldo de Montefeltro.
64
I — Cellini — Alfieri — Casanova — Memorii
65
De-ndată ce slujitorii cardinalului Farnese77 s-au rer
tras, fugind cu sufletul la gură, veni spre mine signor Orazio
Baglioni, căruia i-am spus să se oprească imediat că de nu,
trag, tocmai findcă ştiam foarte bine cine era. El şovăi
totuşi, cuprins de teamă, se opri şi-mi vorbi: „Ben-venuto,
eu sînt, prietenul tău". Iar eu i-am răspuns: „Veniţi singur
sus, signore, şi după aceea veţi face cum veţi crede de
cuviinţă". Acest signor Orazio, fire nespus de trufaşă, păru
că şovăie o clipă, şi-mi spuse cu ciudă: „Mi-a pierit pofta să
mă mai sui la tine şi cred că o să fac întocmai pe dos de ceea
ce intenţionasem să fac spre binele tău". La aceste vorbe,
i-am răspuns că, după cum mi se dăduse misiunea de a-i
apăra pe alţii, tot astfel mă pot lupta şi ca să mă apăr pe
mine însumi. îmi spuse că venea singur. Cînd s-a apropiat,
părîndu-mi-se expresia figurii lui cu totul alta decît o ştiam,
am apucat spada, gata de atac. Gestul meu îl făcu să rîdă şi
revenindu-i culoarea în obraz mi-a vorbit prietenos:
„Benvenuto, ţin din tot sufletul la dumneata şi, cu voia
Domnului, va veni şi clipa cînd te vei convinge. Deie Domnul
să-i fi nimerit pe cei doi ticăloşi, gîndindu-ne că din pricina
unuia s-a iscat atîta necaz şi din cauza celuilalt, necazul
poate să fie şi mai mare".
Mi-a mai spus că dacă m-ar fi întrebat cineva, cu nici un
chip nu trebuie să mărturisesc că în momentul cînd
tră-sesem cu tunul împotriva celor doi se afla şi el acolo, iar
xxxvi
în rest să nu mă îndoiesc de el. Gălăgia a fost asurzitoare şi
de lungă durată. Dar cum nu mai vreau să lungesc această
poveste, mai spun doar că eram pe punctul de a-mi vărsa
focul pe messer Iacopo Sal viaţi, răzbunîndu-1 pe tata,
căruia îi pricinuise mii de neajunsuri.78 Aşa că, pe neaştep-
tate, l-am băgat şi eu în răcori. Despre Farnese nu vreau să
spun deocamdată nimic, dar va veni momentul cînd se va
dovedi ce bine ar fi fost dacă l-aş fi nimerit în plin.79

77 Alessandro Farnese, ales papă în 1534, cu numele


de
Paolo al III-lea. .
78 în realitate, se ştie doar că din cauza lui Salviati

tatăl
lui Benvenuto a fost scos din orchestra Senioriei, unde era
angajat ca flautist.
79 Datorită lui Farnese, Benvenuto va fi aruncat în

temniţă.
XXXVII. Mă ocupam în continuare de artileria mea şi nu
trecea 6 zi să nu înfăptuiesc ceva măreţ cu ea. Zi de zi
seceram duşmanii de afară, încît intrasem în graţia papei,
cîştigîndu-mi • o reputaţie fără seamăn. într-o zi ca toate
celelalte, în timp ce se plimba pe meterezul rotund al cas-
telului, papa văzu în Prati un colonel spaniol, pe care îl
recunoscu după .unele semnalmente, dat fiind ca-1 avusese
cîndva în serviciul său. Privind în direcţia lui, papa discuta

66
xxxvi
despre el; eu, căţărat pe zid, nu ştiam nimic din toate astea,
dar zărisem un om îmbrăcat tot în roşu, cu o lancie mică în
mînă, supraveghind felul în care se săpau tranşeele. După
ce am plănuit cum să fac să-1 ating, am luat un tun falconet,
cam cît jumătate dintr-o culevrină80, i-am scos încărcătura şi
l-am reîncărcat ceva mai mult cu pulbere fină amestecată
cu pulbere groasă. Calculînd cu exactitate traiectoria tirului,
î-am îndreptat în direcţia omului în roşu; deşi acesta se afla
la o distanţă mult prea mare pentru ca un tun mic ca al meu
să aibă norocul să-1 nimerească, am aprins totuşi
încărcătura şi l-am ţintit; cum între timp el îşi pusese spada
în faţă într-un specific gest de trufie spaniolă, cînd
ghiuleaua tunului meu i-a lovit spada, 1-a spintecat exact în
două.
Papa, luat prin surprindere de această scenă rămase
uluit şi în acelaşi timp încîntat. întîi i se părea imposibil ca o
ghiulea să poată atinge o fiinţă la distanţa aceea şi apoi nu
înţelegea cum de s-a putut întîmpla ca omul să fie despicat
în două. Trimise după mine, dorind să îi explic tocmai ce s-a
întîmplat. Eu i-am explicat cîtă dibăcie mi-a trebuit ca să pot
trage cu folos la o asemenea distanţă, dar faptul că bietul
om se desfăcuse exact în două jumătăţi a rămas un mister
pentru amîndoi. Căzînd în genunchi, l-am rugat sa mă
dezlege de păcatul de a-1 fi ucis pe acela ca şi pe alţii pe
care îi omorîsem de cînd intrasem în castel, în dorinţa
apărării bisericii. La rugăminţile mele, papa, într-o mişcare

66
xxxvi
largă, îşi ridică mîinile făcînd semnul crucii asupra mea şi
îmi dădu binecuvîntarea întru iertarea tuturor păcatelor
săvîrşite, cît şi cele pe care aveam să le săvîrşesc de acum
încolo în apărarea bisericii apostolice.

80
Tun cu ţeava lungă.
Vitejia lui Cellini se manifestă şi în alte ocazii, dovedind
şi o abilitate neîntrecută. Fără îndoială că loviturile lui bine
ţintite au provocat derută în armata duşmană care, dealtfel,
începea să dea semne de revoltă împotriva propriilor
comandanţi.

Cellini se împrieteneşte cu Orazio Baglioni,


comandantul general al apărătorilor castelului. într-o zi, e
sfătuit de acesta să tragă cu tunul într-un han aflat nu
departe de castel, pre-supunînd că acolo petreceau cîţiva
oameni de seamă din armata duşmană. Printre ei erau
într-adevăr doi cardinali: Alessandro Farnese şi Jacopo Sal
viaţi, vinovaţi de prăpădul care se abătuse asupra Romei.
Cei doi au rămas totuşi teferi, ca prin minune. Baglioni, cînd
află, regretă îndemnul dat lui Cellini, temîndu-se de unele
neplăceri pe care le-ar fi avut papa însuşi de pe urma
spaimei provocate celor doi cardinali.

66
xxxvi
XXXVIII. Trecînd sub tăcere atîtea şi atîtea alte isprăvi
ale mele, voi povesti cum papa Clemente, în dorinţa de a
salva tiarele papale cît şi grămada de giuvaeruri scumpe
aparţinînd Camerei apostolice, a trimis să mă cheme şi,
împreună cu Cavalierino81 şi cu mine, s-a ferecat într-o
încăpere. Acest Cavalierino fusese cîndva îngrijitor al graj-
durilor lui Filippo Strozzi82, francez de origină, care pro-
venea dintr-o familie extrem de modestă. Fiindcă îi fusese
prea supus slujitor papei Clemente, acesta îl înzestrase cu
mari averi, cinstindu-1 şi cu o încredere oarbă. Prin urmare,
de cum ne-am retras în camera aceea, papa îmi întinse
tiarele şi giuvaerurile Camerei apostolice, dîndu-mi în
acelaşi timp sarcina să demontez nestematele din aurul în
care erau lucrate. Eu am făcut întocmai şi, desprinzîndu-le
pe fiecare în parte, le-am cusut apoi în căptuşeala
veşmintelor papei şi în hainele lui Cavalierino. Mi-au dat pe
mînă tot aurul rămas, în greutate de aproape două sute de
livre, ce-rîndu-mi să-1 topesc cît mai tainic cu putinţă.
M-am retras
81 Cavalierino, francez care trăia în preajma papii Cle-

mente al Vll-lea.
82 Filippo Strozzi (1488—1538) — bogat neguţător

florentin,
ambasador la curtea Franţei şi a Romei, căsătorit cu Clarice,
fiica lui Piero dei Medici. A murit în mod misterios, în fortă-
reaţa Basso.

66
xxxvi
sus, adică în camera mea, unde mă puteam încuia şi
unde nimeni nu mă putea stingheri. Din cărămizi mi-am
făurit un mic cuptor cu aer şi, în fundul lui, un recipient
destul de mărişor, în chip de farfurioară, în care se strîngea
cenuşa, în timp ce tot aurul topit era aruncat peste cărbuni,
pentru ca apoi să se strecoare acolo puţin cîte puţin.
Cîtă vreme cuptoraşul meu funcţiona astfel, nu încetam
să mă gîndesc cum aş face să-i lovesc mai bine pe duşmanii
noştri; şi cum tranşeele lor erau sub noi, la nici o aruncătură
de băţ, le puteam veni de hac chiar şi cu vechiturile de
proiectile ale castelului, îngrămădite în mormane uriaşe.
Luînd lîngă mine o altă piesă de artilerie de acolo, ruptă la
gura ţevii, am înfundat-o cu proiectilele acelea vechi şi
dîndu-le foc, zburau nebuneşte, provocînd pierderi enorme
în tranşeele duşmanilor. Cît se topea aurul, ocupîndu-mă
fără încetare şi de cele două tunuleţe, le aveam oricînd
pregătite să tragă. Cu puţin înainte de vecernie, am zărit
trecînd pe marginea şanţului pe cineva călare pe un catîr.
Animalul îl ducea foarte iute, iar călăreţul parcă le vorbea
ceva celor din tranşee. Mi-a venit în minte să descarc
ghiuleaua înainte de a ajunge el în dreptul meu. Aşa că
ţintindu-1, după cum îmi făcusem socoteala, descărcai focul
şi unul din proiectile îl nimeri pe călăreţ drept în faţă, iar
celelalte atinseră catîrul, prăbuşindu-1 mort pe loc. O zarvă
de nedescris izbucni din tranşee; iar eu am mai lansat foc şi

66
xxxvi
cu celălalt tunuleţ şi nu fără a le fi provocat noi pierderi
duşmanilor.
Cel lovit era principele de Oranges83. L-au transportat la
cel mai apropiat han spre care a pornit în scurt timp
întreaga nobilime a armatei lor.
Auzind de ultima mea ispravă, papa Clemente trimise
îndată după mine, dornic să afle amănunte. I-am povestit
cele întîmplate întocmai şi, pe deasupra, i-am spus că, din
cîte cred eu, rănitul era o persoană de vază, fiindcă în hanul
unde fusese transportat, toţi comandanţii armatei se
îngrămădiseră într-un suflet. Papa, foarte ager la minte,
ceru să fie chemat messer Antonio Santa Croce, gentilomul

83 PJiiliberr de Châlons, principe d'Oranges


(1500—1530) — comandant al trupelor mercenare ale lui
Carol Quintul, după ce 1-a trădat pe Francisc I, regele
Franţei. A fost numit comandant general al trupelor
spaniole în urma morţii prinţului Charles de Bourbon.
Moare la Gavignana în 1530, luptînd împotriva lui Francesco
Ferruccio.
sub comanda căruia, după cum am mai amintit, se aflau
toţi artileriştii, şi îi spuse să ordone ca toţi tunarii să-şi
îndrepte întreaga artilerie spre casa aceea, şi primul foc de
archebuză să fie semnalul după care toata lumea să tragă în
acelaşi timp, iar tunuri erau destule, încît doborîndu-i pe
comandanţii unei armate dealtfel extrem de slabe, să poată

66
xxxvi
fi definitiv înfrîntă. Şi mai spuse că Dumnezeu, care ne-a
auzit rugăciunile rostite fără răgaz, avea să ne ferească pe
această cale de nemiloşii nelegiuiţi. Ne-am aliniat tunurile,
cum ne ceruse Santa Croc®, atenţi să auzim semnalul. Dar
cardinalul Orsino84, aflînd intenţiile papei, i-a strigat
disperat ca nu cumva să acţionăm, deoarece dintr-o clipă în
alta poate fi încheiat armistiţiul. Prin urmare, dacă vor fi
ucişi comandanţii, soldaţii, rămaşi fără căpetenii, aveau să
năvălească în castel şi să ne nimicească fără cruţare; aşa că
era bine să renunţe. Sărmanul papă îndurerat, căci se vedea
izbit şi de afară şi dinăuntru, lasă totul în grija lor. Ordinul
de tragere se suspendă dar, cu firea mea nestăpî-nită, deşi
aflasem că nu mai trebuia să trag, am descărcat totuşi un
foc cu unul din tunurile mici, nimerind într-un pilaştrii din
curtea clădirii unde se strînseseră foarte multe persoane.
Lovitura mea le-a pricinuit mult rău duşmanilor, de-au vrut
chiar să părăsească imediat casa aceea. Cardinalul Orsino
ţinea cu tot dinadinsul să mă spînzure sau sa mă omoare,
oricum, dar papa mi-a luat apărarea cu multă vehemenţă.
Cuvinte grele s-au schimbat între ei, le ştiu bine pe dinafară
dar, nefiind istoric de profesie, nu sînt silit să vi le destăinui,
ci mă voi opri doar la păţaniile mele.
XXXIX. După ce am topit tot aurul, i l-am dus papii, el
mi-a mulţumit pentru munca mea şi i-a spus lui Cava-lierino
să-mi înmîneze douăzeci şi cinci de scuzi, cu mare părere de

66
xxxvi
rău că nu mă poate răsplăti mai bine. După cî-teva zile s-a
încheiat armistiţiul.85 împreună cu signor Orazio
84 Francesco (sau Frangiotto)
Orsino — cardinal (din 1517)
înrudit cu familia dei Medici; papa Clemente 1-a dat ostatec
trupelor mercenare, împreună cu alţi patru cardinali, ocazie
cu care a fost protejat de cardinalul Colona. A murit în jurul
anului 1553. ■ .-
85 Armistiţiul s-a încheiat la 5 iunie 1527. Clemente al

VH-lea
a-rămas prizonier în castelul SantAngelo, de unde a fugit
tra-
vestit, la 8 decembrie, la Montefiascone şi apoi la Orvieto.
Bagiioni şi trei sute de ostaşi am pornit-o spre Perugia;
signor Orazio ţinea să preiau eu comanda acelor ostaşi, dar
nu am acceptat, pe motiv că nu îmi doream altceva decît să
îl văd în primul rînd pe tatăl meu şi apoi să-mi răs-cumpăr
exilul la care mă condamnase Florenţa. Bagiioni mi-a dat
vestea că acum el era căpitanul miliţiei florentine. Iar aici, la
Perugia, era ser Pier Măria di Lotto86, trimis de florentini,
căruia Orazio Bagiioni mă recomandase drept omul lui de
încredere. Şi astfel, am ajuns pînă la Florenţa, alături de
mulţi alţi ostaşi.
La Florenţa ciuma făcea ravagii nemaipomenite. L-am
întîlnit şi pe dragul meu tată care credea că pierisem în
timpul prăpădului de la Roma sau că voi veni la el fără un

66
xxxvi
ban în buzunare. Dar realitatea era cu totul alta. Eram viu şi
nevătămat, doldora de bani, cu un servitor după mine şi
stăpîn pe situaţie. Nestăpînită i-a fost bucuria batrînului
meu tată cînd m-a văzut încît, în timp ce el nu se mai sătura
îmbrăţişîndu-mă şi sărutîndu-mă, mi-a trecut prin minte că
pot să-1 şi pierd de atîta emoţie. După ce i-am povestit prin
cîte am trecut în timpul prăpădului din Roma, după ce i-am
lăsat în palmă o grămadă de scuzi, cîştigaţi prin vitejiile
mele de ostaş, şi după ce ne-am îmbrăţişat din nou, tata s-a
dus direct la Cei Opt, ca să-mi răscumpere exilul. Soarta a
vrut ca printre Cei Opt să fie şi cel care mă condamnase la
exil, adică cel care îi comunicase tatei fără nici o cruţare că
mi se hărăzise soarta să fiu trimis sub escortă de lăncieri în
afara oraşului. împuns de răzbunare, tata îi adresă şi cîteva
cuvinte aspre şi bine ticluite, inspirate mai ales de
măgulirile şi laudele cu care mă copleşea signor Orazio
Bagiioni.
I-am povestit mai departe tatălui meu că signor Orazio
m-a ales căpitan şi că acum venise timpul să mă gîndesc
să-mi adun compania. La mărturisirea mea, sărmanul meu
tată, mîniindu-se cumplit, mă imploră din tot sufletul să nu
mă dedic unei asemenea slujbe, deşi el ştia bine că aş fi
capabil să fac nu numai meseria asta, ci şi altele mai alese.
Apoi îmi spuse că mai avea un fiu, pe fratele meu, destoinic
în mînuirea armelor şi că eu sînt dator să mă dăru-

66
xxxvi
, 86 Ser Piero Măria di Lotto, pe vremea aceea notar al
Signoriei.
iese artei minunate în care cu talent şi studiu m-am
străduit atîţia ani. Deşi l-am asigurat că-1 voi asculta, tata,
om cu judecată, se gîndi că dacă signor Orazio ar fi venit
aici, fie pentru faptul că şi faţă de el aveam de respectat
cu-vîntul dat, fie din alte motive, nu m-aş fi putut sustrage
de la cariera armelor. Şi aşa, cu duhul blîndeţei, îşi făcu
socoteala să mă îndepărteze din Florenţa, spunîndu-mi:
„Fiule drag, aici ciuma seceră nemiloasă şi parcă te văd că ai
s-o duci cu tine. Mi-amintesc că în tinereţe, plecînd odată la
Mantova am fost foarte bine primit; dealtfel am şi rămas
mai mulţi ani acolo; acum, te rog, ba chiar să iei ca o po-
runcă rugămintea mea, pleacă de aici cît mai iute, n-o mai
amîna pe mîine, ci du-te direct acolo."
XL. Cum marea mea satisfacţie a fost de a cunoaşte
mereu o altă lume şi cum nici în treacăt nu fusesem la
Mantova, nu mi-a venit greu să mă hotărăsc. Am pornit-o
îneîntat într-acolo, oprindu-mi ceva bani din cei pe care-i
adusesem cu mine, mai puţin totuşi decît i-am dat tatii, cu
făgăduiala de a-1 ajuta pe bunul meu părinte toată viaţa,
indiferent unde m-aş afla, şi lăsîndu-1 deocamdată călăuzit
de sora mea mai mare, pe nume Cosa. Respin-gînd ideea
căsătoriei, mînăstirea Santa Orsola îşi deschisese braţele ca
s-o primească printre călugăriţe, dar ea amîna intrarea în
mînăstire ca să-1 ajute pe tata şi să-i poarte de grijă, dar şi

66
xxxvi
ca s-o supravegheze pe mezina noastră, deşi măritată cu un
oarecare Bartolomeo, sculptor. Prin urmare, am primit
binecuvîntarea tatii şi, călare pe murgul meu voinic, am
pornit-o spre Mantova.

La Mantova, în urma recomandării pictorului Giulio


Romano,87 bun prieten şi tovarăş, se bucură de favorurile
ducelui de Mantova şi ale cardinalului Ercole Gonzaga88,
fratele acestuia, pentru
87 Giulio Romano zis şi Giulio Pippi (1492—1546) —

pictor
şi arhitect. La moartea lui Raffaello, căruia i-a fost elev şi
aju-
tor, duce la bun sfîrşit decorarea celebrelor Stanze di
Raffaello
din sălile Vaticanului. In timpul jafului din Roma, el se afla
la Mantova, în preajma familiei Gonzaga. Aici construieşte
şi
pictează frescele din Palazzo del Te, care, alături de castelul
ducal şi catedrală formează cele trei importante edificii
ridicate
şi pictate de el.
88 Ercole Gonzaga (1495—1563) — episcop de

Mantova şi
cardinal în 1527; mare iubitor al literelor şi artelor.

66
xxxvi
care execută cîteva piese, printre care şi o pecete.
Reîntors la Florenţa, în drum spre Roma primeşte cu
amărăciune vestea morţii tatălui său, secerat de nemiloasa
epidemie de ciumă de teama căreia el însuşi plecase din
oraş. La insistenţele sorei lui, Liperata, şi a fratelui său,
scăpaţi ca prin minune cu viaţă, Cellini mai rămîne cîtva
timp la Florenţa lîngă ei.

XLI. ............................
Mi-am început lucrul la Mercato Nuovo, montînd un
număr impresionant de nestemate, ceea ce-mi procura un
venit destul de mare. între timp trecu prin Florenţa un
anume Girolamo Marretti, originar din Siena. Trăise multă
vreme în Turcia şi era foarte iute la minte. Oprindu-se şi la
atelierul meu, mi-a cerut să-i lucrez o medalie89 de aur pe
care s-o poarte la pălărie. Ţinea ca pe medalie să fie gravat
un Hercule căseîndu-i gura unui leu. în timp ce lucram, trecu
pe la mine, de mai multe ori, şi Miche-langelo Buonarroti ca
să vadă medalia. Nu-mi cruţam deloc sîrguinţa. Chipul lui
Hercule şi încordarea animalului aveau o expresivitate cu
totul diferită faţă de ceea ce se mai văzuse pînă atunci în
acest gen. Stilul meu i se părea cu desăvîrşire nou divinului
Michelangelo şi laudele lui mi-au stimulat mai mult rîvna.

66
xxxvi
Neavînd alte comenzi decît de montat pietre scumpe, lăsînd
de-o parte faptul că îmi aduceau un cîştig substanţial, nu
eram prea îneîntat, fiindcă simţeam nevoia să creez opere
mai de seamă, care să-mi solicite talentul şi îndemînarea
mea de artist şi nu să mă irosesc montînd mereu pietre
scumpe. într-o bună zi, m-am pomenit cu un tînăr cu spirit
ales, pe nume Fe-derico Ginori90, care trăise mulţi ani la
Napoli. Admirabil
89 In Trattato dell' Oreficeria (cap. XII), Cellini

povesteşte
că a făcut această medalie pentru Girolamo Marretti cam
după
un an de la jaful Romei, iar Michelangelo, la vederea ei, ar fi
spus: „Dacă această operă ar fi mare, din marmură sau
bronz,
după acel minunat desen, ar ului lumea, dar eu o văd atît de
frumoasă şi în această mărime aşa cum nu-mi închipui că
vechii aurari ar fi putut-o realiza".
90 Federico Ginori, gentilom care ţinea nespus să-i

ajute pe
oamenii virtuoşi, talentaţi.
ca trup şi plăcut la înfăţişare, el se îndrăgostise la Napoli
de o prinţesă. Dorea să aibă o medalie pe care să fie Atlas91
cu globul pămîntesc pe umeri. I se adresă lui Mi-chelangelo,
cu rugămintea de a-i desena o schiţă. Neîntrecutul
Michelangelo îi sugeră lui Federico: „Caută-1 pe tînă-rul

66
xxxvi
giuvaergiu pe nume Benvenuto, în stare să te servească
precum îţi este dorinţa, fără a mai fi nevoie de vreo schiţă
de a mea". Şi adăugă: „Ca să nu crezi însă că mă dau în
lături de la o oboseală atît de neînsemnată, cu mare plăcere
îţi voi schiţa şi eu un desen. între timp îţi va face un altul
Benvenuto şi modelul care-ţi va plăcea mai mult va fi
executat întocmai. Federico Ginori veni la mine la atelier
şi-şi exprimă dorinţa. N-a uitat să-mi repete cît de mult mă
lăudase admirabilul Michelangelo şi mă rugă să-i modelez
ideea mea în ceara, în timp ce strălucitul Michelangelo avea
să-i facă un desen după fantezia lui. Lauda neîntrecutului
artist a fost un imbold atît de mare, încît am trecut imediat
la modelarea cerii. Nici nu am isprăvit bine, că un oarecare
Giuliano Bugiardini92, pictor, prieten apropiat al lui
Michelangelo, îmi aduse desenul lui Atlas, după cum îl
imaginase marele artist.
I-am arătat lui Giuliano şi modelul lucrat de mine în
ceară şi imaginat cu totul altfel decît Michelangelo. Fede-
rico şi Bugiardini au ajuns la ideea ca medalia să fie exe-
cutată după modelul meu.
Am trecut la lucru şi cînd ilustrul Michelangelo a venit
să vadă medalia m-a copleşit cu laude. Cum vă spuneam,
reprezenta o figură cizelată în metal, avea în spate cerul,
simbolizat printr-un glob de cristal, pe care gravasem
zodiacul pe un fond de lapislázuli. Alături, creau un
ansamblu armonios, cum nu se poate mai frumos. Un moto,

66
xxxvi
în partea de jos a medaliei, suna astfel: Summa tulisse
juvat93. Peste măsură de încîntat, Federico se arătă generos
în răsplată.
91 Atlas (sau Atlante) — personaj mitologic, fiul lui

Yapet
şi al Climenei, tatăl Pleiadelor, rege al Mauritaniei. Este
reprezentat ţinînd pe umeri un glob Uriaş.
92 Giuliano Bugiardini (1475—1554) — pictor
florentin, a pic-
tat Martiriul sf. Ecaterina din capela Ruccellai, din Santa
Măria
Novella.
93 E plăcut să porţi tot ce-i mai măreţ.

La Florenţa, aflîndu-se pe atunci şi messer Luigi Ala-


manni94, bun prieten al lui Federico Ginori, veneau adesea
împreună în atelierul meu, aşa că datorită lui Ginori ajun-
sesem şi eu prietenul lui Alamanni.

XVLII. Deoarece papa Clemente declară război


Florenţei95, "începuseră pregătirile de apărare, în fiecare
cartier formîn-du-se armate ale miliţiei populare, în care
primisem şi eu ordm să mă înrolez. M-am pregătit cu cele
trebuincioase, în perioada aceea îi frecventam pe cei mai de
seamă nobili florentini care căzuseră cu toţii de acord să
lupte pentru apărarea cetăţii, aşa că nu rămăsese cartier
unde să nu se audă asemenea discuţii. Nici tinerii nu se

66
xxxvi
lăsau mai prejos, ci se întîlneau mai mult ca de obicei ca să
dezbată mereu acelaşi subiect: războiul.
într-una din zile, pe la amiazi, cînd în faţa atelierului
meu se strînsese lume de toate vîrstele, din cele mai de
vază familii florentine, cineva mi-a înmînat o scrisoare de la
Roma, din partea unui oarecare maestru Jacopino della
Barca. Numele lui adevărat era însă Jacopo dello Sciorina; la
Roma i se spunea della Barca fiindcă avea o barcă cu care
traversa Tibrul de la podul Sisto la podul Sant'Agnolo.
Jacopo era un om capabil, isteţ la minte, cu judecată lim-
pede. Pe timpuri fusese la Florenţa unde se ocupase cu de-
senatul modelelor de ţesături. Era un prieten apropiat al
papii Clemente căruia îi făcea mare plăcere să-1 asculte
vorbind. O dată, în timp ce stăteau de vorbă, au ajuns să
discute şi despre jaful din Roma şi despre asedierea caste-
lului, în legătură cu asta, papa îşi aminti de mine şi nu mai
conteni cu laudele, mărturisind că dacă ar şti pe ce
meleaguri mai eram, ar fi foarte mulţumit să mă aibă iar în
preajma lui. Maestro Jacopo îi dezvălui că mă stabilisem îa
Florenţa, iar papa fireşte că îl rugă să-mi scrie să mă
94 Luigi Alamanni (1495—1556) — poet, autor al

celebrelor
poeme didascalice La coltivazione, Girone il cortese şi
L'Avar-
chide. Adversar al Medicilor, s-a exilat în Franţa, în serviciul
regilor Francisc I şi Henric al II-lea.

66
xxxvi
95 Ca urmare a tratatului de pace încheiat la 29 iunie
1529
cu Clemente al VH-lea, împăratul Carol Quintul ţinu să spri-
jine reîntoarcerea Medicilor în Florenţa. Trupele papale şi
impe-
riale asediară oraşul în octombrie şi aceştia reveniră în Flo-
renţa în 12 august, anul următor.
reîntorc la el. în scrisoarea pe care o primisem, mă
înştiinţa de propunerea papii Clemente de a mă înapoia la
el, unde aveam să trăiesc fără griji. Tinerii din jurul mei
voiau cu orice chip să ştie conţinutul scrisorii, dar eu m-am
priceput să o feresc de ochii lor. După cîtva timp, i-am răs-
puns maestrului Jacopo, implorîndu-1 ca nu cumva să-mi
mai scrie, indiferent de ce veşti avea să-mi comunice, bune
sau rele. Dar lui i se stîrni mai aprigă pofta de a-mi trimite
scrisori şi după următoarea, dacă cineva i-ar fi putut vedea
conţinutul, ferească Dumnezeu, cred că nu aş mai fi ieşit cu
faţa curată. Scria limpede că papa ţinea să-mi încredinţeze
mari răspunderi şi, dacă doream să-mi fie bine, să las totiil
baltă cît mai iute şi să mă duc la el şi nu cumva să mă alătur
unor smintiţi furioşi, dezlănţuiţi împotriva papii. După ce
am citit-o, scrisoarea mi-a strecurat atîta spaimă în suflet
încît am alergat la prietenul meu Piero Landi care, cînd m-a
văzut, s-a grăbit să mă întrebe ce mi se întîmplase. I-am
spus că nu-i puteam dezvălui sub nici un motiv de ce eram
atît de tulburat, în schimb l-am rugat să-mi păstreze el

66
xxxvi
cheile şi să restituie pietrele preţioase şi aurul persoanelor
trecute într-un registru. Să-mi aducă la el acasă lucrurile şi
cu bunătatea lui de totdeauna să aibă grijă de ele, urmînd
ca în două-trei zile să-i scriu la ce adresă mă va putea găsi.
Tînărul meu prieten, care nu era deloc greoi la minte, bănui
imediat de ce eram atît de zbuciumat şi mă încuraja: „Du-te
cît mai repede acolo unde ştii tu, lasă totul în seama mea şi
nu te mai gîndi la nimic. Scrie-mi cînd vei putea." Zis şi
făcut. A fost cel mai credincios, cel mai înţelept şi cel mai
cinstit prieten şi, de aceea, şi eu, din cîţi am cunoscut de-a
lungul vieţii, la el am ţinut cel mai mult. Aşa că am părăsit
Florenţa şi, de cum am ajuns la Roma, i-am şi dat de veste.

Ajungînd la Roma, Cellini lucrează mai întîi la un bătrîn


giuvaergiu pe nume Raffaello del Moro96. In timpul unei
întrevederi particulare cu papa Clemente al Vll-lea, îi
mărturiseşte acestuia că, atunci cînd i s-a dat să topească
aurul de pe tiare, în timpul prăpădului abătut asupra
Romei, şi-a însuşit cam o livră

96
Raffaello del Moro — aurar florentin amintit de
Cellini şi în Trattato dell 'Oreficeria, (cap. VIII, IX).
si jumătate sub formă de grăunţe cît bobul de mei,
rătăcite In cenuşe. A recurs la acest lucru de mare nevoie şi,
mai ales, pentru motivul că nu fusese răsplătit în vreun fel,
deşi papa dăduse dispoziţie să nu se neglijeze acest lucru. In

66
xxxvi
schimbul neînsemnatei cantităţi de aur, a primiţi din partea
Monetăriei din Perugia suma infimă de o sută patruzeci de
ducaţi. Papa 1-a iertat şi, încrezător în talentul lui de gravor,
i-a propus să-i execute nasturele hlamidei sale, în formă de
taler. Cellini a executat nasturele cu atîta artă, încît papa
1-a preferat fără nici o rezervă altor doi concurenţi. I-au fost
încredinţate în continuare tiparele pentru baterea banilor la
Monetăria din Roma şi, totodată, cîteva tipare pentru
monedele papale.
La cerere, Cellini a fost numit, cu aprobarea personală a
papei, gravor al Monetăriei.

XLVI. Continuam lucrul în atelierul lui Raffaello del


Moro, despre care am pomenit. Acest om cinstit şi bun avea
o fată frumoasă, pe care plănuise să mi-o dea de soţie.
Bănuind eu oarecum ce gînduri avea, deşi nutream aceeaşi
dorinţă, nu m-aş fi lăsat descoperit pentru nimic în lume,
dimpotrivă, eram atît de reţinut, de nu ştia nimeni ce să
creadă. Din nefericire, sărmanei copile i se în-tîmpiă să
sufere de un morb la mina dreaptă, care îi mă-cinase cele
două oscioare de la degetul mic şi de la inelar. Din
nepriceperea tatălui bietei copile, medicul care o îngrijea
era un ignorant şi afirma că sărmana fată va ră-mîne infirmă
de braţul drept, dacă nu şi mai rău. Văzîn-du-1 pe bietul
părinte atît de îngrozit, l-am încurajat, ru-gîndu-1 să nu
creadă tot ce i-a spus nepriceputul acela de doctor, iar el

66
xxxvi
îmi mărturisi că nu cunoştea nici un alt medic sau chirurg şi
mă imploră să-i caut eu unul. L-am chemat repede pe un
oarecare maestro Jacopo peruginul97, un execelent chirurg.
După ce a examinat-o pe biata copilă îngrozită de bănuielile
provocate de bîjbîiala medicului ignorant, acesta o
încredinţa, că nu va mai avea alt rău de suferit dar că în
curînd va putea să se servească şi de mîna dreaptă deşi
două degete, cel mic şi inelarul vor rămîne ceva mai slabe
decît celelalte, ceea ce nu va însemna cel mai mare necaz
din lume. Luînd-o sub îngrijirea lui, după

97
Giacomo Rastelli, chirurg la curtea papală.
cîteva zile, cînd a vrut să-i opereze oscioarele bolnave,
tatăl ei ţinu să asist şi eu la operaţia pe care avea s-o su-
porte fata. Maestro Jacopo se apucă de operaţie, folosind
cîteva instrumente grosolane de fier; văzînd că prea puţin
bine îi făcea faţă de cît de rău o chinuia, i-am spus să Se
oprească şi să mă aştepte cîteva minute- Am fugit la atelier
şi, dintr-un oţel extrem de fin, i-am făcut un brice-guş
încovoiat şi foarte ascuţit. M-am întors şi i l-am dat
doctorului, care lucra acum cu atîta uşurinţă, încît fata nu
mai simţea nici un fel de durere şi în cîteva clipe operaţia a
fost gata. Din acest motiv, cît şi pentru altele, tatăl fetei mă
îndrăgea mai mult decît pe cei doi fii ai săi; acum aştepta
liniştit să se vindece frumoasa lui copilă.

66
xxxvi
Fire independentă, Benvenuto a abandonat curînd
proiectul de căsătorie.
Urmează ani agitaţi. Fratele lui Cellini se află la Roma, în
slujba ducelui Alessandro dei Medici, care avea să fie cel
dinţii duce al Florenţei; era un tînăr viteaz şi aprig la minie,
dedicat carierei armelor, simpatizat de toţi şi foarte îndrăgit
de propriu său frate. S-a întîmplat însă ca într-o încăierare a
unor tineri cu o patrulă, vrînd să ia apărarea unui prieten,
să fie lovit mortal de archebuza unui soldat. Durerea lui
Benvenuto nu a avut margini. Epitaful alcătuit în latină o
spune de la-sine98, din el rezultă cît de mîndru era de bunul
său frate. Răzbunarea nu a întîrziat; descoperind pe ucigaş,
1-a înjunghiat cu furie, fapt pentru care nu a fost pedepsit
de nimeni;, papa însuşi 1-a iertat; îl preţuia prea mult,
pentru a nu-i trece-cu vederea unele izbucniri mai mult sau
mai puţin fireşti.

98
Francisco Cellini Florentino, qui quod in teneris annis
ad Ioannem Medicem ducem plures victorias retulit et
signifer fuit, facile documentum dedit quantae fortitudinis
et consilii vir futurus erat, ni crudelis fati archibuso
transfossus, quinto aetatiz lustru jaceret, Benvenutus fratrr
posuit. Obiit die XXVII Maii MDXXIX, („Lui Francesco Cellini,
florentin care, dacă tînăr fiind a cîştigat multe victorii
pentru ducele Giovanni dei Medici şi a purtat steagul, dînd
dovada vitejiei şi a minţii lui luminate, ce viteaz ar fi fost ca

66
xxxvi
bărbat, dacă nu ar fi fost străpuns, printr-un destin crud, de
o arhebuză, şi n-ar fi murit la vîrsta de douăzeci şi cinci de
ani. Fratele lui, Benvenuto, a depus această lespede. A
murit în ziua de 27 mai 1529.")
fn continuare, Cellini a dovedit multă cinste şi
demnitate: o parte din pietrele preţioase pentru
împodobirea tiarei papale au stat o bună perioadă în
atelierul lui; Cellini descrie furtul care a fost cc mis în
atelierul lui şi mărturiseşte de ce străşnicie a dat dovadă în
păstrarea, bijuteriilor papei, deoarece hoţii n-au reuşit să le
găsească.
I s-a acordat funcţia de herald — însărcinat cu transmi-
terea ordinelor papale la curţile feudale — care îi aducea un
venit de d >uă sute de scuzi pe an.
Papa i-a comandat apoi un potir cît mai bogat
împodobit: trei figurine întruchipînd Credinţa, Speranţa şi
Mila, corespun-zînd cu trei basoreliefuri care împodobesc
piciorul potirului. Condiţiile de executare a lucrării i-au fost
îngreunate de papa însuşi, care nu mai contenea cu
insistenţele, fără ca în acelaşi timp să-şi remunereze
artistul. Nenumărate erau rivalităţile şi intrigile din Palatul
Vaticanului ţesute în jurul lui şi tot atît de plină de
demnitate şi amor-propriu atitudinea lui Cellini. Executarea
unui corn de licorn, în întrecere cu un sculptor milanez de
mare faimă, şi cîştigarea concursului i-a adus lui Cellini o
nouă ocazie de a fi admirat de către papă. Lucrarea lui

66
xxxvi
Cellini, spre deosebire de aceea a lui Tobbia era de o sim-
plitate emoţionantă: un singur cap de licorn, îmbogăţit cu
falduri minunate.
Uneltirile din jurul lui se înteţeau din ce în ce mai aprig;
cardinali, episcopi, slujitori ai papei nu-i suportau mîndria şi
personalitatea.
O mică aventură s-a soldat cu rănirea unui notar, care
1-a jignit fără nici o explicaţie. Bănuit că l-ar fi ucis pe unul
din gravorii papei, Tobbia, a fost pus sub urmărire; cînd s-a
descoperit adevărul, Cellini era departe, împreună cu un
bun prieten, Solosmeo, lîngă Montecassino, în drum spre
Napoli.

LXVIII. După ce Solosmeo" a terminat tot ceea ce avea


de făcut la Monte Cassini am pornit-o cu toţii spre Napoli.

99
Antonio Solosmeo da Settignano, pictor şi sculptor,
elevul lui Jacopo Sansovino; a executat, printre altele, din
ordinili papei Clemente al VII-lea şi după modelul desenat
de Antonio da Sangallo, statuia lui Piero dei Medici pentru
mormîntul din Montecassino.
Cînd ne mai despărţea doar o jumătate de milă ca să
ajungem acolo, ne întîmpină un hangiu şi ne invită să po-
posim la hanul lui. Ne povesti că locuise cîţiva ani la Flo-
renţa, la Carlo Ginori100 şi dacă vom rămîne la el, fiind şi noi
florentini, nu vom avea de ce ne glînge. I-am spus de mai

66
multe ori că noi nu intenţionăm sa ne oprim la el. Cu toate
acestea, omul ba o lua înainte, ba rămînea în urmă, se ţinea
scai de noi, repetînd acelaşi lucru, că ţinea morţiş să ne
găzduiască la hanul lui. Sîcîit la culme, l-am întrebat dacă nu
cumva cunoştea o oarecare doamnă siciliana, pe nume
Beatrice, care avea şi o fată frumoasă, pe nume Angelica,
amîndouă curtezane. Hangiul, crezînd că vreau să rîd pe
seama lui, exclamă: „Bată-le Dumnezeu de curtezane şi pe
cei ce au gîndul la ele" şi dînd pinteni calului, păru hotărît să
ne lase în pace.
Crezînd că scăpasem uşor de imbecilul de hangiu, nu
eram totuşi liniştit, fiindcă deodată mă simţii cuprins de dor
şi drag de Angelica. Vorbindu-i lui Solosmeo de neliniştea
mea şi oftînd din adîncuri chinuit de iubire, iată că apăru pe
neaşteptate şi hangiul care se întorcea în goana mare. Se
apropie de noi şi ne spuse: „Acum două-trei zile, alături de
hanul meu, s-au oprit să locuiască pentru cîtva timp o
femeie însoţită de o fată tînără. Mama şi fata aveau numele
despre care vorbeai dumneata; n-aş putea spune însă dacă
sînt într-adevăr siciliene; s-ar putea să fie din altă regiune."
Iar eu am exclamat: „Angelica e un nume care are o mare
influenţă asupra mea, aşa că fie ce-o fi, m-am hotărît să mă
opresc la hanul tău". Toţi trei am pornit-o apoi spre Napoli
şi n-am descălecat decît în faţa hanului. Deşi mi-am pus
lucrurile în ordine cu iuţeala vîn-tului, parcă trecuseră o mie
de ani. M-am dus în casa din vecinătatea hanului şi
într-adevăr am dat de Angelica mea, care m-a primit cu cele
mai duioase îmbrăţişări.

LXIX. S-a întîmplat să am la mine în pungă un diamant


admirat de mai mulţi giuvaergii. La Napoli treceam drept o
figură faimoasă, deşi eram destul de tînăr, aşa că am fost
foarte bine primit, mai ales de unul dintre giuvaergii, om
distins, pe nume messâr Domenico Fontana. Trei

100 Carlo Ginori, gonfalonier al Florenţei In 1527.


zile cît am rămas la Napoli, mai mult decît curtenitor, el
îşi lăsă deoparte treburile din atelier şi se ocupă numai de
mine, arătîndu-mi tot felul de piese vechi de mare valoare,
din Napoli şi de dincolo de Napoli. într-o zi mă invită să fac
o plecăciune şi în faţa viceregelui101, care îi spusese că ar fi
încîntat să mă vadă.
Ducîndu-mă la excelenţa-sa, am fost onorat cu o pri-
mire excepţională. I-am arătat diamantul despre care vor-
beam mai înainte şi el 1-a privit într-adevăr cu mare
atenţie. Uitîndu-se bine, mi-a dat de înţeles că, dacă aş voi
vreodată să mă lipsesc de el, să i-1 dau lui şi nu cumva
altuia. La care eu, luîndu-i diamantul din mînă, i l-am oferit
din nou, spunîndu-i că diamantul împreună cu mine sîntem
doi vrednici supuşi ai săi. Părea nespus de încîntat de gestul
meu de a-i fi cedat diamantul dar, din cîte spunea, mul-
ţumirea i-ar fi fost mai mare, dacă aş fi rămas la curtea lui.
Ca să mă atragă, se arătă de o generozitate atît de mare
încît să mă determine să mă fălesc cu oferta lui. Ne-am
întrecut unul pe celălalt în vorbe de laudă, dar revenind la
valoarea diamantului, excelenţa-sa insistă să-i declar fără
şovăială preţul real. I-am spus că preţul era de două sute de
scuzi. Viceregele mi-a răspuns că era convins că într-adevăr
acesta e preţul real, dar că montat de arta altei mîini decît a
mea, după părerea lui primul giuvaergiu din lume,
diamantul n-ar mai sclipi şi n-ar face apele de acum. I-am
răspuns că diamantul era o piatră de calitate, dar dacă l-aş
monta eu din nou, i-aş pune în valoare şi mai mult
strălucirea. Cu unghia degetului mare, am scos diamantul
din firele subţiri de aur în care era fixat. Lus-truindu-1 puţin,
i l-am întins viceregelui, iar el, uimit şi totodată încîntat,
scrise pe o hîrtie să mi se plătească cei două sute de scuzi
ceruţi de mine.
întoreîndu-mă acasă, la han, am găsit o scrisoare tri-
misă de cardinalul dei Medici, care-mi scria să mă întorc cît
mai repede la Roma şi să mă duc direct la senioria-sa prea
venerabilă. Cînd i-am citit scrisoarea, Angelica m-a implorat
cu lacrimi în ochi să rămîn cu ea la Napoli sau s-o iau cu
mine. I-am răspuns că, dacă ar veni şi ea cu mine, aveam
să-i las în păstrare cei două sute de scuzi pri-

101Pedro Alvarez de Toledo, marchiz de Villa Franca,


vicerege al Neapolelui în 1532.
80
3 — Celiinl — Alfleri — Casanova — Memorii
81
miţi de la vicerege. Cînd auzi discuţia noastră, maică-sa,
se apropie de noi şi îmi propuse: „Benvenuto, dacă vrei să o
iei pe Angelica la Roma, lasă-mi şi mie vreo cincisprezece
ducaţi ca să am cu ce trăi pînă cînd nasc şi o să vin şi eu".
I-am răspuns zgripţuroaicei bătrîne că îi dau şi treizeci dacă
mi-o lasă pe Angelica. După ce am căzut la învoială, An-
gelica m-a rugat să-i cumpăr o rochie de catifea neagră,
deoarece la Napoli costa mai puţin ca în alt oraş. Totul
părea mulţumitor; m-am grăbit să-i satisfac dorinţa,
trimi-ţînd după catifea. De îndată ce am cumparat-o,
bătrîna, bănuindu-mă mai vrăjit de dragoste decît eram,
mi-a cerut şi ea o rochie din stofă fină şi multe altele pentru
copiii ei şi mai mulţi bani decît îi oferisem eu. La toate
pretenţiile ei, am privit-o ironic şi i-am zîmbit, spunîndu-i:
„Dragă Beatrice, nu ţi-e de ajuns cît ţi-am oferit?" Ea mi-a
răspuns că nu. La care eu i-am spus că ceea ce ei nu-i
ajungea mie mi-ar fi de ajuns, apoi am sărutat-o pe Angelica
mea scăldată toată în lacrimi în timp ce eu rîdeam şi,
despăr-ţindu-mă de ele, m-am reîntors în mare grabă la
Roma.

Plecînd în noaptea aceea din Napoli spre Roma cu banii


la el şi teama de a nu fi atacat de bandiţi, după cum se
întîmpla adesea la Napoli, îl ajunse într-adevăr din urmă o
ceată de tîlhari, de care a scăpat teafăr numai „datorită
dibăciei şi vitejiei lui".
La hanul din Adagnani102 a cunoscut un grup de nobili
napolitani şi o tînără femeie „frumoasă cum nu mai văzuse
niciodată", în tovărăşia cărora şi-a continuat drumul pînă la
Roma, făcînd cea mai plăcută călătorie" din viaţa lui.
Aici se prezentă imediat la cardinalul dei Medici ca să
afle care mai era starea celui lovit de el înainte de a fi plecat
la Napoli. Liniştit de cele aflate, a reluat lucrul la moneda cu
efigia papei, pe al cărei revers a înfăţişat Pacea (sub chipul
unei femei acoperită de văluri uşoare, ţinînd în mină o torţă
cu care dădea foc unei grămezi de arme, legate împreună în
chip de trofeu) şi un templu (în care era înfăţişată Furia,
înlănţuită şi de jur împrejur cuvintele: clauduntur belii
portae™3).
102 Adagnani e la circa 50 de km de Roma.

103 porţile războiului sînt închise. Aluzie la pacea care


dom-
aea atunci între papă şi diverşi suverani.
Cere apoi să fie primit de papă pentru a-i prezenta
medaliile lucrate pînă atunci, împreună cu tiparele de oţel.
„Nici-■cînd — îi spuse papa — nu au avut cei vechi
asemenea medalii." I se solicită să mai bată o medalie cu
chipul lui Moise în clipa în care loveşte stînca pentru a face
să ţîşnească apa, rostind cuvintele: ut bibat populus.m

144
LXXII. Papa căzu bolnav la pat şi după părerea doctorilor
starea lui era gravă. Temîndu-se de mine, duşmanul meu
angaja cîţiva soldaţi napolitani care să treacă la acţiune,
săvîrşind ceea ce bănuia el c-aş putea săvîrşi eu împotriva
lui. De aceea am întîmpinat multe primejdii ca să-mi salvez
sărmana mea viaţă.
Lucrînd cu perseverenţă, pînă la urmă am izbutit să
termin reversul medaliei cu chipul lui Moise; m-am grăbit să
i-o duc papei, dar l-am găsit în pat, grav bolnav. Deşi
suferind, m-a primit cu căldură, cerîndu-mi să vadă meda-
liile şi tiparele; dar, chiar după ce i se aduseră ochelarii ?{
încăperea se lumină mai mult, nu reuşi să desluşească
nimic. începu să bîjbîie cu degetele, oftă din adîncul inimii şi
spuse că-1 durea în suflet că nu mă pu*ea răsplăti acum,
dar că, dacă va voi Domnul să se însănătoşească, avea să se
ocupe el de mine.
Papa muri însă după trei zile105, iar eu conştient că
mi-am irosit munca, mi-am făcut curaj, spunîndu-mi în
sinea mea că datorită acestor medalii mi se dusese faima,
încît voi fi solicitat de orice alt papă şi voi avea poate chiar
ceva mai mult de cîştigat. Mi-am insuflat singur curaj şi
ştergînd din mintea mea toate insultele lui Pompeo, m-am
înarmat din cap pînă în picioare şi m-am dus la San Pietro sa
sărut picioarele răposatului papă; după aceea m-am întors
în Banchi, cu lacrimi de emoţie să ma uit la învălmăşeala de
acolo, obişnuită în asemenea ocazii. în timp ce mă aflam Ia

145
Banchi, înconjurat de mulţi prieteni, l-am zărit pe Pompeo
care se îndrepta spre mine cu alţi zece bărbaţi, înarmaţi
pînă în dinţi. Cînd ajunse în dreptul meu, se opri puţin,
într-o atitudine vădit provocatoare. Tinerii de lîngă mine,
viteji şi zeloşi, mi-au dat de înţeles să pun mina pe
104 Ca să bea poporul — aluzie la fîntîna construită 5n

1527
ia Orvieto, de Antonio San Gallo.
105 în ziua de 25 septembrie 1534.

spadă, dar pe loc m-am gîndit că dacă aş fi scos spada,


s-ar fi dezlănţuit un măcel nemaipomenit, primejduind şi
viaţa bieţilor oameni care nu purtau nici o vină; firesc era
prin urmare ca numai viaţa mea s-o expun primejdiei.
După ce Pompeo a şovăit cît să fi rostit de două ori Ave
Mana, m-a privit cu un zîmbet zeflemitor. Ceilalţi i-au
copiat întocmai mimica, dîndu-şi mai multe aere decît el,
mai puţin o mişcare nu prea elegantă a capului. în faţa unei
asemenea scene, cei din jurul meu s-au arătat gata să
înceapă bătaia, dar eu le-am spus categoric că un om cu
firea mea era în stare s-o scoată la capăt şi singur, fără
ajutorul altora mai bravi ca mine, aşa că ei să se ocupe doar
de necazurile lor. Indignaţi, amicii s-au retras bombănind.
Printre ei era şi cel mai bun prieten al meu, Alber-taccio del
Bene106, frate de sînge cu Alessandro şi Albizzo, care
locuieşte acum la Lyon, unde a ajuns mare bogătaş.
Aibertaccio era cel mai îndrăzneţ tînăr din cîţi am cunoscut

146
în viaţă şi ţinea la mine mai mult ca la un frate; şi fiindcă mă
cunoştea prea bine şi-a dat seama că nu din laşitate
ezitasem să-mi arăt vitejia, ci pentru că îmi ticluisem cu
dibăcie un plan şi mai îndrăzneţ şi, ca o replică la vorbele
mele, mă rugă să-i fac cinstea de a-1 lua alături de mine,
indiferent de intenţiile pe care le aveam. La aceste cuvinte
i-am răspuns: „Bunule Aibertaccio, nu va trece prea mult
timp pînă cînd tu, mai drag decît oricare altul, ai să-mi poţi
da un ajutor; dar acum, dacă ţii într-adevăr la mine, te rog
să nu-ţi pese de necazurile mele, ci vezi-ţi de drum înainte şi
dispari iute de-aici la fel cum au făcut şi ceilalţi, fiindcă nu ai
timp de pierdut." Toate vorbele astea i le-am spus pe
nerăsuflate.
LXXIII. între timp, duşmanii meu au părăsit Banchi şi au
pornit-o cu pas lent spre Chiavica, pînă ce-au ajuns la o
răscruce, de unde se deschideau mai multe drumuri, în
diferite direcţii; dar drumul care ducea spre casa duşma-
nului meu, Pompeo, era cel dinspre Campo di Fiore şi din
motive ce-1 priveau, Pompeo a intrat în spiţeria aflată în
colţ la Chiavica, rămînînd o vreme acolo ca să discute dife-
rite treburi de-ale lui, deşi mie mi-a ajuns la ureche că se
fălise în faţa spiţerului, pretinzînd că m-ar fi înfruntat cu
106 Literat şi amator de artă; moare în luptă în 1554.

dispreţul lui. în orice caz, faptul că s-a oprit atunci a fost


spre nenorocirea lui, deoarece am ajuns în dreptul spiţeriei

147
din colţ tocmai cînd ieşea el de-acolo; zbirii lui s-au dat
deoparte ca să-i facă loc să treacă în mijlocul lor.
Cu un pumnal mic şi ascuţit în mînă, i-am forţat pe
vitejii lui prieteni să se dea în lături şi i-am pus mîna în piept
cu atîta iuţeală şi atît de sigur pe mine, de-am încremenit
elanul oricui ar fi vrut să-i sară în ajutor. Cînd să-1 trag
furios, ca să-1 ating în obraz, de spaimă el a întors iute
capul, încît împunsătura pumnalului meu 1-a nimerit drept
sub ureche. L-am lovit doar de două ori, deoarece la a doua
a şi căzut mort fără ca aceasta să fi fost cîtuşi de puţin
intenţia mea, dar după cum se spune, „Cînd loveşti nu
chibzuieşti, ci dai fără noimă"; trecîndu-mi pumnalul din
dreapta în stînga, cu dreapta mi-am tras spada, ca să-mi
apăr viaţa; dar toţi zbirii aceia au alergat spre trupul lipsit
de viaţă a lui Pompeo, fără să schiţeze un gest împotriva
mea, aşa că singur, singurel, am luat-o pe strada Iulia,
frămîntîndu-mă în ce loc mi-aş putea găsi salvarea.107 După
ce am mers vreo trei sute de paşi, în urma mea venea
giuvaergiul Piloto103, un prieten de nădejde
de-al meu care-mi spuse: „Frate, acum că răul s-a
împlinit, să vedem ce putem face să te salvăm". La care eu
i-am răspuns: „Să mergem la Aibertaccio del Bene,
deoarece nu a trecut mult de cînd i-am spus că va veni şi
clipa să am nevoie de ajutorul lui". De cum am intrat în casa
lui Aibertaccio, n-au mai contenit amabilităţile şi atenţiile şi
în scurt timp lîngă mine au apărut cei mai de vază tineri din

148
toate ţinuturile, aflaţi atunci în Banchi, în afară de milanezi;
toţi s-au oferit să-şi sacrifice vieţile lor ca s-o salveze pe a
mea. De asemenea, messer Luigi Ruccellai, cu o gentileţe
fără seamăn mi-a pus la dispoziţie tot ce-i aparţinea,
dealtfel ca atîţia alţii, toţi_ oameni de vază ca şi el, parcă
toţi într-un gînd, părîndu-li-se că acel Pompeo îmi făcuse
foarte mult rău, nespus de uimiţi de cît de mult îl
suportasem.
107 Intîmplarea a avut loc la 26 septembrie 1534, la

doar
douăzeci şi patru de ore de la moartea papei Clemente al
VH-lea. Cellini nu a fost însă condamnat, beneficiind de
amnistia
acordată de noul papă.
108 Acesta era de fapt giuvaergiul şi sculptorul florentin

Gio-
vanni di Baldassare.
LXXIV. Fiind înştiinţat şi cardinalul Cornaro109 de ceea ce
se întîmplase, a trimis din proprie iniţiativă, treizeci de
soldaţi, toţi înarmaţi cu halebarde, lănci şi archebuze, pen-
tru a ma duce, ferit de orice primejdie, acasă la el. Am
acceptat propunerea, plecînd împreună cu trimişii
cardina-nalului şi cu alţi mulţi tineri dintre cei despre care
am vorbit, ce m-au însoţit pe acest drum.
Aflînd între timp şi o rudă de-a lui Pompeo, messer
Traiano, prim slujitor al papei, trimise un mare gentilom

149
milanez la cardinalul dei Medici să-i anunţe cumplita neno-
rocire pe care am comis-o, încît excelenţa-sa să se vadă
obligat să mă pedepsească. Cardinalul îi răspunse imediat:
„Foarte rău ar fi făcut Benvenuto dacă n-ar fi înfăptuit acest
neînsemnat păcat. Transmiteţi-i mulţumiri lui messer
Traiano din partea mea că mi-a dezvăluit ceva ce nu ştiam"
şi întoreîndu-se imediat spre episcopul de Frulli110, omul lui
de încredere, spuse în prezenţa acelui gentilom mai sus
amintit: „Cautaţi-1 cu insistenţă pe Benvenuto şi
îndrumaţi-1 aici, fiindcă vreau să-i vin în ajutor şi să-1
ocrotesc şi cine i se va împotrivi, mie mi se va împotrivi".
Peste măsură de stînjenit, gentilomul plecă, iar
episcopul veni sa mă caute acasă la cardinalul Cornaro.
Dînd chiar de el, îi mărturisi că de aceea îl trimisese
cardinalul dei Medici să mă caute acolo, pentru că ţinea
mult să mă ocrotească el însuşi. Cardinalul Cornaro, ciudat
şi posac ca un urs, foarte înfuriat, îi răspunse episcopului că
în aceeaşi măsură în care mă putea ocroti cardinalul dei
Medici mă putea ocroti şi el. Episcopul ceru favoarea de
a-mi adresa doar cîteva cuvinte în afara acelei situaţii, şi
anume în legătură cu alte dorinţi ale cardinalului. Cornaro îi
spuse să considere că pentru ziua aceea îmi şi vorbise.
Cardinalul dei Medici s-a arătat peste măsură de indig-
nat; dar în noaptea următoare, însoţit, m-am dus totuşi,
să-1 vizitez, ferindu-mă să prindă de veste Cornaro, ca să-1
rog să-mi facă această mare favoare de a mă lăsa mai

150
departe în casa lui Cornaro, dată fiind gentileţea rar întîlnita
pe
109 Francesco Cornaro, care fusese înainte om de arme
şi
ambasador, a fost numit cardinal în 1528; era fratele
cardina-
lului Marco Cornaro.
110 Bernardo de Michelozzo Michelozzi, episcop de Forli

(din
1528), credincios familiei Medici, care 1-a folosit în misiuni
diplo-
matice importante.
care o manifestase faţă de mine excelenţa-sa şi datorită
faptului că însemna să am un prieten mai mult în
momentele mele grele, dar să dispună de mine în legătură
cu tot ceea ce va crede senioria-sa de cuviinţă. Drept
răspuns, cardinalul dei Medici mi-a lăsat mînă liberă să fac
cum socoteam eu că-i mai bine.
M-am întors în casa lui Cornaro. După cîteva zile,
cardinalul Farnese111 a fost numit papă. După ce a orînduit
tot ce era mai important, s-a interesat de mine,
exprimîn-du-şi dorinţa ca nimeni altul să nu-i bată
monedele, ci numai eu.
La dorinţa exprimată de sanctitatea-sa, îi răspunse un
gentilom dintre cei ce erau mai apropiaţi papei, numit
messer Latino juvinale112 că eu eram urmărit, deoarece

151
omorîsem pe un oarecare milanez Pompeo, adăugînd apoi
toate motivele acelui omor, sub o formă foarte favorabilă
mie. La cuvintele lui, papa răspunse: „Nu ştiam despre
moartea lui Pompeo, dar ştiam motivele lui Benvenuto.
Aşadar să i se elibereze imediat un permis de liberă trecere,
cu care să poată trăi fără grijă, în siguranţă."
De faţă mai era şi un prieten de al lui Pompeo şi în
acelaşi timp foarte apropiat papei, care se numea messer
Ambrogio113, milanez şi el, şi care-i vorbi astfel: „Nu ar fi de
dorit să începeţi cu graţieri de felul acesta, încă din primele
zile ale numirii dumneavoastră ca papă". Iar j>apa îi
răspunse întoreîndu-se spre el: „Dumneata trebuie sa ştii că
oameni ca Benvenuto, incomparabili în arta lor, pot să
trăiască şi în afara rigorilor legii. Cu atît mai mult se poate
bucura de acest privilegiu el, căci eu ştiu cît de îndreptăţit a
fost în ceea ce a înfăptuit."
Şi, de îndată ce a poruncit să mi se întocmească acel
permis, am şi început să-1 întrebuinţez cu mare folos.

111 Alessandro Farnese, numit papă, cu numele de Paul


ai
îll-lea, la 13 octombrie 1534.
112 Latino Giovenale dei Manetti (1486—1553) —

umanist
roman, erudit, prieten al literaţilor şi al artiştilor. In calitate
de mare cunoscător al antichităţii, el 1-a însoţit pe

152
împăratul
Carol Quintul, cînd a vizitat ruinele din Roma veche.
113 Ambrogio Recalcati, preot la biserica
Sant'Ambrogio din
Milano, renumit pentru zgîrcenia şi arghirofilia sa. A fost
prim
secretar al papei Paul al III-lea.
Şi astfel, în ciuda împotrivirilor rivalilor, Cellini începu
să lucreze pentru papa Paul al III-lea. După ce făcuse cîteva
tipare pentru scuzi, a gravat pe ele bustul sf. Pavel, cu
motoul: vas electionisut.
încîntat peste măsură, papa hotărî ca numai Cellini să-i
execute pe viitor monedele. Postul de gravor al Monetăriei
nu-1 putea primi — i s-a spus —, decît după ce avea să
obţină graţierea pentru crima comisă.
Duşmanii lui au manevrat ca fiica celui ucis, adică a
milanezului Pompeo, să ia în căstăorie pe fiul papei,
Pierluigi (gon-falonier al bisericii), pentru ca şi papa să-i
devină potrivnic lui Cellini şi să accepte arestarea lui, dacă
nu chiar uciderea.
Aşadar, viaţa lui Benvenuto era ameninţată la fiecare
pas. Cîştigă mai întîi de partea sa pe un tînăr corsican,
angajat să-1 omoare. Pierluigi recurge atunci la arestarea
lui, dar nu-i reuşeşte, fiindcă Cellini izbuteşte să dispară la
timp, îndreptîndu-se spre Florenţa.

153
De aici, la propunerea lui Tribolino, elev al marelui
sculptor şi arhitect Jacopo Sansovino115, porneşte împreună
cu acesta spre Veneţia, cu un ajutor bănesc substanţial din
partea ducelui Cosimo dei Medici116, conducătorul
Florenţei.
La Ferrara asistă la întoarcerea ducelui Ercole al II-lea
d'Este117 de la Belfiore, reşedinţa sa din apropierea Ferrarei,
unde ducele admirase desfăşurarea giostrelorm. Tot la
Ferrara, Cellini are un conflict cu un grup de refugiaţi
florentini, ad-
114 Vasul alegerii.
115 Jacopo da Sansovino (1486—1570) — arhitect şi

sculptor
florentin, a lucrat mai întîi la Roma şi apoi, din 1527, la Ve-
neţia, unde a construit palatul Bibliotecii San Marco, Palatul
Corner, a sculptat porţile de bronz ale sacristiei Palatului
San
Marco şi cele două statui de pe Scara giganţilor, din curtea
Palatului dogilor.
116 Cosimo dei Medici (1519—1574) — fiul
condotierului Gio-
vanni dalie Bande Nere, cel dintîi mare duce al Toscanei
(1569).
Eliminînd primejdia unei reinstaurări republicane prin
victoria
asupra exilaţilor florentini repurtată de Montemurlo în

154
1538,
a condus Florenţa în mod despotic.
117 Ercole II d'Este (1534—1559) — unul din cei mai

străluciţi
membri ai familiei ferrarese d'Este; a făcut ca aici să se dez-
volte unul din cele mai puternice centre ale culturii renas-
centiste.
118 giostre (în Evul Mediu şi în Renaştere) — întreceri

fas-
tuoase între doi cavaleri (spre deosebire de turniruri care se
desfăşurau între echipe).
versari ai familiei Medici, ajungînd pînă la spadă.
Porneşte apoi cu o barcă pe fluviul Pad şi se opreşte la
Veneţia. Se duce acasă la Jacopo Sansovino, dar felul în care
îl primeşte arhitectul îl face să se retragă imediat. Ajunge cu
bine la Florenţa. Tribolino, prietenul său, sculptorul,
socotindu-1 prea irascibil, nu se arată încîntat de tovărăşia
lui. Prezentîndu-se ducelui Cosimo al Florenţei, acesta îi
comandă un număr de tipare pentru monedele sale. Prima,
în valoare de patruzeci de soldi, avea pe o parte chipul
ducelui şi pe cealaltă pe ale sf. Damian şi Cosma. Execută în
continuare multe alte tipare, pe lîngă cîteva lucrări în aur
pentru soţia119 ducelui, aflată la Napoli. După un timp
oarecare, este chemat de papă la Roma, cu ocazia
sărbătorilor de sf. Măria, ca să-i acorde graţierea pentru
crima comisă.

155
LXXXII. Am plecat la Roma, luînd cu mine şi arche-buza
aceea frumoasă, pe o roată, dăruită de duce şi spre marea
mea bucurie am folosit-o de multe ori pe drum, dînd
dovadă de un curaj nemaipomenit.
Am ajuns la Roma, şi pentru că în căsuţa în care locuiam
acolo, pe strada Iulia, am găsit o adevărată harababură,
m-am dus direct la messer Giovanni Gaddi, cleric de
cameră, căruia îi lăsasem în păstrare, înainte de a pleca, mai
multe arme frumoase, pe lîngă o mulţime de alte lucruri
nespus de preţioase pentru mine. N-am vrut să trec nici pe
la atelier, ci l-am rugat pe tovarăşul meu, Felice, să se ocupe
el ca să se facă în grabă acasă la mine ordine şi curăţenie. A
doua zi am dormit în casa mea unde mă aşteptau toate cele
trebuincioase, hainele puse la locul lor, ordonate; în
dimineaţa următoare, am ţinut să-i fac o vizită papei ca să-i
mulţumesc.
Mă slujeau doi băieţandri, iar sub locuinţa mea trăia o
spălătoreasă care îmi gătea foarte curat şi bine. Seara, dupa
ce am oferit o masă mai multor prieteni de-ai mei, cu care
am petrecut de minune, m-am dus să mă culc. Şi nici nu
trecuse noaptea toată, că la vreo oră înainte de a se crăpa
de ziuă, aud bătîndu-se cu atîta grabă în poarta casei mele,
de parcă o lovitură nu dădea răgaz următoarelor, a doua şi
a treia, ci se îngrămădeau toate odată. M-am grăbit să-1
119 Margareta de Austria, fiica lui Carol al V-lea,

căsătorită in 1536 cu ducele Cosimo.

156
strig pe slujitorul meu Cencio, adică cel mai mare ca
vîrstă, pe care-1 introdusesem în cercul necromanţilor, şi
l-am trimis să vadă cine era smintitul care la ora aceea
lovea în poartă cu sălbăticie. în timp ce Cencio s-a grăbit
spre intrare, eu am mai aprins o lumînare, fiindcă oricum
una ardea întotdeauna noaptea, mi-am tras iute peste
cămaşă o admirabilă cămaşă de zale şi peste ea nu mai ştiu
ce haină, luată la întîmplare. Cencio s-a întors şi mi-a spus:
„Vai de noi, stăpîne, este zbirul cel mare cu toată şleahta lui
şi spune că dacă nu te grăbeşti, are să scoată poarta din
ţîţîni. Au venit cu torţe şi cu o mulţime de alte marafeturi."
I-am spus lui Cencio: „Spune-le că eu îmi trag cămaşa pe
mine şi cobor acum".
închipuindu-mi că încercau din nou să mă suprime, cum
încercase şi signor Pierluigi, am apucat în dreapta o spadă
zdravănă, iar în stînga documentul papal care îmi clădea
libertate deplină şi m-am dus la fereastra din spate care
dădea spre o curte, de unde, văzînd peste treizeci de zbiri,
mi-am dat seama că n-aş fi putut scăpa de banda aceea
păcătoasă. Aşezîndu-i pe cei doi băieţi în faţa mea, le-am
ordonat să deschidă numai în clipa cînd le-oi spune eu. Cu
spada în dreapta şi cu documentul papal în stînga, pregătit
să mă apăr, le-am strigat celor doi băieţi: „Nu vă fie frică,
deschideţi"! Zbirul Vittorio cu alţi doi oameni de-ai săi se
repezi spre mine, crezînd că le va fi lesne să mă prindă, dar
văzîndu-mă cum eram echipat, s-au retras spunînd: „Nu-i

157
venim uşor de hac"! Aruncîndu-le documentul papal în faţă,
le-am strigat: „Citiţi-1! Neputîndu-mă aresta, nu admit nici
să vă atingeţi de mine!" Atunci zbirul le spuse mai multor
oameni de-ai săi să mă ia pe sus, rămînînd ca documentul
să fie citit şi chibzuit după asta. La vorbele lui am întins
îndrăzneţ spada şi am spus: „Dumnezeu e de partea
dreptăţii! Sau îmi salvez viaţa sau cad mort în mîinile
voastre!"
Camera devenise neîncăpătoare pentru omenirea care
se năpustise în ea; ei se străduiau să mă ia pe sus, iar eu mă
străduiam să mă apăr. Şeful lor s-a convins atunci că, după
cum l-am prevenit, nu mă va putea prinde în viaţă. A trimis
după grefier şi, în timp ce el citea documentul, de două-trei
ori încercă să mă înhaţe, dar nici eu nu-1 pierdeam din ochi,
ştiind cum să mă apăr. Renunţînd la arestarea mea, au
aruncat pe jos hîrtia şi s-au retras.
LXXXIII. Am vrut să-mi reiau somnul, dar eram mult
prea tulburat, aşa că nu am mai reuşit să adorm. Se lumi-
nase de ziuă; mi-a venit ideea să chem pe cineva să-mi ia
sînge; la sfatul lui messer Giovanni Gaddi, am primit să ma
consulte un medic nu prea expert, care mă întrebă dacă nu
cumva trecusem printr-un moment de spaimă. Vă daţi
seama ce soi de judecată avea acest medic. După ce-i
povestisem prin ce^ grozăvie mi-a fost dat să trec, mă
întreb cum de^ i s-a năzărit o asemenea întrebare. în
realitate, era un neisprăvit pe care-1 apuca rîsul din nimic şi

158
apoi o ţinea lanţ. Şi tot în rîs mă sfătui să iau un pahar de
vin grecesc. La care messer Giovanni adăugă: „Să fii
plămădit din bronz sau din marmură, maestre, şi-n
asemenea situaţie te-ar copleşi spaima, dară-mi-te cînd nu
eşti decît un biet om!" La vorbele lui, prăpăditul de doctor
se alătură şi el cu altele: „Nu toţi oamenii sînt făcuţi din
aceeaşi plămadă, monseniore; el nu e un om făcut nici din
bronz şi nici din marmură, ci e de fier, nu altceva!". Şi
punîndu-mi mîna pe puls, rîzînd iar fără nici un rost, îi spuse
lui messer Giovanni: „Pune mîna aici şi convinge-te că ăsta
nu e puls de om, ci de leu sau de balaur".
Dar eu care aveam pulsul foarte inegal, poate că dincolo
de măsura pe care o ştia maimuţoiul ăla de doctor de la
Hipocrate120 sau de la Galenus121, simţeam bine ce era cu
mine, dar nevrînd să mă las învins de teamă, ca să nu-mi
agravez răul, mă arătam curajos. Pînă una-alta, messer
Giovanni avusese grijă să fie pusă masa în jurul căreia
ne-am aşezat cu toţii. împreună cu messer Giovanni erau şi
messer Ludovico da Fano, messer Antonio Allegretti, messer
Giovanni Greco, persoane foarte instruite, şi messer
Annibale Caro122, care era foarte tînăr pe atunci. La masă nu
s-a discutat despre nimic altceva decît despre nemaipo-
menita mea păţanie. De cîte ori îl rugam pe tînărul meu
slujitor Cencio, nespus de ingenios, îndrăzneţ şi plăcut la
înfăţişare, să povestească repetînd aidoma atitudinea mea
de atunci şi cuvintele pe care le spusesem, de-atîtea ori îmi

159
120 Hipocrate (460—375 î.e.n.) — cel mai mare medic al
an-
tichităţii.
121 Galenus (131—201) — celebru medic grec.
122 Annibale Caro (1507—1566) — poet şi dramaturg.

De la
el a rămas un interesant volum de scrisori, comedia Gli
Strac-
cioni şi o traducere a Eneidei lui Virgiliu.
venea în minte cîte un amănunt nou. Deseori ei îl
întrebau dacă-i fusese frică; la care cerea să mă întrebe pe
mine daca-mi fusese teamă, deoarece amîndoi trecuserăm
prin aceleaşi emoţii; şi ce-a simţit el, pesemne că am simţit
şi eu. Plictisit în cele din urmă de atîta vorbărie în jurul
aceluiaşi subiect, cum nici nu mă simţeam bine, m-am ri-
dicat de la masă spunînd că aveam de gînd să mă duc să fac
unele cumpărături, pentru ca şi Cencio şi eu să fim
îmbrăcaţi în stofă şi mătase albastră peste patru zile — de
sfînta Măria, cînd voiam să participăm şi noi la procesiune şi
Cencio avea să meargă în faţa mea cu o torţă albă aprinsă.
Plecînd de acasă, m-am oprit să cumpăr stofă albastră, o
vestuţă de mătase, tot albastră, o tunică scurtă, din acelaşi
material. Pentru Cencio am luat tot o tunică scurtă şi o
vestă de tafta albastră.
După ce am cumpărat toate astea, m-am dus la papă şi
el m-a sfătuit să vorbesc cu tnesser Ambrogio, căruia îi

160
lăsase vorbă ca eu să execut o importantă lucrare în aur.
M-am dus la messer Ambrogio care era foarte bine informat
de păţania cu căpetenia zbirilor, deoarece se alăturase duş-
manilor mei, cu intenţia de a mă hotărî să mă întorc la
Florenţa; răstindu-se cu înverşunare la şeful zbirilor că nu
fusese în stare să mă prindă, zbirul se dezvinovăţi ară-tînd
că era neputincios împotriva unui document papal. Messer
Ambrogio începu să discute cu mine despre lucrarea
comandată de papă; şi îmi ceru să-i fac cîteva modele,
urmînd ca el să se ocupe de tot ce aveam nevoie.

De sf. Maiia, Cellini obţine din partea papei iertarea şt


un nou document care îl pune în afara oricărei tentative de
condamnare. Documentul papal a fost înregistrat în
Capitoliu şi, prin urmare, Cellini a putut participa la
procesiune, la loc de cinste, între doi gentilomi.
Cîteva zile mai tîrziu cade grav bolnav cu febră mare şi
frisoane puternice. Este îngrijit de Francesco Fusconi da
Nor--cia123, medicul papei. Boala se agravează tot mai mult.
La patul lui vin, chemaţi de el, Antonio AUegretti, Ludovico
şi Anni-bale Caro. Spre uimirea tuturor îşi revine, pe
neaşteptate dar

123 Francesco Fusconi da Norcia a fost medicul papilor


Adrian al Vl-lea, Clemente al VH-lea şi Paul al IlI-lea.

161
■cu mare greutate, după un leşin care părea fatal. In tot
acest timp are halucinaţii, delirează, cu rare momente de
con?tienţă despre ceea ce se întîmplă în jurul lui.
îşi face testamentul, care este luat în serios o bună pe-
rioadă de timp. Benedetto Varchi124, prietenul lui din
Florenţa, Si scrie un sonet: Despre bănuita şi neadevărata
moarte a lui Benvenuto Cellini.
Boala părea că nu-şi mai găseşte leacul. Deznădejdea
este generală. întîmplarea de a bea o stacană bună de apă îl
readuce la viaţă. Din dorinţa cardinalului Cornaro este dus
într-o casă a lui pe care o avea (în Monte Cavallo) pe
Quirinale. Acolo, după scurt timp, bolnavul elimină din
stomac prin-ir-un efort supraomenesc, un vierme „lung de
un sfert de braţ".
Suferinţa 1-a chinuit mai mult de 50 de zile. "
Restabilit, se hotărăşte să plece din nou la Florenţa, la sora
lui, în mijlocui prietenilor din adolescenţă, Pier Landi şi
Niccolo da Monte Aguto.
Ducele Cosi mo nu uitase de supărarea pe care Cellini
i-o pricinuise în uiumul timp, părăsindu-1 în favoarea papei.
La aceasta, s-au mai adăugat alte nenumărate intrigi şi
rivalităţi ameninţătoare.
Temîndu-se de urmările lor, se grăbeşte să se reîntoarcă
la Roma. Aici ţine să execute medalia ducelui Cosimo în
oţel, dar este oprit de Francesco Soderini125.

162
Află de moartea ducelui Alessandro dei Medici126,
eveniment în legătură cu care are o presimţire întărită de
un fenomen ceresc. Ducele Alessandro este înlocuit cu
Cosimo dei Medici, proclamat duce al Toscanei în 1537.
Cu ocazia trecerii împăratului Carol al V-lea prin Roma,
victorios după cucerirea Tunisului, papa îi comandă lui Cel-
lini o copertă de aur pentru o carte de rugăciuni pe care in-
tenţiona să o ofere suveranului.
124 Benedetto Varchi (1503—1565) — istoric şi literat. A

scris
Istoria Florenţei (de la 1527—1530) şi Ercolano, un dialog în
care susţine frumuseţea dialectului toscan.
125 Francesco Soderini, unul dintre conducătorii
partidului
republican, adversar familiei Medici, izgonit din Florenţa în
1530.
126 Alessandro dei Medici (1510—1537) — fiu natural al

lui
Lorenzo, duce de Urbino. Numit duce de Carol Quintul, a
gu-
vernat tiranic pînă la uciderea lui, din porunca lui Lorenzino
<1514—1547), în noaptea de 5 decembrie 1537.
In memoriile lui, Cellini descrie în cîteva cuvinte
primirea lui Carol Quintul făcută de papa Paul al III-lea în
Cetatea Romei. împăratul ii dăruieşte papei un diamant de
o mărime neobişnuită, pe care îl încredinţează tot lui Cellini

163
pentru a-1 monta într-un inel. Deoarece un necunoscut
invidios pe succesul lui Cellini îl cleveteşte în faţa papii
insinuînd tot felul de injurii pe care i le-ar fi adus artistul,
deşi nu-şi ascunde încîntarea în faţa reuşitei copertei de aur
cu emailuri, figuri, frunze şi pietre preţioase, cit şi a
montării inelului cu diamant, papa i-o răsplăteşte cu mult
sub aşteptări.
Paul al III-lea, pe cît îl preţuise de mult pînă atunci, pe
atît începe să-1 urască acum. De aceea, deşi îi făgăduise lui
Cellini să-i ducă personal cartea de rugăciuni cu coperta de
aur lui Carol Quintul, îl trimite pe un nepot de al lui, pe
Sforza. Cînd împăratul întrebă de artist, Sforza îl minte,
spunînd că Cellini e bolnav.
Sfîrşit, Cellini părăseşte Roma, cu gîndul de a se opri la
Florenţa. Este însoţit de tînărul Ascanio127, pe care îl îndră-
geşte ca pe copilul lui deşi îi pricinuieşte mari necazuri.
Des-nădăjduit, speră să găsească înţelegere la curtea
regelui Fran-cisc I al Franţei.
XCIV. M-am hotărît să plec în Franţa, după cum am spus
mai sus, fie că eram convins că în ochii papei nu mai
însemnam atît cît însemnasem cîndva, deoarece gurile rele
reuşiseră să tulbure realul meu devotament faţă de el, fie
că eram înfricoşat la ideea că vrăjmaşii mei mi-ar fi putut
face şi mai mult rău decît îmi făcuseră. Eram prin urmare
decis să caut altă ţară, să văd dacă acolo avea să-mi surîda

164
norocul. Şi aveam de gînd să plec liniştit şi de unul singur,
călăuzit numai de harul Domnului.
într-o seară, m-am decis s-o pornesc la drum în dimi-
neaţa următoare. I-am spus lui Felice, omul meu de încre-
dere, că pînă în ziua reîntoarcerii mele poate dispune de
toate lucrurile ce-mi aparţin; iar dacă cumva nu m-aş mai fi
întors, putea să se socotească stăpîn pe tot ceea ce-mi
aparţinea. Avînd în slujbă şi un tînăr lucrător din
Pe-rugia128, care mă ajutase să duc la bun sfîrşit comenzile
127 Ascanio de' Mari, din Tagliacozzo. Pleacă în Franţa

cu
Cellini şi se stabileşte definitiv la curtea regelui.
128 Giorlamo Pascucci, care mai tîrziu 1-a acuzat pe Cel-

lini că ar fi sustras pietre scumpe papei Clemente al VIT-lea


în timpul jafului Romei.
făcute de papă, după ce l-am răsplătit pentru munca
depusă alături de mine, i-am spus că poate pleca. Dar el
m-a rugat să-1 las să vină cu mine, suportîndu-şi singur
partea de cheltuială. Dacă întîmplarea ar fi făcut ca eu să
lucrez la curtea regelui Franţei, era cum nu se poate mai
bine, după părerea lui ca eu să am cu mine un italian, şi mai
ales un om cunoscut, care să fie într-adevăr priceput şi de
un real folos.
S-a priceput atît de mult să insiste cu această
rugăminte, încît m-a convins că era bine să-1 iau cu mine în
felul propus de el. Avînd acest schimb de păreri în prezenţa

165
lui Ascanio, el cu lacrimi în ochi îmi vorbi astfel: „Cînd m-aţi
luat din nou la dumneavoastră, v-ara spus că vreau să vă
rămîn alături pînă la sfîrşitul vieţii şi-n inima mea asta mi-e
intenţia". Eu i-am răspuns că nu vreau să-1 iau cu mine
pentru nimic în lume. Dar sărmanul tînăr se arătă gata să
vină pe jos pe urma paşilor mei.
în faţa unei asemenea hotărîri din parte-i, m-am îndurat
să-i iau şi lui un cal, pe spinarea căruia am aşezat un
cufă-raş de-al meu, luînd cu mine mult mai multe lucruri
decît plănuisem iniţial. Plecînd din Roma, am ajuns la
Florenţa, de la Florenţa la Bologna, de la Bologna la Veneţia
şi apoi de la Veneţia la Padova, de unde am fost luat pe sus
din-tr-un han de către scumpul meu prieten Albertaccio del
Bene şi instalat direct acasă la el. A doua zi m-am dus să-i
sărut mîinile lui messer Pietro Bembo129, care nu era car-
dinal pe vremea aceea.
Primindu-mă cum nu se putea mai frumos pe lume,
messer Pietro nu mai contenea cu amabilităţile; se adresă
apoi lui Albertaccio cu vorbele: „Vreau ca Benvenuto să
rămînă aici cu toţi cei care-1 însoţesc, fie ei şi o sută. Aşa că
acceptă ideea de a rămîne aici cu mine, dat fiind că şi
dumneata ţii la Benvenuto, deoarece n-am de gînd să
renunţ

129
Pietro Bembo (1470—1547) — figură marcantă în
rîndul oamenilor de cultură iluştri ai Renaşterii italiene din

166
sec. al XVI-lea. A trăit la curtea din Ferrara, la Urbino şi apoi
la Roma, ca secretar al papii Leon X (1512—1519), iar la
Veneţia şi Padova, ca istoriograf al Serenissimei (1529). în
1539, a fost numit cardinal de către Paul al III-lea. Este
autorul lucrării Gli Asolani (1505) şi a unei Storia Veneta, în
latină.
la el." Am rămas aşadar cu mare bucurie în preajma
acestui om de vază plin de virtuţi.
Camera pe care mi-o pregătise ar fi fost prea elegantă
chiar pentru un cardinal. Cît privea masa, ţinea cu tot
dinadinsul să mănînc alături de senioria-sa.
Peste măsură de modest, m-a lăsat apoi să întrevăd că
ar fi fost încîntat să-i fac chipul, iar eu, care nu doream
altceva pe lume, după ce mi-am făcut mai mult stuc de un
alb foarte pur într-o cutioară, am trecut la lucru. în prima zi
am lucrat două ore fără întrerupere şi am schiţat cu atîta
emoţie artistică chipul lui impresionant, încît senioria-sa a
rămas înmărmurită. El era, ce-i drept, măreţ în arta poeziei,
atingînd treptele cele mai înalte, dar din profesia mea nu
înţelegea mare lucru şi de aceea i se păru că-mi terminasem
opera pe cînd eu de-abia o începusem, aşa că tare greu mi-a
fost să-1 fac să înţeleagă că trebuia să treacă mult timp pînă
a fi opera desăvîrşită.
La urmă am ajuns la concluzia că va trebui să consacru
lucrării timpul pe care-1 socoteam necesar unei opere cît
mai aproape de perfecţiune. Barba pe care o avea scurtă,

167
cum o purtau veneţienii, mi-a dat mult de furcă pînă am
reuşit-o într-un chip care să mă satisfacă. L-am terminat
totuşi şi după părerea mea realizasem cea mai frumoasă
operă din cîte făcusem în arta mea pînă atunci. Messer
Bembo se arătă foarte uluit că, modelînd figura lui din ceară
în două ore, zece ore nu mi-ar fi fost de-ajuns pentru a o
modela din oţel. Văzînd însă că nu terminasem nici în două
sute de ore şi-i ceream îngăduinţa să plec în Franţa, se arătă
foarte necăjit şi mă rugă să-i fac cel puţin reversul unei
medalii. Acesta a fost un Pegas în mijlocul unei ghirlande de
mirt, realizare minunată, pe care am reuşit-o în trei ore,
dîndu-i o linie încîntătoare. Peste măsură de satisfăcut, el
îmi spuse: „Acest cal mi se pare înzecit mai greu decît un
biet căpşor la care ai trudit atîta. Nu sînt în stare să-mi dau
seama cum şi ce fel." Nu înceta să mă roage şi să mă
convingă să-i torn medalia în oţel, spunîn-du-mi: „Nu
pregeta s-o faci, te rog, căci e de ajuns să vrei, ca s-o faci
iute".
Eu i-am răspuns că nu intenţionam s-o fac aici, ci acolo
unde aveam sa mă opresc să lucrez, promiţîndu-i că mă voi
ţine de cuvînt. între o discuţie şi alta în legătură cu medalia,
m-am dus să cumpăr trei cai cu care să ajung în
Franţa; dar el, care se bucura de o mare autoritate în
Padova, îmi urmărea în taină fiecare pas, aşa că în clipa în
care am vrut să plătesc caii tocmiţi la cincizeci de ducaţi,
stăpînul lor mi se adresă: „Eşti un om méritos, de aceea îţi şi
dau în dar cei trei cai". Dar eu i-am spus: „Nu tu mi-i dai în
dar, iar de la cel ce mi-i dăruieşte nu-i vreau eu, fiindcă nici
eu nu i-am putut dărui nimic din strădania artei mele".
Omul, cumsecade, mă preveni că respingînd darul
acesta, n-aveam să izbutesc să mai cumpăr nici un alt cal în
oraş, silit în cele din urmă de a porni pe jos din Padova.
M-am reîntors la generosul messer Pietro, care avea aerul
că nu ştie nimic, măgulindu-mă şi îmbiindu-mă să-mi amîn
plecarea din Padova. Dar cum nu-mi era deloc aminte de
lucru şi eram hotărît să plec în Franţa cu orice risc, am fost
silit astfel să accept cei trei cai, pornind-o la drum.
XCV. Am ales drumul prin Graubiinden130, fiindcă nu-mi
părea sigur alt drum, gîndindu-mă la război. Am trecut
munţii Alba şi Bernina131. Era 8 mai şi zăpadă încă din
belşug, de aceea ne-am expus viaţa unor primejdii foarte
mari trecînd prin aceste locuri. Traversînd munţii, ne-am
oprit într-un loc care din cîte îmi amintesc se cheamă
Val-distâ132. Ne-am instalat acolo. Noaptea a mai poposit cu
noi şi un oarecare Busbacca133, curier florentin.
Auzisem despre el că era un curier capabil şi de încre-
dere, nu ştiam însă că-şi pierduse buna reputaţie în urma
prea multor ticăloşii făptuite. Văzîndu-mă la han, mă chemă
pe nume şi-mi spuse că se ducea la Lyon în legătură cu ceva
foarte important şi mă rugă să-i împrumut ceva bani pentru
această călătorie. I-am răspuns că nu aveam bani de
împrumutat dar, dacă ar vrea să vină împreună cu mine în
acest drum, aveam să mă ocup eu şi de cheltuielile lui pînă
la Lyon. Ticălosul se miorlăia şi mă linguşea, tîn-
130 Cel mai mare canton din Elveţia, la graniţa cu Italia

şi Austria.
131 Albula şi Bernina — trecători în munţii Alpi.
132 Wallenstadt.
133 Busbacca — ar fi putut fi poreclă de la cuvîntul

busbo
— (it.) escroc —, potrivit cu acel ticălos.

96
3 — CellinI — Alfieri — Casanova — Memorii
97
guindu-se că deşi duce veşti importante pentru naţiune,
un biet curier e trimis fără un ban la el, încît un om ca mine
e silit să-1 ajute. Şi mai spuse că avea la el lucruri nespus de
valoroase ale lui messer Filippo Strozzi134. Apoi îmi şopti în
mare taină că ducea cu el o pungă de piele cu un potir de
argint încărcat cu pietre preţioase, valorînd mii şi mii de
ducaţi şi cîteva scrisori, foarte importante, tot din partea lui
messer Filippo Strozzi.
Atunci l-am rugat să-mi dea voie să ascund pietrele
preţioase în veşmintele lui, ascunziş mult mai sigur decît
potirul, pe care i-am cerut să mi-1 lase mie în schimbul a
douăzeci şi cinci de scuzi, deşi ştiam că nu valora mai mult
de zece.
La propunerea mea, curierul spuse că, dat fiind că n-are
de ales, acceptă să facă drumul cu mine, deoarece a-mi
vinde mie paharul ar fi o mare dezonoare pentru el. Astfel
am încheiat aici discuţia şi pornind-o pe cînd se crăpa de
ziuă, ne-am oprit la marginea unui lac, care se află între
Val-distă şi Vessa135. Lacul se întinde pe o lungime de cinci-
sprezece mile la capătul cărora se ajunge la Vessa. M-am
speriat cînd am văzut bărcile de pe lac, pentru că erau
făcute din brad, nu prea încăpătoare şi nici prea solide, nici
bine încheiate şi nici măcar date cu păcură; şi dacă n-aş fi
văzut într-o barcă asemănătoare intrînd patru gentilomi
germani cu cei patru cai ai lor, în viaţa mea n-aş fi călătorit
în asemenea barcă, dimpotrivă, m-aş fi întors întocmai pe
drumul pe care venisem. Dar mi-a trecut prin gînd, privind
la năzbîtiile celor patru, că apele acelea nemţeşti nu te fac
să te scufunzi ca apele Italiei. Cei doi tineri care mă însoţeau
îmi spuneau totuşi: „Benvenuto, e periculos să intrăm în
barcă şi cu cei patru cai". Iar eu le-am răspuns: „N-aţi
observat, fricoşilor, că cei patru gentilomi au intrat înaintea
noastră şi acum sînt voioşi? Dacă apa asta ar fi vin, aş spune
că s-au avîntat bucuroşi să se înece, dar fiindcă e numai
apă, ştiu bine că n-au de gînd să se cufunde, după cum nici
noi n-avem de gînd."

134 Filippo Strozzi era căpetenia exilaţilor florentini;


puţin
după aceea, a căzut în mîinile ducelui Cosimo al Florenţei.
135 Wessen.

Lacul se întindea în lung pe cincisprezece mile şi în lat,


pe trei mile. De-o parte a lacului domina un munte foarte
înalt şi cavernos, iar de cealaltă parte, se întindea o cîmpie
cu iarbă bogată. Gînd ne-am depărtat cu vreo patru mile de
mal, s-a stîrnit o furtună atît de puternică încît cei ce vîsleau
ne-au cerut să le dăm şi noi ajutor la vîslit şi noi ne-am
supus dorinţei lor o bucată de drum.

Salvaţi ca prin minune din furtuna dezlănţuită pe lac, cu


greu şi după multe peripeţii reuşesc să se caţere cu toţii pe

98 173
un munte din apropiere. După cîteva zile se opresc la
Zurich, „oraş minunat şi curat ca un giuvaer". Mai departe,
trec prin Lausanne, Geneva şi Lyon şi, în sfîrşit, ajung la
Paris.

XCVIII. După ce am zăbovit un timp la Paris, am plecat


în căutarea pictorului Rosso, pe atunci în slujba regelui. La
gîndul că-i făcusem la Roma cele mai mari servicii pe care
un om le poate face semenului său, credeam că el mi-era
cel mai bun prieten de pe lumea asta şi fiindcă binele pe
care i l-am făcut eu se poate descrie în cîteva cuvinte, nu
vreau să fie trecut cu vederea, ca să vă arăt cît de mîrşavă
i-a fost nerecunoştinţa.
Cînd se afla la Roma, Rosso, victimă a propriei lui firi
clevetitoare, răspîndise atîtea vorbe urîte despre operele lui
Raffaello da Urbino, încît discipolii pictorului plănuiseră
să-1 ucidă cu orice preţ; l-am salvat de la această amenin-
ţare, veghindu-1 zi şi noapte, cu foarte mare osteneală.
Pentru că 1-a clevetit şi pe maestrul Antonio da Sangallo136,
un excelent arhitect, maestrul 1-a lipsit de o operă de care-i
făcuse chiar el rost de la messer Agniolo dei Cesi. După
aceea a început să-i facă atîtea necazuri, încît ajunsese mu-
ritor de foame, iar eu i-am împrumutat pe atunci zeci şi zeci
de scuzi, ca să poată trăi. Fiindcă nu mi-a mai înapoiat banii,
ştiindu-1 în slujba regelui, m-am dus, după cum am spus,
să-i fac o vizită. Şi nu atît pentru că m-aş fi gîndit

98 174
136 Antonio Cordini, zis Antonio da Sangallo
(1483—1546) — nepot şi colaborator al lui Giuliano şi
Antonio da Sangallo, il Vecchio. A construit la Roma, printre
altele, Palatul Farnese şi i-a urmat lui Raffaello la
conducerea lucrărilor pentru ridicarea bisericii San Pietro.
Cfl o să îmi recuperez datoria, ci mai degrabă cu gîndul
Ca mi va da o mînă de ajutor, înlesnindu-mi intrarea în
slujba măreţului rege Francisc I.
De cum m-a văzut însă, şi-a ieşit din fire şi mi-a spus: „
Te-a costat cam mult, Benvenuto, drumul ăsta lung pînă
aici, mai ales pe asemenea vremuri, cînd ne aşteptăm de la
o zi la alta la război şi nimeni nu se mai gîndeşte la operele
noastre, care sînt nişte fleacuri". I-am răspuns că aveam la
mine atîţia bani cît să mă pot întoarce la Roma, după cum
venisem la Paris, şi că după tot binele pe care-1 avusese din
partea mea nu acesta era răspunsul aşteptat, ceea ce mă
făcea să cred cele ce mi le spusese pe seama lui maestrul
Antonio da Sangallo. încercînd s-o întoarcem în chip de
glumă, fiindcă el îşi dădu imediat seama de mîrşăvia lui,
i-am arătat o scrisoare de schimb în valoare de cinci sute de
scuzi pe numele lui Ricciardo del Bene. Nenorocitul s-a
ruşinat totuşi şi vrînd să mă reţină aproape cu forţa, i-am rîs
în nas şi l-am lăsat în plata Domnului, plecînd împreună cu
un pictor care era întîmplător acolo, pe nume Sguazzella137,
florentin şi el. Acesta a acceptat să locuiesc la el împreună

98 175
cu cei doi slujitori ai mei şi cei trei cai, plătindu-i pe
săptămînă o sumă de nimic. Fiindcă s-a comportat mai bine
decît mă aşteptam, l-am răsplătit şi eu cu o mai mare
generozitate.
Mai tîrziu am încercat să vorbesc cu regele, pe care l-am
cunoscut graţie vistiernicului său, messer Giuliano
Buonaccorsi. Am avut mult de aşteptat pînă să ajung la
această clipă, neştiind că Rosso uneltea cu mare iscusinţă ca
eu să nu ajung să vorbesc cu regele.
De îndată ce messer Giuliano şi-a dat seama de aceste
uneltiri, m-a şi trimis la Fontana Bilib138 şi tot graţie lui, mă
trezii în faţa regelui care m-a onorat o oră întreagă cu o
nespus de plăcută audienţă. Cum regele se pregătea să
plece la Lyon, îi spuse lui messer Giuliano să mă ia cu el, ca
pe drum să discutăm despre operele frumoase pe care
maiestatea-sa intenţiona să le înceapă.
137 Andrea Sguazzella, pictor florentin, elev al lui

Andrea
del Sarto; a lucrat în Franţa în serviciul regelui Francisc I.
138 Fontainebleau, faimoasă reşedinţă regală franceză,

deco-
rată, printre alţii, de Rosso şi de Francesco Primaticcio
(1504—
1570), pe vremea lui Francisc I.

98 176
Şi astfel, am plecat împreună cu suita regală şi în timpul
călătoriei l-am cunoscut foarte îndeaproape pe cardinalul
de Ferrara139, care nu fusese încă numit cardinal.
Şi în fiecare seară, de cîte ori discutam cu acest cardinal,
senioria sa îmi propunea să rămîn la Lyon, la o mînăs-tire a
lui, unde aş fi putut să mă bucur de tot ce aş fi vrut, pînă ce
regele avea să se întoarcă din război, acum urmînd să plece
spre Granopoli140.
De cum am ajuns la Lyon, m-am şi îmbolnăvit, iar
tînă-rul meu Ascanio s-a simţit şi el cuprins de friguri; aşa că
începusem să-mi cam fie lehamite de francezi şi de curtea
lor, de mi se părea că vor trece o mie de ani pînă mă voi
întoarce la Roma.
Cînd a auzit cardinalul că eram dispus să mă întorc la
Roma, mi-a oferit o grămadă de bani ca să-i lucrez, de
îndată ce-oi putea, un lighenuş şi o cană de argint. Aşa că
am făcut calea întoarsă spre Roma, călărind pe cai ex-
traordinari, trecînd prin munţii Sanpione141, însoţit de cîţiva
francezi, alături de care am făcut o bucată de drum. Pe
Ascanio îl scuturau frigurile şi pe mine mă chinui o febră
surdă care părea că nu vrea să dispară nicicum, ca să nu mai
vorbesc de stomac, cît îmi era de întors pe dos, încît patru
luni în şir nu-mi amintesc să fi mîncat mai mult de o pîine
întreagă pe săptămînă. Deci, nu era de mirare dorinţa mea
fierbinte de a ajunge în Italia, în speranţa de a-mi da duhul
acolo şi nicidecum în Franţa.

98 177
Trecînd dincolo de munţii Sempione, au nimerit lîngă un
rîu142, în preajma orăşelului Indevedro. Trecînd prin multe
clipe grele, ameninţaţi între altele şi de cîţiva nobili
francezi, ajung totuşi la Ferrara, unde Cellini se prezintă
ducelui şi este primit regeşte.
In dimineaţa următoare, pleacă spre Santa Măria di
Lo-reto, unde îl regăseşte pe credinciosul
Felice di Tommaso-
139 Jppolito d'Eftte (1500—1572) — fiul lui Alfonso,

duce
de Ferrara, şi al Lucreţiei Borgia, făcut cardinal de către
papa Paul al III-lea, în 1539; a fost renumit ca mecenat al
artelor. Printre altele, Villa d'Este de la Trivoli a fost
construită
din iniţiativa lui.
140 Grenoble.
141 Sempione, trecătoare şi munte între Italia
şi Elveţia..
142 Doveria, în Val di Vedro.

Guadagni, căruia îi lăsase prăvălia cu toate uneltele şi


mobilierul. Aici îşi deschide un nou atelier; are lucrători
mulţi şi numeroase comenzi scumpe în aur şi argint, printre
care şi o lucrare a lui Girolamo Orsini143.
Regele Francisc I îl cheamă la el în Franţa, printr-o scri-
soare a cardinalului de Ferrara. Dar unul din lucrătorii lui —
probabil Ascanio — înscenase între timp o intrigă din care

98 178
reieşea că Cellini furase din Castelul Sant'Angelo, în timpul
asediului Romei, o mare cantitate din bijuteriile ce
aparţineau Bisericii. Cellini este dus la castel şi închis
într-una din celulele de sus ale turnului. „La vîrsta de
treizeci şi şapte de ani, am făcut pentru prima oară
cunoştinţă cu temniţa", notează el.
Pierluigi Farnese, numit în 1530 duce de Castro, fiind
amestecat în uneltirea împotriva lui Cellini, speră să obţină
o parte din suma recuperată din bănuitul furt. Cellini se
apără cu înverşunare, dovedindu-şi meritele din timpul
asediului Romei, prin înfruntarea duşmanilor la porţile
castelului, uciderea principelui Charles de Bourbon şi rana
făcută la cap principelui d' Oranges.
Mai tîrziu, papa se convinge că acuzaţia a fost
nedreaptă şi că nu-i lipseşte nimic din comoară, dar Cellini
rămîne în continuare întemniţat.
Regele Francisc I însuşi, aflînd despre această întîmplare
intervine pe lîngă papă prin monseniorul de Montluc144, să
fie eliberat. I se răspunde că Cellini a fost închis în urma mai
multor crime şi blestemăţii. Papa, temîndu-se că Cellini va
da în vileag manevra pusă la cale împotriva lui, încă nu se
gîn-deşte la modul în care l-ar putea ucide. Cellini îşi dă
seama că nu mai era nimic de făcut şi strigă faţă de toţi:
„N-aveţi decît să mă ferecaţi şi să mă vegheaţi cît mai bine,
că eu tot fug, orice ar fi".

98 179
CVIII. Atunci am început să mă gîndesc în ce fel aş fi
putut să fug. De îndată ce m-am trezit în temniţă, am şi
trecut la cercetarea amănunţită a încăperii aceleia şi
cre-zînd că descoperisem cu precizie felul în care aveam să
ies
143 Giorlamo Orsini, senior de Bracciano, condotier

celebru.
Fiul său, Paolo Giordano, s-a căsătorit cu Isabella, fiica Iul
Cosimo dei Medici, pe care a ucis-o din gelozie în 1576.
144 Jean de Montluc (1508—1579), fratele mareşalului

fran-
cez Blaise de Montluc, episcop de Valence în 1553.
de-acolo, am început să-mi frămînt mintea cum anume
trebuia să mă las pe funie, de la înălţimea ameţitoare a
don-jonului145, căci aşa se numea turnul acela înalt.
Luînd cearceafurile mele noi, despre care am spus că le
rupsesem fîşii foarte bine cusute, m-am dus să cercetez de
ce lungime aveam nevoie, punîndu-mi-le pe toate în ordine;
între timp, făcusem rost şi de un cleşte, sustras cu dibăcie
de la un savoino™6, care făcea parte din garda castelului; în
grija lui erau cisternele şi butoaiele; o plăcere era pentru el
să se ocupe pe lîngă altele şi cu lemnăria; de aceea avea mai
mulţi cleşti de cuie, printre care şi unul foarte mare.
Trecîndu-mi prin minte că avea să-mi fie de mare folos, i
l-am şterpelit şi l-am ascuns în salteaua de paie. Şi cum
sosise momentul să mă folosesc de el, am încercat să văd

98 180
dacă pot scoate cuiele care susţineau balamalele; uşa fiind
dublă, cuiele îndoite treceau neobservate, aşa că încercînd
să scot unul, m-am chinuit îngrozitor, dar în cele din urmă
am reuşit. De cum am scos primul cui, am început să-mi
storc mintea să văd ce era de făcut ca ei să nu-şi dea seama
de isprava mea. Mi-a venit ideea să amestec puţină rugină
de fier cu puţină ceară obţinînd întocmai culoarea capetelor
de cuie pe care le scosesem. Şi cu ceara aceea, cu mare
trudă, am început să imit capetele cuielor, unul după altul;
de îndată ce scoteam un cui, îi şi făceam capătul la loc din
ceară, fiecare balama rămînînd abia prinsă sus şi jos cu
cîteva din cuiele scoase şi apoi puse uşor înapoi, ca să poată
susţine cît de cît uşa.
Toată şmecheria asta am făcut-o cu un canon de
nedes-cris, deoarece comandantul castelului visa în fiecare
noapte că fugisem şi de aceea trimitea pe cineva să
inspecteze celula din oră în oră şi cel ce venea să se
convingă că eram acolo avea şi faima şi felul de a fi al unui
zbir. Numele lui era Bozza şi venea totdeauna însoţit de un
altul, Gio-vanni, poreclit Pedignone (degerătură). El era
soldat, iar Bozza, servitor. Niciodată nu intra la mine acest
Giovanni fără să trîntească o înjurătură. Născut
în Prato, fusese

145
Turnul principal, cel mai bine fortificat al unui castel
medieval (fr. donjon).

98 181
w După unele documente publicate de Bertolotti reiese
că în vremea aceea „paznic al butoaielor şi cisternelor
castelului" era un anume Enrico de Oziaco, savoiard de
origină.
acolo în slujba unui spiţer. în fiecare seară se uita cu
mare atenţie la balamale şi peste tot, iar eu îi vorbeam
astfel: „N-ai decît să te uiţi bine şi atent, că eu tot voi fugi
orice s-ar întîmpla".
Cuvintele mele au stîrnit o duşmănie nemaipomenită
între el şi mine şi de aceea, cu cea mai mare atenţie mi-am
ascuns în saltea toate uneltele, un cleşte şi un pumnal des-
tul de mare şi alte obiecte de acest fel; cu multă dibăcie tot
în saltea am îndesat bine şi fîşiile rupte din cearceafuri. De
la primii zori ai dimineţii dădeam cu mătura prin celulă; prin
firea mea apreciind mult curăţenia, căutam ca şi acolo să
trăiesc cît mai îngrijit. După ce măturam, mi-a-şezam patul
cu destulă îndemînare, bucurîndu-mă de florile proaspete,
pe care mi le aducea acel savoiard aproape în fiecare
dimineaţă. (în grija acestui savoiard erau cisternele şi
butoaiele castelului, cel de la care furasem cleştii cu care
am scos cuiele din balamale, deoarece o plăcere a
savoiardului era şi aceea de a lucra lemnărie.)
CIX. Revenind la locul unde îmi erau ascunse obiectele,
adică la pat, de cîte ori veneau Bozza şi Pedignone la mine,
nu le spuneam altceva, decît să stea cît mai la distanţă de
patul meu ca să nu mi-1 mînjească sau să nu mi-1 strice,

98 182
zicîndu-le cîteodată, cînd îmi atingeau cît de puţin patul ca
să-şi rîdă de mine: „Ticăloşi murdari, cînd oi pune mîna pe o
spadă de-a voastră, o să vă ating cu ea de-o să vă
buimăcesc! Credeţi că vi se cuvine să atingeţi patul unui om
de talia mea? Mai încercaţi o dată şi nu voi ţine seamă de
viaţa mea, fiindcă sînt convins că o voi curma-o pe-a
voastră, aşa că lăsaţi-mă în pace cu supărările mele şi cu
zbuciumul meu şi nu-mi mai turnaţi mai mult venin decît
sorb aici; altfel vă arăt eu vouă ce poate să facă un
deznădăjduit ca mine!"
Cuvintele mele i-au fost repetate comandantului caste-
lului, care le dădu severă poruncă să nu se mai apropie de
patul meu şi cînd vin la mine să vină fără spade şi să aibă o
deosebită grijă de toate celelalte.
După ce m-am liniştit în legătură cu siguranţa celor do-
site în salteaua patului, am socotit că eram la adăpost de
toate şi că făcusem un mare pas înainte, pentru că acolo se
ascundea cheia salvării mele.
într-o seară de sărbătoare, comandantul castelului
sim-ţindu-se foarte rău, pe măsură ce i se urca febra la cap,
nu mai contenea să spună că el era un liliac şi că dacă
cineva ar auzi că Benvenuto zburase, să-1 lase pe el să go-
nească după mine căci negreşit avea să mă prindă, deoa-
rece el avea să zboare mai tare decît mine: „Benvenuto este
un liliac fals, pe cînd eu sînt un liliac adevărat; şi cum eu

98 183
răspund de paza lui, lăsaţi-1 în grija mea, şi eu. îl voi
prinde."
Fiind în prada acestui delir mai multe nopţi în şir, toţi
servitorii din jurul lui care-1 vegheau erau zdrobiţi de obo-
seală, iar eu aflam -din diferite surse tot ce se petrecea,,
mai ales de la acel savoiard care se arăta prietenos cu mine.
Fiindcă mă hotărîsem să fug chiar în seara aceea de
sărbătoare, cu orice chip, primul gînd a fost să spun o ru-
găciune fierbinte, rugîndu-1 pe Dumnezeu să mă păzească
şi să mă ajute în îndrăzneala mea peste măsură de primej-
dioasă. Am apucat apoi toate uneltele de care aveam ne-
voie şi n-am încetat să lucrez toată noaptea. Cu două ore
înainte de a se crăpa de ziuă, m-am căznit îngrozitor să scot
balamalele, deoarece canatul uşii şi zăvoarele erau puse atît
de anapoda încît nu puteam să deschid; a trebuit să sparg
lemnul. în cele din urmă am deschis, am luat cu mine fîşiile
de pînză care erau înfăşurate pe două bucăţi de lemn, ca
firul de lînă pe fuior. Am ieşit afară, luînd-o spre latrinele
turnului şi dinăuntru am scos două ţigle din acoperiş, ca
apoi să mă strecor pe acolo cu uşurinţă şi să ies deasupra.
Purtam o haină albă, ciorapi albi şi cizme înalte, tot albe, în
care pitisem pumnalul mare de care am mai amintit. Am
luat un capăt al fîşiilor şi l-am legat de o ţiglă veche din
turn, ieşită din întîmplare în afară cu vreo patru degete.
Funia era legată ca scara şeii. După ce am agăţat-o de
bucăţica aceea de ţiglă, m-am rugat Domnului:

98 184
„Dumnezeule, Doamne, luminează-mi mintea, să-mi pot
face dreptate căci tu ştii. c-o am şi ajută-mă şi tu, că eu mă
ajut".
Lăsîndu-mă să alunec încet-încet, susţinîndu-mi greuta-
tea corpului numai în puterea mîinilor, am ajuns jos. Luna
nu lumina şi totuşi nu era beznă. Cînd am ajuns pe pa-mînt,
am privit înălţimea considerabilă de unde coborîsem cu
atîta curaj şi cu bucurie în suflet m-am îndepărtat de
locurile acelea cu gîndul că eram salvat. Dar adevărul a
altul, deoarece din ordinul comandantului castelului, ui
partea aceea fuseseră înălţate alte două ziduri, unde se afla
şi un grajd şi chiar un coteţ de păsări. Peste tot se vedea
închis cu zăvoare grele. Dîndu-mi seama că nu puteam ieşi
de-acolo, m-a apucat disperarea. Umblînd în sus şi în jos cu
gîndul la ceea ce aveam de făcut, am tras cu piciorul o
prăjină lungă ascunsă în paie; cu destul canon am reuşit s-o
îndrept spre zidul acela, iar cu forţa braţelor mele am
ridicat-o pînă-n dreptul zidurilor. Dar fiindcă zidul se
termina ascuţit nu reuşeam să trag prăjina în sus, ceea ce
m-a făcut să agăţ de ea o parte din funia depănată pe
celălalt ghem, fiindcă primul ghem cu fîşii îl lăsasem agăţat
pe donjonul castelului. Aşadar, am luat o bucată din această
funie şi, după ce am legat-o de o grindă, am coborît încet
zidul, ispravă care m-a istovit peste măsură, chinuindu-mă
cumplit, pe lingă că mi-am jupuit şi palmele din care-mi
curgea sînge; aşa că am fost nevoit să mai stau puţin să-mi

98 185
revin. Cînd mi s-a părut că mi-am mai revenit, m-am căţărat
şi pe ultimul zid care dă spre Prati.
în clipa în care voiam să agăţ ghemul acela de funii de
un crenel, cum făcusem cu puţin timp înainte de la o
înălţime mai mare decît cea pe care o aveam de coborît
acum, mă trezesc în spatele meu cu unul din străjerii care
făceau atunci de gardă.
Văzîndu-mi toate planurile spulberate şi însăşi
viaţa primejduită, m-am hotărît să înfrunt santinela. în faţa
curajului neşovăielnic cu care mă apropiam de el cu pum-
nalul în mînă, el grăbi pasul înapoi, vrînd să scape de furia
mea. La o oarecare distanţă de funiile mele întor-cînd brusc
capul, am văzut un alt străjer, dar acesta s-a făcut că nu mă
vede. Cînd am ajuns la funiile mele, le-am legat bine de
crenel şi-am început să mă las în jos dar, fie c-am avut
impresia că mă aflam aproape de pămînt şi desprinzînd
mîinile de pe funie, mi-am dat drumul în jos, fie că mi s-au
desfăcut de la sine mîinile trudite de prea multă caznă şi
durere, cert este că am căzut şi în căderea mea m-am lovit
la ceafă de-am rămas leşinat, peste o oră şi jumătate,
din cîte îmi amintesc. Cînd s-a luminat de ziua,
răcoarea dimineţii, cu vreo oră înainte de răsăritul soarelui,
mi-a ajutat să-mi recapăt cunoştinţa, dar o duceam atît de
prost cu memoria, încît credeam că mi se tăiase capul şi că
pluteam în purgatoriu. Stînd aşa, mi-am revenit în simţiri şi
m-am convins că eram dincolo de castel şi într-o clipă mi-au

98 186
venit în minte toate emoţiile prin care trecusem. Şi cum de
lovitura de la ceafă mi-am dat seama înainte de a observa
că-mi rupsesem piciorul, pu-nîndu-mi mîinile la cap, m-am
pomenit cu ele pline de sînge. Pipăindu-mi rănile bine, am
constatat că nu erau prea grave. Totuşi, cînd să mă ridic, am
văzut că piciorul drept îmi era rupt, la vreo trei degete de la
călcîi în sus, dar nici necazul acesta nu m-a speriat, ci am
scos pumnalul cu teacă cu tot, fiindcă teaca avea o bilă
foarte mare în vîrf care-mi provocase ruptura piciorului;
cînd grosimea acelei bile s-a lovit de osul piciorului, mi 1-a
rupt. De furie, am aruncat teaca şi cu pumnalul am tăiat o
bucată de pînză din funia rămasă, ca să-mi leg piciorul cum
puteam mai bine, şi apoi am luat-o aşa, de-a buşilea,
sprijinit în pumnalul pe care îl ţineam în mînă, spre poarta
oraşului.
Cînd să ajung la poartă, era încuiată. Sub poartă am
văzut o piatră; bănuind că nu era prea grea, am încercat s-o
dau de-o parte, am pus mîna pe ea şi am simţit că cedează,
încît am putut s-o trag afară şi apoi să intru.
Face peste cinci sute de paşi de la locul unde căzuse şi,
de cum pune piciorul în Roma, cîţiva dulăi se şi năpustesc
asupra lui şi-1 muşcă zdravăn. Reuşeşte să se apere cu pum-
nalul şi apoi se grăbeşte să ajungă, mergînd de-a buşilea, la
biserica Trespontina.
Ajutat de un sacagiu, căruia i s-a făcut milă de starea
jalnică în care se afla, Cellini se îndreaptă mereu

98 187
şchiopătînd spre palatul ducesei Margherita, fosta soţie a
lui Alessandro dei Medici şi atunci soţia lui Ottavio Farnese,
nepotul papei Paolo al III-lea, amintindu-şi că se bucura din
partea ei de o sinceră preţuire.
Intrînd în palat, este zărit de un slujitor al cardinalului
Cornaro, care se oferă să-1 adăpostească, ba chiar să se
ducă la papă ca să-i obţină graţierea.
Papa declară că nu lui i se datorează întemniţarea şi
dispune să fie eliberat şi iertat, vrînd mai ales să-1 reţină în
patrie, şi făgăduieşte că-1 va despăgubi de toate necazurile
şi suferinţele pătimite. Intre altele, îşi exprimă uimirea cînd
află felul în care Cellini izbutise evadarea din castel; îşi
aminteşte şi se laudă că în tinereţe a evadat şi el din acelaşi
castel unde fusese închis de papa Alessandro Farnese;
„Papa însă uita — spune Cellini — că îşi dădea în vileag
marile sale ticăloşii; el a fost închis pe bună dreptate, în
vreme ce eu am stat întemniţat degeaba."
Cedînd intrigilor răuvoitoare ale fiului său Pierluigi,
papa nu-şi mai ţine cuvîntul şi cere cardinalului Cornaro să
i-1 încredinţeze lui pe Cellini. Acesta este arestat din nou de
poliţia papei şi închis în celula condamnaţilor la moarte din
Torre di Nona. Cellini trimite veste ducesei Margherita şi-i
cere cu disperare ajutor. Ea, plină de curaj şi de admiraţie
pentru artist, îl convinge pe papă să-i redea libertatea. Este
scos din turnul condamnaţilor la moarte, dar dus din nou în
castelul. SantAngelo, în turnul de unde evadase. Din

98 188
răzbunare, comandantul castelului îl închide într-o încăpere
plină cu apă şi păianjeni, în condiţii barbare; şi-ar fi pus
capăt zilelor dacă ar fi avut un cuţit; încearcă o sinucidere
cu un butuc de lemnr dar este salvat la timp; îi cresc unghiile
şi-i cad dinţii, „ca dintr-o teacă"; are viziuni cu îngeri.
Comandantul închisorii, indignat de comportamentul său
devenit între timp calin, dă poruncă să fie transportat într-o
hrubă, dar el însuşi este pe moarte.
După ce porunceşte ca prizonierul să fie ucis în chinuri
îngrozitoare, comandantul se răzgîndeşte, fiindcă vrea să
moară-cu conştiinţa împăcată: „Cum se va mai îndura oare
Domnul de mine şi de păcatele mele, dacă eu însumi nu-1
iert nici pe acela care nu mi-a făcut un mare rău?" Papa e
foarte mîhnit. Cellini simte că bietul comandant i-a vrut
binele şi-i scrie un sonet. Nu este eliberat, ci dimpotrivă e
victima unei tentative de omor cu diamant pisat pus în
mîncare; scapă ca prin minune.
Intre timp, cardinalul de Ferrara vine la Roma pentru a-t
face o vizită papei şi îl convinge pe papă să-1 graţieze. Intre
timp, Cellini scrie un emoţionant poem în versuri, în care
descrie groaza pe care o simte ori de cîte ori îi apare în faţă
crinul de pe stema familiei papei Paolo al III-lea, crinul Fran-
ţei şi al Florenţei.
Eliberat, rămîne în Roma şi este vizitat de numeroase
persoane de seamă. Lucrează pentru cardinal un lighenaş
de argint, un sigiliu şi o solniţă de formă ovală, lungă de

98 189
aproape un braţ (pe care înfăţişează două figuri omeneşti,
Oceanul şi Pămîntul), de jur împrejur cu numeroase
diamante. Această iucrare, executată la Roma în ceară, va
fi apoi finisată în Franţa pentru regele Francisc I, care-1
cheamă la el fără în-
"tîrziere.
In drum, se opreşte la Florenţa şi Viterbo, copleşit de
dorul surorii lui şi a celor două verişoare, călugăriţe. Este
însorit de cele două ajutoare, Ascanio şi Pagolo. La Ferrara
execută pentru ducele Ercole al II-lea d' Este un portret de
medalie şi un revers înfăţişînd Pacea, cu chipul unei femei
care ţine în mînă o torţă şi aprinde un mănunchi de arme.
Cardinalul, ajuns înaintea lui la Paris, îl cheamă de urgenţă
acolo, ex-primînd dorinţa expresă a regelui. Peste cîteva
zile, Cellini se află şi el în faţa suveranului, dar acceptă să
rămînă aici numai după ce regele îi acordă o simbrie demnă
de un artist ca el. Termină lighenaşul pentru cardinalul de
Ferrara şi i se aduc nemăsurate laude.
într-una din zile, primeşte în casa şi atelierul său vizita
regelui şi a întregii familii regale, cărora le prezintă modelul
de ceară al solniţei. Cardinalul de Ferrara, care îi oferise
între "timp regelui lighenaşul şi o cană lucrată de Cellini,
primeşte ■din partea acestuia o mînăstire, cu un venit de
şapte mii de scuzi.
CARTEA A DOUA

98 190
XVIII. A doua zi dimineaţă, am început lucrul la solniţa
cea mare, acordîndu-i, ce-i drept, mai multă atenţie,, deşi
fără să le neglijez pe celelalte, reuşind să înaintez astfel cu
toate. între timp, numărul lucrătorilor pricepuţi fie în arta
sculpturii, fie în arta aurăriei, crescuse. Unii erau italieni,
alţii francezi, alţii germani. Gîteodată mă trezeam cu o
mulţime de lucrători, după cum aveam norocul să-i găsesc
de pricepuţi, fiindcă în răstimpuri îi schimbam, an-gajînd
mereu pe cei care mi se păreau mie mai hărăziţi de natură;
şi pe aceştia îi solicitam mai mult, iar ei se trudeau fără
răgaz, din dorinţa de a munci în acelaşi ritm cu mine, dar
fără a ţine seama că eu eram dotat cu o mai mare rezistenţă
şi cu o mai mare îndemînare decît a lor. Atunci cîţiva
nemţi mai iscusiţi, vrînd să-mi ţină pasul,, văzîndu-şi
depăşite puterile în ciuda propriei lor strădanii, şi-au făcut

98 191
socoteala că s-ar putea fortifica cu băutura şi mîncarea
îmbelşugată, dar organismul lor n-a suportat canoanele la
care fusese pus la încercare şi s-au simţit zdrobiţi.
în timp ce înaintam cu lucrul la statuia lui Iupiter din
argint, observînd că-mi rămînea destul material, mi-a venit
ideea să modelez, fără ştirea regelui şi un vas cu două
toarte, înalt de aproape un braţ şi jumătate şi totodată am
simţit nevoia să torn în bronz modelul cel mare pe care-1
făcusem pentru statuia lui Iupiter.
Pornind la asemenea ispravă, inedită pentru mine,
fiindcă n-o mai încercasem altădată, m-am sfătuit cu cîţiva
meşteri bătrîni din Paris, explicîndu-le pe îndelete toate chi-
purile în care se obişnuieşte la noi, în Italia, să se facă
asemenea lucrare. Mi-au spus că ei nu lucraseră niciodată
în felul arătat de mine, dar că, dacă eu lăsam totul în grija
lor, aveau să-mi dea un Iupiter turnat în bronz, neted şi
frumos, aidoma modelului făcut din lut. Am vrut să ajung cu
ei la un tîrg, lăsînd opera pe seama lor şi, pe lingă ceea ce
mi-au cerut, le-am mai promis alţi cîţiva scuzi în plus.
Dar, de cum s-au apucat de lucru, observînd că n-o
luaseră pe drumul cel bun, m-am grăbit să modelez capul
lui Iulius Gesar, apoi bustul, mult mai mare decît în natură,
luîndu-mă după un model mic adus cu mine de la Roma, o
copie după un cap antic foarte reuşit. Pe urmă am trecut să
modelez un alt cap, de aceeaşi mărime, inspirat de chipul
unei preafrumoase tinere. Acesteia i-am dat numele

98 192
Fontana Bilib, după reşedinţa pe care şi-o alesese regele
pentru propria-i delectare. După ce am făurit un cuptoraş
de ţi-era mai mare dragul, în care să topim bronzul şi după
ce am orînduit tiparele şi am uscat modelele — adică
meşterii francezi pe Iupiter şi eu cele două capete ale mele
— le-am spus: „Nu cred că o s-o scoateţi la capăt cu Iupiter
al vostru, fiindcă nu i-aţi făcut mai multe răsuflători în
partea de Jos pentru ca să se poată învîrti aerul în voie, aşa
că va pierdeţi timpul degeaba". Ei mi-au răspuns că de nu
le-o reuşi opera, îmi vor da toţii banii înapoi pînă la ultimul
scud, recuperîndu-mă astfel de toată cheltuiala, dar să fiu şi
eu atent cu capetele mele frumoase, căci după felul de
lucru italienesc, să n-am nici eu vreo speranţă de izbîndă. La
această dispută asistau vistiernicii împreună cu alţi
gentilomi, care veneau din dorinţa regelui, ca să vadă cum
merge lucrul, dîndu-i raportul de tot ce se făcea acolo. Cei
doi bătrîni care voiau să-1 toarne pe Iupiter au întîrziat
întrucîtva momentul turnatului, vrînd să încerce mai întîi
cele două capete modelate de mine, fiindcă, după părerea
lor, cu modul meu de lucru, nu li se părea posibil să reuşesc
şi era mai mare păcatul să se piardă asemenea opere
frumoase. Aflînd despre cele ce se petreceau, maiestatea sa
i-a sfătuit să aibă răbdare şi să înveţe de la adevăratul
maestru şi nicidecum
să ţină ei să-i dea lecţii maestrului. în hohote de rîs,
meşterii francezi aşezară lucrarea lor în groapă, iar eu ferm,

98 193
fără să schiţez vreun zîmbet sau să-mi arăt mînia pe care o
simţeam, mi-am aşezat alături două forme şi pe Iupiter
între ele. Cînd metalul s-a topit complet, plin de emoţie şi
de bucurie l-am lăsat să curgă, acoperindu-1 bine pe Iupiter
şi odată cu el şi celelalte două capete ale mele,
mul-ţumindu-i pe francezi şi pe mine. M-am bucurat că pre-
zicerile mele în legătură cu meşteşugul lor se dovediseră
false iar ei la rîndul lor se arătau încîntaţi că fuseseră profeţi
mincinoşi în legătură cu felul meu de lucru. Au cerut pe
limba lor ceva de băut şi eu, în culmea fericirii, le-am întins
o masă bogată în stil francez. La sfîrşit, nespus de veseli,
mi-au cerut banii făgăduiţi, precum şi ceea ce le
promisesem pe deasupra, la care le-am răspuns: „Aţi rîs
pînă n-aţi mai putut de ceea ce mi-e teamă c-o să vă
stîr-nească acum plînsul, pentru că am observat că-n forma
voastră a intrat mai mult metal decît ar fi trebuit. Aşa că
pînă mîine dimineaţă nici prin gînd nu-mi trece să vă dau
mai mulţi bani decît v-am dat."
Sărmanii au căzut pe gînduri şi fără să mai scoată o
vorbă au luat-o spre casele lor. Au venit o doua zi dimineaţă
şi pe tăcute au început să sape groapa. Dar cum nu reuşeau
să descopere forma lor mare înainte de a le scoate pe cele
două mai mici ale mele, le-au scos mai întîi pe acestea care
arătau foarte bine şi, în picioare puse, se vedeau perfect.
începînd apoi să-1 descopere pe Iupiter, nici n-au ajuns la
doua braţe adîncime că, împreună cu cei patru lucrători au
tras un strigăt atît de ascuţit, de l-am auzit şi eu de la cinci
sute de paşi depărtare, adică din camera mea de unde
m-am grăbit să alerg, la gîndul că era un strigăt stîrnit de
veselia izbînzii. Ajungînd la ei, citeam însă atîta groază pe
figura lor, de parcă ar fi fost paznicii nefericiţi şi îngroziţi ai
Sfîntului Mormînt. Luîndu-mi privirile de la ei, mi-au căzut
pe cele două busturi ale mele şi constatînd că arătau bine,
încîntarea mi s-a împletit cu deznădejdea, iar ei încercau să
se scuze, spunînd: „Soarta ne-a fost potrivnică!" La
văicărelile lor le-am spus: „Soarta nu v-a fost potrivnică, dar
necunoaşterea meseriei, ignoranţa voastră poartă vina.
Dacă v-aş fi văzut aşezînd modelul în formă, dintr-un cuvînt
v-aş fi învăţat ce anume să faceţi pentru ca opera să
reuşească, fapt pentru care şi
eu m-aş fi bucurat de cinste, iar voi aţi fi avut mai mult
de cîştigat. Cu onoarea mea o voi scoate la capăt, dar voi nu
veţi mai avea niciodată parte nici de onoare şi nici de cîştig.
Altădată, învăţaţi cum se lucrează, fiindcă să rîdeţi pe
seama altora aţi învăţat destul." Mă implorau, deşi re-
cunoşteau că am dreptate să-i ajut, căci de nu, plătind des-
păgubirile pentru suma cheltuită, aveau să ajungă să cer-
şească pe drumuri împreună cu familiile lor. La văicărelile
lor le-am răspuns că, dacă vistiernicii regelui aveau să le
plătească cu cît se obligaseră şi eu le voi plăti partea mea de
bani, fiindcă mi-am dat seama că ceea ce au muncit au
muncit din inimă, dar pe măsura priceperii lor.
Această atitudine mi-a atras o nemărginită bunăvoinţă
din partea vistiernicilor şi a slujbaşilor regelui.
Regele însuşi a fost înştiinţat în scris de toate cele
în-tîmplate şi, fără să fie influenţat de cineva, porunci să se
facă totul, întocmai după spusele mele.
Cellini primeşte din partea regelui scrisori din care
reiese că i se acordă cetăţenia franceză şi i se dăruieşte şi
castelul Le petit Nesle.
Trece prin alte peripeţii, unele foarte nefericite, toate
provocate de vanitatea lui exagerată.
Intr-o bună zi se înfăţişează regelui cu solniţa terminată.
Scapă de rivalitatea pictorului şi sculptorului Bologna, prin
plecarea lui la Roma. Termină pentru Fontainebleau nimfaw
în bronz care îi impresionează pe toţi prin frumuseţea
formelor, pentru care o folosise ca model pe Caterina,
tînăra lui prietenă. Mai termină două Victorii destinate
colţurilor frontonului porţii palatului, statuia de argint a lui
Iupiter, înfăţişat cu fulgerul în mîna dreaptă şi cu universul
în stînga, precum şi un frumos postament aurit.
In cele din urmă, pierzînd favorurile suveranului, poate
şi din pricina intrigilor doamnei d'Estampes, favorita
regelui, căreia nu-i acordase respectul pe care aceasta îl
pretindea, Cellini părăseşte Parisul, îndreptîndu-se spre
Lyon, cu scopul de-a veni în sprijinul surorii sale şi a
„bietelor ei şase fete".
Instalat pentru un timp la Florenţa, la cererea ducelui
Cosimo şi a soţiei sale Eleonora de Toledo, toarnă mulajul în

147 Nimfa din Fontainebleau, statuetă de bronz, aflată


azi la muzeul Luvru.
112
8 — Cellini — Alfieri — Casanova — Memorii
113
ceară al unui Perseu, întruchiparea ducelui şi a puterii
Medicilor, şi a unei Meduze ucise, simbol al republicii
înfrînte.
Deşi hărţuit de capriciile şi neîncrederea ducelui, Cellinf
mai lucrează un bust al acestuia, restaurează o statuetă
greacă recompunîndu-i braţele şi picioarele, şi o alta,
reprezentîndu-1 pe Iupiter în chip de vultur, împreună cu
Ganimede.
Intr-o scurtă călătorie la Veneţia, face cunoştinţă cu
marele Tiţian şi eu arhitectul Jacopo da Sansovino.

LXXIII. După ce-am turnat Meduza şi mi-a reuşit cum


nici nu mă aşteptam de bine, cu multă rîvnă am trecut la
turnarea lui Perseu al cărui model îl aveam făcut din ceară.
Trăiam cu speranţa ca turnarea lui în bronz să-mi reuşească
cel puţin cît a Meduzei. Ducele, care mă vizita în ultima
vreme mai des de cum îi era obiceiul, arătîn-du-se încîntat
la vederea modelului din ceară, fie după pro-pria-i părere,
fie sub influenţa cuiva care i-o fi dat de înţeles că turnarea
operei în bronz n-avea să fie la înălţimea celei făcute în
ceară, îmi spuse într-o bună zi: „Ben-venuto, statuia asta
nu-ţi va reuşi turnată în bronz, căci arta însăşi îţi va fi
potrivnică". M-am simţit foarte jignit la vorbele
excelenţei-sale şi m-am grăbit să-i răspund: „Văd că
excelenţa-voastră îmi acordă mult prea puţina încredere,
pornită din încrederea prea mare în cei care clevetesc pe
seama mea sau poate ca nu aveţi totuşi prea mari cunoş-
tinţe în domeniul acestei arte". Dar nici nu mi-a dat răgaz
să-mi termin vorba că a şi sărit: „Eu sînt convins că am
cunoştiinţe în acest domeniu şi încă foarte temeinice". Iar
eu, iute: „Aşa-i, precum spuneţi, dar ca senior şi nu ca artist,
deoarece, dacă excelenţa-voastră s-ar pricepe pe
cît crede că se pricepe, ar avea încredere în mine, ţinînd
seama de frumosul chip148 pe care i l-am făcut în bronz,
mult mai mare ca în realitate, şi care a fost trimis la Elba, cît
şi datorită restaurării frumosului Ganimede din marmură, la
care m-am străduit infinit mai mult, decît dacă l-aş fi
început eu din capul locului, ca să nu mai pomenesc de
turnarea Meduzei aflată aici, în faţa
dumneavoastră, la
148 Piesa, cunoscută sub numele Busto colossale del

gran-duca Cosimo I, a împodobit între 1557—1781 poarta


forţăreţei Portaferraio. Azi se află în Galleria degli Uffizi, a
Muzeului Naţional din Florenţa.
care am lucrat din greu, recurgînd la tehnici pe care nu
le-a mai folosit nimeni înaintea mea, în arta asta, al naibii
de istovitoare! Priviţi, seniore, am făcut un cuptor nou,
altfel decît cele obişnuite, cu multe adaosuri ingenioase.
Vedeţi, i-am creat două ieşiri pentru bronz, deoarece n-ar fi
fost chip altfel ca această piesă grea şi complicată să-mi
reuşească, şi numai graţie ideilor mele ingenioase a ieşit

114
atît de bine, deşi nimeni din cei ce practică această artă
n-au crezut în această posibilitate de lucru născocită de
mine. Şi mai aflaţi, seniore, ca ceva de netăgăduit, că toate
operele mari şi nespus de grele pe care le-am făcut în
Franţa, sub oblăduirea minunatului rege Francisc I, mi-au
reuşit fără cel mai mic defect, numai graţie sufletului său
mare şi generos, căci bunul rege mi-a pus la dispoziţie toate
cele trebuincioase, fericindu-mă şi cu atîţia lucrători cîţi îi
ceream, încît uneori aveam şi peste patruzeci şi toţi aleşi
numai de mine. De aceea i-am putut lucra atîtea şi atîtea
opere într-un timp aşa de scurt. Seniore, credeţi în arta mea
şi sprijiniţi-mă cu ajutorul de care am nevoie, fiindcă în
mine există dorinţa de a duce la capăt o operă care să vă fie
pe plac. Dacă dumneavoastră, excelenţă, îmi mîhniţi
sufletul şi mă lipsiţi de ajutoare, nici o altă fiinţă omenească
n-ar putea înfăptui un lucru aşa cum trebuie."

LXXIV. Nu i-a fost deloc uşor ducelui să mă audă


vărsîndu-mi tot amarul ce-mi stătea pe suflet. Se învîrtea
încoace şi încolo, iar eu, sărmanul, eram necăjit la gîndul
situaţiei de invidiat pe care o avusesem în Franţa. Deodată,
ducele mă întrebă: „Benvenuto, ia spune-mi, cum e posibil
ca frumosul cap al Meduzei, de colo de sus, din mîna lui
Perseu, să fie turnat în bronz?" I-am răspuns neîntîrziat:
„Prea ilustra dumneavoastră excelenţă, dacă ar avea cu
adevărat cunoştiinţe în această artă, după cum aţi susţinut,

114
nu v-ar fi teamă de nereuşita capului, ci mai degrabă v-aţi
teme de turnarea piciorului drept al lui Perseu, cam distan-
ţat de rest". Oarecum înfuriat de vorbele mele, ducele se
întoarse iute spre ceilalţi seniori care-1 însoţeau şi spuse:
„Cred că purtarea potrivnică a acestui Benvenuto provine
din trufie!" Apoi spre mine, cu un aer cam ironic, cum
dealtfel mă priveau şi cei din suită: „Doresc să fiu atît de
răbdător cît să pot asculta tot ceea ce mintea ta va ticlui,
încît să te pot crede". Iar eu: „Voi adăuga un singur adevăr,
dar atît de convingător, încît excelenţa-voastră se va edifica
pe deplin! — şi-am continuat: Seniore, să ştiţi că focul, prin
natura lui, are tendinţa de a o lua în sus şi de aceea vă
promit că acel cap al Meduzei va ieşi fără greş; dar, cum tot
prin natura lui focul n-o ia în jos ci invers, şi cum trebuie
totuşi să ajungă la şase braţe mai jos, fiindcă aşa trebuie
lucrătura, după această dreaptă judecată, eu afirm că e
imposibil ca piciorul drept să iasă bine; totuşi, mie nu-mi va
fi greu să-1 refac". Spuse ducele: „Atunci, cum de nu te-ai
gîndit să născoceşti ceva ca şi piciorul drept să iasă la fel de
bine ca şi capul Meduzei?" „Trebuia să fac un cuptor mai
mare, încît să pot introduce o ţeava groasă cît piciorul meu,
prin care să se scurgă metalul topit şi să ajungă la picioarele
statuii, sub presiunea propriei lui greutăţi, în schimb canalul
meu e îngust, lung de aproape şase braţe şi nu mai gros de
trei degete. Prin urmare, nu trebuia neapărat făcut şi nici
nu renta, deoarece uşor va fi refăcut. Dar cînd forma va fi

114
umplută mai bine de jumătate, după cum sper, de la mijloc
în sus, proprietatea focului fiind de a se înălţa, fiţi convins
că atît capul lui Perseu cît şi cel al Meduzei vor ieşi o
minunăţie!"
Ducele îmi ascultă peroraţia precum şi multe alte
păreri, pe care nu le mai notez aici ca să nu mă lungesc prea
mult, dădu din cap şi se duse cu Domnul.

Făcîndu-şi singur curaj, Cellini căuta să nu ia în seamă


necazurile şi să treacă peste regretul de a nu fi respectat şi
admirat ca în Franţa. Simţea imperios nevoia de a da o
„lovitură de graţie", senzaţională, care să-1 scoată din
anonimat şi din rîndul celor care ofereau prea puţin pentru
a rămîne în istorie. Este vorba într-adevăr de un moment
„eroic" în care el îşi pune în joc orgoliul, faima şi viitorul.
Asistăm, în plus, cu această ocazie, la momentul culminant
al Vieţii lui, din fericire încununat de succes şi de o supremă
satisfacţie a victoriei meşteşugului asupra tehnicii
contemporane ca şi asupra voinţei omeneşti însăşi.
Cu eforturi supraomeneşti, începe turnarea statuii lui
Perseu, descriindu-ne amănunţit felul în care înţelegea el
s-o toarne în bronz. Din exces de zel, cuptorul e prea încins,
răşina de pe trunchiurile de pin arde cu prea multă putere,
iar el şi lucrătorii sînt sleiţi de vlagă, de-abia fac faţă.
Atelierul ia foc, în schimb ploaia şi vîntul răcesc cuptorul.
Zdrobit de oboseală, Benvenuto părăseşte lucrarea bolnav

114
de supărare şi cu speranţele pierdute. Dar adevărata
minune abia începe.

LXXVI. De-ndată ce m-am aşezat în pat, am poruncit


servitoarelor să aducă în atelier de mîncare şi de baut pen-
tru toţi cîţi eram acolo, şi le-am spus: „Ştiu că nu voi mai
apuca ziua de mîine". Toţi mă încurajau, repetîndu-mi că
răul meu de-acuma va trece, deoarece boala mea nu era
altceva decît o prea mare oboseală".
Am zăcut timp de două ore pradă unui acces de febră
crescîndă, văicărindu-mă într-una: „Simt că mor". Slujnica
mea, care conducea toată casa, pe nume Fiore di Castel del
Rio, era cea mai îndemînatecă şi cea mai devotată femeie
din cîte s-au născut vreodată Nu mai contenea să-şi frîngă
mîinile, strigîndu-mi că m-am scrîntit, dar pe de altă parte
îmi arăta cea mai mare grijă şi bunăvoinţă de pe lume.
Văzîndu-mă totuşi atît de speriat şi de bolnav, cu toată firea
ei curajoasă, nu-şi putea stăpîni lacrimile şi pe cît putea se
ascundea să n-o văd.
Cînd mi-era mai rău ca oricînd, am văzut că intră în
cameră un om atît de gîrbov, de aducea cu litera S; el
începu să vorbească cu grai stins şi mîhnit, aidoma celor
care încurajează pe condamnaţii la ghilotină: „Ah,
Benve-nuto, opera ta s-a năruit şi nimic pe lume nu o mai
poate salva".

114
Auzind vorbele nenorocitului acela, am tras un urlet cu
atîta putere, de cred că s-a auzit pînă în străfundurile ia-
dului. M-am ridicat din pat, mi-am luat hainele, şi m-am
îmbrăcat lovind cu pumnii şi cu picioarele în oricine se
apropia de mine să mă ajute, fie slujnică, fie ucenic, şi
jelindu-mă cît mă ţinea gura: „Trădătorilor, invidioşilor! B o
adevărată trădare adusă artei, dar jur pe Dumnezeu că o să
aflu eu cît de curînd totul întocmai cum a fost şi ce-oi lăsa în
urma mea înainte de a crăpa, o să vă încremenească pe
toţi!"
După ce m-am îmbrăcat, cu povara în suflet m-am în-
dreptat spre atelier. Pe feţele tuturor celor pe care-i lăsa-
sem în ajun în plină voioşie, acum era întipărită groaza şi
buimăceala. Am început să le spun: „Ascultaţi-mă! Nu v-aţi
priceput sau n-aţi vrut să ţineţi seama de felul în care v-am
învăţat, dar ascultaţi-mă acum cel puţin, cînd sînt şi eu de
faţă, alături de opera mea, şi să nu îndrăznească unul să mă
contrazică, fiindcă la punctul la care am ajuns, nu de sfaturi
am nevoie, ci de ajutor."
La vorbele mele, un oarecare messer Alessandro
Lastri-cati149, zise: „Vezi, Benvenuto, dumneata vrei să
realizezi ceva ce arta noastră nu acceptă sub nici o formă".
Dar la spusele lui m-am răsucit cu atîta furie şi pornire
pe rele, încît toţi ceilalţi au sărit şi m-au potolit într-un glas:
„Hai, acum porunceşte-ne cum şi cît vei şti şi te-om ajuta cu
toţii cît ne-or ţine puterile". Am crezut că-mi spun aceste

114
cuvinte binevoitoare la gîndul că în curînd aveam să dau
ortul popii. M-am repezit spre cuptor, unde am văzut că tot
metalul se închegase, adică aşa cum spunem noi, se făcuse
ca o plăcintă; aşa că le-am cerut celor doi salahori să
treacă peste drum la măcelarul Capretta, să aducă o
legătură de trunchiuri de stejar tînăr, uscate mai bine de un
an şi pe care madonna Ginevra, soţia lui Capretta, mi le
promisese demult. Imediat ce-au sosit primele legături, am
început să umplu gura cuptorului. Stejarul uscat arde cu mai
iute foc faţă de oricare alt lemn, după cum cele de plop şi
pin, tocmai fiindcă dau un foc domol, se folosesc la turnarea
pieselor de artilerie, aşa că plăcinta aceea de metal
începu să se topească şi să-şi recapete culoarea
deschisă, strălucind o frumuseţe în dogoarea focului acela
straşnic. Pe de-o parte eu forţam canalele, pe de altă parte,
trimisesem cîţiva muncitori pe acoperiş să aibă grijă de
focul oare se înteţise nemaipomenit. înspre grădina de
zarzavat, le cerusem să fie aşezate scînduri, covoare şi tot
soiul de pînze care să ne ferească de apă.
LXXVII. După ce am găsit leac tuturor acestor elemente
furioase, cu glas ridicat mă răsteam cînd unuia cînd altuia:
„Ad-o pe asta, ridic-o pe cealaltă" aşa încît, obser-vînd că
plăcinta dădea semne de lichefiere, toată echipa mă asculta
cu atîta supunere, încît fiecare trudea cît trei. Am luat
atunci o pasta de cositor cam cît o jumătate de

114
149Alessandro Lastricati, sculptor şi turnător de metale,
care împreună cu fratele său Zanobi di Bernardo, 1-a ajutat
pe Cellini să toarne în bronz Meduza.
pîine, grea cam de şaizeci de livre şi am lăsat-o să cadă
în cuptor deasupra plăcintei; adăugind lemnul de stejar şi
mes-tecînd plăcinta cu o vergea şi o rangă de fier, în scurt
timp se topi de tot, devenind lichidă.
Şi astfel, am izbutit să readuc la viaţă un mort, contrar
părerilor celor neştiutori, de parcă-mi revenise toată vigoa-
rea, de nici nu-mi mai dădeam seama dacă aveam sau nu
febră ori dacă-mi era teamă de moarte. Se auzi brusc un
pocnet şi o văpaie se înălţă pe neaşteptate de parcă în faţa
noastră ar fi ţîşnit o săgeată de foc. Rămaseră îngroziţi cu
toţii; şi eu mai mult ca ceilalţi.
Cînd zgomotul acela fantastic a dispărut şi s-a stins vă-
paia, ne uitam buimaci unul la altul; dar n-a trecut mult
şi-am observat că sărise capacul de pe cuptor, încît bronzul
dăduse tot pe de lături; am dat drumul la deschizăturile
formei mele şi în acelaşi timp şi celor două răsuflători. Dar
văzînd că metalul nu curgea cu iuţeala obişnuită şi bănuind
că aceasta se datora topirii intensive a cositorului, focul
fiind prea înteţit, am cerut să mi se aducă imediat cît mai
multe farfurii drepte şi adînci, toate castroanele de cositor
din casă, vreo două sute de vase, şi unul cîte unul le
puneam în faţa canalelor de scurgere, iar o parte din ele
le-am aruncat direct în cuptor, în aşa fel încît văzînd că

114
bronzul meu s-a topit de tot, devenind perfect lichid,
um-plîndu-mi astfel statuia, mă ajutau cu toţii însufleţiţi şi
bucuroşi şi mă ascultau orbeşte, căci eu le ceream cînd una,
cînd alta, aducîndu-mi totuşi şi eu aportul şi exclamînd:
„Doamne, tu care cu infinitele tale puteri ai înviat din morţi
şi te-ai ridicat glorios la ceruri150..." şi pe negîndite forma
s-a umplut. în clipa aceea am îngenunchiat, slăvind numele
Domnului. Apoi m-am răsucit în faţa unei farfurii pline cu
salată, aşezată pe o bancă şi cu o poftă nemaipomenită am
devorat-o, închinînd împreună cu toţi ceilalţi un pahar cu
vin, şi după ce am mîncat, m-am retras înzdră-venit şi
bucuros; şi fiindcă pînă la ivirea zorilor mai lipseau doar
două ore, m-am culcat şi m-a furat un somn ^iulce de parcă
nu m-ar fi chinuit nici cel mai mic rău de

150 La invocarea lui Cellini lipseşte încheierea;


comentatorul Bianchi, e de părere că rugăciunea lui a rămas
neterminată intenţionat, ca cititorul să înţeleagă că efectul
ei 1-a fericit Înainte de a o termina.
pe lume. îngrijitoarea mea cea bună, fără ca eu să-i fi
cerut nimic, mi-a pregătit un clapon gras; iar cînd am
coborît din pat la ora mesei, m-a întîmpinat veselă, cu
vorbele: „Eşti oare acelaşi om care credeai ieri că-şi dă
duhul? Eu cred că pumnii şi picioarele pe care ni le cărai
aseară, cînd erai în culmea furiei, au speriat şi au pus pe
fugă febra cea năbădăioasă."

114
Şi astfel, sărmana mea familie revenindu-şi din spaima
şi vlăguirea pe care le pătimiseră s-a dus repede să cumpere
bliduri de pămînt ca să înlocuim farfuriile şi castroanele de
cositor, şi ne-am aşezat la masă cu bucuria în suflet, şi-am
mîncat cu poftă, într-o atmosferă veselă, cum nu-mi mai
amintesc să mai fi trăit vreodată în viaţă.
După ce-am stat la masă, au venit la mine cei ce mă
ajutaseră, bucuroşi şi ei şi veseli de nu mai conteneau, mul-
ţumind Domnului de toate cele cîte se întîmplaseră,
recu-noscînd că au învăţat şi au văzut făcîndu-se lucruri
despre care ştiau de la alţi meşteri că erau imposibil de
realizat. Atunci eu, îmbătat de succes, mă arătam oarecum
trufaş, grozăvindu-mă în faţa lor cu isprava mea şi
înfundîndu-mi mîna în punga cu bani, i-am omenit pe toţi, şi
i-am mulţumit pe toţi.

Opera îi reuşeşte deplin. Perseu şi Meduza, lucrate în


bronz, iau formele sperate de Cellini. Ducele şi ducesa,
aflaţi la Pisa, înştiinţaţi de sculptor însuşi, îşi exprimă
incìntati satisfacţia. Drept răsplată, Cellini cere învoirea de a
pleca la Roma. Ducele acceptă şi îi încredinţează o scrisoare
pentru ambasadorul său de la Roma, Averardo Serristori. Pe
scaunul pontifical era Iuliu al IlI-lea151. între timp, Cellini
primeşte de la Roma, din partea marelui Michelangelo
Buonarroti o scrisoare care-1 laudă pentru bustul

114
negustorului Bindo Altoviti152, cu regretul că acest bust este
aşezat într-o încăpere şi într-o lumină nepotrivită.
151 Giovanni Maria Ciocchi del Monte Sansovino, ales

papă
în 1550, cu numele de Iuliu al IlI-lea, a decedat în 1555.
Turnarea în bronz a lui Perseu aparţine anului 1549;
contractul
pe care Cellini îl semnează la Roma e din 1552, în primii ani
ai papei Iuliu. Este deci o lacună în Viaţa lui Cellini.
152 Bindo Altoviti, renumit negustor florentin şi

mecenat la
Roma. Raffaello i-a făcut un portret, iar Cellini bustul, aflat
azi în colecţia Gardner din Boston.
Aflînd de conţinutul scrisorii, ducele trimite vorbă lui
Michelangelo că dacă va veni la Florenţa, îl va numi în
Consiliul celor Patruzeci şi Opt, adică în Senat. La această
veste, Michelangelo nu a răspuns niciodată. Reîntors la
Florenţa, Cellini are de înfruntat multe intrigi ale
defăimătorilor lui, apăruţi în preajma ducelui. întîmplarea
care îl face să fie intermediar între duce şi soţia lui, în
cumpărarea unui colier, îl convinge şi mai mult de perfidia
nobililor.

LXXXV. între timp la Siena a început războiul153; ducele


vrînd să fortifice Florenţa, a împărţit porţile oraşului între
sculptori şi arhitecţi, aşa că mie mi-a fost încredinţată

114
poarta dinspre Prato şi mica poartă dinspre Arno, pe unde
se merge la mori; cavalerului Bandinello îi reveni poarta San
Friano154; lui Pasqualino d'Ancona i se încredinţa poarta San
Piero Gattolini; lui Giuliano di Baccio d'Agnolo155, artist în
lemn, poarta San Giorgio, iar lui Particino156, şi el sculptor în
lemn, poarta San Niccolò, lui Francesco da San Gallo,
sculptor, supranumit şi Margolla, i-a fost dată poarta alla
Croce, iar lui Giovanbattista157, numit şi Tasso, i-a revenit
poarta de la Pinti, şi tot aşa; de alte bastioane şi porţi,
răspundeau diferiţi ingineri, de al căror nume nu-mi mai
amintesc şi nici nu vreau să mă gîndesc la ei, fiindcă n-au
legătură cu ce am eu de spus acum.
Ducele, care a fost, ce-i drept, întotdeauna foarte pri-
ceput, s-a dus singur în toate împrejurimile oraşului; după
ce excelenţa-sa a examinat bine situaţia, s-a hotărît asupra
153 In 1552 Siena, fiind ajutată cu trupe de regele

Franţei,
Francisc I, se răzvrăteşte împotriva garnizoanei trimise
acolo de
împăratul Carol Quintul; Cosimo, ducele Florenţei, supus
împă-
ratului, porneşte războiul cu Siena, luîndu-şi în acelaşi timp
măsuri de apărare. Oraşul cade abia în 1555, după lupte
înver-
şunate.
154 San Frediano.

114
155Giuliano di Baccio d'Agnolo (1462—1543), —
arhitect şi sculp-
tor toscan; a desăvîrşit corul bisericii Santa Maria Novella,
campanila bisericii Santo Spirito şi palatul
Bartolini-Salimbeni
din Florenţa.
156 Antonio Particino, despre care Vasari spune într-o

scri-
soare adresată lui Pietro Aretino: „rar meşter în arta
sculpturii
lemnului".
157 Giovanbattista del Tasso (1500—1555) — arhitect

italian,
autorul logiei din Mercato Nuovo, din Florenţa.
măsurilor ce urmau a fi luate; 1-a chemat pe Lattanzio
Gorini, unul dintre casierii lui, şi cum, fie şi din distracţie, el
se mai îndeletnicea şi cu meseria inginerească, excelenţa sa
i-a cerut să deseneze toate modurile în care credea el că ar
putea fortifica porţile sus-amintite şi apoi fiecăruia dintre
noi i-a trimis desenată poarta pe care o avea de apărat.
Văzînd-o şi pe aceea care-mi fusese destinată mie şi
părîndu-mi-se că desenele nu erau tocmai bune, ba chiar
destul de anapoda, am luat iute planul în mînă şi m-am dus
direct la ducele meu; vrînd s-i arăt excelenţei-sale greşelile
din desenul pe care-1 ţineam în mînă, nici nu am apucat să
deschid bine gura, că ducele înfuriat se întoarse spre mine

114
şi-mi spuse: „Benvenuto, în legătură cu arta, eu cedez în
faţa ta, dar în profesiunea asta, te rog să cedezi tu în faţa
mea, şi să te supui desenului pe care ţi l-am trimis".
La mustrătoarele sale cuvinte i-am răspuns cît mai po-
tolit cu putinţă: „Chiar şi în arta de a sculpta eu am învăţat
de la excelenţa voastră, fiindcă totdeauna am mai discutat
cîte ceva împreună; de aceea şi acum o rog pe prea ilustra
voastră excelenţă să binevoiască a-mi da ascultare, fiind la
mijloc ceva mult mai important decît sculptura şi anume
întărirea oraşului; iar după ce vom schimba cîteva păreri,
veţi hotărî personal cum e mai bine şi cum anume va trebui
să vă servesc."
După aceste vorbe bine ticluite şi rostite pe un ton
supus, el s-a arătat dispus să mă asculte; şi demonstrîndu-i
prea ilustrei excelenţe cu argumente precise şi clare că aşa
cum mi se desenase nu avea să fie deloc bine, excelenţa-sa
mi-a spus: „Du-te şi fă un desen după mintea ta şi-o să văd
dacă o să-mi placă".
Condus de raţionamentul unui mod cu adevărat eficace
de a întări cît mai bine cele două porţi, am făcut două
schiţe, pe care le-am arătat ducelui, iar el şi-a dat seama de
greşeala primelor desene. Deosebind adevărul de eroare, el
mi-a spus apoi pe un ton blînd: „Du-te şi lucrează cum vei
crede de cuviinţă, că eu sînt mulţumit de tine". Inspirat de
elanul insuflat de el, am trecut iute la lucru.

114
LXXXVI. La poarta dinspre Prato stătea de pază un
căpitan lombard; era o namilă de om, mojic la vorbă, trufaş
şi foarte mărginit. El m-a luat repede la întrebări, ca să afle
ce anume aveam de gînd să fac; eu i-am arătat frumos
desenele mele, dar mi-a fost neînchipuit de greu să-1 fac
să-mi înţeleagă intenţiile.
Bădăranul acesta ba clătina din cap, ba se învîrtea în-
coace şi încolo, schiimbîndu-şi mereu poziţia de pe un picior
pe celălalt, răsucindu-şi mustăţile înfiorător de stufoase, în
timp ce-şi tot trăgea bereta pe ochi şi spunea: „Pe toţi
dracii, dacă înţeleg eu ceva din povestea asta a ta!" Şi cum
dobitocul începuse să mă plictisească, i-am spus: „Uite ce e,
lasă treaba asta în seama mea, că eu am înţeles despre ce e
vorba"; şi cînd să mă întorc cu spatele la el, să-mi văd de
lucru, a început să mă ameninţe cu capul, iar cu mîna
stìnga, apucă minerul spadei ridicînd-o cu vîrful în sus şi
răstindu-se la mine: „Ei, meştere, nu cumva vrei să fac
vărsare de sînge?"
în culmea mîniei m-am răsucit atunci spre el şi i-am
răspuns mînios: „Mai uşor îmi vine să mă bat cu tine decît
să ridic un bastion la această poartă!"
Amîndoi am pus brusc mîinile pe săbii şi nici n-am
apucat să le tragem din teacă, că o grămadă de oameni
cumsecade, unii florentini modeşti de-ai noştri, alţii curteni
s-au repezit la noi; cei mai mulţi strigau la el, spunîndu-i că
nu are dreptate şi că-şi găsise naşul cu mine, iar dacă pe

114
deasupra ar mai afla şi ducele de toată isprava asta, ar fi vai
de capul lui.
Potolit de sfaturile mulţimii, îşi văzu de treaba lui, iar eu
am trecut la bastionul meu. De-ndată ce-am fost gata cu
întăriturile, am luat-o spre cealaltă poartă mai mică, de la
Arno, unde am dat de căpitanul Cesena158 unul din cei mai
fini gentilomi din cîţi am cunoscut cu o asemenea profesie.
Se purta cu o delicateţe de fată cuminte dar, dacă i-o cerea
împrejurarea, devenea cel mai necruţător şi de temut
dintre viteji. Căpitanul se uita atît de lung la mine, de mă
stingherea uneori; era dornic să înţeleagă şi eu am fost
încîntat să-i satisfac dorinţa, arătîndu-i ce lucram. în

158După unii comentatori e posibil ca acest căpitan să


fie Giustiniano da Cesena, care 1-a însoţit pe ducele
Alessandro pînă la poarta San Marco, în noaptea în care
acesta a fost ucis de Lorenzino. Alţii cred că este vorba de
căpitanul Giovanni Maşini, care a fost în slujba ducelui
Cosimo în al doilea război al Sienei.
sfîrşit, ne-am înţeles foarte bine şi poate şi de asta
bastionul a ieşit mult mai izbutit decît primul.
Tocmai cînd eram pe cale să termin munca mea la for-
tificaţii, o parte din oamenii lui Piero Strozzi au pătruns în
Prato; populaţia îngrozită s-a grăbit să-şi părăsească locu-
rile, pornind-o spre oraş cu carele încărcate cu tot ce s-a
putut lua în pripă în ele. O mulţime de căruţe se ciocneau

114
unele de altele. Cînd am văzut învălmăşeala aceea de
nedescris, le-am atras atenţia străjerilor porţii să fie cu
ochii-n patru, ca nu cumva să se întîmple şi aici ceea ce se
întîmplase la poarta din Torino159; în caz că va fi nevoie să
acţioneze poarta mobilă şi să fie atenţi să nu rămînă
agăţată de vreo căruţă.
Auzind bestia de căpitan cuvintele mele, s-a întors spre
mine, împroşcîndu-mă cu vorbe de ocară, dar nici eu nu
l-am cruţat. Şi ne-am fi înfruntat mai rău decît prima dată,
dacă şi de astă dată lumea n-ar fi sărit să ne jpotolească.
Ducînd la bun sfîrşit întăriturile, am fost răsplătiţi cu
destui scuzi, la care nu m-am aşteptat, dar care mi-au fost
de un extraordinar folos, aşa că bucuros, m-am întors la
Perscu al meu, dornic să-1 termin.
LXXXVII. Descoperindu-se în zilele acelea160 tot felul de
figurine antice în împrejurimile oraşului Arezzo, printre ele
se afla şi Himeraw, leul de bronz care se poate vedea într-o
cameră din apropierea sălii mari a Palatului; împreună cu
aşa numita Himeră, s-a găsit şi o sumedenie de statuiete,
tot din bronz, pline de pămînt şi rugină, dintre care nici
una nu era întreagă, lipsindu-i fie capul, fie
159 în 1543, în timp ce oraşul Torino ocupat de francezi

a
fost atacat de trupele împăratului Carol Quintul, un căpitan
spa-
niol a încercat să introducă un grup de soldaţi, ascunzîndu-i

114
în şase care pline cu fîn; aceştia urmau să convingă gărzile

coboare podul mobil, pentru ca ceilalţi să pătrundă uşor din
afară. Manevra însă nu le-a reuşit.
160 în 1554.
161 Monstru mitologic, jumătate leu, jumătate capră şi

cu
coadă de şarpe, ce scotea flăcări pe gură. A fost ucis de
eroul
Bellerofon, călare pe calul înaripat, Pegas. După unii, acest
monstru ar fi personificarea unui vulcan al regiunii Licia,
locuit
în partea cea mai înaltă de lei, la mijloc de capre şi jos de
şerpi. Bellerofon simbolizează omul care a făcut din acea
ţară
o regiune înfloritoare. Bronzul se află acum la Muzeul
Arheo-
logic din Florenţa.
mîinile ori picioarele. O delectare mare a ducelui era de
a le aduce la lumină, de a le şterge şi curăţa el însuşi, ajutat
de o daltă mică şi fină de giuvaergiu.
S-a ivit astfel ocazia să-i vorbesc excelenţei-sale prea
ilustre şi, în timp ce discutam cu el, îmi întindea un ciocănel
ca să lovesc în micuţa daltă din mîna lui, aplicată pe cîte o
statuetă: înlăturînd pămîntul şi rugina, figurinele apăreau
curate. Petrecînd astfel mai multe seri în şir, ducele m-a

114
invitat să trec la lucru şi eu am început să refac membrele
distruse ale figurinelor. Excelenţa-sa arătîndu-şi încîntarea
pentru felul în care contribuiam la repararea acelor
flecuşteţe îmi cerea să lucrez şi în timpul zilei şi, dacă
zăboveam cumva, trimitea îndată după mine. De mai multe
ori l-am făcut să priceapă că dacă în timpul zilei mă
abăteam de la lucrul lui Perseu, s-ar fi putut ivi anumite
urmări neplăcute. Mai întîi, mă îngrijora faptul că timpul
prea lung pe care mi-1 lua munca mea ar putea să fie un
motiv de plictiseală pentru excelenţa-sa, după cum dealtfel
s-a şi adeverit mai tîrziu; o altă neplăcere era şi faptul că
aveam la mine mai mulţi lucrători care îmi făceau numai
boacăne în lipsă sau îmi stricau opera şi lucrau cît puteau de
încet, aşa că ducele s-a mulţumit să mă duc la el numai
după miezul nopţii şi, deoarece îi devenisem foarte drag, de
cîte ori mă duceam seara la el, mă primea cu tot mai multă
amabilitate.
în zilele acelea se construiau noile camere dinspre
partea numită a Leilor162, încît excelenţa-sa să se poată
retrage într-un loc cît mai secret; el a dat ordin sa i se facă o
cămăruţă în această aripă a casei, construită mai de curînd,
iar mie îmi ceruse să-1 vizitez pe ascuns, trecînd printr-o
debara, unde îşi ţinea hainele, care era deasupra etajului
sălii celei mari, şi prin tot felul de alte odăiţe, pînă să ajung
în cămăruţa lui. Dar n-au trecut multe zile şi ducesa m-a
lipsit de această plăcere, ferecînd toate cămăruţele prin

114
care trebuia să trec; de cîte ori ajungeam seara la palat,
aveam destul de aşteptat, fiindcă ducesa îşi vedea
pe-ndelete de treburile ei, tocmai pe unde-mi era mie calea
şi, cum o ducea şi rău cu sănătatea163, nu era dată să vin şi
să n-o

162 Latura din Palazzo Vecchio, care dă înspre strada


Leilor.
163 Ducesa Eleonora de Toledo muri cîţiva ani mai
tîrziu,
în 1552.
stingheresc; dintr-un motiv sau altul, reuşisem să-i
inspir atîta silă, că nu era chip să mă suporte nici cu
privirea. Dar în ciuda mîhnirii mele fără seamăn, mă
duceam acolo* în continuare, neispitit de nici o plăcere. în
consecinţă ducele le-a poruncit slujitorilor săi să-mi
deschidă de îndată ce băteam la uşă şi să mă lase să intru
peste tot, fără vreo oprelişte, încît uneori se întîmpla ca
trecînd tiptil şi pe neaşteptate prin camerele acelea secrete,
s-o întîlnesc pe ducesă, preocupată de treburile ei intime,
iar ea se înfuria atît de cumplit, năpustindu-se mereu cu
aceeaşi întrebare de mă treceau fiorii: „Cînd ai de gînd să
termini odată cu reparatul figurinelor, fiindcă ai ajuns să mă
scoţi din sărite, tot văzîndu-te mereu venind pe aici"?

114
Ducele continuă totuşi să-1 cheme după miezul nopţii.
In-tr-una din zile, Cellini duce statuia lui Perseu în Loggia dei
Lanzi din Piaţa Senioriei, iar pe data de 27 aprilie 1557 o
dezveleşte spre stupefacţia tuturor celor de faţă. „în clipa în
care am descoperit-o, în ziua în care am lăsat-o mai mult
timp astfel, lumea nu mai înceta să-şi manifeste încîntarea,
lipind pe poarta acoperită în parte, peste douăzeci de
sonete, unul lăudîndu-mi mai mult decît altul opera." „Şi
cum era vacanţă la Universitatea din Pisa, toţi învăţaţii şi
elevii lor se luau la întrecere." Cel pe care Cellini îl stimează
mult este Jacopo da Pontormo (1494—1556), elevul lui
Andrea del Sarto, şi mai mult decît pe el, pe Bronzino
portretistul (1503—1572), discipolul lui Pontormo.
Trimişii viceregelui Siciliei îi fac o invitaţie pe care el o
respinge, cerîndu-i totuşi ducelui îngăduinţa de a lipsi cîteva
zile din Florenţa, dar se întoarce mai curînd, nerăbdător să-i
arate acestuia un plan strategic şi să-şi primească răsplata
pentru Perscu. Ducele amînă răspunsul şi asta îl înfurie la
culme pe Benvenuto. In cele din urmă se învoiesc pentru
suma de trei mii cinci sute de scuzi de aur, plătibili cîte o
sută pe lună; ultimii scuzi nu-i va mai încasa niciodată. Face
cîteva modele pentru statuia lui Neptun în marmură, în
speranţa de a sculpta el, si nu altul, această statuie.

CIL După voia Domnului, toate sînt spre binele nostru şi


Dumnezeu îi apără pe cei ce-1 recunosc şi cred în el.

114
în zilele acestea s-a întîmplat să cunosc şi un renumit
ticălos din Vicchio164, pe nume Piermaria d'Anterigoli165,
poreclit Sbietta. El se ocupa de oierit şi, cum era o rudă
apropiată de a lui Guido Guidi166, medic, şi astăzi prim
magistrat în Pescia, i-am acordat încredere. El s-a oferit
să-mi vîndă o moşie167 a lui pe viaţă, dar eu nici măoar n-am
vrut s-o văd, neavînd alt gînd decît să-mi termin modelul
giganticului Neptun. Pe de altă parte nu aveam de ce să o
văd, fiindcă el îmi vindea numai produsul acestui pămînt.
Aşa că mai sus amintitul mi-a lăsat în scris cantitatea de
grîu, vin, ulei, ovăz şi alte profituri, iar eu făcîndu-mi
socoteala că în timpurile acelea toate valorau peste o sută
de scuzi de aur, i-am oferit şase sute cincizeci de scuzi,
socotind şi dările.
Aşadar lăsîndu-mi în scris că vrea să-mi cedeze pe tot
timpul vieţii mele rentele de pe urma acestor produse, nu
m-am mai interesat de această proprietate, ci m-am grăbit
să iau informaţii cît mai precise, ca să mă asigur că pore-
clitul Sbietta şi ser Filippo168, fratele său bun, erau într-ade-
văr înstăriţi.
Ce-i drept, multe persoane care-1 cunoşteau m-au asi-
gurat că puteam fi liniştit, că toate erau aşa precum mi le
spusese Sbietta. L-am chemat atunci pe ser Pierfrancesco
Bertoldi, notar la Mercatanzia169 şi în primul rînd i-am întins
nota în care Sbietta a însemnat că-şi ia obligaţia să-mi
predea rentele, convins că totul va fi menţionat în con-

114
tract170. Dar notarul care 1-a întocmit a dat mare atenţie
tuturor vecinătăţilor cu care insista Sbietta, iar în ceea ce
mă privea, nu-1 duse capul să includă ceea ce îmi oferise
vînzătorul. în timp ce notarul scria, eu lucram şi, cum re-
164periferie în Mugello, lîngă Florenţa.
165Piermaria di Vespasiano Ricchi di Anterigoli.
166 Guido Guidi (1449—1494) nepotul pictorului
Ghirlandaio,
medic renumit; a servit la curtea regelui Francisc I al Franţei
şi apoi a ducelui Cosimo; a murit la Pisa, unde a predat
medi-
cina şi filosofia.
167 Moşia della Fente.
168 Preot.
169 Breasla negustorilor (it.).
170 Copia contractului, datată 26 iunie, se păstrează în

Caseta palatină din Florenţa.

dactarea a durat cîteva ore, am reuşit să lucrez destul


timp la capul lui Neptun. După ce s-a încheiat contractul,
Sbietta a început să se poarte curtenitor cu mine, iar eu cu
el la fel. Veni la mine cu căprioare, caşuri, claponi şi tot felul
de fructe, încît mai, mai că mă simţeam stingherit din pri-
cina tuturor acestor atenţii. De cîte ori venea la Florenţa, îl
luam de la han şl—1 duceam la mine acasă şi nu rareori era
întovărăşit de cîte o rudă, dar nu pregetam să-1 invit

114
împreună cu tovarăşul său. Pe un ton blînd şi plăcut începu
să-mi spună că era o ruşine să cumpăr o fermă şi de atîtea
săptămîni să nu mă sinchisesc, să-mi părăsesc treburile
măcar pe vreo trei zile şi lăsîndu-le în seama ajutoarelor
mele, să mă reped să fac un drum pînă acolo.
Atît a insistat, încît mai mult de gura lui decît de bună
voie m-am dus să-mi văd moşia. Numitul Sbietta m-a primit
în casă cu atîtea ploconeli şi temeneli, de nici unui duce nu i
s-ar fi putut arăta mai multă atenţie. Soţia lui părea că se
ploconeşte şi mai mult decît el şi tot aşa am dus-o o bucată
de timp, încît pînă la urmă şi el şi frate-său, ser Filippo, au
reuşit să-şi vadă visul cu ochii.
CIII. Eu nu mai conteneam cu lucrul la Neptun, reuşind
să-1 schiţez în întregime, aşa cum am mai spus, după cele
mai bune reguli, nefolosite şi necunoscute de nimeni altul
înaintea mea. Deşi eram sigur că nu aveam să primesc
marmura necesară din motivele mai sus amintite, speram
totuşi, să-1 termin şi să-1 pot aşeza în piaţă, la vedere,
pentru propria-mi desfătare.
Vremea bună de afară şi aerul îmbietor mă înduplecară
să mă las pradă insistenţelor amabile ale celor doi nemer-
nici, încît într-o miercure, urmată de două sărbători, am
pornit-o de la locuinţa mea din Trespiano, spre Vicchio.
Pornind la drum imediat după masa de dimineaţă, cînd am
ajuns la poarta dinspre Vicchio trecuse de opt seara. Acolo,
drept în faţa porţii am dat de ser Filippo, de parcă ar fi ştiut
exact la ce oră sosesc. După ce mi-a făcut tot felul de
plecăciuni, m-a condus acasă la Sbietta, unde neruşinata de
nevastă-sa m-a copleşit cu tot felul de maimuţăreli; i-am
dăruit o pălărie de pai, foarte fină, deoarece mi-a spus că
nu mai văzuse alta mai frumoasă; Sbietta nu era atunci
acasă.
Seara am cinat cu toţii într-o atmosferă plăcută după
care mi-au dat o cameră destul de elegantă, unde m-am
odihnit pe un pat cu un aşternut foarte curat, iar celor doi
slujitori ai mei le-a fost şi lor oferită o cameră pe măsura
lor.
A doua zi dimineaţă cînd m-am sculat, au urmat ace-
leaşi plictisitoare ploconeli.
M-am dus să-mi văd moşia şi mi-a plăcut. Mi s-a dat o
grămadă de grîu şi alte cereale. Reîntorcîndu-mă la Vicchio,
preotul, ser Filippo, mi-a spus: „Benvenuto, nu-ţi face griji,
că deşi nu ai primit tot ce ţi s-a promis, să nu ai nici un fel
de îndoială căci pînă la urma totul va fi spre folosul
dumitale. Fii liniştit, fiindcă ai făcut tîrgul cu oameni
cumsecade. Şi mai află că pe acest lucrător noi l-am dat
afară, pentru că era un nemernic." Lucrătorul de care-mi
vorbea se numea Mariano Rossegli şi-mi spusese de mai
multe ori: „Fiţi foarte atent şi nimic să nu vă scape din
afacerea asta, căci la urmă o să vă daţi seama care e mai
tîlhar dintre noi".
Ţăranul rînjea dispreţuitor cînd îmi vorbea, dînd din
cap, vrînd parcă să spună: „Du-te acolo şi pînă la urmă ai să
vezi cine are dreptate".
Pentru un moment, m-a pus pe gînduri, deşi cu mintea
eram foarte departe de ceea ce într-adevăr avea să mi se
întîmple mai tîrziu.
După ce m-am întors de la fermă, la două mile distanţă
de Vicchio, către Alpi, l-am întîlnit pe amintitul preot care
mă aştepta cu obişnuitele sale plecăciuni şi sclifoseli şi
ne-am dus să luăm o gustare împreună, dar aceea nu a fost
o masă, ci un adevărat ospăţ.

Cellini este invitat şi la alte ospeţe, unul mai îmbelşugat


decît altul, pînă într-o zi, cînd îşi dă seama că fusese otrăvit
cu un sos de sublimat. „Giovanni Cardellâ îmi povestise cum
acelaşi popă se lăudase că fratele lui dăduse o lovitură gro-
zavă, vînzîndu-i ferma, pe timpul vieţii, unui bătrîn care nu
părea să mai aibe de trăit nici măcar un an."
Cellini se vindecă cu greu. Află cu părere de rău că între
timp ducesa, ştiind că este bolnav, îi încredinţează mar-
128
9 — Cellini — Alfieri — Casanova — Memorii
129
dactarea a durat câteva ore, am reuşit să lucrez destul
timp la capul lui Neptun. După ce s-a încheiat contractul,
Sbietta a început să se poarte curtenitor cu mine, iar eu cu
el la fel. Veni la mine cu căprioare, caşuri, claponi şi tot felul
de fructe, încît mai, mai că mă sîmţeam stingherit din pri-
cina tuturor acestor atenţii. De cîte ori venea la Florenţa, îl
luam de la han şi-1 duceam la mine acasă şi nu rareori era
întovărăşit de cîte o rudă, dar nu pregetam să-1 invit
împreună cu tovarăşul său. Pe un ton blînd şi plăcut începu
să-mi spună că era o ruşine să cumpăr o fermă şi de atîtea
săptămîni să nu mă sinchisesc, să-mi părăsesc treburile
măcar pe vreo trei zile şi lăsîndu-le în seama ajutoarelor
mele, să mă reped să fac un drum pînă acolo.
Atît a insistat, încît mai mult de gura lui decît de bună
voie m-am dus să-mi văd moşia. Numitul Sbietta m-a primit
în casă cu atîtea ploconeli şi temeneli, de nici unui duce nu i
s-ar fi putut arăta mai multă atenţie. Soţia lui părea că se
ploconeşte şi mai mult decît el şi tot aşa am dus-o o bucată
de timp, încît pînă la urmă şi el şi frate-său, ser Filippo, au
reuşit să-şi vadă visul cu ochii.
CUI. Eu nu mai conteneam cu lucrul la Neptun, reuşind
să-1 schiţez în întregime, aşa cum am mai spus, după cele
mai bune reguli, nefolosite şi necunoscute de nimeni altul
înaintea mea. Deşi eram sigur că nu aveam să primesc
marmura necesară din motivele mai sus amintite, speram
totuşi, să-1 termin şi să-1 pot aşeza în piaţă, la vedere,
pentru propria-mi desfătare.
Vremea bună de afară şi aerul îmbietor mă înduplecară
să mă las pradă insistenţelor amabile ale celor doi nemer-
nici, încît într-o miercure, urmată de două sărbători, am
pornit-o de la locuinţa mea din Trespiano, spre Vicchio.
Pornind la drum imediat după masa de dimineaţă, cînd ■am
ajuns la poarta dinspre Vicchio trecuse de opt seara. Acolo,
drept în faţa porţii am dat de ser Filippo, de parcă ar fi ştiut
exact la ce oră sosesc. După ce mi-a făcut tot felul de
plecăciuni, m-a condus acasă la Sbietta, unde neruşinata de
nevastă-sa m-a copleşit cu tot felul de maimuţăreli; i-am
dăruit o pălărie de pai, foarte fină, deoarece mi-a spus că
nu mai văzuse alta mai frumoasă; Sbietta nu era atunci
acasă.
Seara am cinat cu toţii într-o atmosferă plăcută după
care mi-au dat o cameră destul de elegantă, unde m-am
odihnit pe un pat cu un aşternut foarte curat, iar celor doi
slujitori ai mei le-a fost şi lor oferită o cameră pe măsura
lor.
A doua zi dimineaţă cînd m-am sculat, au urmat ace-
leaşi plictisitoare ploconeli.
M-am dus să-mi văd moşia şi mi-a plăcut. Mi s-a dat o
grămadă de grîu şi alte cereale. Reîntorcîndu-mă la Vicchio,
preotul, ser Filippo, mi-a spus: „Benvenuto, nu-ţi face griji,
că deşi nu ai primit tot ce ţi s-a promis, să nu ai nici un fel
de îndoială căci pînă la urma totul va fi spre folosul
dumitale. Fii liniştit, fiindcă ai făcut tîrgul cu oameni
cumsecade. Şi mai află că pe acest lucrător noi l-am dat
afară, pentru că era un nemernic." Lucrătorul de care-mi
vorbea se numea Mariano Rossegli şi-mi spusese de mai
multe ori: „Fiţi foarte atent şi nimic să nu vă scape din
afacerea asta, căci la urmă o să vă daţi seama care e mai
ti'lhar dintre noi".
Ţăranul rînjea dispreţuitor cînd îmi vorbea, dînd din
cap, vrînd parcă să spună: „Du-te acolo şi pînă la urmă ai să
vezi cine are dreptate".
Pentru un moment, m-a pus pe gînduri, deşi cu mintea
eram foarte departe de ceea ce într-adevăr avea să mi se
întîmple mai tîrziu.
După ce m-am întors de la fermă, la două mile distanţă
de Vicchio, către Alpi, l-am întîlnit pe amintitul preot care
mă aştepta cu obişnuitele sale plecăciuni şi sclifoseli şi
ne-am dus să luăm o gustare împreună, dar aceea nu a fost
o masă, ci un adevărat ospăţ.

Cellini este invitat şi la alte ospeţe, unul mai îmbelşugat


decît altul, pînă într-o zi, cînd îşi dă seama că fusese otrăvit
cu un sos de sublimat. „Giovanni Cardellâ îmi povestise cum
acelaşi popă se lăudase că fratele lui dăduse o lovitură gro-
zavă, vinzîndu-i ferma, pe timpul vieţii, unui bătrîn care nu
părea să mai aibe de trăit nici măcar un an."
Cellini se vindecă cu greu. Află cu părere de rău că între
timp ducesa, ştiind că este bolnav, îi încredinţează mar-

128
9 — Cellini — Alfieri — Casanova — Memorii
129
mura pentru Neptun lui Bartolomeo Ammannati171.
Ducele Co-simo este proclamat duce al Sienei de către Carol
Quintul; în acest oraş, el intră cu mare pompă, la 28
octombrie 1560.
Deşi se consideră uitat de duce, îl urmează totuşi la
Li-vorno, cu intenţia de a-i cere să-1 elibereze din slujbă şi
profită de ocazie pentru a-i povesti toate necazurile
pricinuite de şarlatanul de Sbietta.

CVIII ..................... . . . . . .
Ducele m-a ascultat cale de mai bine de două mile cu
multă atenţie şi nu spunea decît: „Ah, ce oameni de nimic!"
Am încheiat, spunînd că aveam o datorite faţă de ei172, şi
am trecut la subiecte ceva mai plăcute.
într-o bună zi, după ce pîndisem de mult un moment
cînd excelenţa sa avea să fie bine dispusă, l-am rugat să-mi
îngăduie să plec în altă parte, ca să nu risipesc ultimii cîţiva
ani în care mai eram bun de ceva. Şi am adăugat că ceea ce
excelenţa-sa îmi datora pentru Perseu o va putea împlini
oricînd ar fi vrut. După aceea m-am înclinat foarte
respectuos, dar el nu mi-a răspuns absolut nimic, ba chiar
se arătă mînios. A doua zi, messer Bartolomeo Concino173,
unul din primii secretari ai ducelui, zărindu-mă, îmi vorbi pe
un ton cam arogant: „Ducele îţi trimite vorbă că dacă vrei să
pleci, îţi îngăduie, dar dacă vrei să lucrezi te va folosi, numai
de vei putea atîta cît îţi va cere excelenţa-sa".
I-am răspuns că dorinţa mea cea mai vie era de a lucra
pentru duce, căci pentru el lucram cu toată rîvna, lăsînd la o
parte orice altă ofertă, de-ar fi venit ea chiar din partea
papei, a unui împărat sau rege. „Mai bucuros l-aş sluji pe
ducele meu pentru un bănuţ, decît pe ceilalţi pentru
171 Bartolomeo Ammannati (1511—1592) — sculptor şi

arhi-
tect, discipol al lui Michelangelo şi Sansovino. Lui i se dato-
rează curtea interioară a vilei Giulia, în stil manierist, şi Co-
legiul roman din Roma. La Florenţa, este autorul uriaşei sta-
tui a lui Neptun din Piaţa Senioriei, numită „II Biancone"
pentru culoarea albă a marmorei, şi al curţii interioare a Pa-
latului Pitti.
172 Cellini încheiase cu fraţii Sbietta un pact solemn în

faţa Consiliului celor Opt magistraţi din conducerea


Republicii
florentine.
173 Bartolomeo Concino, născut dintr-o familie de

ţărani din
Terranova în Valdarno, a ştiut să-şi cîştige favorurile şi
încre-
derea ducelui, care 1-a numit conte de Penna.
un ducat." Mi-a răspuns: „Dacă asta ţi-e părerea,
înseamnă că gîndeşti asemenea ducelui, aşa că întoarce-te

130
la Florenţa şi fii pe pace, că ducele te preţuieşte". Aşa că
m-am întors la Florenţa.
CIX. De cum am ajuns la Florenţa, mi-a făcut o vizită un
anume Raffaellone Scheggia, ţesător de stofe în fire de aur,
care îmi vorbi astfel: „Dragă Benvenuto, eu vreau să te
împac cu Piermaria Sbietta". I-am răspuns că nimeni
altcineva decît consilierii nu ne putea împăca şi că în co-
legiul lor, fraţii Sbietta nu vor mai avea un Federigo Dei
Ricci care, pentru două capre grase, fără să-i pese de Dum-
nezeu şi nici de cinste, să mai facă o a doua nedreptate.
Răspunzîndu-i eu cu asemenea vorbe şi cu multe altele,
acest Raffaello îmi spunea pe acelaşi ton blînd că mai de-
grabă îţi tihneşte să mănînci un sturz pentru care nu trebuie
să te zbaţi, decît un clapon gras cît toate zilele, pentru care
pe lîngă faptul că trebuie să te zbaţi, nici nu eşti sigur că va
fi al tău. Şi-mi mai spunea că pricinile se tărăgănează uneori
atît de mult, încît ar fi mai bine dacă nu mi-aş irosi astfel
timpul, ci l-aş dărui unei opere frumoase prin care aş cîştiga
mult mai multă onoare şi foloase.
Dîndu-mi seama că vorbele sale tălmăceau adevărul, au
început să-mi stîrnească interesul încît, în scurt timp, el
hotărî ca Sbietta să ia cu chirie proprietatea cu pricina,
pentru şaptezeci de scuzi pe an, pe tot timpul vieţii mele.
Cînd eram pe punctul de a semna contractul întocmit de
ser Giovanni, fiul lui ser Matteo da Falgano, Sbietta îmi
spuse că felul în care a fost încheiată înţelegerea ne obliga

130
să plătim o dare mai mare şi că el îşi va ţine făgăduiala, dar
ar fi mai bine totuşi să reînnoim această închiriere din cinci
în cinci ani, şi că avea să se ţină de cuvînt fără a mai isca
între noi alte neînţelegeri. Tot astfel mi-a promis şi
nemernicul de frate-său, preotul. în sfîrşit, am încheiat
contractul pe cinci ani.174
CX. în dorinţa de a mai povesti şi altceva, lăsînd deo-
parte amintirea acestei neînchipuite ticăloşii, mă văd totuşi
silit să notez urmarea celor cinci ani de închiriere; la
încheierea

174
In decembrie 1561.
primilor cinci ani, cei doi nemernici nu şi-au mai ţinut
nici un Fel de făgăduială; dimpotrivă, voiau să-mi dea înapoi
moşia pe care nu mai intenţionau să o ţină cu chirie. Eu am
început să mă tîngui, iar ei îmi scoteau ochii cu contractul,
aşa că în faţa lor, oameni de rea credinţă, nu avem nici un
fel de putere.
Văzînd toate acestea, le-am spus că dacă va afla ducele
şi principele Florenţei nu ar suporta ca în oraşul lui să fie
nedreptăţiţi oamenii într-un mod atît de ticălos. într-atît
i-am speriat cu această ameninţare, încît mi l-au trimis din
nou pe Raffaello Scheggia, cel care încheiase primul con-
tract, fiindcă spuneau ei nu mai erau dispuşi să-mi dea cei
optzeci de scuzi de aur în aur, după cum plătiseră timp de
cinci ani. Le-am răspuns că nu acceptam nici o para mai

130
puţin. Raffaello veni la mine şi îmi spuse: „Ben-venuto
dragă, ştii doar că ţin la tine. Ei au lăsat toată situaţia în
grija mea" şi mi-a arătat dovada scrisă de mîna lor. Neştiind
că Raffaello le era rudă apropiată, mi s-a părut că situaţia se
limpezise şi-am lăsat şi eu totul pe seama lui.
Acest aşa-zis cumsecade Raffaello veni odată, în luna
august, în toiul nopţii şi ameţindu-mă cu vorba, mă forţă să
închei contractul chiar atunci, dîndu-şi prea bine seama că
dacă ar mai fi lungit-o pînă dimineaţă, cu mintea limpede,
n-aş fi căzut victimă înşelăciunilor lui.
Prin urmare, am semnat contractul prin care el se an-
gaja să-mi dea pînă la sfîrşitul vieţii cîte şaizeci şi cinci de
scuzi anual, în două rate. Şi în ciuda frămîntării mele,
fiindcă nu-mi mai găseam liniştea cu nici un preţ, sus amin-
titul mi-a băgat sub nas propria-mi semnătură, cu care reu-
şea să convingă pe oricine de vinovăţia mea. El spunea că
mi-a vrut binele şi că a fost de partea mea Nici notarul nici
ceilalţi neştiind că el, Raffaello, era rudă cu ei, cu toţii
aruncau vina pe mine; pînă la urmă m-am lăsat păgubaş,
dar cu grija de a mă strădui să-mi lungesc zilele cît voi putea
mai mult.
Curînd, în luna decembrie 1566, am făcut o altă gre-
şeală: în schimbul a două sute de scuzi, am cumpărat de la
ei, adică de la Sbietta, jumătate din moşia Del Poggio,
învecinată cu cealaltă moşie a mea de la Fonte, pe o pe-
rioadă de trei ani, şi le-am dat-o cu chine tot lor. Am făcut-o

130
cu gîndul că nu mă înşelam. Prea^ m-aş lungi cu scrisul dacă
aş ţine să descriu toate potlogăriile acestor ticăloşi de pe
urma cărora am suferit atît; vreau sa-i las pe toţi cu toate
ale lor în plata Domnului, care m-a păzit întotdeauna de cei
ce au vrut să-mi faca rau.

CXI. Cînd Crucifixul^75 meu de marmură a fost gata, am


avut impresia că dacă l-aş aşeza în picioare, mai sus cu
cîteva braţe, ar fi de mai mare efect, decît pus direct pe
pămînt. Ridicîndu-1 după cum mi-am propus, spre deplina
mea satisfacţie, arăta mult mai bine; astfel, am început să-1
arăt oricui a dorit să-1 vadă.
Cu voia Domnului, vestea a ajuns pînă la duce şi la
ducesă, care sosiseră de la Pisa. Amîndouă excelenţele-lor,
cu toată nobilimea de la curte, au venit la mine într-o zi, pe
neaşteptate, ca să-mi vadă Crucifixul. Le-a plăcut atît de
mult, încît şi ducele şi ducesa nu mai conteneau cu laudele
şi, aidoma lor, toată nobilimea din suită.
Cînd i-am văzut pe toţi cît erau de încîntaţi, le-am
exprimat plin de bucurie mulţumirea mea, mărturisindu-le
că prin faptul că mă scutiseră de strădania sculptării lui
Neptun în marmură176, reuşisem să realizez acest Crucifix,
pe care nu-1 mai concepuse nimeni astfel înaintea mea. Şi
că, deşi îmi sleisem puterile mai mult ca la oricare altă lu-
crare, nu-mi părea rău fiindcă nu fuseseră zadarnic irosite,
cu atît mai mult cu cît excelenţele lor nu mai conteneau cu

130
măgulirile. Şi pentru că nu credeam să pot găsi cîndva un
dar mai demn pentru ei, bucuros li-1 dăruiam pe acesta; îi
rugam doar ca, înainte de a pleca, să binevoiască să treacă
şi prin camerele de jos. La invitaţia mea, bucuroşi
175 Crucifixul, care după Vasari reprezintă „cea mai

mare
şi mai frumoasă sculptură ce se poate vedea", a fost plătit
de
ducele Cosimo I cu suma de o mie cinci sute de scuzi de aur,
în 1565. Mai tîrziu, în 1576, Francesco I dci Medici îl trimite
în dar lui Filip al II-lea, regele Spaniei. Acum se află la
Madrid în
biserica sf. Laurenţiu, din palatul Escurial.
176 Statuia lui Neptun a fost executată în cele din urmă

de
Ammannati, iar orgoliul rănit atunci, acum pare că nu mai e
„diabolice furore", ci calm.
s-au ridicat imediat şi au părăsit atelierul, intrînd în
casă, unde au văzut modelul lui Neptun şi al fîntînii,
necunoscute pînă atunci ducesei. Copleşită de emoţie,
aceasta nu-şi stăpîni admiraţia şi spuse adresîndu-se
ducelui: „Pe viaţa mea că nici pe departe n-aş fi crezut că
voi admira aici atîtea minunăţii!"
La exclamaţia ei, ducele îi spuse de mai multe ori: „Nu
ţi-am vorbit eu de toate astea?" Şi spre marea mea cinste,
au continuat să vorbească între ei mult timp despre operele

130
mele; la un moment dat, ducesa mă chemă la ea şi continuă
să mă laude, vrînd parcă să se scuze prin vorbele ei care
tălmăceau iertare, oa apoi să-mi spună că ea dorea să-mi
aleg o bucată de marmură, după cum socoteam eu că-i mai
potrivit şi apoi să-mi desfăşor talentul.
La îmbietoarea ei propunere, i-am răspuns că dacă ex-
celenţele lor aveau să-mi pună la îndemînă toate cele tre-
buincioase, aveam să încep şi această operă istovitoare, ca
zălog al afecţiunii mele faţă de ei. Ducele se grăbi să-mi
spună: „Benvenuto, vei putea dispune de toate cele ce-ţi
vor fi necesare şi, pe lingă asta, vei avea din partea mea tot
sprijinul, mult mai de preţ, la care nici nu te aştepţi", şi s-au
retras în atmosfera plăcută a unor încîntătoare promisiuni,
lăsîndu-mă peste măsură de încîntat.
CXII. S-au scurs multe săptămîni în şir şi nimeni nu m-ia
luat în seamă încît, văzînd că nimeni nu-mi comandă nici o
lucrare, mă cuprinse disperarea.
în acest timp, regina Franţei177 1-a trimis pe messer
Baccio del Bene la ducele nostru ca să-i ceară bani cu îm-
prumut şi fiindcă messer Baccio del Bene îmi era prieten
apropiat, întîlnindu-ne la Florenţa, ne-am revăzut de mai
multe ori cu plăcere, avînd ocazia ca el să-mi povestească
amabila primire pe care i-o făcuse excelenţa-sa, ducele, în
timp ce-mi spunea toate acestea, mă întrebă la ce anume
lucram. I-am povestit despre marele Neptun şi despre
fîn-tina şi cruda nedreptate pe care mi-o făcuse ducesa,

130
uitînd să-mi trimită bucata de marmură promisă. îmi
transmise
177 Caterina dei Medici (1519—1589) — văduva lui

Henric al II-lea, din 1559 regentă la tronul Franţei.


atunci din partea reginei că majestatea sa doreşte
foarte mult să termine mormîntul regelui Henric178, soţul ei,
şi că Daniello da Volterra179 începînd să sculpteze un cal
imens de bronz, depăşise termenul pe care îl promisese.
Mormîntul trebuia împodobit cu ornamente bogate deci,
dacă voiam să mă întorc în Franţa în castelul meu, regina
mi-ar pune la dispoziţie toate cele necesare, în caz că aş
vrea s-o servesc.
I-am răspuns lui messer Baccio să-i repete propunerea şi
ducelui meu; în caz că excelenţa-sa ar fi acceptat, eu nu mă
împotriveam să mă întorc în Franţa. Voios, messer Baccio
spuse: „Te asigur că ne vom înapoia împreună în Franţa şi
consideră totul ca şi făcut". în ziua următoare, Baccio vorbi
într-adevăr cu ducele. Şi aducînd discuţia despre mine, îi
spuse că dacă excelenţa-sa ar binevoi, regina ar fi fericită să
o servesc pentru un timp. Ducele se grăbi să-i răspundă: „O
ştie o lume întreagă că Benvenuto este un artist de un real
talent, dar acum nu mai vrea să lucreze"; şi trecură la alte
discuţii. în ziua următoare m-ara dus să vorbesc cu messer
Baccio, care mi-a reprodus toată convorbirea. Atunci, cum
eu nu-mi mai găseam liniştea, i-am vorbit astfel: „Ah, dacă
în timpul cît excelenţa-sa nu mi-a dat de lucru am creat

130
totuşi una din cele mai grele opere din lume, cu care am
cheltuit mai mult de două sute de scuzi din toată sărăcia
mea, îţi închipui ce-aş fi făcut dacă excelenţa-sa mi-ar fi
comandat ceva. Pe drept cuvînt mare nedreptate mi-a
făcut."
Bunul meu prieten, nobil la suflet, i-a repetat ducelui
tot ce aflase de la mine. Ducele a spus că glumise şi atît, dar
că în realitate ţinea să mă aibe la dispoziţia lui. Cînd am
aflat, n-a lipsit mult să-mi iau cîmpii şi s-o apuc încotro oi
vedea cu ochii. Regina renunţă să mai aducă vorba despre
mine, pentru a nu-1 necăji pe duce, aşa că eu am rămas cu
inima nespus de îndurerată.
178 Henric al II-lea de Valois (1519—1559) — fiul regelui

Francisc I al Franţei.
179 Daniello Ricciarelli da Volterra (1509—1566) —

pictor şi
sculptor, elev al pictorului Sodoma şi discipol al lui
Michelan-
gelo. El este cel care a „acoperit" cîteva nuduri ale lui Mi-
chelangelo, din Judecata de Apoi.
CXIII. între timp180, ducele plecă în Spania cu toată suita
şi cu toţii copiii, în afară de principe181 care se afla acolo. Ca
să ajungă la Pisa au trecut prin cîmpiile mlăştinoase din
Siena. Din cauza aerului infectat din regiunea aceea,
cardinalul182 s-a îmbolnăvit primul, fiind cuprins de o febră
înfiorătoare, care în scurt timp i-a curmat firul vieţii. El era

130
cel mai de încredere om al ducelui, un bărbat frumos şi bun;
a fost o mare pierdere pentru toţi.
După ce am lăsat să treacă mai multe zile, cît am crezut
eu că ar fi de-ajuns ca să mi se usuce lacrimile acelei dureri,
am pornit-o spre Pisa.
Biografia se întrerupe aici, la anul 1562. Cellini trăieşte
încă nouă ani, în care este mai mult suferind şi persecutat
de grijile financiare. Ducele Cosimo îl părăseşte cu
desăvîrşire şi îi refuză orice ajutor.
Cellini îşi găseşte alinare în sînul familiei, alături de so-
ţia sa Pieră, cu care ss căsătorise în 1566, şi de cei trei copii,
Reparata, Maddalena şi Andrea Simone.
Se stinge sărac, în ziua de 13 februarie 1571, în urma
unei pleurezii şi a multor necazuri pricinuite de cei care
odinioară îl adulaseră.
Mai întîi giuvaergiu dibaci şi inspirat, făurar de vase,
efigii, monede, medalii şi mici statuete de aur şi argint, apoi
sculptor de busturi şi statui de proporţii, lăudat de marii
artişti contemporani şi de cîţiva mari suverani europeni şi
tot pe atît, preţuit şi urît de papi pentru caracterul lui trufaş
şi independent, Cellini a fost unul din iluştrii reprezentanţi
ai secolului său, neasemuit în temeritate şi umanism.
Poporul florentin i-a adus un ultim binemeritat omagiu,
în-mormîntîndu-1 cu mare pompă în capela San Luca, din
biserica Santa Annunziata.

242
VITTORIO ALFItRI

180 In octombrie 1562.


."\ F r an c f s c o dei Medici a plecat de la Torino la 23 mai
1562, la curtea regelui Filip al II-lea; la întoarcere a fost nu-
mit mare duce, in ziua de 11 iunie 1563, prin renunţarea
tatălui
«2 Giovanni dei Medici, arhiepiscop de Pisa, unul dintre
fiii lui Cosimo. A murit la Rosignano în 1562.

243
TABEL CRONOLOGIC

1749 17 ianuarie Se naşte în orăşelul Asti, din părinţi


nobili şi
oneşti, Vittorio Alfieri.
Tatăl se numea Antonio Alfieri, iar mama Monica
Ma-illard de Tournon, de origină savoiardă.
1758 iulie Vittorio părăseşte casa părintească plecînd
la Torino,
unde se instalează în locuinţa unui unchi care avea să-i
fie protector în timpul primelor studii.
august Se. înscrie la Academia din Torino, una din cele
mai selecte şcoli din Europa, cu predare în limba franceză,
instituţie condusă în mare parte de preoţi.
1759 în primii ani de studii şi-a însuşit prea puţine
cunoştinţe,
iar hrana şi somnul insuficiente i-au dăunat mult, şubre-
zindu-i sănătatea.
Citea cu aviditate Eneida lui Virgiliu în traducerea lui
Annibale Caro şi se lăsa încîntat de operele lui Pietro

244
Metastaşio (Catone, Artaxerxe, Olimpiade) şi de comediile
lui Goldoni. .
1762vara Ca recompensă pentru bunele rezultate la
învăţătură, unchiul său îl invită, la Cuneo şi îl duce la un >
spectacol cu opera bufă II mercato di Malmantile, după un
libret de Goldoni. Tot aici scrie un sonet, influenţat de
Metastaşio şi Ariosto, „singurii poeţi italieni" pe care îi
citise. Laudele l-au făcut să se creadă „aproape poet", dar
unchiul, militar sever, îi interzice acest elan poetic.
1763Promovează în clasa de etică şi fizică; pe aceasta
din urmă o studiază cu învăţatul Cesare Beccaria.
Citeşte romanele vremii: Gii Blas de Santillana şi Rene,

245
de Lesage, care îl cucereşte, Cassandra, de Gauthier De
La Calprenède, Almachide, de Madeleine de Scudéry, Les
Mémoires d'un homme de qualité al abatelui Prévost; ia
lecţii de scrimă şi dans.
împlinind paisprezece ani, este liberat de tutelă şi, la
scurt timp, se înscrie la Şcoala de cavalerie, reuşind să-şi sa-
tisfacă una din dorinţele lui cele mai arzătoare. Exerciţiile
de călărie, care i se permit acum drept recompensă,
constituie un bun prilej de a-1 face din ce în ce mai robust şi
mai conştient că intră „într-o nouă existenţă". Obţine din
partea Academiei diploma de „Maestru în Arte".
1764 înscriindu-se la cursurile superioare, de erudiţie
mai largă, mai liberală, ale Academiei, citeşte 18 din cele 36
de volume ale operei Histoire ecclésiastique a lui Fleury,
care l-au făcut să acorde preoţilor o încredere din ce în ce
mai reticentă. Citeşte şi povestirile celor O mie şi una de
nopţi. Deşi din partea superiorilor şcolii avea deplină li-
bertate de mişcare, totuşi nu i se îngăduie să iasă în oraş
neînsoţit de vreun prieten sau de un slujitor. Nesupunerea
îl costă multe ore şi zile de arest.
2 mai După căsătoria surorii lui Giulia cu contele
Gia-cinto da Cumiana, petrece o lună de binemeritată liber-
tate la proprietatea acestora din Cumiana, după o iarnă
întreagă de „temniţă".
vara Se îndrăgosteşte de o tînără doamnă, constatînd
cît de nepriceput era în „a-i face curte"; iubirea nu a avut

246
nici o concluzie, dar i-a rămas în inimă „pe jumătate
aprinsă".
2765 toamna Face o călătorie de zece zile la Genova,
unde vede marea pentru prima oară, şi nu se mai satură să
o contemple. Din această călătorie rămîne cu o puternică
dorinţă de a vedea şi alte ţări, cît mai multe şi cît mai
îndepărtate, din care veneau colegii lui de Academie, en-
glezi, germani, polonezi, ruşi.
1766 mai Se înscrie la Şcoala de ofiţeri a regimentului
provinciei, din Asti.
septembrie Părăseşte definitiv Academia, după opt ani.
Viaţa militară devenindu-i de nesuferit, o neglijează cu
desăvîrşire, profitînd de perioadele lungi de libertate care îi
erau acordate. La Torino, unde îşi cumpără un apartament
luxos, duce o viaţă plină de plăceri. Obţine din partea
regelui permisiunea de a întreprinde — la vîrsta de numai
şaptesprezece ani — o călătorie în compania a trei foşti
colegi de Academie, trei străini. Faptul că a fost constrîns să
ceară permisiunea regelui 1-a umilit peste măsură, dar
dorinţa de a călători a fost mai puternică. Făcînd un bilanţ
al celor opt ani de educaţie în Academia din Torino,
constată că aceştia nu reprezintă altceva de-cît o perioadă
de infirmitate, trîndăvie şi ignoranţă. 4 octombrie începe
călătoria spre Milano. Cu el se afla şi servitorul cel nou, Elia,
care avea să-1 însoţească în continuare, în multe alte
călătorii. După două săptămîni petrecute la Milano, se

247
îndreaptă spre Piacenza, Parma şi Modena, pentru a se opri
cîteva zile la Bologna. La Florenţa, operele de artă i-au lăsat
o impresie mediocră. Aici, în loc să ia lecţii de limbă italiană
— pe care o ignoră aproape cu desăvîrşire — a luat lecţii de
engleză. decembrie Se opreşte pentru opt zile la Roma. îşi
dă seama că îl atrăgeau prea puţin monumentele de artă.
Plăcerea unei călătorii era mai mare.
1767 iarna Grupul ajunge la Napoli pe un timp
frumos de pri-
măvară, în toiul carnavalului. Primit în audienţă de tînă-
rul rege Ferdinand al IV-lea, în vîrstă de şaisprezece ani,
Alfieri este prea puţin impresionat de suveran: „Toţi regii
au aceeaşi fizionomie, indiferent de vîrstă; toate curţile
formează o singură anticameră". După carnaval, însoţit nu-
mai de credinciosul Elia, ajunge la Roma. Aici este pri-
mit de papa Clement al XHI-lea.
mai Se îndreaptă spre Veneţia, pe care o găseşte în
plină exuberanţă, pulsînd, ca totdeauna, de o viaţă
frenetică, dar firea lui retrasă, „sălbatecă", îl obligă să
privească totul de la fereastră. Nu-1 interesează nimic.
După cîteva zile se află la Genova, pregătindu-se pentru o
călătorie în Franţa, prin Toulon şi Marsilia. La Paris se simte
atras numai de spectacolele de teatru.
1768 Anul nou Primirea la regele Ludovic al XV-lea în
pa-

248
latul de la Versailles îi accentuează sentimentul de pro-
fundă antipatie faţă de monarhi.
ianuarie Părăseşte Parisul îndreptîndu-se spre Londra.
Anglia 1-a cucerit prin ordinea şi curăţenia oraşelor. iunie
Olanda îl îneîntă chiar mai mult decît Anglia. La Haga se
îndrăgosteşte furtunos de o tînără doamnă.
septembrie Revine la Torino, trecînd prin Cumiana, pen-
tru a-şi revedea sora şi cumnatul. Călătoria a durat doi ani şi
cîteva zile. Un cufăr de cărţi cumpărate la Geneva îi asigură
o perioadă de intense lecturi: Rousseau, Montesquieu,
Helvétius, Plutarh. 1769 mai însoţit de servitorul Elia îşi
petrece vara la Viena. La palatul Schönbrunn îl vede pe
poetul Metastasio în-genunchiat în faţa împărătesei Maria
Teresa şi este profund decepţionat de acest servilism.
septembrie Vizitează Praga, Dresda şi Berlinul şi este re-
voltat de regimul militar despotic al împăratului Friedrich.
noiembrie în drum spre Danemarca. La Copenhaga admiră
viaţa activă a locuitorilor, industria, comerţul. Citeşte Dia-
logurile lui Aretino, Eseurile lui Montaigne şi reciteşte pen-
tru a patra oară Vieţile lui Plutarh, cu aceeaşi curiozitate de
la prima lectură.
2770 aprilie Traversează Suedia pînă la Stockholm.
Fermecat de
întinderile imense de zăpadă, descoperă o mare plăcere
în plimbările cu sania; vizitează universitatea de la Uppsala
şi cîteva mine de fier.

249
mai Peregrinările îl duc pînă la Petersburg, „unde ziua
se
confundă cu noaptea". Refuză să o vadă pe împărăteasa
Ecaterina a Il-a, renumită pentru tirania ei.
iunie Se îndreaptă spre Riga prin Narva şi Rewel, apoi
spre Königsberg şi Danzig, oraş persecutat de
despotismul
prusac.
2771 iulie Magdeburg, Göttingen, Frankfurt, Köln,
Haga, Liège.
La începutul anului se stabileşte pentru şase luni la Lon-
dra. O aventură trecătoare cu soţia unui viconte îl im-
plică într-un duel care devine de domeniu public. La
Paris renunţă să facă cunoştinţă cu Jean-Jacques Rousseau,
auzind despre el că ar fi un caracter orgolios, capricios
şi nepoliticos.
Prin intermediul unei antologii în 36 de volume, format
mic, citeşte literatura celor mai mari poeţi şi prozatori ai
Italiei, dintre care despre unii auzea pentru prima oară. Se
concentrează cu pasiune asupra operelor celor „şase
luminaţi" ai literaturii italiene: Dante, Petrarca, Boccaccio,
Machiavelli, Ariosto şi Tasso.
august Pleacă în Spania. La Barcelona, însuşindu-şi în-
tr-o măsură oarecare limba spaniolă, citeşte pe Don Qui-
jote. La Madrid rămîne o lună, iar la Lisabona, cinci
săp-tămîni.

250
1772 5 mai După o absenţă de trei ani, se află din nou la
Torino. Tînăr (avea douăzeci şi trei de ani), bogat şi liber,
reîncepe o viaţă de petreceri, antrenat de prieteni de toate
categoriile. Se îndrăgosteşte de o a treia femeie, soţia mar-
chizului de Priero, libertin cu faimă, prieten cu Casanova.
Pasiunea aceasta durează, manifestată puternic, pînă în
februarie 1775, cînd, pradă unei tensiuni nervoase, se îm-
bolnăveşte grav, pentru mai multe luni. Va recunoaşte în-
totdeauna că această iubire 1-a umilit cu desăvîrşire,
de-monstrîndu-i lipsa de voinţă şi de demnitate.
1775Se izolează de femeia iubită. Scrie tragedia
Cleopatra. 16 iunie Cleopatra este reprezentată la teatrul
din Torino. între timp scrisese alte două piese: Filippo şi
Polinice. iulie Ia hotărîrea să renunţe la folosirea limbii
franceze, şi se dedică exclusiv graiului toscan de care se
simţea tot mai mult atras. îşi traduce singur în italiană, cu
multe stîngăcii de limbă şi stil, toate cele trei tragedii.
1776începutul anului Reia lectura textelor latine pentru
a putea citi cu uşurinţă tragediile lui Seneca.
aprilie Pleacă în Toscana, pentru a se obişnui cu
rezonanţa „celui mai frumos grai italian" şi a se
„desfranceziza". Scrie în toscană tragedia Antigona, traduce
Poetica lui Ho-raţiu în italiană, concepe într-o primă formă
tragediile Agamennone şi Oreste. octombrie Se întoarce la
Torino. 2777 mai Reia „călătoria literară" în Toscana. Aici
scrie două cărţi în proză, intitulate Della tirannide. La

251
Florenţa o cunoaşte pe aceea care îi va rămîne prietenă
pînă la sfîr-şitul vieţii, pe Luisa Stolberg, contesă d'Albany.
1778 îi cedează surorii sale Giulia toate proprietăţile.
aprilie Suferă de o boală inflamatorie.
vara Schiţează cu înfrigurare Congiura dei Pazzi şi Don
Garzia şi distribuie în capitole trei cărţi din lucrarea în proză
Del principe e delle lettere.
1779Versifică Congiura dei Pazzi şi Don Garzia şi scrie
Ros-munda şi Măria Stuarda.
1780Versifică Măria Stuarda şi Rosmunda şi, din nou,
Filippo. întreprinde călătorii la Roma şi Napoli, interesat de
soarta contesei dAlbany şi doritor de a o şti eliberată de
tirania soţului ei.
2782 Se stabileşte in Roma, liniştit de rezolvarea
situaţiei iubitei sale şi se dăruieşte, împăcat, studiilor.
Definitivează tragediile Polinice, Antigono., Virginia,
Agamennone, Oreste, Congiura dei Pazzi, Don Garzia,
Timoleone, Filippo, decembrie Compune dintr-o răsuflare
poemul America libera.
1782februarie Schiţează tragediile Merope şi Saul. La
sfîrşitul anului avea paisprezece tragedii „dictate, recopiate
şi corectate". La Roma se reprezintă Antigona.
1783încredinţează tiparului patru tragedii. O
neînţelegere cu papa Pius al VI-lea, care refuză să primească
de la el o dedicaţie, îi provoacă sentimente ostile
papalităţii.

252
17844 mai Clevetirile stîrnite în înalta societate a
Romei de prietenia lui cu contesa d'Albany îl determină să
se depărteze de femeia iubită pentru a nu-i pricinui noi
necazuri. Siena. De aici scrie scrisori pecetluite de disperare.
Pelerinaj la Ravenna la mormîntul lui Dante. Convorbiri
frecvente cu poetul Giuseppe Parini.
august Tipăreşte al doilea volum de teatru, care conţine
şase tragedii.
octombrie Pleacă în Franţa şi de aici în Anglia, numai
pentru a-şi cumpăra cîţiva cai, „cea de a treia pasiune".
Reîntors la Torino, este primit de regele Vittorio Amedeo al
III-lea, fiul lui Carlo Emanuele al III-lea. Respinge fără
şovăire oferta de-a ocupa o funcţie înaltă. I se reprezintă
piesa Virginia şi scrie Panegirico di Plinio a Traiano.
Contesa dAlbany obţine divorţul de soţul ei şi rămîne
pentru totdeauna alături de Alfieri.
1785 Se află la Pisa, apoi pleacă în Alsacia, pentru a-şi
întîlni
prietena. Scrie Sofonisba şi Mirra, a doua şi a treia carte
din Del principe e delle lettere şi dialogul Virtù sconosciuta.
Se stabileşte pentru trei ani la Paris cu prietena lui.
1788 Continuă să-şi publice operele.
1790iunie începe să traducă în limba italiană fragmente
din Eneida şi din operele lui Terentius.
1791aprilie Călătoreşte din nou în Anglia şi Olanda,
apoi revine în Franţa.
1792La Paris, se instalează cu prietena lui într-o casă
plăcută. 15 august în toiul revoluţiei părăseşte Parisul,
riscînd să fie arestat de trupele revoluţionare, ca fugar.
3 noiembrie Se stabileşte definitiv la Florenţa.
1793 Scrie II Misogallo, satiră istorică la adresa
francezilor. primăvara I se reprezintă tragedia Saul, într-o
casă particulară.
1795 La patruzeci şi şase de ani, învaţă limba greacă
pentru a-i citi pe Homer, pe Pindar şi pe tragicii greci, în ori-
ginal.
2796 Numărul satirelor ajunge la şapte. Traduce din
greacă Alcesta de Euripide, Filoctet al lui Sofocle, Perşii lui
Eschil, Broaştele lui Aristofan. îşi însuşeşte versificaţia
greacă şi latină.
179925 martie — 5 iulie Francezii ocupă Florenţa. Ura
lui Al-fieri este fără margini. Şi-o revarsă în II Misogallo,
în-cărcînd-o cu mai mult venin.
1800iunie în urma bătăliei de la Marengo, francezii
ocupă din nou Italia. Retras din calea lor, în afara Florenţei,
Alfieri scrie şase comedii: L'Uno, I Troppi, I Pochi,
L'Antidoto, La Finestrina, II Divorzio.
1802 Bolnav de podagră, continuă să-şi
definitiveze ultimele
lucrări.
La 14 mai îşi ia rămas bun de la cititori, încheindu-şi
astfel relatarea Vieţii.
1803 8 octombrie Se stinge din viaţă la vîrsta de
numai cincizeci
şi cinci de ani şi este înmormîntat în biserica Santa Croce
din Florenţa, care-i adăposteşte şi pe Machiavelli, Foscolo,
precum şi pe alţi oameni de seamă ai patriei sale.

144
10 — Cellini — Alfieri — Casanova — Memorii
PARTEA ÎNTÎI

EPOCA ÎNTÎI

Copilăria
Cuprinde nouă ani de vegetare

CAPITOLUL 1NT11
Naşterea şi părinţii

M-am născut în oraşul Asti din Piemont, în ziua de 17


ianuarie 1749; părinţii mei erau nobili, înstăriţi şi cinstiţi.
Insist asupra acestor trei calităţi căci, din următoarele două
motive, lor le atribui destinul meu fericit. Faptul că
aparţineam clasei nobililor m-a ajutat foarte mult mai târ-
ziu, deoarece am putut dispreţui însăşi nobilimea,
dezvă-luindu-i ridicolul, abuzurile şi viciile, fără a putea fi
considerat invidios sau josnic. în acelaşi timp, influenţa ei
folositoare şi sănătoasă m-a ajutat destul de mult să nu al-
terez niciodată şi cu nimic nobleţea artei pe care o pro-
fesam. Calitatea de om înstărit mi-a dat şi libertate şi pu-
ritate, încît nu am fost sclavul nimănui, ci doar al ade-
vărului. Cinstea părinţilor mei m-a făcut să nu roşesc nici-
odată de faptul că aparţineam nobilimii. Prin urmare, dacă
cei ce mi-au dat viaţă ar fi fost lipsiţi de una din aceste
calităţi, operele mele ar fi avut mai puţin de cîştigat, de-
oarece, venind pe lume la voia întîmplării, aş fi fost fie un
filozof mai puţin bun, fie un om mai puţin bun decît cel ce
poate că n-oi fi fost deloc.
Tatăl meu se numea Antonio Alfieri; mama, Monica
Maillard de Tournon, era de origină savoiardă, după cum o
artă şi numele ei de familie străin; ai săi erau însă demult
stabiliţi la Torino. Din cîte am înţeles din spusele de
totdeauna ale celor ce îl cunoscuseră pe tata, el era un om
cu maniere alese, care nu a avut de-a lungul vieţii lui nici o
ocupaţie sau ambiţie deosebită. Dispunînd de o suficientă
avere pentru rangul său, cu multă cumpătare, a

257
trăit de ajuns de fericit. Avea peste cinzeci şi cinci de ani
cînd s-a îndrăgostit de mama şi s-a căsătorit cu ea, care,
deşi foarte tînără pe atunci, era văduva marchizului di
Ca-cherano, nobil din Asti. Venirea pe lume a unei fetiţe,1
cu aproape doi ani înaintea naşterii mele, făcut pe
bunul meu părinte să dorească şi să spere mai mult ca
oricînd un fiu; de aici, şi sărbătorirea cu mult fast a apariţiei
mele. Nu ştiu dacă el s-a bucurat de acest eveniment ca un
părinte vîrstnic sau ca un nobil, mîndru de numele şi perpe-
tuarea familiei sale. înclin să cred totuşi că bucuria lui a fost
deopotrivă provocată de ambele sentimente. Fapt este că,
dîndu-mă la alăptat în tîrguşorul Rovigliasco, la
o depărtare de vreo două mile de Asti, venea acolo aproape
zilnic să mă vadă, şi venea pe jos, fiind om lipsit de pre-
tenţii, cu o purtare simplă şi elegantă. Dar cum era trecut
de şaizeci de ani, deşi încă în plină putere, cu acel
du-te-vino continuu, fără a ţine seama nici de anotimp nici
de altceva, într-una din zilele cînd venise ca de obicei să mă
viziteze, 1-a năpădit o febră puternică, după care a făcut o
pleurită sau pneumonie şi în cîteva zile a murit. Nici nu
împlinisem un an cînd mama mai născu un copil2, tot băiat,
dar care muri la o vîrstă foarte fragedă. îi rămîneau prin
urmare un băiat şi o fetiţă de la tatăl meu şi alte două fetiţe
şi un băiat de la primul ei soţ marchizul di Cache-rano.3 Deşi

14S 258
de două ori văduvă, mama fiind totuşi foarte tînără se
recăsători pentru a treia oară, cu cavalerul Gia-cinto Alfieri
di Magliano, dintr-o familie care purta acelaşi nume cu al
nostru, însă din altă spiţă.
Din cauza primului său fiu, care nu lăsase urmaşi, cava-
lerul Giacinto deveni cu timpul moştenitorul averii pro-
priului său fiu, ajungînd astfel un om foarte înstărit. Iubita
mea mamă s-a înţeles foarte bine cu acest Giacinto, apro-
piat ca vîrstă de ea, cu un chip foarte plăcut, o fire paşnică
şi purtări alese. Amîndoi formau o familie fericită, exem-
plară, a cărei armonie durează şi astăzi, cînd îmi scriu viaţa,
la patruzeci şi unu de ani. Prin urmare, ei sînt împreună de
mai bine de treizeci şi şapte de ani, dînd o pildă
1 Giulia.
2 Giuseppe Măria.
3 In realitate, de la primul soţ ea a avut doar o fată şi
un băiat: Angela Măria Eleonora şi Vittorio Antonio.

de virtute familială, fiind iubiţi, respectaţi şi admiraţi de


toţi concetăţenii, şi mai ales mama, pentru curajul şi îndrăz-
neala cu care s-a dăruit cu devotament, din pură milostenie,
alinării şi ajutorării săracilor.

14S 259
în acest răstimp ea şi-a pierdut, unul după altul, primul
băiat şi pe a doua fetiţă, copiii avuţi de la primul ei soţ; de
asemenea, pe singurii băieţi4 ai celui de al treilea soţ. Aşa
încît acum, la bătrîneţe, dintre băieţi nu i-am mai rămas
decît eu. Din cauza unor împrejurări nefericite însă nici eu
nu pot şta împreună cu ea, ceea ce mă mîhneşte destul de
mult.
Dar m-ar durea şi mai mult, şi atunci nu aş mai continua
sub nici un motiv să stau departe de ea, dacă nu aş fi
convins că în tăria ei de caracter şi în nobleţea firii ei, cu
adevărat cucernice, şi-a găsit o alinare a durerii de a fi
rămas fără copiii ei. Rog să-mi fie iertată această digresiune,
poate zadarnică, făcută în memoria unei mame demne de
toată preţuirea.

CAPITOLUL AL DOILEA

Amintiri din copilărie

Reluînd aşadar povestirea primilor mei ani de viaţă,


mărturisesc că din perioada de stupidă naivitate infantilă,
nu am altă amintire decît aceea a unui unchi din partea
tatălui care, pe vremea cînd aveam vreo trei-patru ani,
adesea mă aşeza în picioare pe un un scrin vechi, mă
mîn-gîia cu duioşie şi îmi dădea bomboane delicioase.
Aproape că nu mi-1 mai amintesc şi altceva nu mi-a rămas

14S 260
în minte despre el decît că purta ghete cu vîrfurile pătrate.
Mulţi ani mai tîrziu, cînd pentru prima oară mi s-a oprit
privirea pe o pereche de cizme cu carîmb înalt şi cu vîrfurile
pătrate, adică acelaşi model cu ale unchiului, mort de multă
vreme şi pe care nu-1 văzusem de cînd am început să judec,
vederea neaşteptată a acelei forme de gheată, acum total

4
De la al treilea soţ, în afara celor două fete, Anna
Măria Giuseppina, Barbara şi Măria Francesca, a mai avut
trei băieţi: Pietro Lodovico Antonio, Giuseppe Francesco
Agostino şi Fran-cesco Măria Giovanni.

14S 261
demodata, mi-a reînviat deodată toate senzaţiile de
odinioară, încercate pe vremea cînd primeam bomboanele
şi mîn-jîierile unchiului meu. Şi nu numai ,atît: gesturile şi
manierele sale, pînă şi gustul bomboanelor îmi reveneau
foarte vii şi năvalnic în memorie. Am lăsat pana să aştearnă
această copilărie, pe care n-o socotesc deloc inutilă pentru
cei care cercetează mecanismul ideilor noastre şi afinitatea
dintre gînduri şi senzaţii.
Pe la vreo cinci ani, era să mor din cauza unei dizenterii
şi mi se pare că mai păstrez încă în memorie o urmă a
suferinţelor mele; fără să fi avut cea mai mică idee despre
moarte, o doream totuşi, fiindcă speram ca astfel să pun
capăt durerilor, dar şi fiindcă după moartea fratelui meu
mai mic auzisem că el se prefăcuse în îngeraş...
Oricît de multe eforturi am făcut pentru a-mi reaminti
întîmplări de la începutul vieţii mele sau senzaţiile avute
înainte de şase ani, nu am reuşit niciodată să adun altele
decît acestea două. împreună cu mama, urmîndu-i soarta,
sora mea Giulia şi cu mine ne-am mutat din casa părin-
tească în casa tatălui vitreg, care ne-a fost mai mult decît un
tată bun în tot timpul cît am stat acolo. Băiatul şi fata din
prima căsătorie au fost trimişi pe rînd la To-rino, el la un
colegiu de iezuiţi, iar ea la mînăstire; puţin după aceea, cînd
eu aveam aproape şapte ani, au dus-o şi pe sora mea la o
mînăstire5 aflată chiar în Asti.

262
îmi amintesc foarte bine de acest eveniment familial,
fiind prima oară cînd senzaţiile mele mi-au dat un semn de
existenţa lor. îmi sînt foarte vii şi acum durerea şi lacrimile
vărsate cînd m-am despărţit de sora mea, deşi ne despărţea
numai căminul părintesc şi nimeni nu mă împiedica, la
început, să o vizitez zilnic. Analizînd mai tîrziu efectele şi
stările sufleteşti de atunci, cred că ele au fost identice cu
cele simţite în vîrtejul anilor de tinereţe, cînd am fost silit să
mă despart de vreo femeie iubită sau chiar de un prieten
bun, şi am avut trei sau patru ocazii succesive; fericire
neatinsă de alţii, deşi ar fi meritat-o poate mai mult decît
mine. Urmele acelor prime dureri sufleteşti mi-au lăsat
impresia că toate sentimentele omului, deşi deosebite între
ele, izvorăsc din aceeaşi sursă.

5
Mînăstirea Sant'Anastasîo.
Rămînînd singur dintre toţi copiii, în casa mamei am
fost încredinţat unui preot cumsecade, pe nume don Ivaldi,
care m-a pregătit începînd cu scrisul şi cititul, pînă în clasa a
patra, cînd, aşa cum spunea chiar maestrul, interpretam
binişor cîteva „vieţi" din scrisorile lui Cornelius Nepos6 şi
obişnuitele fabule ale lui Fedru7. Dar, aşa cum am înţeles
după aceea, bunul părinte era el însuşi un ignorant, încît
dacă ai mei m-ar fi lăsat pe mîinile lui şi după vîrsta de nouă
ani, fără îndoială că n-aş mai fi învăţat nimic în plus. De fapt
şi părinţii mei erau tare neştiutori, dîndu-mi deseori ocazia

263
să-i aud repetînd maxima obişnuită a nobilimii de atunci, că
un nobil nu era obligat să fie şi un mare învăţat. Cu toate
acestea, eu aveam o oarecare înclinaţie pentru studiu şi,
mai ales după plecarea din casă a surorii mele, reîntîlnirea
cu învăţătorul îmi provoca în solitudinea mea, uneori, o
stare de melancolie, dar şi o dorinţă de reculegere.

CAPITOLUL AL TREILEA
Primele semne ale unui temperament pătimaş

într-o zi, pe vremea cînd aveam şapte sau opt ani, într-o
asemenea stare de melancolie, din cauza sănătăţii mele şu-
brede, după ce i-am văzut plecînd şi pe dascăl şi pe servitor,
am fugit din camera mea, care era la parter şi dădea într-o
curte cu multă iarbă jur împrejur. Afară am început să
smulg cu înfrigurare iarbă cît puteam de mult, să mi-o vîr în
gură şi să înghit cu nemiluita, cu toate că avea un gust
neplăcut şi foarte amar. Auzisem, nu ştiu de unde, nici cum,
nici cînd, că ar exista o plantă numită cucută, care otrăvea şi
omora. Nu mă gîndisem niciodată că aş vrea să mor şi prea
puţin ştiam ce era moartea şi totuşi, urmînd, aşa, un fel de
instinct natural, amestecat cu o durere a
6 Cornelius Nepos (sec. I î.e.n.) — scriitor latin. Opera
sa principală este De viris illustribus, din care s-a păstrat un
singur volum.

264
7 Fedru (sec. I) — cel mai mare fabulist latin, autor a
cinci cărţi de fabule în versuri, numite de el esopice,
deoarece multe din ele le prelucrau pe cele atribuite lui
Esop.
cărei pricina nu o cunoşteam, am început să mestec cu
aviditate din iarba aceea, închipuindu-mi că printre firele ei
trebuia să fie şi cucută.
I )ar îngreţoşat de gustul amar şi crud al ierbii de
păşune, mi-a venit să vomit; am alergat în grădina de
alături unde, nevăzut de nimeni, am dat înapoi aproape
toată iarba înghiţită şi, cînd m-am întors în cameră, am
rămas singur singurel şi tăcut, cu dureri surde şi difuze în
stomac şi în tot corpul. între timp, se întorsese şi dascălul
care nu observase nimic şi nici eu nu am scos nici o vorbă.
Puţin după aceea, trebuia să mergem la masă. Mama mea
văzîndu-mă cu ochii umflaţi şi roşii, cum rămîn de obicei
după eforturi de natura celor încercate de mine, m-a între-
bat stăruitor ce se întîmplase, deoarece ţinea neapărat să
ştie. Mai mult decît ameninţările mamei, mă chinuiau du-
rerile, care nu mă lăsau deloc să mănînc, iar de vorbit, nu
voiam în ruptul capului.
Cu cît mă încăpăţînam în tăcerea mea, avînd grijă să nu
mă zvîrcolesc, cu atît mă întreba mama mai insistent şi mă
ameninţa; în sfîrşit, cercetîndu-mă ea bine de tot şi
văzîndu-mă cît sufăr şi că am buzele învineţite, fiindcă
uitasem să mă spăl, înspăimîntată, se ridică la un moment

265
dat, se apropie de mine, mă zgîlţîi şi mă sili să dau totul în
vileag. învins de teamă şi de durere, i-am mărturisit tot, în
hohote de plîns. Mi-au dat imediat un medicament uşor şi
totul s-a terminat cu bine, în afară de faptul că am rămas
cîteva zile închis în cameră, drept pedeapsă; o nouă tristeţe
îmi alimenta acum dispoziţia mea spre melancolie.

CAPITOLUL AL PATRULEA
Formarea caracterului, aşa cum reiese clin cîteva
neînsemnate isprăvi
în primii ani, cînd abia îmi formam un mod de a raţiona,
de cele mai multe ori stăteam tăcut şi liniştit, rareori
izbucnind în explozii de vioiciune şi poftă de vorbă; şi mai
întotdeauna cădeam dintr-o extremă într-alta. încăpăţînat
şi îndărătnic în faţa forţei; în schimb foarte supus tuturor
îndemnurilor binevoitoare; îngrozit mai mult ca de orice
altceva de teama de a fi admonestat; susceptibil, gata să
mă ruşinez pînă în vîrful urechilor şi neînduplecat, dacă
eram luat cu răul.
Dar pentru a fi mai explicit faţă de alţii, cît şi faţă de
mine însumi, vorbind despre calităţile native pe care natura
mi le sădise în suflet voi alege două sau trei dintre nenu-
măratele întîmplări hazlii de la vîrsta aceea, de care îmi
amintesc azi foarte clar, şi care îmi vor zugrăvi cel mai bine
firea. Din cîte pedepse născoceau împotriva mea, cea care
mă îndurera peste măsură, încît eram în stare să mă şi

266
îmbolnăvesc, cum s-a şi întîmplat dealtfel de două ori, era
pedeapsa de a mă trimite la biserică cu fileul de noapte pe
cap, un fel de scufie care ascundea aproape tot părul. Prima
oară cînd m-au condamnat la acest fel de pedeapsă nu-mi
amintesc clar pentru ce anume, dascălul m-a tîrît de mînă
pînă la biserica învecinată, del Carmine, o biserică părăsita
în care nu erau niciodată mai mult de patruzeci de
persoane, pe cît era ea de încăpătoare. Şi totuşi, pedeapsa
aceasta m-a îndurerat atît de mult, încît timp de mai bine
de trei luni nu mi-am revenit. Căutînd în adîncul sufletului
meu cauzele care îmi provocau asemenea stare, două mi-au
lămurit pe deplin dilema. Un motiv era faptul că eram
convins că ochii tuturor celor din biserică erau fixaţi asupra
fileului meu şi că eu eram foarte caraghios şi hidos în pos-
tura aceea, crezîndu-mă cu toţii un adevărat răufăcător, din
moment ce mă vedeau pedepsit cu atîta asprime. Al doilea
motiv, că-mi simţeam inima sfîşiată de teamă că aş putea fi
văzut de seminarişti. Şi acum, cititorule, priveşte în mine,
omuleţul de atunci, portretul tău şi al atîtor oameni care au
existat şi vor mai exista, deoarece dacă ne gîndim mai bine,
toţi oamenii sîntem sortiţi să rămînem etern copii.
Dar efectul extraordinar pe care 1-a avut asupra mea
pedeapsa aceea umpluse inima părinţilor mei şi a dascălului
de bucurie. De aceea, cînd se ivea o cît de mică umbră de
greşeală, fiind ameninţat cu fileul pe care îl uram atît de
mult, mă supuneam fără împotrivire, tremurînd tot de

267
teamă. După mai multă vreme, făcînd totuşi o poznă ne-
obişnuită, pentru a cărei iertare a trebuit să născocesc o
minciună gogonată în faţa bunei mele mame, m-au
pedepsit din nou cu fileul pe cap şi mai aspru ca de obicei:
în loc de pustia biserică del Carmine, m-au dus mai departe
de casă, la biserica San Martino, chiar în centrul oraşului,
ticsită pînă la refuz, la ora amiezii de toţi pierde-vară din
lumea bună. Cîtă durere! M-am rugat, am plîns ca un dis-
perat, dar zadarnic. în noaptea aceea, pe care o credeam
ultima din viaţa mea, nu numai că nu am închis un ochi, dar
nu-mi amintesc să fi trăit o alta mai chinuită. Sosi în sfîrşit şi
momentul fatal cu fileul pe cap; în plînsete şi urlete am
pornit-o spre biserică, tîrît de dascăl şi împins de la spate de
servitor. Condus astfel, am trecut pe două sau trei străzi
pustii dar, de îndată ce am intrat pe străzile populate din
preajma pieţii şi a bisericii San Martino, ca prin minune am
încetat să mai plîng şi să zbier şi nici nu m-am lăsat împins
de servitor, ba dimpotrivă mergeam tăcut cu pasul sprinten,
dar lipit bine de părintele Ivaldi, în speranţa de a trece
neobservat, ascuns de antiriul său, căci statura mea
pipernicită abia îi ajungea pînă la şold. M-am pomenit în
plină biserică, condus de mînă ca un orb ce eram fiindcă de
la intrare am închis ochii şi nici că i-am mai deschis pînă am
îngenunchiat la locul meu ca să ascult slujba. Nici mai tîrziu,
după ce i-am deschis, nu mi-am ridicat deloc privirea ca un
cumva să descopăr vreun cunoscut. La ieşire, făcînd din nou

268
pe orbul, m-am întors acasă cu moartea în suflet,
socotindu-mă dezonorat pe tot restul vieţii. în ziua aceea nu
am vrut nici să mănînc, nici să vorbesc, nici să învăţ, nici să
plîng. Durerea mi-a fost atît de sfîşietoare şi chinul atît de
amarnic încît m-am îmbolnăvit, zăcînd mai multe zile; după
asta, nu s-a mai pomenit vreodată în casă de supliciul cu
fileul, atît de mare era spaima pe care desperarea mea i-o
pricinuise iubitei mele mame. Dar şi eu, timp îndelungat
n-am mai spus nici o minciună şi, cine ştie dacă nu datorită
afurisitului de fileu, am devenit cu timpul unul din oamenii
cei mai puţin mincinoşi din cîţi am cunoscut.
Altă ispravă. La Asti veni într-o zi bunica mea dinspre
partea mamei, o persoană foarte importantă din Torino,
văduva unuia dintre oamenii de seamă de la curte. Se împo-
dobise cu tot felul de zorzoane care fac de obicei o impresie
nemaipomenită copiilor. După ce a stat cîteva zile cu mama,
deşi mă mîngîia cu drag de cîte ori mă vedea, totuşi nu mă
putusem obişnui cu ea, ca un pui sălbatic ce eram;
binevoitoare, cînd a trebuit să plece, mi-a spus să-i cer ceva
ce mi-ar place mai mult, şi ea avea să-mi împlinească do-
rinţa imediat. Fie din delicateţe, fie din timiditate transfor-
mată apoi în îndărătnicie, m-am încăpăţînat să-i repet neîn-
duplecat unul şi acelaşi cuvînt: Nimic. Şi oricît au încercat cu
toţii în fel şi chip să mă convingă să dau un alt răspuns în
afara acelui nepoliticos Nimic, n-a fost cu putinţă. Insistând
cu întrebările, n-au obţinut decît ca acel Nimic de la început,

269
rostit clar şi răspicat, să devină printr-un glas supărător şi
tremurat un Nimic, spus printre şiroaie de lacrimi întrerupt
de sughiţuri adînci. în cele din urmă m-au gonit, cum
dealtfel o şi meritam din plin, şi ferecîndu-mă în cameră,
m-au lăsat să-mi savurez acel Nimic al meu la care ţinusem
atît, în timp ce bunica pleca. Dar tot eu, care refuzasem cu
atîta îndărătnicie orice cadou legitim din partea bunicii, cu
cîteva zile înainte îi şterpelisem dintr-un scrin lăsat deschis
un evantai pe care l-am ascuns în patul meu, unde mi l-au
găsit după cîtva timp. Le-am spus atunci, cum era şi
adevărat, că îl luasem cu gîndul de a i-1 da surorii mele. Pe
bună dreptate meritam o pedeapsă aspră pentru acest furt;
dar, deşi hoţul este întrucîtva mai rău decît mincinosul,
totuşi nu m-au mai ameninţat, nici nu mi-au mai pus fileul
pe cap; mai mare era spaima mamei de a nu mă îmbolnăvi
de supărare, decît de a mă vedea hoţ, defect, ce-i drept nu
prea de temut şi nici greu de vindecat de cel ce nu-i nevoit
să recurgă la el. Respectul faţă de lucrurile ce aparţin altora
se naşte şi evoluează foarte repede la cei ce le au pe ale lor,
legitime.
Şi aici, în chip de istorioară voi povesti prima mea
spovedanie făcută între şapte şi opt ani. Dascălul m-a pre-
gătit, sugerîndu-mi el însuşi diferitele păcate pe care aş fi
putut să le fi făcut. După această examinare prealabilă, îm-
preună cu don Ivaldi, a fixat ziua cînd trebuia să vin singur
cu mănunchiul de nuiele la picioarele preotului Angelo,

270
carmelitanul care era şi duhovnicul mamei. M-am dus; nici
nu ştiu ce i-am spus, atît de mare şi firească mi-era sila şi
mîhnirea că trebuia să mărturisesc faptele mele secrete şi
gîndurile mele unei persoane pe care de-abia o cunoşteam.
Cred că părintele se spovedea el însuşi în locul meu; fapt
este că absolvindu-mă, mă obliga, înainte de a ne aşeza la
masă, să îngenunchez în faţa mamei şi astfel să-i cer iertare,
în mod public, pentru toate greşelile. îmi venea foarte greu
să suport această penitenţă. Nu pentru că aş fi avut oroare
să-i cer iertare mamei, ci prosternarea aceea pînă la
pămînt, în prezenţa oricui s-ar fi nimerit de faţă, îmi
provoca o suferinţă sfîşietoare. După ce m-am întors acasă
şi, la ora prînzului, ne-am adunat cu toţii la masă în
sufragerie, mi se părea că ochii tuturor erau fixaţi asupra
mea; de aceea, cu privirea în pămînt, stăteam stînjenit şi
nemişcat, neîndrăznind să mă apropii de masă, unde fiecare
îşi ocupa locul său; dar nu-mi închipuiam cu toate acestea
că vreunul dintre comeseni ar cunoaşte secretele
penitenţiale ale spovedaniei mele. Făcîndu-mi puţin curaj,
am înaintat ca să mă aşez la masă; şi iat-o pe mama că mă
priveşte încruntată şi mă întreabă dacă mă pot într-adevăr
aşeza; dacă am făcut ceea ce era de datoria mea să fac; şi,
în fine, dacă nu am motive de căinţă. Fiecare din aceste
întrebări era o lovitură de pumnal în inimă; răspundea
pentru mine, fără îndoială, faţa mea îndurerată, căci buzele
nu puteau rosti un singur cuvînt; şi nu a fost cu putinţă ca

271
eu să vreau nu numai să execut dar nici să vorbesc sau să
fac vreo aluzie la penitenţa poruncită. La rîndul ei, nici
mama nu ţinea să o pomenească, vrînd să nu-1 trădeze pe
duhovnicul trădător. Aşa încît povestea se sfîrşi pentru ea,
prin pierderea în ziua aceea a închinăciunii ce i se cuvenea,
iar pentru mine prin pierderea prînzului şi poate şi a iertării,
obţinută cu o învoială atît de aspră din partea preotului
Angelo.
Cu toate acestea, nu am avut isteţimea să pătrund cu
mintea că padre Angelo pusese la cale împreună cu mama
pedeapsa care trebuia să mi se aplice. Inima ajutîndu-mă
însă în povestea asta mai mult decît mintea, am rămas de
atunci cu o ură destul de puternică faţă de mai sus amintitul
călugăr şi fără prea multă tragere de inimă pentru
spovedanie, chiar dacă mai tîrziu n-am mai fost obligat la
nici o pedeapsă publică.

CAPITOLUL AL CINCILEA

Ultima istorioară de copil

La Asti venise în vacanţă fratele meu mai mare, mar-


chizul de Cacherano, care învăţa de cîţiva ani la Colegiul
iezuiţilor, din Torino. El avea vreo patrusprezece ani, iar eu
opt. Prezenţa lui îmi aducea şi mîngîiere şi îngrijorare.
Deoarece nu-1 cunoscusem pînă atunci (fiindu-mi frate doar

272
după mamă), nu simţeam o dragoste prea mare faţă de el;
dar pentru că se juca cu mine, în mod firesc o oarecare
atracţie tot aveam, ea crescînd odată cu obişnuinţa. Dar el
era mult mai mare decît mine; avea mai multă libertate
decît mine, mai mulţi bani, se bucura de mai multă afec-
ţiune din partea părinţilor. Văzuse mult mai multe decît
mine, locuind în Torino; îl citise şi pe Virgiliu şi cîte altele nu
ştia. . . care-mi lipseau mie. . . Şi atunci, pentru prima oară
am cunoscut invidia! Dar nu era o invidie nemiloasă, fiindcă
nu ajunsesem să-1 urăsc pe individul acela, ci doar doream
cu înflăcărare să am şi eu tot ceea ce avea el, dar fără să-1
lipsesc pe el de ceva. Asta, cred eu, este diferenţa dintre
cele două feluri de invidie; prima, cuibărită în sufletele
vinovate, se translormă în ură absolută împotriva celui ce
are bunurile şi totodată în dorinţă de a i le îndepărta sau de
a-1 deposeda de ele, chiar dacă nu o face pentru a le obţine
pentru sine; cealaltă, cuibărită în sufletele nevinovate,
devine sub numele de emulaţie, de întrecere, o neliniştită
dorinţă de a obţine calităţile admirate la altcineva, în
măsură egală sau mai mare. Oh, cît de mică, de
imperceptibilă este diferenţa între sîmburele virtuţilor şi cel
al viciilor noastre! Prin urmare, jucîndu-mă cu fratele meu,
fie că mă certam cu el, fie că mă alegeam cu cîteva cadouri
sau cu cîţiva pumni, îmi petreceam toată vara mult mai
plăcut ca de obicei, fiindcă pînă atunci fusesem totdeauna
singur acasă, lucru atît de plicticos pentru copii.

273
într-d zi foarte călduroasă, în timp ce toţi îşi făceau
siesta, noi doi ne jucam de-a războiul, joc pe care-1 învăţam
atunci pentru prima dată de la fratele meu. Mergînd ţanţo>,
în pas de marş, la o cotitură cad şi dau cu capul într-unui din
fiarele pirostriei, rămasă din neglijenţă în drum. Pirostria,
fiind cu totul deteriorată şi fără toarta de alamă care se
atîrnă de obicei de cele două cîrlige ce ies în afara
şemineului, am intrat cu capul în vîrful unuia din cîrlige
lovindu-mă cu un deget mai sus de ochiul stîng, drept în
mijlocul sprîncenii. Atît de lungă şi adîncă a fost rana, încît
se mai vede şi astăzi urma şi voi purta pînă în mor-mînt
cicatricea, foarte vizibilă. Din cădere m-am ridicat imediat
singur şi am strigat să nu spună nimănui cele întâmplate; cu
atît mai mult cu cît, imediat după lovitură, mi se părea că
nu simt nici o durere, ci doar o mare ruşine, pentru că mă
dovedisem un soldat atît de nepriceput, dar fratele meu se
şi repezise să-1 trezească pe dascăl, iar zgomotul ajunsese
la mama şi toată casa era în agitaţie. între timp, eu, care nu
ţipasem deloc cînd am căzut nici cînd m-am ridicat,
apropiindu-mă cîţiva paşi de măsuţă şi simţind ceva
fierbinte prelingîndu-mi-se pe obraz, m-am pipăit imediat şi
văzînd mîinile pline de sînge, am început să urlu. Dar
urletele mele se datorau doar spaimei, deoarece îmi
amintesc foarte bine că pînă la venirea chirurgului care s-a
apucat să mă spele, să mă palpeze şi să-mi îngrijească rana,
nu am simţit nici o durere. A durat cîteva săptămîni pînă ce

274
m-am vindecat şi multe zile a trebuit să stau în întuneric,
fiindcă ochiul părea a fi în pericol din cauza umflăturii şi a
învineţirii puternice. în convalescenţă, cu plasture şi bandaj,
mă duceam totuşi cu multă plăcere la slujba de la biserica
del Carmine, deşi înfăţişarea mea de bolnav de spital mă
desfigura mult mai rău decît fileul de noapte verde şi curat,
pe care îl poartă de obicei filfizonii din Andaluzia. Mulţi ani
mai tîrziu, călătorind şi eu prin Spania, l-am purtat din
cochetărie şi din spirit de imitaţie. Bandajul acela nu-mi
producea nici o jenă cînd ieşeam în public; fie că ideea de a
fi scăpat dintr-un eventual pericol mă măgulea, fie că,
dintr-un amestec de idei încă neconturate în căpşorul meu,
îi adăugam o oarecare prezumţie de glorie. Şi pesemne că
aşa a şi fost pentru că, fără să am prezente în minte
emoţiile din acel moment, îmi amintesc totuşi că ori de cîte
ori preotul Ivaldi era întrebat ce se întîmplase cu capul meu
bandajat şi acesta răspundea a căzut, eu adăugam imediat:
în luptă.
Şi iată cum, cei ce-i studiază şi-i cunosc bine pe tineri
ştiu să descopere în sufletele lor rădăcinile atît de diferite
ale virtuţilor şi ale viciilor. Pentru că ceea ce încolţise în
mine, cu siguranţă, era un sîmbure al iubirii de glorie; dar
nici don Ivaldi, nici alţii din preajma mea nu mergeau atît de
departe cu gîndul.
După aproape un an, fratele meu mai mare, reîntors
între timp la colegiul de la Torino, se îmbolnăvi grav de o

275
boală de piept care, degenerînd în ftizie, 1-a băgat în
mormînt în cîteva luni doar. L-au scos din colegiu, l-au adus
la Asti în casa părintească şi pe mine m-au trimis la ţară, ca
să nu-1 văd. într-adevăr, în vara aceea şi muri la Asti, fără ca
eu să-1 mai fi revăzut. între timp, unchiul meu dinspre tată,
cavalerul Pellegrino Alfieri, căruia îi fusese încredinţată şi
tutela averii mele încă de la moartea tatălui meu şi care se
întorsese dintr-o călătorie din Franţa, Olanda şi Anglia,
trecînd prin Asti m-a văzut şi, dîndu-şi seama probabil ca un
om foarte învăţat ce era, că n-aş putea învăţa mare lucru
continuînd acel sistem de educaţie de pînă atunci,
întorcîndu-se la Torino, nu după mult timp, îi scrise de acolo
o scrisoare mamei, în care îşi exprima intenţia de a mă
înscrie la Academia din Torino.
Plecarea mea coincidea cu moartea fratelui meu, de
aceea voi păstra întotdeauna în mine înfăţişarea, gesturile
şi cuvintele mult îndureratei mele mame care spunea
printre lacrimi: „Pe unul mi 1-a luat Dumnezeu, şi pentru
totdeauna, iar pe acesta, cine ştie pentru cît timp!" Ea nu
avea atunci de la al treilea bărbat decît o fetiţă; mai născu
doi băieţi, unul după altul, pe cînd eram la Academia din
Torino. Durerea ei m-a mişcat adînc, dar dorinţa de a vedea
lucruri noi, gîndul că peste puţine zile trebuia să călătoresc
cu diligenta, eu care abia de curînd făcusem prima mea
călătorie într-un orăşel, la 15 mile de Asti, purtat de doi
mînji blajini, şi alte multe idei copilăreşti născute din

276
fantezie îmi uşurau în mare parte durerea pricinuită de
moartea fratelui şi amărăciunea nemîngîiatei mele mame.
Totuşi, cînd sosi momentul plecării, aproape că am leşinat,
amărît de faptul că trebuia să-1 părăsesc pe dascălul don
Ivaldi, poate mai mult chiar decît de despărţirea de mama.
Suit în caleaşca aproape cu forţa de un argat, un bătrîn
menit să mă însoţească pînă la Torino în casa unchiului,
unde trebuia sa mă opresc mai întîi, am plecat în sfîrşit
însoţit şi de slujitorul ce avea să stea mereu cu mine, un
anume Andrea, originar din Alessandria, un tînăr foarte
isteţ şi cu suficientă educaţie pentru condiţia lui şi pentru
Italia, în care scrisul şi cititul nu erau pe atunci ceva foarte
obişnuit. Era în iulie 1758, nu ştiu în ce zi, cînd am părăsit
casa părintească într-o dimineaţă, foarte devreme. Am plîns
tot timpul călătoriei pînă la prima poştă unde, odată ajunşi,
în timp ce se schimbau caii am vrut să cobor în curte;
fiindu-mi foarte sete şi nevrînd să cer un pahar cu apă,
m-am apropiat de adăpătoarea cailor, şi, cufundînd cornul
cel mai mare al pălăriei8, am băut atîta cît am putut cu-
8 Tricorn.

277
prinde în el. Bătrînul meu însoţitor, înştiinţat de vizitii,
alergă imediat şi mă certă, dar eu i-am răspuns că cine
colindă lumea, trebuie să se obişnuiască cu asemenea
lucruri şi că un bun soldat nu trebuia să bea decît astfel. De
unde îmi voi fi însuşit asemenea idei concepute parcă de
Achile nu-mi dau seama, fiindcă mama m-a educat
întotdeauna lipsit de iniţiativă, cu anumite precauţii în ceea
ce priveşte sănătatea, cu totul ridicole. Deci şi această
reacţie era la mine un mic impuls de temeritate, care mi s-a
dezvoltat de îndată ce mi s-a îngăduit să ridic puţin capul de
sub jug.
Voi încheia aici această primă epocă a copilăriei mele,
intrînd de acum încolo într-o lume ceva mai puţin limitată,
putînd mai pe scurt, sper, să mă descriu şi mai bine. Acest
prim fragment al unei vieţi (care este poate cu totul inutil să
fie cunoscută în întregime) va fi desigur cu totul inutil
pentru toţi cei care, socotindu-se maturi, uită că omul nu
este decît un copil mai mare.
EPOCA A DOUA
Adolescenţa

Cuprinde opt ani de nepregătire intelectuală

CAPITOLUL ÎNTlI
Plecarea din casa părintească şi intrarea la Academia
din Torino; descrierea ei

Iată-mă deci călătorind cu diligenta cît se putea de iute,


graţie faptului că intervenisem prin primul însoţitor să i se
ofere vizitiului o bună recompensă, reuşind în curînd să
cîştig şi inima celui de-al doilea vizitiu. Acesta îl îndemna să
meargă ca fulgerul, făcîndu-mi semn din cînd în cînd cu
ochiul şi aruncîndu-mi cîte un zîmbet pe care aş fi vrut să i-1
adresez şi însoţitorului; fiind bătrîn şi obez şi obosin-du-se
în timpul primei părţi a călătoriei cu povestirea unor
întîmplări vesele ca să mă consoleze, acum dormea dus şi
sforăia ca un animal de povară. Zborul diligentei îmi făcea o
adevărată plăcere pe care nu o mai cunoscusem înainte,
deoarece în trăsura mamei, unde foarte rar aveam loc, se
mergea cu viteza melcului; şi apoi, într-o trăsură închisă nu
te poţi bucura de frumuseţea cailor în fugă; dimpotrivă
însă, în diligenta noastră italiană, te afli aproape pe crupa
cailor şi te bucuri de o splendidă panoramă a ţinutului.
Aşadar, din poştă în poştă, cu o emoţie puternică provocată
de marea plăcere de a alerga, precum şi de noutatea prive-
liştilor, am sosit în sfîrşit la Torino, aproape de ora unu sau
două după-amiază.
Era o zi minunată, iar intrarea în acest oraş, prin Porta
Nuova şi Piaţa San Carlo pînă la Annunziata, lîngă care
locuia unchiul meu, toată porţiunea aceea cu adevărat
grandioasă şi nespus de plăcută la vedere mă fermecase şi
mă cucerise cu desăvîrşire. Nu tot atît de veselă a fost
seara, pentru că mă aflam într-o casă nouă, printre feţe
necunoscute, fără mamă şi fără dascăl, cu chipul nou al
unchiului, pe care abia dacă-1 văzusem o dată şi care mi se
părea mult mai

11 — CelUni — Alfieri — Casanova — Memorii


161
puţin drăgăstos şi îmbietor decît al mamei. Toate astea
m-au întristat din nou şi m-au făcut să plîng, dorind din
toată inima tot ceea ce părăsisem cu o zi înainte. După
cîteva zile, obişnuindu-mă cu noutatea, mi-am redobîndit
veselia şi vioiciunea, şi chiar cu o intensitate mai mare ca
oricînd. Unchiul, părîndu-i-se starea mea oarecum
exagerată şi găsind că aş fi un drac împieliţat care îi
întorceam casa pe dos fiindcă nu aveam un dascăl să-mi dea
ceva de făcut, şi că îmi pierdeam timpul fără nici o noimă, în
loc să aştepte să mă trimită la Academie în octombrie, aşa
cum fusese stabilit, mă închise în cuşca aceea încă din prima
zi a lunii august a anului 1758.
Aşadar, la vîrsta de nouă ani şi jumătate, m-am pomenit
dintr-o dată în mijlocul unor persoane necunoscute, în-
depărtat cu totul de rude, izolat şi părăsit în voia soartei.
Fiindcă felul acela de educaţie publică (dacă o puteam numi
educaţie) nu avea nici un gram de influenţă asupra sufle-
telor tinere, în afară de învăţătură, şi asta Dumnezeu ştie în
ce măsură... Nici un principiu de morală, nici o lecţie de
viaţă nu ni s-a predat vreodată. Şi cine să ni le dea, dacă
educatorii înşişi nu cunoşteau viaţa, nici teoretic, nici
practic?
Academia aceea era o clădire somptuoasă împărţită în
patru aripi, iar la mijloc avea o curte imensă. Două aripi
erau ocupate de elevii colegiului, celelalte două de teatrul
regal şi de arhivele regelui. în faţa acestora, era latura pe

162
care o ocupam noi, numiţi „cei din al Doilea şi al Treilea
Apartament"; în faţa teatrului, stăteau cei din primul, des-
pre care voi vorbi la timpul potrivit; coridorul superior din
aripa noastră se numea Apartamentul al Treilea şi era
destinat mai multor copii şi şcolilor inferioare; coridorul de
la etajul întîi, numit al Doilea Apartament, era destinat
celor adulţi, dintre care o jumătate sau o treime studiau la
universitate, o clădire (destul de aproape de Academie; cei-
lalţi se pregăteau acasă pentru a urma cariera armelor. Fie-
care coridor cuprindea cel puţin patru camere care adăpos-
teau unsprezece tineri, fiecare supravegheat de cîte un
preot numit asistent, de obicei un ţăran parvenit, căruia nu
i se dădea nici o simbrie; răsplătit numai cu o masă
substanţială şi locuinţă, se instruia şi el, studiind teologia
sau dreptul la universitate sau, dacă asistenţii nu erau şi ei
studenţi, erau doar bieţi preoţi foarte ignoranţi şi foarte
neciopliţi. Cel puţin o treime din latura despre care
spuneam, destinată Primului Apartament, era ocupată de
pajii regelui, în număr de douăzeci sau douăzeci şi cinci,
total separaţi de noi, la capătul opus al vastei curţi şi alături
de mai sus amintitele arhive.
Aşadar, noi, tinerii învăţăcei, eram destul de rău
aşezaţi: între un teatru în care nu ne venea rîndul să intrăm
decît de cinci sau şase ori în toată perioada carnavalului şi
printre pajii care prin serviciul la curte, vînători şi cavalcade,
ni se părea că se bucură de o viaţă mult mai^liberă şi mai

162
frumoasă decît a noastră; şi, în fine, între străinii care ocu-
pau Primul Apartament, în afară de unii compatrioţi, o
mulţime de nordici, englezi în primul rînd, ruşi şi nemţi şi
alţii, din alte state ale Italiei.
Clădirea aceasta era mai mult un hotel decît un locaş de
educaţie, pentru că cei de aici nu erau constrînşi de nici un
fel de regulament, atîta doar că seara erau nevoiţi să fie în
camere înainte de miezul nopţii. Dealtfel, se duceau şi la
curte şi la teatre, într-o companie bună sau mai puţin bună,
după cum le poftea inima. Şi spre şi mai marea noastră
nenorocire, sărmanii de noi, cei de la Apartamentele Doi şi
Trei, din cauza planului clădirii, pentru a merge la capelă, la
slujbă şi la şcoala de dans şi scrimă, trebuia să trecem zilnic
prin coridoarele Primului Apartament, adică să vedem
continuu libertatea desfrînată şi insultătoare a celorlalţi —
foarte dură comparaţie cu severitatea sistemului nostru, pe
care, în mod obişnuit, îl numeam temniţă. Cine a făcut acea
distribuţie a apartamentelor era un neghib şi nu cunoştea
deloc sufletul omenesc, şi nici nu şi-a dat seama de
influenţa nefastă pe care putea să o aibă asupra sufletelor
acelor tineri vederea continuă a atîtor fructe oprite.

CAPITOLUL AL DOILEA

Primele, studii pedante şi nefolositoare

162
Eu eram repartizat în al Treilea Apartament, în camera
numită din mijloc, şi lăsat £n grija servitorului Andrea. Cînd
se pomeni stăpîn asupra mea, ştiindu-mă fără mamă, fără
unchi şi fără altă rudă care să-1 înfrîneze, el deveni un
diavol împieliţat. Mă tiraniza pentru orice lucru, după bunul
său plac. Şi tot astfel şi asistentul, care făcea acelaşi lucru cu
mine, ca şi cu toţi ceilalţi, în materie de studiu sau conduită.
în ziua următoare intrării mele în Academie, profesorii
mi-au examinat capacitatea de studiu şi am fost apreciat
drept un elev merituos, care, cu o pregătire asiduă, în trei
luni putea intra cu uşurinţă în a Treia. într-adevăr, am
început să studiez cu tragere de inimă; acolo am cunoscut
pentru prima dată foloasele rivalităţii, fiindcă m-am luat la
întrecere cu cîţiva elevi mai mari decît mine şi reuşind la un
nou examen, în noiembrie, am fost admis în clasa a Treia.
Aici era dascăl un anume don Degiovanni; preot cu mai
puţină doctrină poate decît bunul meu don Ivaldi şi care
acorda, între altele, prea puţină atenţie persoanei mele, cît
şi studiilor mele, fiindcă trebuia să supravegheze, cît putea
şi el, dar prea puţin reuşea, pe cei cincisprezece sau
şaisprezece şcolari, căci atîţia avea.
Continuînd astfel la şcoala aceea de modeste pretenţii,
măgar între măgari şi sub supravegherea unui măgar şi mai
mare, îl desluşeam pe Cornelius Nepos, cîteva egloge ale lui
Virgiliu şi altele asemănătoare; acolo se făceau şi unele
teme vulgare şi foarte stupide; ca în orice alt colegiu bine

162
condus, clasa mea ar fi fost în cel mai fericit caz o foarte
proastă a Patra. Eu nu eram niciodată ultimul dintre colegi;
întrecerea mă stimula pînă cînd îl depăşeam sau egalam pe
şcolarul care trecea drept primul, iar după ce ajungeam
primul, repede mă moleşeam şi cădeam în amorţeală; şi
poate că era firesc să se întîmple aşa, findcă nimic pe lume
nu se putea compara cu plictiseala şi monotonia unor ase-
menea studii. Se traduceau Vieţile lui Cornelius Nepos, dar
nici unul dintre noi, şi poate nici dascălii, nu ştia cine fu-
seseră acei oameni, cărora li se traduceau vieţile, nici din ce
ţări erau, nici sub ce cîrmuiri trăiseră şi nici măcar ce
însemna o cîrmuire. Toate ideile erau limitate, false ori
confuze; dascălul nu avea nici un scop, iar şcolarul nici o
tragere de inimă. în fine, erau nişte neruşinaţi pierde-vară
care nu catadicseau să-şi dea interesul, iar cînd o făceau, nu
se pricepeau cum s-o facă. Şi iată cum. se trădează ireme-
diabil tinereţea.
Cufundat aproape tot anul 1759 în asemenea studii,
cam prin noiembrie am fost promovat la studiile clasice.
Dascălul de aici, don Amatis, era un preot foarte isteţ şi
suficient de învăţat. Cu el am avut mult mai mult de cîştigat
şi, în ciuda metodei studiilor greoaie, am progresat destul
de mult la latină. Spiritul de emulaţie s-a intensificat în
momentul cînd am întîlnit un tînăr cu care mă luam la
întrecere la teme; cîteodată mă depăşea; dar tot mai des
mă întrecea la exerciţiile de memorizare, recitînd pînă la

162
şase sute de versuri din Georgicele lui Virgiliu, fără a greşi o
silabă şi dintr-o suflare, pe cînd eu nu puteam ajunge nici la
patru sute, şi astea şchiopătând, ceea ce mă chinuia
cumplit.
Deşi îmi amintesc acum de pornirile bătăioase ale
înfruntărilor noastre puerile, mi se pare că nu aveam o fire
rea; fiindcă mă întrecea cu cele două sute de versuri,
simţeam că mă sufoc de mînie şi deseori răbufneam într-un
hohot de plîns, iar uneori în aspre injurii împotriva rivalului.
Şi totuşi, fie că el era mai bun decît mine, fie că eu mă poto-
leam nu ştiu cum, avînd amîndoi aproape aceeaşi forţă în
mîini, nu ne băteam mai niciodată şi, în general, eram prie-
teni. Cred că ambiţia mea, care nu era deloc mică, îşi găsise
consolare şi răsplată pentru inferioritatea memoriei în
premiul acordat pentru temă, pe care îl luam eu mai întot-
deauna. Şi apoi nu puteam să-1 urăsc, pentru că el era
foarte frumos, iar eu, fără alte intenţii şi subînţelesuri, am
fost mereu înclinat spre frumos, fie faţă de frumuseţea
umană, fie faţă de cea animală, indiferent de ce fel ar fi
fost; în asemenea grad încît, frumuseţea instalată în mintea
mea pentru o lungă perioadă îmi influenţa raţiunea,
adu-cînd adesea prejudicii adevărului.
în tot cursul acelui an de umanistică, obiceiurile mele au
rămas la fel de nevinovate şi foarte pure; numai că natura
cu de la sine putere, fără ca eu să ştiu ceva, mi le schimba
totuşi. Nu-mi pot aminti cum anume anul acela îmi căzu în

162
mînă şi un Ariosto9, Opera omnia, înjjatru volume.
Bineînţeles că nu l-am cumpărat, pentru ca bani nu aveam,
nici nu l-am furat, fiindcă despre lucrurile furate mi-am
păstrat o foarte vie amintire; îmi amintesc vag totuşi că îmi
procuram pe rînd cîte un volum prin schimb în natură cu un
alt coleg, căruia îi cedam jumătatea mea de pui din porţia
de duminică; prin urmare, primul meu Ariosto

9Lodovico Ariosto (1474—1533) — mare poet al


Renaşterii italiene, autor al poemului Orlando furioso, în 46
de cînturi.
in .1 costat privaţiunea de doi pui în patru săptămîni.
Nu .nu bine dacă s-a întîmplat întocmai. Şi regret; pentru că
mi-ar fi plăcut să ştiu dacă m-am înfruptat din primele
sorbituri de poezie în dauna stomacului, lipsindu-mă de cea
mai gustoasă mîncare ce mi se dădea. Şi acesta nu era sin-
gurul schimb pe care îl făceam, deoarece afurisita de jumă-
tate de pui din fiecare duminică îmi amintesc perfect că nu
o mîncasem niciodată timp de şase luni, deoarece le con-
tractasem pe toate în schimbul unor istorioare povestite de
un anume Lignăna care era un mîncău fără pereche şi îşi
as-cuţea mintea pentru a-şi rotunji pîntecul; şi nu admitea
ascultători ai poveştilor sale decît în schimbul unui tribut
alimentar. Oricum s-ar fi făcut această achiziţie, eu m-am
pomenit cu un Ariosto. îl citeam pe unde apucam, fără vreo

162
metodă, şi nu înţelegeam nici pe jumătate din ceea ce
citeam.
Judecaţi singuri cum erau studiile pe care le făceam în
perioada aceea; deoarece eu, cel mai răsărit dintre uma-
nişti, care traduceam pînă şi Georgicele, cu mult mai grele
decît Eneida, şi încă în proză italiană, nu înţelegeam pe cel
mai uşor dintre poeţii noştri. îmi voi aminti mereu că în
cîntul Alcinei, la pasajele pline de farmec care descriu
frumuseţea ei, mă străduiam să înţeleg bine, dar îmi lipseau
prea multe date ca să pot izbuti. Aşa încît ultimele două
versuri din strofa Non cosi strettamente edera preme™ nu
reuşeam niciodată să le înţeleg. Mă consultam cu rivalul
meu de studii, care nu înţelegea nici el mai mult decît mine,
şi astfel ne pierdeam amîndoi într-un şir de presupuneri.
Această lectură pe furiş, precum şi comentarea lui Ariosto
luă sfîrşit, deoarece asistentul băgînd de seamă că în mîinile
noastre circula o cărticică pe care o ascundeam de cum
apărea el, o confiscă şi, obţinînd şi celelalte volume, le dădu
stareţului adjunct, iar noi iubitorii de poezie am rămas
lipsiţi de orice îndrumător poetic şi pe deasupra şi
batjocoriţi.
în cei doi ani petrecuţi la Academie, tînărul Alfieri şi-a
însuşit prea puţine cunoştinţe; în plus, din cauza hranei
insuficiente, a somnului pe apucate şi a tratamentului
neomenos, şi-a înrăutăţit sănătatea: chinuitoare şi continue

162
dureri de cap, precum şi o iritaţie a pielei capului cu
supuraţii vîscoase în

10
Iedera nu strînge tot atît de tare.
mai multe locuri. Este perioada cînd a fost luat sub
protecţia unchiului său Benedetto Alfieri, prim arhitect al
regelui. Acesta i-a vorbit despre arta de care era îndrăgostit,
despre marii arhitecţi printre care Michelangelo, artist prin
excelenţă, şi despre aspiraţia spre modernitate. Benedetto
Alfieri a lăsat într-adevăr construcţia unei biserici bizare,
aceea din Carignano, în formă de evantai.
Tot în aceşti ani, graiul toscan al unchiului îi provoca o
stare sufletească potrivnică; şi totuşi, cu timpul, Alfieri şi cei
din jur şi-au dat seama de frumuseţea graiului lui Dante, de
farmecul care lipsea celui torinez, şi au început să-1
îndrăgească.
Instrucţia şcolară a micului Alfieri progresează.
Sănătatea sa continuînd însă să se şubrezească îi atrage
răutăţi nemiloase din partea colegilor şi-1 obligă la
singurătate. Lectura „divinului Ariosto" îl obseda. Profitînd
de neatenţia stareţului superior, îi sustrage cele patru
volume, confiscate cu cîtva timp în urmă. Dar greutatea
înţelegerii graiului toscan din Orlando Furioso 1-a
dezamăgit şi dezarmat într-atît, încît 1-a făcut să renunţe
pînă şi la Ariosto.

162
Despre Tasso — autorul celuilalt poem magnific al
Renaşterii, Gerusalemme Liberata — încă nu auzise. A fost
în schimb fermecat peste măsură de Eneida, în traducerea
lui Annibale Caro, şi de comediile lui Goldoni.
După audierea cîtorva cursuri de retorică, a fost trecut
în clasa de filosof ie care se afla în localul universităţii:
Alfieri avea vîrsta de treisprezece ani. Cursurile se ţineau de
două ori pe săptămînă şi ofereau prilejul de a ieşi pe stradă,
în lume.
Mărturiseşte că nu înţelegea nimic din filosofia predată,
pedantă şi insipidă. Practicată peripatetic, imediat după
prînz, era ceva „de dormit în picioare". Cînd lecţia se ţinea
în clasă, cel care dădea tonul somnului era magistrul însuşi
şi atunci se dormea cu sforăituri pe două voci, realizîndu-se
„un bellissimo concerto".
Intervenţia unchiului pe lîngă superiorii şcolii reuşi în
iarna anului 1762 să-i aducă unele ameliorări în odihnă şi
hrană, astfel încît tînărul Alfieri începu să se mai întremeze
şi să capete o mină mai bună. La înzdrăvenire a mai
contribuit şi întîlnirea cu sora lui Giulia, mai mare cu doi ani
şi jumătate, închisă într-o mînăstire, pentru a fi îndepărtată
de tînărul de care se îndrăgostise.
Prima dată cînd Alfieri a asistat la un spectacol, a fost
opera bufă Mercato di Malmantile, după un libret de Carlo
Goldoni. Aceasta i-a trezit dorinţa de a scrie versuri, de
a cunoaşte mai bine lumea fermecată a teatrului şi a feeriei.

162
Rezultatul bun la învăţătură la cursul de filosofie i-a
adus drept recompensă, din partea unchiului, o vacanţă de
cincisprezece zile la Cuneo, în luna august 1763.
Călătoria 1-a dezamăgit din cauza ritmului prea lent şi
„umilitor" al trăsurii, provocîndu-i senzaţia unei îmbătrîniri
cu mult înainte de vreme.
La Cuneo a scris primul sonet, într-un stil care de fapt
aparţinea, aşa cum o mărturiseşte singur, lui Metastasio şi
Ariosto. îşi aminteşte vag că sonetul era dedicat unei
doamne îndrăgită de unchiul lui şi de el însuşi. Versurile i-au
fost însă sever cenzurate de unchiul auster, care pe viitor i-a
interzis orice altă încercare de acest fel. într-adevăr, abia
mai tîrziu, la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, s-a dedicat
din nou poeziei.
Fizica şi geometria, cele două discipline studiate în
continuare, nu l-au satisfăcut, dimpotrivă. El reuşeşte să
reţină cunoştinţele superficial, mulţumită memoriei.

CAPITOLUL AL ŞASELEA

Debilitatea constituţiei mele fizice; îmbolnăviri


repetate; incapacitatea exercitării oricărei aptitudini şi mai
ales a dansului, şi de ce

162
Trecu astfel şi anul de fizică. în vara aceea, unchiul meu
fiind numit vicerege în Sardinia s-a hotărît să se ducă acolo.
Plecînd aşadar în septembrie şi lăsîndu-mă în grija puţinelor
rude pe care le aveam la Torino, renunţă la reprezentarea
intereselor mele pecuniare şi împărţi tutela cu un cavaler,
prietenul său. De atunci, am început şi eu să cheltuiesc mici
sume de bani, fiindcă pentru prima oară am avut un modest
venit lunar, fixat de noul tutore, lucru pe care unchiul nu-1
îngăduise niciodată, ceea ce mi se părea, şi mi se pare şi azi,
nedrept. Poate pentru că se opunea servitorul Andrea,
căruia îi convenea să facă el socotelile băneşti, deoarece
cheltuia pe seama amîndurura, ţi-nîndu-mă astfel
dependent de el.
Acest Andrea avea firea unui prinţ, din cei pe care îi
vedem destui în timpurile noastre, tot atît de iluştri ca şi el.
Spre sfîrşitul anului 1762, trecînd la studiul de drept civil şi
canonic, curs care după patru ani îi duce j>e şcolari pe
culmile gloriei, la diploma avocăţească, dupa cîteva
săptămîni de drept, am suferit din nou de aceeaşi boală
avută cu doi ani în urmă, şi anume explozia totală a pielei
capului; şi a fost de două ori mai puternică faţă de data
trecută, fiindcă bietul meu cap nu mai putea să înghită
asemenea definiţii şi legi din dreptul civil şi canonic11; cu
nimic alta n-aş putea asemăna pielea capului meu de
atunci, decît cu pămîntul ars de soare care crapă în toate
chipurile, aşteptînd binefăcătoarea ploaie ca să-1 vindece.

162
Din scorojeala mea, ieşea însă din belşug un lichid vîscos,
atît de abundent, încît n-a mai fost chip să-mi salvez părul
de odioasele foarfece; şi abia după o lună am scăpat de
boala aceea jenantă, tuns şi cu perucă. Aceasta a fost una
din cele mai dureroase întîmplări din viaţa mea, fie din
cauza lipsei părului, fie din cauza funestei achiziţii a perucii,
devenită curînd batjocura tuturor colegilor foarte im-
pertinenţi. La început voiam să le ţin piept, dar văzînd că nu
puteam în nici un chip să-mi salvez peruca de torentul lor
dezlănţuit care o asalta din toate părţile şi din cauza căreia
riscam să-mi pierd şi eu capul, am schimbat tactica, luînd în
aparenţă atitudinea cea mai nepăsătoare, ba chiar
aruncîndu-mi singur peruca în aer, ca pe o minge, îăcînd cu
ea cele mai neînchipuite năzbîtii, fără a le mai lăsa lor răgaz
să mă jignească. Şi într-adevăr, după cîteva zile
potolindu-se în felul acesta furia publică, am rămas, cu
perucă cu tot, cel mai puţin persecutat, aş zice, şi cel mai
respectat dintre cele două sau trei peruci care mai erau pe
acelaşi coridor. Atunci, am învăţat că întotdeauna trebuie
să te prefaci că dai spontan ceea ce nu poţi împiedica să-ţi
fie luat.
în anul acela, mi-au fost hărăziţi alţi doi dascăli: de
clavecin şi de geografie. Aceasta din urmă, fiindcă îmi plă-
cea grozav jucăria de glob şi hărţile, am învăţat-o chiar bine,
amestecînd-o cu istoria, mai ales cu cea antică. Dascălul
care mi-o preda, în limba franceză, originar din Val d'Aosta,

162
îmi împrumuta tot felul de cărţi franţuzeşti pe care
începeam să le descifrez întrucîtva; printre altele pe
11 Legi conţinute în Digesta, faimosul cod al lui Iustinian.

162
Gii Blas^2, care m-a fascinat. Era prima carte pe care o
citeam fără întrerupere după Eneida lui Caro şi care m-a
distrat mult mai mult. De atunci, m-am cufundat în romane
şi am citit nenumărate, ca de pildă Casandra™,
Al-machilde™ etc. iar cele mai triste şi mai duioase mă cu-
cereau şi mă subjugau cel mai mult. Printre altele apoi, Les
Mémoires d'un homme de qualité^5, roman pe care l-am
citit de cel puţin zece ori. Cît despre clavecin, deşi aveam o
pasiune nemăsurată pentru muzică, fără a fi lipsit şi de o
oarecare predispoziţie, nu ,am făcut totuşi nici un progres,
în afară doar de faptul că degetele mi se plimbau cu
agilitate pe clape. Dar muzica scrisă nu era chip să-mi intre
în cap; la mine totul era ureche şi memorie, nimic mai mult.
Atribui de asemenea cauza ignoranţei mele de neînvins în
citirea notelor muzicale şi orei nepotrivite la care aveam
lecţia, şi anume imediat după prînz, timp cînd, în orice
perioadă a vieţii, mi-a fost imposibil cel mai mic efort al
minţii, pînă şi simpla aplecare a ochilor asupra vreunei hîrtii
sau obiect. De aceea notele muzicale şi cele cinci linii atît de
apropiate şi paralele îmi jucau în faţa ochilor, iar după lecţia
respectivă, mă ridicam de la clavecin aproape orb şi
rămîneam bolnav şi năuc în tot restul zilei.
Amîndouă lecţiile de scrimă şi de dans s-au dovedit
total nefolositoare, prima pentru că eram mult prea nevol-

296
nic ca să rezist la poziţia „în gardă" şi la toate celelalte
mişcări ale acestei arte; şi mai era şi după prînz, iar deseori,
de îndată ce ieşeam de la clavecin, luam spada; cît despre
dans, aveam o oroare înnăscută, la care se mai adăuga
pentru o mai mare aversiune şi dascălul francez, întors de
curînd din Paris, care, cu un aer nepoliticos şi cu caricatura
continuă a mişcărilor şi a sfaturilor sale, îmi intensifica
oroarea înnăscută faţă de această artă bufonescă.
Ceea ce era de aşteptat, s-a întîmplat. După cîteva luni
am abandonat lecţiile şi nu am ştiut să dansez niciodată,
12 Histoire de Gii Blas de Santillana, roman de

moravuri,
al scriitorului francez Alain René Lesage (1668—1747).
13 Cassandre, roman de Gauthier De La Calprenède

(1614—1663).
14 Almachilde ou L'esclave reine, roman al scriitoarei

fran-
ceze Madeleine de Scudéry (1607—1701).
15 Les Mémoires d'un homme de qualité, de abatele

Prévost
(1697—1763), autorul cunoscutului roman Manon Lescaut.

297
nici măcar o jumătate de menuet, numai cuvîntul acesta
făcîndu-mă încă de pe atunci să rîd şi să mă cutremur în
acelaşi timp. Dealtfel, două efecte pe care mi le-au produs
şi mai tîrziu francezii cu toate ale lor, care nu sînt altceva
decît un perpetuu şi adesea prost dansat menuet. Acestui
maestru de dans eu îi atribui în mare măsură sentimentul
defavorabil şi poate puţin exagerat, rămas în adîn-cul inimii
faţă de naţiunea franceză, care are totuşi plăcute şi alese
calităţi. Dar, primele impresii înrădăcinate la o vîrstă
fragedă nu se mai şterg niciodată şi cu greu se atenuează cu
trecerea anilor, raţiunea le combate, dar trebuie să lupţi
pentru a judeca la rece şi poate nu întotdeauna reuşeşti.
Adunîndu-mi mai bine impresiile mele din prima copilărie,
îmi amintesc încă de două lucruri care de mic copil m-au
făcut să devin misogaD6. Unul datează din perioada cînd mă
aflam la Asti, în casa părintească, înainte de cea de-a treia
căsătorie a mamei, şi prin orăşelul nostru s-a abătut ducesa
de Parma17, franţuzoaică de origine, despre care nu-mi mai
amintesc dacă se ducea ori venea de la Paris. Trăsura aceea
încărcată cu ea şi cu doamnele ce o însoţeau, toate mînjite
sau sulemenite cu roşeaţa pe care o întrebuinţau pe atunci
exclusiv franţuzoaicele, ceea ce n-am mai văzut vreodată,
mi-a tulburat fantastic imaginaţia şi am vorbit mulţi ani
despre asta. Căci nu mă puteam convinge nici de intenţia
nici de efectul unui ornament atît de bizar şi de ridicol,
împotriva naturii, deoarece cînd din cauza bolii sau a beţiei

298
sau din altă cauză o faţă de om capătă roşeaţă, toţi şi-o
ascund cît pot sau dacă o arată, stîrnesc rîsul ori ajung să fie
compătimiţi. Mutrele lor urîte şi schimonosite m-au
impresionat profund, provocîndu-mi o antipatie şi o silă
faţă de partea feme-îască a acestuia popor.
Cealaltă ramură a dispreţului a încolţit în sufletul meu
faţă de aceşti oameni, cînd am învăţat cu mulţi ani mai
tîrziu geografia şi am văzut pe hartă diferenţa enormă de
întindere şi populaţie care exista între Anglia sau Prusia şi
Franţa. Auzind apoi mereu că francezii erau învinşi în
războaie atît pe mare cît şi pe uscat, adăugînd la aceasta

16 Dispreţuitor a tot ceea ce este francez.


17 Luisa Elisabetta, fiică a regelui Ludovic al XV-lea,
soţia
lui Filip de Bourbon.

299
primele cunoştinţe datînd încă din copilărie, şi anume
ca I râncezii fuseseră de mai multe ori stăpîni în oraşul Asti
şi că în ultimul timp şase-şapte mii dintre ei căzuseră pri-
zonieri predîndu-se ca nişte laşi fără să se apere deloc, deşi
înainte de a fi alungaţi se arătaseră ca de obicei trufaşi şi
tiranici, ei bine, toate aceste amănunte puse cap la cap şi
aruncate pe mutra maestrului meu de dans, despre a cărui
caricatură şi ridicol am mai vorbit, mi-au săpat în inimă o
repulsie şi un dispreţ etern faţă de această ingrată naţiune.
Fără îndoială că cine ar căuta în el însuşi cauzele intime care
provoacă ura sau dragostea faţă de indivizi luaţi la
întâmplare sau faţă de diferitele popoare cred că ar găsi
începuturile unor asemenea sentimente în cea mai fragedă
vîrstă. Şi nu ar fi cu mult mai mari şi nici mai deosebite decît
cele nutrite de mine. Oh, ce fiinţă măruntă mai este şi
omul!

împlinind paisprezece ani, Alfieri, eliberat conform


legilor de orice tutelă, devine stăpîn pe propria sa voinţă şi,
pe deasupra, se pomeneşte şi moştenitorul unei mari averi,
lăsate de tatăl lui cît şi de unchiul care se prăpădise de
curînd.
Prima hotărîre este renunţarea la serviciile servitorului
Andrea, care-1 maltrata adesea, şi cererea adresată
superiorului Academiei de a i se permite înscrierea la Şcoala

300 173
de cavalerie. Dorinţa i-a fost acceptată cu condiţia
promovării unor materii de bază.
în arta călăriei a făcut încă de la început progrese, uimi-
toare deşi era debil, cu un trup foarte delicat. Odată cu
această victorie, a început pentru el o „nouă existenţă". De
aici, i-a venit şi o bruscă emancipare şi o îndrăzneală în a
pretinde bravuri pînă atunci de neconceput.
Autorităţile didactice l-au trecut într-o formă superioară
de învăţămînt, în care se efectua o instrucţie largă, liberală
şi independentă: o masă servită în condiţii agreabile, foarte
puţin studiu, multe ore de somn şi călărie în fiecare zi.
După intrarea în posesia moştenirii şi obţinerea
libertăţii, au apărut în jurul lui şi prieteni de tot felul şi,
odată cu ei, şi linguşirile. La doar paisprezece ani şi
jumătate, Alfieri era conştient de absurditatea unei vieţi
inutile. Citirea a 18 din cele 36 de volume ale
operei Histoire ecclésiastique a abatelui
Fleury18 i-a adîncit convingerea despre falsitatea
doctrinei bisericeşti şi a slujitorilor ei.
Participă la cavalcade nebuneşti pe distanţe mari şi prin
păduri dese, din dorinţa ca acest sport să-i solicite curajul şi
bărbăţia. Aşadar, prin exerciţii neîntrerupte, libertatea
fizică şi morală i s-a conturat tot mai concret.
Supravegheat continuu de un alt servitor avid de
cîştiguri, Alfieri simţea din ce în ce mai mult nevoia de a se
debarasa de el şi de a fi cît mai independent. Ieşirea în oraş,

301 173
neînsoţit, 1-a costat multe pedepse şi admonestări din
partea autorităţilor şcolare. Aroganţa sa 1-a constrîns chiar
la o perioadă de arest de trei luni, in timpul carnavalului din
1764. In închisoare, revoltat împotriva tuturor, „surd şi
mut", stătea ore întregi „cu ochii ficşi, în pămînt, înecaţi în
lacrimi, dar, din mîndrie, niciodată revărsate".
Din această viaţă „demnă de un animal", 1-a eliberat
căsătoria surorii sale Giulia, cu contele Giacinto da
Cumiana.
Aici, în Cumiana, Alfieri a rămas toată luna mai a anului
1764. Cu ocazia căsătoriei, el a obţinut dreptul de a cheltui
oricît. Şi-a cumpărat primul cal, de mult dorit, de rasă sardă,
pe care 1-a iubit cu furie şi de care îşi va aminti totdeauna
cu o „vivissima emozione". Pasiunea pentru acest animal
1-a făcut să-şi cumpere curînd alţi şapte, ajungînd într-un
singur an, la opt cai. întreţinerea atitor cai nu ofensa pe
nimeni, fiindcă mai toţi colegii aveau cel puţin unul.
Dorinţa de a cheltui cît mai mult 1-a îndreptat apoi spre
îmbrăcăminte, din vanitatea de a nu fi depăşit, în eleganţă,
de colegii lui englezi. Dar dacă faţă de aceştia era
necruţător, în schimb, faţă de colegii lipsiţi de mijloace era
modest, respec-tîndu-le modestia. Era, aceasta, o virtute
„naturală şi invincibilă".
Curînd, şi-a cumpărat şi o trăsură elegantă, „lucru
într-adevăr inutil şi anormal pentru un băieţaş de
şaisprezece ani, într-un oraş atît de microscopic ca Torino"

302 173
dar în ea nu s-a urcat aproape niciodată, pentru a nu-şi jigni
colegii care mergeau pe jos, „pe sfintele lor picioare".
„Examinînd în spiritul adevărului această primă parte a
tinereţii mele, sint conştient că ea s-a desfăşurat într-o
alternare de stări sufleteşti diverse, dar totodată foarte
pasivă, lipsită

18
Claude Fleury, abate francez, confesor al regelui
Ludovic al XV-lea.
total de instrucţie, eu fiind înclinat spre dreptate,
egalitate şi generozitate sufletească, acestea din urmă,
după opinia mea, elemente ale unui caracter liber sau
menit de a fi liber."

CAPITOLUL AL ZECELEA

Prima iubire. Prima călătorie. Intrarea în armată

într-o vilegiatură, pe care am făcut-o timp de aproape o


lună împreună cu familia a doi fraţi, buni prieteni de ai mei
şi colegi de călărie, s-a întîmplat ca pentru prima oară să
simt cu adevărat puterea iubirii, îndrăgostindu-mă de
cumnata lor, soţia fratelui mai mare. Această domnişoară
era o brunetă plină de vervă şi de o oarecare trufie, care îmi
dădea multă încredere în puterile mele. Sim-ptomele
pasiunii pe care am încercat-o mai tîrziu faţă de atîtea altele

303 173
de-a lungul unor întîmplări inerente vieţii se manifestau în
felul următor: mă domina o melancolie profundă şi
stăruitoare, căutam continuu persoana iubită, pentru ca de
îndată ce o găseam, să ratez momentul.
Deveneam stìngaci în exprimare, dacă se întîmpla să o
întîlnesc, pentru cîteva clipe, ceva mai izolată de ceilalţi
(niciodată însă singuri noi doi, fiindcă niciodată nu se putea
întîmpla, ea fiind foarte sever păzită de socrii ei). Alergam
apoi zile în şir (după întoarcerea din vilegiatură) prin toate
ungherele oraşului, cu speranţa de a o vedea trecînd pe
vreo stradă sau în timpul plimbărilor publice prin Va-
lentino19 şi Cittadella20. Mă cuprindea un soi de sfîrşeală
cînd auzeam rostindu-i-se numele sau auzeam vorbindu-se
vreodată despre ea, în sfîrşit, recunoşteam toate efectele,
poate chiar şi mai multe decît cele descrise cu atîta înţe-
lepciune şi afecţiune de divinul nostru maestru al acestei
divine pasiuni, inegalabilul Petrarca. Efecte pe care puţine
persoane le înţeleg şi mult mai puţine le simt, deoarece
numai celor cîtorva aleşi le este rezervată bucuria de a se
desprinde de mulţimea banală, independent de îndeletnici-
rile lor. Prima mea flacără, oare dealtfel nu a ajuns nici-
19 Valentino, castel cu parc (550 000 m2), din Torino,

con-
struit între 1630—1660.
20 Cittadella, veche fortăreaţă cu grădină, în Torino.

304 173
odată la vreo concluzie, mi-a rămas totuşi pîlpîind în
inimă timp îndelungat şi pentru totdeauna fără voia mea şi,
fără să-mi dau seama, o simţeam în toate lungile mele călă-
torii făcute mai tîrziu; o purtam în adîncul inimii, ca şi în tot
ceea ce înfăptuiam. Parcă m-ar fi strigat un glas tainic şi
mi-ar fi şoptit: „Dacă prin meritele tale te vei ridica în ochii
ei, la întoarcere vei reuşi să-i placi mai mult şi în alte
împrejurări, vei putea să-ţi vezi visul cu ochii".
în toamna anului 1765, am făcut o scurtă călătorie, de
zece zile, la Genova, împreună cu tutorele meu; era prima
mea ieşire din provincie. Priveliştea mării mi-a încîntat su-
fletul, de nu mă mai săturam contemplînd-o.
De asemenea, poziţia minunată şi pitorească a acelui
în-cîntător oraş mi-a aprins mult imaginaţia. Iar dacă atunci
aş fi stăpînit bine vreo limbă şi mi-ar fi căzut mai multe cărţi
cu poeţi la îndemînă, fără îndoială că aş fi făcut şi eu
versuri; dar, de aproape doi ani, cu excepţia unor romane
franţuzeşti şi a unor proze ale lui Voltaire care mă distrau
nespus de mult nu mai deschisesem nici o carte. în drum
spre Genova, am trăit bucuria de a o revedea pe mama şi
orăşelul meu natal din care lipseam de şapte ani, ani care
par secole la vîrsta aceea. Cînd m-am întors de la Genova,
mi s-a părut că realizasem mare lucru şi că văzusem multe.
Dar cu cît mă mîndream cu această călătorie prietenilor mei
din afara Academiei (deşi nu prea mă făleam în faţa lor, ca
să nu-i jignesc), cu atît mă în-furiam şi deveneam ridicol în

305 173
faţa colegilor din Academie, deoarece mai toţi veneau din
ţări îndepărtate, englezi, germani, polonezi, ruşi etc, şi
cărora călătoria mea pînă la Genova li se părea, cum şi era
de fapt, un fleac. Asta îmi provoca o dorinţă nemărginită de
a călători şi de a vedea cu ochii mei ţările tuturor.
în această lenevie şi pasivitate continuă, au trecut re-
pede şi cele optsprezece luni, ultimile de şedere în Primul
Apartament. înscriindu-mă pe lista petiţionarilor pentru in-
trarea în armată, după o aşteptare de trei ani, în luna mai a
anului 1766, am fost inclus într-un contingent general cu
aproximativ o sută cincizeci de tineri. Şi deşi de mai bine de
un an mi se temperase această vocaţie militară, totuşi n-am
renunţat şi am ieşit cu gradul de port-drapel în regimentul
de provincie din Asti. Din dragostea mea
înnăscută pentru cai, la început cerusem să intru la
cavalerie. Mai tîrziu m-am răzgîndit, mulţumindu-mă să
intru într-unui din regimentele de provincie, deoarece în
timp de pace sînt convocate pentru exerciţii doar de două
ori pe an şi pentru puţine zile. îţi lăsau astfel o mare liber-
tate de a nu face nimic, exact ceea ce-mi propusesem. Şi
totuşi, şi această militărie de puţine zile mi-a displăcut nes-
pus; cu atît mai mult, cu cît obţinînd funcţia aceea eram
constrîns să ies din Academie, unde mă simţeam foarte
bine şi eram încîntat să stau atunci pe cît de rău şi de ne-
plăcut îmi fusese în celelalte două Apartamente, şi în pri-
mele optsprezece luni în Primul. Am fost nevoit totuşi să

306 173
mă adaptez şi în cursul lunii mai am părăsit Academia, după
ce stătusem acolo aproape opt ani. în septembrie, m-am
prezentat la prima inspecţie a regimentului meu din Asti,
unde am îndeplinit toate corvezile funcţiei mele umile,
urînd-o şi neputîndu-mă deloc adapta acelui lanţ de de-
pendenţe gradate care se numeşte subordonare, ceea ce
este într-adevăr sufletul disciplinei militare, dar ceea ce nu
putea fi niciodată sufletul unui viitor poet tragic.
La plecarea din Academie, am închiriat în casa surorii
mele un mic apartament elegant. Cheltuiam peste măsură
pentru satisfacerea pasiunii mele, aceea a cailor, pentru
fleacuri, inutilităţi de tot felul, pentru banchetele pe care le
dădeam prietenilor şi foştilor colegi de la Academie.
Mania de a călători, care mi se accentuase tot discutând
cu străinii, m-a împins, împotriva firii mele, să urzesc o
capcană pentru a smulge un permis de călătorie la Roma şi
Napoli, cel puţin pentru un an. Şi deoarece era un lucru
sigur că la vîrsta de şaptesprezece ani şi cîteva luni n-aş fi
fost lăsat să plec singur, am vorbit cu un pedagog englez
catolic, care însoţea un flamand şi un olandez în această
călătorie, tineri cu care eu stătusem mai mult de un an în
Academie, să văd dacă accepta să mă ia sub protecţia lui şi
astfel să facem în patru călătoria amintită, în fine, am făcut
tot posibilul să-1 conving pe acesta să mă aibă ca tovarăş
servindu-mă şi de cumnatul meu pentru a obţine din partea
regelui încuviinţarea de a pleca sub supravegherea mai sus
pomenitului pedagog englez, un bărbat mai mult decît
matur şi cu un bun renume; în sfîr-şit, plecarea a rămas
fixată pentru începutul lui octombrie a acelui an. Aceasta a
fost prima şi una din puţinele isprăvi pe care le-am făcut cu
subtilitatea şi încăpăţînarea diplomaţiei, pentru a-i
convinge pe pedagog şi pe cumna-tu-meu şi mai ales pe
prea severul tutore. Intenţia-mi reuşi, dar în sinea mea mă
indignam şi mă revoltam pentru toate plecăciunile şi
tertipurile pe care trebuise să le pun în acţiune pentru a o
scoate la capăt. Regele, care în micul nostru ţinut se
amesteca în orice lucru cît de mărunt, nu era deloc de acord
cu călătoriile nobililor şi cu atît mai puţin ale unui
băieţandru abia ieşit din găoace şi care arăta o oarecare
personalitate. în fine, a trebuit să mă umilesc foarte mult.
Dar graţie destinului meu norocos, aceasta nu m-a
împiedicat să-mi formez un caracter integru.
Voi încheia aici această a doua parte, în care îmi dau
prea bine seama că am introdus cu mai multă amănunţime
lucruri ceva mai plicticoase decît în prima; îi voi sfătui însă
pe cititori să nu se oprească prea mult, ba chiar să sară
peste ea. Pentru că, în cîteva cuvinte fie spus, aceşti opt ani
ai adolescenţei mele nu reprezintă altceva decît infirmitate,
lenevie şi ignoranţă.

176
12 — Cellinl — Alfieri — Casanova — Memorii

EPOCA A TREIA

Tinereţea

Cuprinde aproape zece ani de călătorii şi inutilităţi

CAPITOLUL ÎNT1I
Prima călătorie. Milano, Florenţa, Roma

în dimineaţa zilei de 4 octombrie 1766, cu entuziasmul


meu de nedescris, după ce am delirat toată noaptea cu
gîn-duri nebune, Jără să închid ochii, am plecat în atît de
mult aşteptata călătorie. Eram un convoi de patru stăpîni
într-o trăsură şi-o trăsurică pe două roţi, cu doi servitori, alţi
doi pe capra trăsurii noastre şi valetul meu, călare pe un cal
de poştă. Dar acesta nu mai era bătrînelul pe care mi-1
hărăziseră drept preceptor cu trei ani în urmă, pe acela îl
lăsasem la Torino. Cel de acum era un anume Francesco
Elia, care trăise douăzeci de ani alături de unchiul meu, iar
după moartea lui în Sardinia, trecuse la mine. El mai
călătorise cu unchiul meu, de două ori în Sardinia, în Franţa,
în Anglia şi în Olanda. Om foarte iscusit, cu o energie ieşită
din comun, el singur valorînd mai mult de-cît toţi servitorii
noştri laolaltă; va fi de aici înainte protagonistul peripeţiilor
acestei călătorii, dovedindu-se a fi singurul şi adevăratul
cîrmaci, dată fiind incapacitatea noastră totală, a tuturor
celor opt, copii şi bătrîni ramoliţi.
Prima oprire a fost de vreo cincisprezece zile, la Milano.
Pentru că văzusem cu doi ani în urmă Genova şi eram
obişnuit cu frumoasa localitate Torino, topografia milaneză
nu trebuia şi nici nu putea să-mi placă. în schimb acele
cîteva lucruri care meritau să fie văzute, eu ori nu le-am
văzut, ori le-am văzut prost şi în grabă, cu ochii unui
nepriceput şi dezinteresat ce eram faţă de orice artă utilă
sau plăcută. îmi amintesc, printre altele, că la Biblioteca
Ambrosiana, bibliotecarul mi-a dat nu mai ştiu ce manuscris
cu însemnările lui Petrarca21, iar eu, ca un adevărat barbar
piemontez, l-am aruncat cît colo, spunînd că nu mă interesa
cîtuşi de puţin. Ba mai mult, în adîncul sufletului aveam o
oarecare ranchiună împotriva acestui Petrarca. Deoarece cu
cîţiva ani în urmă, pe cînd urmam filosofia şi-mi încăpuse în
mînă un Petrarca, îl deschisesem la întîmplare, la început, la
mijloc şi la sfîrşit, citind şi silabisind cîteva versuri, dar din
nici un vers nu am înţeles nimic şi nici nu am priceput
vreodată sensul; aşa că l-am condamnat, alăturîndu-mă
francezilor şi tuturor ignoranţilor îngîmfaţi, socotindu-1
plicticos, ca pe unul înclinat numai spre subtilităţi şi
fleacuri; aşa se explică de ce m-am arătat atît de refractar
faţă de preţioasele manuscrise.

178
Dealtfel, plecînd în călătoria aceea de un an şi neluînd
cu mine alte cărţi în afara cîtorva volume de Viaggi d'Ita-
lia22 şi astea toate în limba franceză, deveneam din ce în ce
mai ignorant. Cu tovarăşii de călătorie discutam tot timpul
în franţuzeşte; la fel şi în cele cîteva case milaneze în care
mergeam cu ei, deci şi puţinul pe care îl gîndeam şi îl
prelucram în bietul meu căpşor era îmbrăcat în zdrenţe
franţuzeşti; pînă şi cele cîteva scrisorele pe care le încro-
peam erau în franceză, ca şi cîteva amintiri ridicole pe care
le înşiram despre aceste călătorii ale mele; şi dealtfel într-o
franceză anapoda, cunoscînd limba la întîmplare; nu-mi
aminteam de nici o regulă, fiindcă nici nu ştiusem vreodată
vreuna; cunoscînd italiana şi mai puţin, culegeam astfel
rodul nenorocirii de a mă fi născut într-un ţinut am-fibiu şi
de a fi avut o educaţie cu totul neobişnuită.
Am plecat din Milano după o şedere de aproape două
săptămîni, dar întrucît acele naive Memorie23 ale mele de
călătorie au fost destul de curînd corectate cu pasiunea
cuvenită, desigur că nu le voi repeta aici, descriind amă-
nunţit mai mult decît trebuie aceste călătorii puerile, fiind
vorba de locuri atît de cunoscute; de aceea, fie nepovestind
nimic, fie amintind foarte vag despre diferitele oraşe pe
care, lipsit de orice înclinaţie şi simţ al frumosului, le-am
vizitat ca un vandal, voi vorbi despre mine însumi, deoarece
această temă nefericită am ales-o în opera mea.
21 Codicele virgilian cu adnotările lui Petrarca.

178
22 Călătorii prin Italia.
23 Memorii.

Trecînd prin Piacenza, Parma şi Modena, în cîteva zile


am ajuns la Bologna; ne-am oprit în Parma doar o zi, iar în
Modena cîteva ore, ca de obicei, nevăzînd nimic sau în
grabă şi prost ceea ce era de văzut. Singura şi cea mai mare
plăcere pe care am avut-o din această călătorie era să mă
văd alergînd cu iuţeala poştei pe străzile principale şi pe cît
posibil să fac figuri spectaculoase, pe cal. Bologna, cu
porticurile şi călugării ei nu mi-a plăcut prea mult; despre
picturile ei nu ştiam nimic şi mereu împins de un soi de
nerăbdare, eram pintenul perpetuu al bătrînului nostru
ghid pe care-1 zoream mereu s-o pornească din loc.
Am sosit la Florenţa pe la sfîrşitul lui octombrie şi din
cîte oraşe am văzut de la plecarea din Torino a fost primul
care mi-a plăcut, deşi mai puţin decît Genova, pe care o
văzusem cu doi ani înainte. Am rămas acolo o lună; forţat
de faima locului, am început să vizitez, fără vreun criteriu,
Galeria şi Palatul Pitti24, precum şi diferite biserici; dar totul
cu multă plictiseală, fără cel mai vag simţ al frumosului, mai
ales în ceea ce priveşte pictura, ochii mei fiind cu
desăvîrşire insensibili la culori. Sculptura parcă mă atrăgea
întrucîtva şi ceva mai mult arhitectura; poate că era o
reminiscenţă de la bunul meu unchi, arhitectul. Mor-mîntul
lui Michelangelo din Santa Croce a fost unul din puţinele
lucruri care mi-au reţinut atenţia; iar în memoria acelui om

178
atît de renumit, am meditat puţin. în acel moment mi-am
dat bine scama că nu reuşeau să ajungă cu adevărat mari
decît prea puţini oameni care lăsau ceva durabil făcut de
mîna lor. Dar o asemenea meditaţie izolată în mijlocul
acelei imensităţi de gînduri confuze şi împrăştiate în care
trăiam continuu era, cum s-ar spune, o picătură de apă în
mare.
Printre multe ciudăţenii tinereşti pentru care va trebui
să roşesc toată viaţa n-o voi aminti desigur drept ultima

24
Palazzo Pitti, la Florenţa, palat renascentist, început
de Filippo Brunelleschi în 1440 şi terminat de Bartolomeo
Amman-nati, căruia i se datoreşte şi grandioasa curte
interioară (1558— 1570). Locuinţă mai întîi a bogatului
negustor Luca Pitti, a trecut din 1549 în posesia familiei
Medici, care a şi amplificat-o pe vremea lui Cosimo I. Faţada
de azi îi aparţine lui Cosimo al II-lea, iar distribuirea
operelor de artă fiului acestuia, Ferdinando al II-lea. Galeria
a fost deschisă publicului în 1828 şi conţine picturi de
Raffaello, Andrea del Sarto, Tiziano, Tintoretto etc.
pe aceea de a mă fi apucat să învăţ limba engleză, în
scurtul răstimp de o lună cît am stat la Florenţa, cu un
profesoraş englez pripăşit pe acolo, în loc să învăţ din limba
vie a preafericiţilor toscani, ca să mă exprim cel puţin fără
barbarisme în graiul lor divin pe care eu îl schimonoseam
bîlbîindu-mă, ori de cîte ori se ivea ocazia. De aceea şi

178
evitam pe cît posibil să vorbesc limba florentină, deşi
ruşinea de a nu o şti mă trezea totuşi la realitate; ruşinea de
a nu o învăţa era însă mai mică decît lenea de a nu vrea să o
învăţ. Cu toate acestea, mi-am purificat imediat pronunţia
de acel oribil ii lombard sau francez care mi-a fost
totdeauna nesuferit din cauza slabei lui articulaţii ca şi
pentru strîmbătura pe care o fac buzele, asemănătoare cu
schimonoseala caraghioasă a maimuţelor cînd vor să
exprime ceva. Chiar şi acum, după cinci ani şi mai bine de
cînd stau în Franţa şi de cînd mi-am umplut şi căptuşit
urechile cu acest ii, îmi vine sa rîd ori de cîte ori mă pot
detaşa de conţinutul frazei; şi mai ales în replicile teatrale
sau de salon (pentru că aici recitările sînt perpetue), unde
printre aceste buze strînse ce par să sufle mereu într-o
ciorbă fierbinte, predomină cuvîntul nature.
Aşadar în Florenţa pierzîndu-mi timpul, văzînd puţine
lucruri, neînvăţînd nimic şi plictisindu-mă foarte repede,
l-am zorit din nou pe bătrînul însoţitor şi la 1 decembrie am
plecat spre Lucea, prin Prato şi prin Pistpia; o zi în Lucea mi
s-a părut un secol; am plecat imediat spre Pisa şi numai o zi
în Pisa, deşi mi-a plăcut mult cimitirul25, mi s-a părut lungă.
După aceea spre Livorno. Acest oraş mi-a lăsat o plăcută
impresie, mai ales pentru că semăna oarecum cu Torino, şi
mai ales din cauza mării, pe care o contemplam fără să mă
satur. Şederea noastră aici a fost de

178
25II Camposanto este un complex arhitectonic original,
construit la sfîrşitul secolului al XlII-lea, pe locul în care
corăbiile pisane reîntoarse dintr-6 cruciadă au depus o
cantitate de pămînt de la Ierusalim. A fost iniţiat de
Giovanni di Simone şi amplificat de diferiţi arhitecţi,
sculptori şi pictori. Pereţii interiori sînt zugrăviţi cu bogate
fresce avînd ca temă principală triumful morţii, iar
coridoarele adăpostesc sarcofage romane şi sculpturi
aparţinînd unor mari artişti italieni ai Evului Mediu şi ai
Renaşterii. Prntre sculpturi, cea mai importantă este
Fecioara cu pruncul, de Giovanni Pisano. Frescele sînt opere
ale lui Benozzo Gozzoli, Orcagna, Pietro Lorenzetti, Antonio
Vene-ziano, Spinello Aretino.
Opl '.iu zece zile, iar eu, asemenea unui barbar, bîlbîiam
engleza şi aveam urechile astupate şi surde pentru graiul
tos;:an.
Kxaminînd mai tîrziu raţiunea unei asemenea
neghioabe pic Icrinţe, am descoperit un fals amor propriu
care mă împingea la asta, fără să-mi dau seama. Contribuia
şi faptul că trăisem mai mult de doi ani alături de cîţiva en-
glezi, pe care-i auzeam cum îşi preamăreau fără încetare
puterea şi bogăţia, văzusem covîrşitoarea lor influenţă po-
litică, iar pe de altă parte întreaga Italie moartă, pe italieni
dezbinaţi, slabi, umiliţi şi sclavi. Mă ruşina foarte mult
faptul că sînt sau că par italian, ferindu-mă să practic sau să
ştiu ceva ce ţinea de acest popor.

178
Din Livorno am luat-o spre Siena. Deşi nu-mi plăcea cine
ştie ce acest oraş, atît de mare a fost totuşi forţa frumosului
şi a adevărului, încît am avut senzaţia că o rază vie îmi
luminează deodată mintea, strecurîndu-mi o prea dulce
desfătare în urechi şi în inimă, la auzul vorbelor celor mai
simpli oameni, care se exprimau cu atîta blîndeţe şi
eleganţă. Cu toate acestea nu am rămas acolo decît o zi, iar
timpul convertirii mele literare şi politice era încă destul de
departe; trebuia de multe ori să trec de graniţele Italiei ca
să-i cunosc şi să-i apreciez pe italieni. De aici ne-am
îndreptat spre Roma, stăpînit de o emoţie neîntreruptă,
dormind foarte puţin noaptea, iar ziua în-chipuindu-mi cum
arăta San Pietro. Colosseul şi Pantheonul, despre care
auzisem atît de multe; vorbeam fără şir despre unele
aşezări de pe vremea romanilor, deoarece (deşi fără vreo
ordine şi exactitate), istoria vechii Rome, luată în mare, îmi
era destul de cunoscută şi proaspătă în minte, fiind singura
istorie pe care mi-a plăcut să o învăţ în prima mea tinereţe.
în sfîrşit, într-o zi de decembrie a anului 1766, am văzut
mult dorita Porta del Popolo. Deşi înfăţişarea deplorabilă şi
mizeria regiunii de la Viterbo încolo m-au indispus teribil,
totuşi acea superbă intrare m-a consolat şi mi-a desfătat
ochiul. De cum am ajuns în Piaţa Spaniei am tras la un hotel
şi noi cei trei băieţandri, lăsîndu-1 pe însoţitorul nostru să
se odihnească, am pornit să colindăm prin oraş în tot restul
zilei şi printre altele am vizitat în grabă şi Pantheonul.

178
Colegii mei se arătau cu mult mai uluiţi decît mine de tot
ceea ce vedeau. Abia după cîţiva ani, cînd am vizitat
meleagurile copilăriei lor, am putut uşor să le înţeleg
uimirea, mult mai mare decît a mea. Atunci am rămas
numai opt zile în Roma, nefăcînd altceva decît să alergăm
prin oraş, pentru a ne potoli acea primă curiozitate nerăb-
dătoare. Eu preferam să mă duc şi de două ori pe zi la San
Pietro, să văd lucruri noi. Şi trebuie să recunosc că acea
sublimă reunire a atîtor minunăţii într-un singur oraş nu
m-a uluit la început pe cît aş fi dorit şi aş fi crezut, dar mai
tîrziu admirata mea a crescut din ce în ce mai mult. Dar
adevărata valoare am cunoscut-o şi i-am apreciat-o abia
după mulţi ani, cînd obosit de sărăcăcioasa strălucire din
nord, întîmplarea a făcut ca să mă opresc la Roma ani în şir.

CAPITOLUL AL DOILEA

Continui să călătoresc, eliberat chiar şi de preceptor

între timp, ne zorea inevitabila iarnă; dar mai mult îl


zoream eu pe greoiul meu preceptor să plecăm la Napoli,
unde hotărîserăm să rămînem pe toată perioada carnava-
lului. Am pornit-o- aşadar cu vizitii, şi fiindcă pe atunci
drumurile de la Roma la Napoli erau aproape impracti-
cabile, şi din cauza valetului meu Elia, care, la Radicofani
căzuse sub calul de poştă rupîndu-şi un braţ, călători adă-

178
postit în trăsura noastră, deşi suferi cumplit pînă la Roma
din cauza hurducăturilor. în acest accident, el a dovedit
mult curaj, prezenţă de spirit şi adevărată tărie şi voinţă,
pentru că, ridicîndu-se singur după căzătură şi apucînd din
nou mîrţoaga de hamuri, a pornit-o singurel pe jos, pînă la
Radicofani, la mai mult de o milă depărtare. Acolo, în timp
ce aştepta sosirea unui chirurg, rugă pe cineva să-i rupă
mîneca hainei şi-şi consultă singur braţul; constatînd că era
rupt şi-1 fixă bine, întinzîndu-1 cît mai mult cu putinţă, şi cu
cealaltă mînă, cu dreapta, şi-1 potrivi atît de bine, încît
chirurgul, care ajunsese aproape odată cu trăsura noastră, a
găsit osul repus cu adevărată artă. Aşa că fără să-1 mai
atingă, 1-a bandajat imediat şi în mai puţin de o oră am
pornit din nou la drum, aşezînd în trăsură rănitul, care
suferea destul de mult, în ciuda înfăţişării lui curajoase şi
puternice.
Cînd am ajuns la Acquapendente, ne-am pomenit cu
oiştea trăsurii ruptă; toţi am rămas total buimăciţi, adică
noi, cei trei băieţi, bătrînul însoţitor şi cei patru servitori
proşti. Singur Elia, cel cu braţul agăţat de gît, la trei ore
după fractură, mai sprinten şi mai puternic decît ceilalţi, s-a
străduit să repare oiştea; atît de bine a dres cîrpeala
provizorie, încît în mai puţin de două ore am jpornit-o din
nou, iar oiştea, nesigură cum era, ne-a tîrît făra nici un alt
accident pînă la Roma.

178
Mi-am îngăduit să povestesc această întîmplare episo-
dică, socotind-o trăsătură caracteristică a unui bărbat
foarte curajos şi cu mare prezenţă de spirit, deşi după
înfăţişare nu prea părea. Nimic nu mi-a fost mai drag decît
să laud şi să admir virtuţile simple ale firii omeneşti şi totuşi
asta ne obligă să ne gîndim cu mare amărăciune la o
mizerabilă îndrumare a lor, din partea celor ce nu le iau în
seamă sau se tem de ele şi atunci le sufocă.
A doua zi de Crăciun am sosit la Napoli pe un timp
aproape de primăvară. Intrarea prin Capo di China spre
Studi şi Toledo îmi înfăţişă oraşul acela drept cel mai vesel
şi mai aglomerat din cîte văzusem pînă atunci şi imaginea
îmi va rămîne vie pentru totdeauna. Dar n-a fost la fel cînd
a trebuit să ne instalăm într-o tavernă aşezată în cea mai
mizerabilă şi zgomotoasă zonă a oraşului, fiindcă hotelurile
curate erau arhipline cu străini. Din cauza asta am fost
nespus de amărît în ziua aceea, deoarece aspectul locuinţei
a avut totdeauna o influenţă copleşitoare asupra creierului
meu foarte pueril, pînă la cea mai înaintată vîrstă.
în cîteva zile, prin intermediul ministrului nostru, am
intrat în mai multe case; iar carnavalul, atît pentru spec-
tacolele publice cît şi pentru numeroasele petreceri particu-
lare şi varietatea distracţiilor, mi s-a părut strălucitor şi
plăcut mai mult decît oricare altul văzut la Torino. Deşi în
mijlocul acelor noi şi continue agitaţii, stăpîn complet pe
mine, cu destui bani, în vîrstă de optsprezece ani, cu o

178
înfăţişare plăcută, chipeş, totuşi nu vedeam în jur decît dez-
gust, plictiseală şi durere. Plăcerea cea mai mare era vode-
vilul de la Teatro Nuovo, dar cîntecele lor atît de plăcute
lăsau în inima mea o lungă dîră de melancolie, trezindu-mi,
cu sutele, cele mai funeste şi lugubre idei în care mă com-
plăceam din plin şi pe care le rumegam singur-singurel pe
plaja gălăgioasă din Chiaia şi Porţiei.
Am făcut cunoştinţă cu mai mulţi tineri napolitani, în-
stăriţi, dar prietenie n-am legat cu nici unul: firea mea recal-
citrantă mă împiedica să-i accept şi cum mi-era întipărită pe
faţă, reuşeam şi eu să-i resping şi ei să nu ma accepte. Tot
astfel şi cu femeile, spre care din fire mă simţeam foarte
atras: neplăcîndu-mi decît cele modeste, eu nu plăceam
decît celor impertinente, lucru care mă făcea să rămin
întotdeauna cu inima frîntă. în afară de asta, dorinţa
mistuitoare pe care o aveam dintotdeauna de a călători,
dincolo de munţii Alpi, mă făcea să evit orice relaţie de
dragoste; şi astfel, în acea primă călătorie, am scăpat
nevătămat din orice capcană. Alergam toată ziua în
trăsurele nespus de distractive ca să văd locurile cele mai
îndepărtate; şi nu doar ca să le văd, pentru că nimic nu-mi
stîrnea curiozitatea şi nu înţelegeam nimic de nicăieri, ci
doar pentru a parcurge distanţe, căci de colindat nu mă
săturam niciodată, iar statul pe loc mă întrista imediat.
Introdus la curte, deşi regele Ferdinand al IV-lea avea
vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, i-am găsit o

178
desăvîrşită asemănare în ţinută cu ceilalţi trei suverani pe
care îi văzusem pînă atunci: bunul meu rege Carlo
Emanuele, bătrî-ior, ducele de Modena, guvernator în
Milano, şi marele duce al Toscanei, Leopoldo, foarte tînăr şi
el. Din acel moment am înţeles că toţi principii aveau un
singur chip şi că toate curţile nu erau decît una şi aceeaşi
anticameră.
în timpul şederii mele la Napoli, am pus la cale prin
mijlocirea ministrului nostru în Sardinia a doua înşelătorie
pentru a obţine din partea curţii din Torino permisiunea de
a mă debarasa de însoţitor şi a-mi continua singur călătoria.
Deşi noi tinerii trăiam într-o perfectă armonie, iar însoţi-
torul nu era o povară nici pentru mine şi nici pentru ceilalţi,
cum în călătoriile dintr-un oraş într-altul trebuia să ne
înţelegem, totuşi, pentru a ne mişca împreună, şi cum acel
bătrînel era mereu nehotărît, schimbător şi şovăitor,,
dependenţa de el mă nemulţumea foarte mult. A trebuit
deci să-1 rog pe ministru să intervină în favoarea mea la
Torino şi să evidenţieze conduita mea bună cît şi
capacitatea deplină de a mă descurca singur şi, prin urmare,
de a mi se permite să călătoresc singur. Ideea mi-a reuşit
spre marea mea satisfacţie, ceea ce m-a obligat să fiu foarte
recunoscător ministrului; simpatizîndu-mă, el a fost cel
dintîi care mi-a vîrît în cap că ar trebui să mă dedic politicii,
în vederea intrării în diplomaţie.

178
Sugestia lui m-a încîntat, fiindcă bănuiam atunci că
diplomaţia era cea mai puţin servilă dintre toate situaţiile
servile; m-am gîndit la cele de mai sus, fără să studiez însă
ceva vreodată. Sufocîndu-mi dorinţa în mintea mea, n-am
exprimat-o nimănui, mulţumindu-mă să am o comportare
demnă şi decentă în toate, superioară poate vîrstei mele.
Dar în aceasta mă ajuta însăşi natura mea, mult mai mult
decît voinţa, fiindcă eram sobru în comportament şi gesturi
(fără să fiu fals) şi ordonat, aş zice, chiar în dezordine. Şi mai
totdeauna greşeam conştient.
Trăiam fără să-mi cunosc bine firea, neavînd încrederea
în nici o aptitudine proprie şi neavînd nici un fel de impuls
precis, decît o continuă melancolie, fără a găsi niciodată
linişte şi mulţumire, neştiind niciodată ceea ce doream.
Ascultam orbeşte de firea mea, totuşi nu mi-o cunoşteam şi
nici nu mi-o analizam deloc. A trebuit să treacă vreo cîţiva
ani pînă să-mi dau seama că nefericirea mea venea numai
din dorinţa sau mai degrabă din necesitatea pe care o
simţeam de a avea inima subjugată de o dragoste demnă şi
în acelaşi timp şi mintea preocupată de un scop nobil; ori de
cîte ori îmi lipsea una din cele două dorinţe, deveneam
incapabil de a o duce la capăt pe cealaltă, sleit şi plictisit,
peste măsură de mîhnit.
între timp, pentru a folosi noua mea independenţă to-
tală, de cum s-a terminat carnavalul, am vrut să plec nea-
părat singur la Roma, dat fiind că bătrînul spusese că

178
aşteaptă scrisori din Flandra şi nu putea fixa deci nici un
termen pentru pleoarea „băieţilor" săi. Eu, nerăbdător să
părăsesc oraşul Napoli şi să revăd Roma, de fapt, ca să fiu
sincer, foarte nerăbdător de a mă vedea singur şi stă-pîn pe
mine la un drum mai mare; departe de închisoarea mea
natală, la peste trei sute şi mai bine de mile, nu am vrut să
mai amîn, aşa că i-am părăsit pe ceilalţi; şi bine am făcut,
pentru că într-adevăr ei au rămas toată luna aprilie la
Napoli, nemaiavînd timp să ajungă de înălţare, la Veneţia,
ceea ce mă interesa atunci foarte mult.
La Roma, Alfieri se instalează într-un apartament în
Piaţa Spaniei, în care are satisfacţia de a uita cu desăvîrşire
murdăria din Napoli. Dar nici aici nu scapă de depresiunea
sufletească, de plictiseală, de dorinţa acută de a continua să
călătorească fără încetare şi cît mai curînd. îşi recunoaşte o
insensibilitate inexplicabilă faţă de minunăţia operelor
grandioase văzute la Roma.
Cu ocazia şederii aici a fost introdus în Palatul Quirinale,
în apartamentele papei Clemente al XlII-lea „un bătrîn
încîn-tător, de o maiestate venerabilă".
Alfieri s-a pregătit sufleteşte pentru o călătorie peste
Alpi, în Franţa, Anglia şi Olanda, unde intenţiona să rămînă
timp de un an. Pentru realizarea acestui proiect,
mărturiseşte că s-a lăsat cuprins de o avariţie ucigătoare, alt
motiv pentru a-şi interzice vizitarea unor muzee şi edificii
importante.

178
Dominat de gindul economiilor, drumul pînă la Veneţia
1-a parcurs în condiţii mizere. A trecut în grabă prin
Bologna, fiindcă aici nu-1 atrăgea nimic, apoi prin Ferrara
unde deşi ştia că este patria şi locul de veci al lui Ariosto,
poetul primelor sale emoţii, nu s-a oprit deloc. „Bietul meu
intelect — recunoaşte el — dormea într-un somn copleşitor
şi devenea din ce în ce mai refractar culturii şi slujitorilor
ei."
în primele zile, Veneţia, prin neobişnuita ei aşezare, 1-a
uimit nespus şi 1-a încîntat. Nu i-au displăcut nici dialectul şi
nici pronunţia veneţienilor, şi cu atît mai puţin petrecerile
nesfîrşite şi carnavalurile. Dar din nou melancolia,
plictiseala şi nefericirea au pus stăpînire pe el, ducîndu-1 la
disperare. Multe zile şi le petrecea în casă, în singurătate
absolută, fie la fereastră, fie în pat, dormind sau lăsîndu-se
în voia gîndurilor, sau chiar plîngînd „neştiind nici el de ce".
„Mulţi ani după aceea rai-am dat seama că această
stare era un puternic acces periodic pricinuit de primăvară,
care izbucnea uneori în aprilie iar alteori, se prelungea pînă
în luna iunie."

CAPITOLUL AL PATRULEA

Sfîrşitul călătoriei în Italia şi prima întîlnire cu Parisul

178
Nemulţumit de şederea mea la Veneţia, dacă nu chiar
plictisit, şi obsedat mereu de emoţia viitoarei călătorii de
peste munţi, nu m-am ales cu absolut nimic. Nu am vizitat
nici a zecea parte din atîtea minunăţii, fie de pictură, fie de
arhitectură şi sculptură reunite toate în Veneţia; e de-ajuns
să mărturisesc, spre marea mea ruşine, că nici Arsenalul nu
l-am văzut. Nu m-am informat nici despre conducerea
Veneţiei, care este diferită de toate celelalte; dacă nu e
bună, trebuie considerată cel puţin rară, deoarece a rezistat
de-a rîndul secolelor cu atîta strălucire, prosperitate şi
linişte. Dar cum eram lipsit dintotdeauna de cel mai mic
gust artistic, lîncezeam într-un mod pur şi simplu ruşinos. în
cele din urmă am plecat din Veneţia, ca de obicei, cu o
bucurie de o mie de ori mai mare decît aceea cu care
sosisem. Ajuns la Padova, oraşul mi-a displăcut; n-am
cunoscut nici unul dintre profesorii iluştri pe care mulţi ani
după aceea am dorit să-i cunosc; dimpotrivă, numai la auzul
cuvintelor profesor, studiu şi universitate, simţeam că mă
înfior.
Nu-mi mai aminteam (de fapt nici nu ştiam) că la cîteva
mile de Padova zăceau oasele celui de al doilea poet ilustru
al nostru, Petrarca; şi ce-mi păsa mie de el, dacă nu-1
citisem niciodată, nu-1 înţelesesem şi nu auzisem de el, iar
cînd abia l-am luat în mînă, de cîteva ori, l-am aruncat
fiindcă nu înţelegeam nimic?! Şi aşa, mereu grăbit, împins
de plictiseală şi de lene, am trecut prin Vicenza, Verona,

178
Mantova, Milano şi în mare grabă am ajuns la Genova, oraş
care în urmă cu cîţiva ani străbătîndu-1 în treacăt îmi lăsase
dorinţa de a-1 revedea. Mă înarmasem cu scrisori de
recomandare pentru aproape toate oraşele mari, mai sus
amintite, deşi de cele mai multe ori nu le foloseam, iar dacă
totuşi le prezentam, obiceiul meu era de a nu mă mai
arăta» în afară de cazul cînd acele persoane veneau să mă
caute insistent, ceea ce nu se întîmpla aproape niciodată şi
dealtfel nici nu trebuia să se întîmple.
Această impoliteţe se datora în parte mîndriei şi infle-
xibilităţii unui caracter needucat, în parte unei îndărătnicii
înnăscute, şi aproape de neînvins, de a vedea feţe noi. Era
totuşi un lucru imposibil să mergi dinr-un oraş în altul şi să
eviţi să cunoşti persoane noi. Ascultîndu-mi inima, aş fi vrut
să convieţuiesc mereu lîngă aceeaşi oameni, dar mereu în
alte locuri.
La Genova, negăsindu-1 în perioada aceea pe ministrul
Sardiniei şi neavînd alte cunoştiinţe în afara bancherului
meu, curînd am început să mă plictisesc; aşa că mă
hotă-rîsem să mă urnesc din nou pe la sfîrşitul lui iunie, cînd
într-o bună zi, bancherul, om de lume şi de spirit, veni el să
mă viziteze. Găsindu-mă atît de singur, sălbatic şi melan-
colic, a ţinut să afle cum îmi petreceam timpul; şi
văzîn-du-mă fără cărţi, fără cunoştinţe, fără vreo ocupaţie,
în afară de faptul că şedeam în balcon şi rătăceam pe
străzile Genovei sau în barcă, de-a lungul malului, 1-a

178
cuprins pe semne o oarecare milă faţă de mine şi de
tinereţea mea şi a insistat să mă prezinte unui cavaler,
prieten de-al său. Acesta era domnul Carlo Negroni, care îşi
petrecuse o mare parte a vieţii la Paris; văzîndu-mă atît de
lipsit de entuziasm să plec într-acolo, mi-a spus adevărul
adevărat pe care nu l-am crezut decît după cîteva luni, cînd
am ajuns totuşi la Paris. între timp, acest domn amabil mă
introduse în cîteva case de seamă iar cu ocazia faimosului
banchet pe care se obişnuia să-1 dea noul doge, îmi servi
drept însoţitor. Acolo am fost aproape pe punctul de a mă
îndrăgosti de o gingaşă doamnă care mi se păruse destul de
atentă cu mine. Pe de altă parte însă, fiind nerăbdător să
colind lumea şi să părăsesc Italia, dragostea nu m-a încîntat
de data aceea, rezervîndu-mi-se ceva mai tîrziu.
Plecînd, în fine, pe mare într-o ambarcaţiune spre
Antibe, aveam senzaţia că plec în India. Nu mă dezlipisem
niciodată de pămînt mai mult de cîteva mile cu ocazia
plimbărilor mele maritime; dar cum atunci se ridică un vînt
prielnic, am pornit-o în larg; vîntul se înteţi devenind peri-
culos, încît în cele din urmă am fost nevoiţi să ancorăm la
Savona şi să rămînem două zile în aşteptarea unui timp mai
bun. Această întîrziere m-a plictisit şi m-a mîhnit nespus; nu
ara ieşit deloc din casă, nici măcar să văd acea foarte
cunoscută Madonă din Savona. Nu mai voiam să văd sau să
aud nimic despre Italia; de aceea, orice moment în plus
petrecut acolo mi se părea o grea privaţiune de la

178
numeroasele desfătări care mă aşteptau în Franţa. Această
stare era rodul unei fantezii bolnăvicioase care îmi inten-
sifica, înainte, chiar de a le încerca, toate nenorocirile şi
toate bucuriile, încît şi unele şi altele, dar mai ales bucuriile
reale, mai tîrziu nu mă mai impresionau cu nimic.
Am ajuns în sfîrşit în Antibe. Debarcînd, părea că totul
mă consolează la auzul unei alte limbi, în faţa altor obi-
ceiuri, altor clădiri şi a altor feţe; şi deşi totul era deosebit,
mai mult în rău decît în bine, totuşi mica varietate mă
încînta. Curînd am plecat spre Toulon, un oraş. a cărui
înfăţişare m-a dezamăgit foarte mult. Nu la fel s-a
întîm-plat cu vesela Marsilie, cu străzi noi, drepte şi curate,
cu frumosul bulevard, frumosul port, elegantele şi
îndrăzneţele fete care mi-au plăcut foarte mult, încă de la
început; aşa că imediat m-am hotărît să rămîn o lună, ca să
las să se potolească excesiva căldură de iulie, deloc prielnică
unei călătorii. în hotelul meu în fiecare zi era masă rotundă;
eu găsindu-mi o plăcută tovărăşie la masa de prînz şi de
seară, fără să fiu obligat să vorbesc (lucru care m-a costat
întotdeauna un oarecare efort, fiind taciturn din fire),
petreceam mulţumitor celelalte ore ale zilei singur. Tăcerea
mea datorată şi unei anumite timidităţi, pe care nu am
învins-o nici mai tîrziu, se dubla la masă datorită debitului
de vorbe frumoase ale francezilor de toate soiurile,
amestecaţi acolo. Nu m-am împrietenit şi nici nu m-am
apropiat de vreunul dintre ei, deoarece nici unul nu era o

178
fire liberală, ba chiar foarte dificilă. îi ascultam cu plăcere
deşi nu învăţam nimic, dar ascultatul nu m-a costat
niciodată vreun efort; asistam pînă şi la cele mai deşarte
discuţii, din care tragi învăţăminte despre tot ceea ce nu
trebuie să spui.
Unul din motivele care m-au făcut sa doresc cel mai
mult Franţa a fost acela de a gusta din plin teatrul. Văzusem
cu doi ani în urmă, la Torino, o trupă de comici francezi pe
care am urmărit-o o vară întreagă; de aceea, multe din
principalele tragedii şi aproape toate comediile celebre îmi
erau cunoscute. Dar trebuie să mărturisesc că atît la Torino
cît şi în Franţa, în prima ca şi în a doua călătorie făcută cu
doi ani în urmă, nici în inimă, nici în gînd nu mi-a încolţit
ideea că aş vrea sau aş putea scrie vreodată piese de teatru.
Le ascultam pe ale altuia cu atenţie dar fără vreo pornire,
ba chiar fără să simt cel mai mic impuls de a compune eu
însumi; dimpotrivă, în general comedia mă distra mult mai
mult decît mă cucerea tragedia, deşi prin firea mea eram
mai înclinat spre plîns decît spre rîs.
Meditînd după aceea, mi se păru că unul din princi-
palele motive ale acestei indiferenţe faţă de tragedie prove-
nea din faptul că în aproape toate tragediile franceze exis-
tau scene şi deseori chiar acte întregi care îmi răceau mult
inima şi mintea, aducînd în joc personaje secundare ce pre-
lungeau fără rost acţiunea sau, mai bine zis, o întrerupeau.
Se mai adăuga şi faptul că urechea mea, deşi nu voiam să

178
fiu italian, mă slujea destul chiar fără voia mea şi mă aver-
tiza despre plictisitoarea şi monotona uniformitate a acelei
versificaţii de rime împerechiate două cîte două, precum şi
despre jumătăţile de versuri recitate cu atîta trivialitate de
moduri şi o atît de neplăcută nazalitate a sunetelor. De
aceea, fără să ştiu motivul, actorii fiind excelenţi faţă de ai
noştri lipsiţi de har, iar versurile recitate de ei minunate, în
ceea ce priveşte pasiunea, modalitatea şi inteligenţa, sim-
ţeam totuşi o indiferenţă, care mă nemulţumea. Tragediile
care îmi plăceau cel mai mult erau Fedra, Alzira,
Maho-med26 şi alte cîteva.
La Marsilia, în afară de teatru, una din distracţiile mele
era să mă scald aproape în fiecare seară în mare. Găsisem
un loc atrăgător pe o plajă în extremitatea dreaptă, dincolo
de port, unde mă aşezam pe nisip, rezemat de o stîncă
destul de înaltă, care îmi împiedica orice vedere a
pămîn-tului, în spate, iar în faţă şi în jur nu mi se arăta decît
mare şi cer; petreceam astfel între cele două imensităţi
mult înfrumuseţate ziua de razele soarelui care se cufunda
în valuri, lăsat în voia imaginaţiei, o oră de binefăcătoare
dispoziţie; dacă aş fi ştiut să scriu, acolo aş fi putut
compune multe poezii, cu rimă sau în proză, în orice limbă.
Plictisindu-mă în curînd şi de şederea în Marsilia, de-
oarece orice lucru îl plictiseşte repede pe trîndav, fiind pe
deasupra şi ispitit de frenezia Parisului, am plecat cam pe la
10 august şi, mai mult ca un fugar decît ca un călător, am

178
mers zi şi noapte fără popas, pînă la Lyon. Nici oraşul Aix, cu
minunata şi vesela lui promenadă, nici Avignonul, odinioară
sediul papal, şi nici mormîntul celebrei Laura, nici Valchiusa,
meleag vechi al divinului nostru Petrarca, nimic nu mă
putea opri să gonesc mereu înainte, ca o săgeată, spre
Paris. în Lyon, oboseala m-a silit să mă opresc două nopţi şi
o zi; reluînd drumul cu aceeaşi furie, în mai puţin de trei
zile, traversînd regiunea Bourgogne, am ajuns la Paris.

CAPITOLUL AL CINCILEA
Pentru prima oară la Paris
Era, nu-mi amintesc în ce zi a lunii august — între 15 şi
20 —, într-o dimineaţă ceţoasă, rece şi ploioasă; părăsisem
acel minunat cer al Provenţei şi al Italiei şi nu nimerisem

26
Fedra, de Racine. Alzira şi Mahomed, de Voltaire.
niciodată printre ceţuri atît de murdare, mai ales în
august; de aceea, intrînd în Paris prin mizerabila mahala
Saint Marcel şi înaintînd apoi prin noroioasa şi scîrboasa
suburbie Saint-Germain, pe unde mergeam spre hotel, mi
se strînse atît de tare inima, încît nu-mi amintesc să mai fi
avut vreodată în viaţa mea pentru un motiv atît de mic o
senzaţie mai dureroasă. Atîta grabă, gîfîială, iluzii
nebuneşti, provocate de o fantezie bogată, pentru ca în cele
din urmă să mă scufund într-o cloacă urît mirositoare.

178
Am ajuns la hotel complet dezamăgit; dacă nu ar fi fost
oboseala cumplită şi ruşinea destul de mare care ar fi
urmat, inerentă, aş ii luat imediat drumul înapoi. în zilele ce
au urmat, străbătînd aproape tot Parisul, nu făceam decît
să-mi accentuez tot mai mult deziluzia; modestia şi barbaria
clădirilor, pompa meschină şi caraghioasă a puţinelor case
care se pretind palate, murdăria şi goticul bisericilor,
structura vandalică a teatrelor de atunci şi nenumăratele
apariţii neplăcute care îmi cădeau toată ziua sub ochi, dar
mai ales feţele sulemenite ale prea urîtelor femei, toate
aceste lucruri nu erau suficient contracarate nici măcar de
frumuseţea multor grădini, de eleganţa şi mulţimea
minunatelor bulevarde publice, de bunul gust şi numărul
infinit al frumoaselor trăsuri, de faţada sublimă a muzeului
Louvre, de nenumăratele şi mai toate bunele spectacole,
precum şi de alte asemenea lucruri.
între timp, cu o încăpăţînare nemaipomenită, continua
să fie un timp urît, astfel ca din mai bine de cincisprezece
zile de august, pe care le petrecusem la Paris, nu salutasem
încă soarele. Principiile mele morale, mai mult poetice decît
filosofice, se resimţeau şi ele destul din cauza atmosferei.
Prima impresie despre Paris mi se întipări atît de puternic în
minte încît şi acum (adică după douăzeci şi trei de ani) îmi
persistă în ochi şi în gînd, deşi chiar atunci în multe privinţe
raţiunea le combătea şi le condamna.
Curtea se afla pe atunci la Compiegne, unde avea să
rămînă întreaga lună septembrie; deci nefiind în Paris am-
basadorul Sardiniei, pentru care eu aveam cîteva scrisori,
nu ştiam pe nimeni altul decît vreo cîţiva străini pe care îi
întîlnisem odinioară şi-i cunoscusem în diferite oraşe ale
Italiei. Nici aceştia nu cunoşteau nici o persoană demnă de
onorat în Paris. Prin urmare, îmi petreceam timpul printre
trecători, teatre, fete şi într-o tristeţe aproape continuă.
Am dus-o aşa pînă la sfîrşitul lunii noiembrie, cînd de la
Fon-tainebleau reveni la Paris şi ambasadorul. Introdus de
el în diverse case mai ales ale unor diplomaţi, s-a întîmplat
ca la ambasadorul Spaniei, unde era şi o mică sală de joc, să
joc pentru prima dată cărţi; fără să pierd mult, dar şi fără să
cîştig vreodată, m-am plictisit repede şi de Joc şi de orice
altă distracţie pariziană; de aceea, m-am hotarît în ianuarie
să plec la Londra, plictisit de moarte aici în Paris unde nu
cunoşteam decît străzile şi în general dezamăgit de a vedea
lucruri noi pe care totdeauna le găseam mult inferioare nu
numai unor valori imaginare pe care mi le creasem despre
ele dar chiar şi celor reale văzute în diverse oraşe ale Italiei.
Prin urmare, la Londra am învăţat să cunosc bine şi să
preţuiesc şi Napoli şi Roma şi Veneţia şi Florenţa.
înainte de a o porni spre Londra, acceptasem propu-
nerea ambasadorului de a fi prezentat la curtea din
Ver-sailles, din curiozitatea de a vedea o curte mai mare
decît cele cunoscute pînă atunci, deşi toate mă
deziluzionaseră. Am fost acolo la începutul anului 1768, zi şi
mai curioasă, ţinînd seama de diferitele obiceiuri care se
practică acolo. Deşi fusesem prevenit de faptul că regele nu
le vorbea străinilor de rînd, şi bineînţeles că puţin îmi păsa
de o asemenea privaţiune, totuşi nu am putut suferi
atitudinea olimpiană a acelui rege Ludovic al XV-lea care
scrutînd din cap pînă în picioare persoana prezentată nu
dădea semn să-şi fi făcut vreo impresie, în timp ce, dacă
unui uriaş i s-ar spune: „Iată că eu îţi prezint o furnică",
privind-o, el ori ar surîde, ori probabil ar spune: „Oh, ce
animal micuţ!" Iar dacă ar tăcea, ar vorbi cel puţin expresia
feţei în locul lui. Dar atitudinea lui de dispreţ nu m-a mai
mîhnit cînd, după cîteva clipe, am văzut că el trata cu
aceeaşi monedă, aruncînd aceleaşi priviri asupra unor
persoane mult mai importante decît mine. Rostind o scurtă
rugăciune aşezat între doi prelaţi ai săi, dintre care unul,
dacă îmi amintesc bine, era cardinal, regele se îndreptă spre
capelă şi, între două uşi, îl întîmpină mai marele
administraţiei negustoreşti, prim-ofiţer al municipalităţii
din Paris şi-i bolborosi un fel de compliment-urare ce se
obişnuia de Anul nou. Taciturnul sire îi răspunse ridicînd
capul; apoi întorcîndu-se spre unul din curtenii care îl
însoţeau, îl întrebă unde rămăseseră Ies Ecbevins —
obişnuiţii paracliseri sau acoliţi ai mai sus amintitului şef al
administraţiei. Atunci o voce pre-
192
13 — Cellini — Alfierl — Casanova — Memorii
193
făcută ieşită din mulţime spuse glumeţ: ils sont restes
embourbes27. Toată curtea a izbucnit în rîs. Monarhul însuşi
zîmbi şi trecu mai departe, spre slujba care îl aştepta.
Soarta nestatornică a vrut ca după vreo douăzeci de ani
să văd la Paris, în palatul primăriei, un alt rege Ludovic,
primind mult mai binevoitor un alt compliment cu totul
deosebit, făcut de un alt şef administrativ, cu titlul de
maire28, în ziua de 17 iulie 1789; şi atunci rămăseseră
embourbes curtenii, pe drumul de la Versailles spre Paris,
deşi era în plină vară; noroiul pe strada aceea era pe atunci
veşnic. Văzînd asemenea lucruri, poate l-aş lăuda pe Dum-
nezeu, dacă nu m-aş teme şi aş crede, din păcate, ca
efectele şi influenţa acestor regi plebei sînt mai funeste
Franţei şi întregii lumi, decît cele ale regilor din casa de
Capet29.

CAPITOLUL AL ŞASELEA

Călătoria în Anglia şi Olanda. Prima iubire

Am plecat aşadar din Paris cam pe la jumătatea lunii


ianuarie în tovărăşia unui cavaler, compatriot tînăr şi foarte
frumos, cu vreo zece sau doisprezece ani mai în vîrstă decît
mine, dotat şi cu o anumită inteligenţă naturală; ignorant ca
şi mine, dar mult mai puţin meditativ, mai degrabă se putea
spune că îndrăgea pur şi simplu lumea asta mare, decît că
încerca s-o cunoască sau să cerceteze oamenii. Era vărul
ambasadorului nostru la Paris şi nepot al prinţului de
Masserano, pe atunci ambasador al Spaniei la Londra, în
casa căruia avea să şi locuiască. Cu toate că nu-mi plăcea să
leg tovărăşii în timpul călătoriei, totuşi, doar pentru a
merge pînă într-un anumit loc şi nu mai mult, m-am îm-
păcat uşor cu ideea. Acest nou tovarăş al meu avea umor,
era vesel şi vorbăreţ, de aceea, cu reciprocă satisfacţie,
tăceam şi—1 ascultam, în timp ce el vorbea şi se lăuda; era
foarte încîntat de propria-i persoană pentru că plăcuse mult
femeilor şi îmi înşira cu fanfaronadă victoriile sale amo-
27 Au rămas în noroi.
28 Primar.
29 Dinastie franceză domnitoare, care a început cu

regele
Hugue (1287—1328), şi s-a continuat cu ramurile de Valois,
Bourbon şi Orleans.
roase, pe care eu le ascultam cu plăcere şi fără pic de
invidie. Seara, la hotel, în aşteptarea cinei, jucam partide de
şah, pe care mereu le cîştiga el, eu fiind refractar şi obtuz la
toate jocurile.
Am făcut o rută mai lungă prin Lille, Douay şi
Saint-Homere pentru a ajunge la Calais; şi era atît de frig
încît, într-o caleaşca de vară cu geamuri de cristal, în care
ţineam aprinsă o lumînare groasă, într-o noapte au îngheţat

194
pînă şi pîinea şi vinul; acest exces mă înveselea, deoarece
era în armonia firii mele, căreia nu-i plăcea să meargă pe
calea de mijloc.
Părăsind în sfîrşit malurile Franţei, de îndată ce am
debarcat la Douver frigul a scăzut la jumătate şi între
Douver şi Londra n-am dat aproape deloc de zăpadă. Pe cît
m-a dezamăgit Parisul la prima vedere, j»e atît ^ mi-a
plăcut Anglia, de cum am pus piciorul în ţara, şi mai ales
Londra. Străzile, localurile, hanurile, caii, femeile,
bunăstarea generală, viaţa şi activitatea de pe insula aceea,
curăţenia, comoditatea caselor deşi foarte mici, lipsa
cerşetorilor, o mişcare continuă a banilor şi a iscusinţei,
răspîndită deopotrivă în provincii ca şi în capitală, toate
aceste însuşiri reale şi unice ale acelei ţări norocoase şi
libere mi-au^ cucerit sufletul; nu mi-am schimbat cîtuşi de
puţin părerea iniţială, fiind prea mare diferenţa dintre
Anglia şi tot restul Europei, în aceste numeroase şi diferite
forme ale mulţumirii publice datorate celei mai bune
guvernări. De aceea, deşi eu nu studiam atunci suficient
constituţia, mama unei prosperităţi jaţît de mari, am ştiut
totuşi să-i observ destul de bine şi să-i preţuiesc efectele
binefăcătoare.
La Londra, fiindu-le mult mai uşor străinilor să fie intro-
duşi în case, spre deosebire de Paris unde nu am vrut să mă
ploconesc acelei rigori pariziene pentru a o face mai
maleabilă, pentru că nu-mi păsa să înving greutăţile din

194
care nu aveam nici un folos, m-am lăsat pentru cîteva luni
în vîrtejul societăţii înalte, tîrît de uşurinţa de acolo şi da
tovarăşul meu de drum.
Bunăvoinţa amabilă şi paterna afabilitate a prinţului de
Masserano, un bătrîn foarte cumsecade, îndrăgostit de
pie-montezi, Piemontul fiind dealtfel patria lui deşi tatăl său
se stabilise demult în Spania, a contribuit în mare măsură la
învingerea stîngăciei şi a îndărătniciei firii mele.
După vreo trei luni, dîndu-mi seama că din păcate la
acele serate, cine şi banchete, mă plictiseam şi nu învăţam
nimic, mi-am schimbat rolul şi în loc să fac pe cavalerul, am
ales rolul de vizitiu, transportând într-o parte şi în alta prin
toată Londra, pe frumosul meu Ganimede, căruia îi lăsam
gloria triumfurilor amoroase; şi ajunsesem să îndeplinesc cu
atîta dezinvoltură funcţia mea de vizitiu, încît din unele din
acele înfruntări de oişti care sînt obişnuite între vizitii
englezi la ieşirea din Renelawgh30 şi de la teatre, eu am
scăpat destul de onorabil, fără să rup ceva la trăsură şi fără
să pricinuiesc vreun rău cailor.
Astfel mi-am încheiat distracţiile în iarna aceea,
galo-pînd patru sau cinci ore în fiecare dimineaţă şi stînd pe
capră două sau trei ore în fiecare seară, gata să conduc pe
orice vreme. în aprilie, împreună cu acelaşi tovarăş, am
făcut o plimbare prin cele mai frumoase provincii ale
Angliei: am mers la Portsmouth, Salsbury, Bath, Bristol şi
ne-am întors prin Oxford; ţinutul mi-a plăcut foarte mult,

194
iar armonia lucrurilor concordînd întru totul în insula aceea,
spre bunăstarea tuturor, m-a încîntat peste măsură; şi încă
de atunci am simţit dorinţa de a rămîne acolo permanent;
nu pentru că oamenii mi-ar fi plăcut cine ştie ce (deşi mult
mai mult decît francezii, deoarece erau mai buni şi mai
modeşti), dar aşezarea ţării, obiceiurile simple, femeile şi
fetele frumoase şi modeste şi mai ales conducerea dreaptă,
echitabilă şi adevărata libertate, care îşi găsiseră acolo pa-
tria, toate astea mă făceau să uit cu totul clima nesuferită,
melancolia care mă cuprindea mereu şi scumpetea vieţii
care mă mîna mai departe.
întorcîndu-mă din călătoria aceea care ' mi-a redat ^ cu-
rajul, m-am simţit din nou stăpînit de furia plecării şi cu
mare greutate am amînat plecarea în Olanda pînă în
primele zile ale lunii iunie. Atunci, prin Harwich,
îmbarcîndu-mă pentru Helvoetlvys, cu un vînt foarte iute,
după douăsprezece ore, am debarcat acolo.
Vara, Olanda este o ţară plăcută şi veselă; dar mi-ar fi
plăcut şi mai mult, dacă aş fi vizitat-o înaintea Angliei; dat
fiindcă ceea ce se admiră de obicei, adică populaţie,
bogăţie, eleganţă, legi înţelepte, ingeniozitate şi activitate
susţinută, toate se găsesc în mai mică măsură decît în
Anglia;

30 Renelawgh (sau Ranelawgh), parc în Londra.

194
şi într-adevăr, după multe alte călătorii şi mai multă
experienţă, ^ singurele două ţări din Europa care mi-au
lăsat o nostalgie au fost Anglia şi Italia; prima pentru că arta
a subjugat, ca să spun aşa, sau a transfigurat natura; a
doua, pentru că natura s-a răzbunat în chip şi fel împotriva
guvernelor, adesea rele şi mai totdeauna ineficiente.
în şederea mea la Haga, mult mai de durată decît îmi
propusesem, am căzut pentru prima dată în cursa iubirii,
pînă atunci nereuşind vreodată să mă stăpînească şi să mă
încătuşeze. O tînără fată căsătorită de un an, plină de graţie
naturala, dar de o frumuseţe modestă şi de o suavă
ingenuitate, mi-a cucerit inima. Iar localitatea fiind mică,
distracţiile puţine, revăzînd-o mult mai des decît aş fi vrut
eu la început, curînd de tot sufeream că nu o pot vedea
destul. Aproape fără să-mi dau seama, m-am trezit stăpînit
de această iubire într-un chip îngrozitor, frămîn-tat nespus
la gîndul că nu voi mai pleca niciodată din Haga, convins că
mi-ar fi imposibil să trăiesc fără ea. Deschizîndu-se săgeţilor
dragostei, inima mea atît de insensibilă croise drum liber şi
caldelor manifestări ale prieteniei. Noul meu prieten era
don Jose d'Acunha, pe atunci ministru al Portugaliei în
Olanda. Era un om foarte inteligent şi plin de originalitate,
cu suficientă cultură şi un caracter tenace; mărinimos, cu un
temperament vivace şi energic, o oarecare afinitate între
firile noastre tăcute ne legase pe unul de celălalt şi, fără să

194
ne dăm seama, sinceritatea şi apoi căldura inimilor noastre
pecetluiră curînd această prietenie.
Aşadar, mă simţeam foarte fericit la Haga, unde pentru
prima oară în viaţă mi se întîmpla să nu doresc nimic alt-
ceva pe lume în afară de o prietenă şi un prieten. îndră-
gostit şi bun prieten, iubit la rîndul meu de amîndoi, senti-
mentele de afecţiune se revărsau din ambele părţi,
vorbindu-i prietenului de iubită şi iubitei de prieten; trăind
astfel satisfacţii incomparabile, pînă în clipele acelea
necunoscute mie, deşi de multe ori mă puseseră la
încercare. Mii de sfaturi înţelepte îmi dădea mereu
înţeleptul meu prieten; iar cel pe care nu-1 voi uita
niciodată a fost de a mă face cu abilitate şi eficacitate să
roşesc din pricina trîndăviei şi a vieţii mele fără rost, de
faptul că nu deschideam niciodată nici o carte, că ignoram
atîtea lucruri şi mai ales atîţia poeţi italieni, foarte valoroşi
(cîţiva măcar) şi distinşii noştri prozatori şi filosofi. Printre
aceştia, pe nemuritorul Niccolb Machiavelli31, despre care
nu ştiam mai mult decît numele sau îl ştiam întunecat şi
transfigurat de acele prejudecăţi cu care ni-1 definesc
dascălii la şcoală fără să ni-1 analizeze şi fără ca aceşti
defăimători să-1 fi citit sau să-1 fi înţeles, chiar dacă nu l-au
văzut niciodată. Prietenul d'Acunha mi-a dăruit un
exemplar din Machiavelli, pe care îl mai păstrez şi acum,
după ce l-am citit asiduu şi după mulţi şi mulţi ani l-am şi
comentat. Dar la cîtva timp după aceea, am observat ceva

194
foarte ciudat, şi anume că niciodată nu simţeam
trezindu-mi-se în minte şi în inimă vreo dorinţă de a studia,
sau un anume impuls, sau o efervescenţă de idei ere::
toare, decît dacă eram îndrăgostit. Şi deşi acest impuls mă
sustrăgea de la orice aplicaţie mintală, totuşi mă stimula în
acelaşi timp. De aceea mă simţeam capabil să dau ceva de
ispravă în vreun domeniu al literaturii, doar atunci cînd o
fiinţă scumpă şi îndrăgită mă stimula să-i acord toată pri-
ceperea de care eram în stare.
Dar fericirea olandeză n-a durat mult. Soţul iubitei mele
era un individ foarte bogat, al cărui tată fusese guvernator
al Bataviei. El îşi schimba deseori locul şi cum îşi cumpărase
o moşie în Elveţia, în toamna aceea voia să meargă acolo în
vilegiatură. împreună cu soţia, el făcut în august o călătorie
la Spă pentru o cură de ape minerale şi cum nu era deloc
gelos, i-am urmat şi eu acolo. La întoarcerea din Spă în
Olanda, am venit împreună pînă la Mastricht, dar acolo am
fost nevoit s-o părăsesc pentru că ea trebuia să se ducă la
ţară cu mama ei, în timp ce soţul se întorcea singur în
Elveţia. Eu nu-i cunoşteam mama şi nici nu aveam vreun
motiv justificat, decent şi plauzibil pentru a intra în casa lor.
Această primă despărţire mi-a zdrobit inima, deşi mai
aveam o oarecare speranţă de a ne revedea. într-adevăr,
după ce m-am întors la Haga, a apărut din nou acolo şi
femeea adorată, în timp ce soţul ei se mai afla încă în
Elveţia. Mulţumirea mea a fost imensă, dar a durat cît un

194
fulger. După zece zile în care m-am considerat cel mai fericit
dintre oameni, şi dealtfel aşa şi eram, într-o bună
31 Niccolb Machiavelli (1469—1527) — om politic şi

scriitor florentin, iniţiatorul gîndirii politice moderne. Cele


mai importante opere ale sale sînt II Principe şi Discorsi
sopra la prima Deca di Tito Livio, Istorie fiorentine; a scris şi
comedii: Mandragola şi Clizia.
dimineaţă, prietenul meu d'Acunha mă anunţă că iubita
mea fusese nevoită să plece pe neaşteptate. Ea nu avusese
tăria să-mi spună ziua cînd avea să se reîntoarcă la ţară, iar
pe de altă parte nici eu nu am avut curajul s-o întreb, aşa că
îmi trimise prin el o scrisoare care m-a lovit de moarte, deşi
era plină de afecţiune şi puritate, înştiinţîndu-mă de situaţia
în care se afla, şi anume că nu mai putea amîna, fără
scandal, plecarea la soţul ei, care îi poruncise să se ducă
imediat la el. Prietenul a mai adăugat cu delicateţe că
neexistînd altă cale, trebuia să mă supun raţiunii şi respec-
tivei împrejurări forţate.
Poate că aş părea lipsit de veridicitate dacă aş începe să
înşir toate chinurile prin care a trecut disperatul şi îndu-
reratul meu suflet. Voiam să mor cu orice preţ, deşi nu am
mărturisit niciodată acest gînd nimănui, şi prefăcîndu-mă
bolnav, pentru ca prietenul meu să mă lase în pace, am
trimis pe cineva să cheme chirurgul să-mi ia sînge; acesta
veni, îmi scoase sînge. De îndată ce a plecat chirurgul, m-am
prefăcut că vreau să dorm şi am rămas cîteva minute pe

194
gînduri, rumegînd ceea ce aveam să fac; am început să-mi
desfac pansamentul, cu ferma hotărîre de a pierde tot
sîngele şi de a muri. Dar înţeleptul pe cît de credinciosul Elia
văzîndu-mă în ce stare de furie mă zbăteam şi fiind dăscălit
de prietenul meu înainte de a pleca de la mine, apăru la
marginea patului prefăcîndu-se că m-ar fi auzit strigîndu-1 şi
dădu brusc la o parte perdeaua baldachinului. Eu, luat prin
surprindere şi ruşinat totodată, căit şi nu prea hotărît în
mintea mea tînără, i-am spus că mi se desfăcuse bandajul.
El se prefăcu că mă crede şi mă bandajă din nou, dar din
clipa aceea nu mă mai pierdu din ochi. Ba chiar, irimiţînd pe
cineva să-1 cheme din nou pe prietenul meu, el alergă
într-un suflet la mine şi amîndoi aproape că m-au forţat să
mă dau jos din pat, iar prietenul meu a insistat oă mă ducă
la el acasă unde m-a ţinut mai multe zile, fără să mă lase o
clipă singur. Durerea mea era nemărginită şi taciturnă; fie
că mă ruşinam, fie că nu mai aveam încredere, nu
îndrăzneam s-o exteriorizez; aşa că ori tăceam ori
plîn-geam. Timpul care trecea cît şi sfaturile prietenului
meu, micile distracţii la care el mă silea să iau parte, pe
lîngă o rază de speranţă îndoielnică de a o mai putea totuşi
revedea, de a mă reîntoarce în Olanda după un an şi pe
lîngă toate, superficialitatea firească a celor nouăsprezece
ani au reuşit, încetul cu încetul să-mi mai uşureze sufletul.
Şi chiar daca în adîncul inimii nu eram pe deplin vindecat,
după cîteva zile raţiunea mi-a revenit total.

194
Şi astfel, întrucîtva refăcut, deşi foarte îndurerat, m-am
hotărît să plec în Italia, devenindu-mi foarte nesuferită ve-
derea unei ţări şi a unor meleaguri cărora eu le ceream
să-mi redea fericirea pierdută aproape în clipa în care o
do-bîndisem. Mă mîhnea însă nespus de mult să mă despart
de un prieten ca el; dar el însuşi, văzîndu-mă atît de adînc
rănit în suflet, mă încuraja să plec, fiind convins că miş-
carea, diversitatea decorului, depărtarea şi timpul mă vor
vindeca negreşit.
Pe la mijlocul lui septembrie m-am despărţit de priete-
nul meu la Utrecht, pînă unde a ţinut să mă întovărăşească,
şi de unde trecînd prin Bruxelles, Lorena, Elveţia şi Savoia
nu m-am mai oprit pînă în Piemont, decît ca să mă odihnesc
între două drumuri. Şi în mai puţin de trei săptămîni, am
ajuns în Cumiana, la vila surorii mele, de unde m-am dus
imediat la Susa, fără a mai trece prin Torino, ca să scap de
orice tovărăşie omenească, simţind nevoia să-mi mistui
focul în completă solitudine. în tot timpul călătoriei, în
afară de zidurile oraşelor prin care am trecut, Nancy,
Strasbourg, Basel, Geneva, n-am văzut nimic şi nici n-am
schimbat nici o vorbă cu credinciosul Elia care se adapta
suferinţei mele nemărginite şi, înţelegîndu-mă din gesturi,
prevenea parcă orice dorinţă de-a mea.
Stabilit la Torino în casa surorii sale care revenise aici
după o călătorie de plăcere de mai multe săptămîni, Alfieri
s-a concentrat asupra citirii unor scriitori filosofi francezi ale

194
căror opere şi le procurase la Geneva. Avea inima „plină
vîrf" de melancolie şi iubire, dar simţea nevoia să se
descarce, să scrie sau să se închine unui studiu intens.
Citind romanul La Nouvelle Hélo'ise al lui Jean-Jacques
Rousseau, i s-a părut scris într-un stil prea afectat şi rece, cu
totul nepotrivit pasiunii lui fierbinţi din acea perioadă. Nu a
înţeles nici Le contrat social al aceluiaşi; i-au plăcut operele
în proză ale lui Voltaire, dar versurile lui îl plictiseau; nu a
reuşit să-i citească nici poemul l'Henriade, care slăveşte pe
regele Henric al IV-lea al Franţei, şi a părăsit imediat lectura
poemului satiric La Pucelle d'Orléans, considerîndu-1
obscen. Pe Montesquieu 1-a citit însă în întregime, de două
ori, cu încîntate şi nesperate satisfacţii. Opera l'Esprit a lui
Helvetius nu i-a lăsat o impresie bună, fără a justifica
motivul. L-a în-cîntat peste măsură, făcîndu-1 să petreacă
„ore întregi de beatitudine", Plutarh şi vieţile descrise de el.
Pe unele din acestea — a lui Timoleon, a lui Cesar, a lui
Brutus şi a lui Cato — ie-a citit de patru şi de cinci ori, cu
mare pasiune şi „dezlănţuire de hohote de plîns şi strigăte
şi accese de furie" încît cel ce l-ar fi auzit dintr-o cameră
vecină l-ar fi crezut nebun. „Văzînd atîtea bravuri ale unor
asemenea oameni, deseori săream în picioare, într-o stare
de agitaţie frenetică, vărsînd lacrimi de durere şi de mînie şi
aceasta pentru că m-am născut în Piemont pe vremea unei
guvernări în timpul căreia nu se putea face şi spune nimic
înălţător."

194
Alfieri a mai studiat atunci cu multă curiozitate sistemul
planetar, mişcările şi legile corpurilor cereşti, mărturisind că
nimic nu l-ar fi pasionat mai mult decît imensitatea univer-
sului şi a legilor lui, regretînd lipsa unei pregătiri absolut ne-
cesare.
Tot acum, insistenţele cumnatului său pentru a-1
determina să se căsătorească îi dau de gîndit dar, în cele din
urmă, declară că nu s-ar încumeta la un asemenea gest,
decît dacă aleasa i-ar prezenta o zestre substanţială. Tînăra
fată care i s-a propus şi care s-ar fi lăsat atrasă de el, a
ascultat însă de sfaturile unei mătuşi şi s-a căsătorit cu un
nobil de la curtea regelui de Savoia. Alfieri nu a regretat
deloc.
El a respins şi propunerea cumnatului său de a urma ca-
riera diplomatică.
în 1769 împlinea vîrsta de douăzeci de ani, era foarte
bogat şi, mai ales, ispitit de gîndul unei alte lungi călătorii.
în mai 1769, cu permisiunea regelui a pornit-o spre
Austria. Eseurile filosofului sceptic Montaigne, care l-au
însoţit pretutindeni, i-au hrănit o nouă formă de
melancolie, reflexivă şi agreabilă.
A rămas la Viena toată vara şi nu a învăţat nimic. în iulie
a cunoscut oraşul Buda şi o parte a Ungariei. Aici şi-a făcut
relaţii de tot felul, dar a evitat orice tentaţie sentimentală.
Ar fi putut intra la curtea vieneză în societatea poetului
italian Pietro Metastasio, dar supus prea mult limbii şi

194
culturii franceze, nu a acceptat gruparea aceea de
„pedanţi". Dacă la acestea se mai adaugă şi atitudinea
adulatoare a poetului Metastasio faţă de împărăteasa
Măria Teresa, ne dăm seama uşor că Alfieri, aşa cum o
mărturiseşte, nu ar fi reuşit niciodată să se împrietenească
sau să se apropie de slujitorul unei muze vîndute unei
autorităţi despotice atît de detestate de el. Alfieri se
comporta acum ca un „gînditor sălbatec", ca „o fiinţă foarte
originală şi ridiculă".
Călătoria a continuat prin Praga, Dresda şi Berlin.
„Intrînd în statele marelui Friedrich care formau un singur
corp de gardă, am simţit în mine dublîndu-se şi triplîndu-se
groaza pentru această infamă meserie a armelor, peste
măsură de infamă şi singura bază a unei autorităţi arbitrare,
care a fost totdeauna fructul necesar atîtor mii de sateliţi
plătiţi." Prezentat lui Friedrich nu a rămas nici impresionat
nici măgulit, iar cînd a fost întrebat de unul din miniştrii
acestuia, Finch, de ce nu a îmbrăcat uniforma militară, a
răspuns simplu: „Fiindcă la curtea dumneavoastră am văzut
destule uniforme".
„Regele îmi adresă cele cîteva cuvinte protocolare; eu îl
priveam cu atenţie, fixîndu-mi ochii adînc în ochii lui; i-am
mulţumit atunci cerului că nu mi-a fost dat să-i fiu sclav.
Am ieşit din acea universală cazarmă prusacă pe la ju-
mătatea lunii noiembrie, urînd-o cît puteam de mult."

194
Prin Hamburg, Alfieri a ajuns în Danemarca, la Copen-
haga, admirînd aici peisajele identice celor olandeze. Tot
aici a avut bucuria de a „ciripi" în limba italiană cu ministrul
regatului Neapolului în Danemarca, originar din Pisa.
Accentul toscan al acestuia 1-a cucerit şi 1-a îndemnat să
citească mai cu atenţie o serie de opere italiene. A cunoscut
astfel, printre altele, Dialogurile lui Aretino care, deşi l-au
îngrozit prin obscenităţile lor, l-au încîntat, în acelaşi timp,
prin originalitate, varietate şi stil. L-a recitit pentru a patra
oară pe Plutarh şi din nou pe Montaigne.
Din cînd în cînd, încîntat de clima şi farmecul ţării făcea
plimbări cu sania, într-o binefăcătoare „viteză poetică".
La începutul lunii martie a anului 1770, s-a îndreptat
spre Suedia, pînă la Stockholm. Aici, natura bogată în lacuri
şi munţi maiestuoşi, ca şi pădurile nesfîrşite l-au extaziat în
aşa măsură, încît l-au făcut să se gîndească la Ossian32.
Alunecările cu sania pe vastele întinderi l-au hotărît în cele
din urmă să mai zăbovească prin aceste regiuni de o rară
frumuseţe şi candoare, mai mult decît s-ar fi aşteptat.

32
Războinic şi legendar poet gal (sec. III), ale cărui
versuri au fost prelucrate de poetul scoţian James
Macpherson (1736— 1796).
Supus patimei de a călători continuu, Alfieri a pornit-o
în luna mai, prin Finlanda, spre Rusia. La Upsala a vizitat re-
numita universitate şi cîteva mine de fier. Peisajul marin în-

194
gheţat şi straniu l-a fermecat mult şi i-a trezit o mulţime de
idei fantastice.
La Petersburg nu a făcut deosebirea între zi şi noapte şi
nu a ţinut să vadă chipul „faimoasei aristocrate" Caterina a
Il-a, continuînd să nutrească o ură sălbatică împotriva
„tiraniei în abstract". Regimul despotic al împărătesei i-a
provocat un dispreţ identic cu acela simţit faţă de „cazarma
universală" a lui Friedrich cel Mare. A revăzut apoi pentru o
mai edificatoare convingere „vastele gropi sépulcrale"
rămase în urma luptelor de la Zorndorff dintre prusacii lui
Friederich şi ruşi, djn 24—25 august 1758.
Mai departe a trecut prin Magd 'burg, Brunswick,
Frnnkfurt şi Gôttingen, Aix-la-Chapelle, Spà şi Liège, din
Prusia.
în timpul primei călătorii la Londra, una din frumoasele
femei din societatea engleză, doamna Pénélope Pitt, soţia
vicontelui Edward Ligonier, îl cucerise iremediabil.
Revenirea în capitala Angliei i-a reînnoit pasiunea dai-, de
data aceasta, legătura dintre cei doi amanţi s-a încheiat
printr-un duel din care Alfieri, abia a scăpat cu viaţă de
furia soţului înşelat.
In realitate, femeia iubită era o soţie de mai multe ori
infidelă. Cu toate că a aflat despre defăimarea ei publică,
Alfieri i-a rămas în preajmă mai multă vreme, pînă spre
sfîr-şitul lunii iunie. Simţind totuşi nevoia de a o uita, caută

194
consolare în prietenia credinciosului său d'Acunha, aşa că
luă drumul spre el, la Haga.
Mereu neconsolat, Alfieri îşi închipuie că o altă călătorie
i-ar face bine şi o porneşte fără întîrziere spre Spania, sin-
gura ţară din Europa încă nevizitată. în timpul popasului de
la Paris, refuză să-1 cunoască pe Rousseau, temîndu-se de o
eventuală dispută provocată de caracterul trufaş al
scriitorului francez. în locul lui, a preferat să ia contact
indirect cu „şase sau opt din cei mai mari oameni ai Italiei"
prin intermediul unei antologii a poeţilor şi prozatorilor
italieni, în 36 de volume, care l-au însoţit „în toate şi peste
tot", descoperind că numărul poeţilor era destul de mare,
dar că „mulţi dintre aceştia nu meritau atenţie". Cei şase
„luminaţi" care se bucurau de stima lui erau Dante,
Petrarca, Ariosto, Tasso, Boccac-cio şi Machiavelli din
opera cărora, mărturiseşte el, pînă la vîrsta de aproape
douăzeci şi doi de ani, spre marea lui „nenorocire şi ruşine"
nu citise nimic.
După o călătorie prin Orleans, Tours, Poitiers. Bordeaux
şi Toulouse, se opri la Barcelona. Tot timpul „nu făceam
decît să plîng singur, în trăsură sau pe cal, şi din cînd în cînd
să-1 iau în mină pe Montaigne, pe care mai bine de un an
nu-1 mai văzusem la faţă". In Spania şi-a însuşit şi cîteva
cunoştinţe de limbă spaniolă pentru a-1 putea citi în
original pe Don Quijote.

194
Era neobosit: „pentru mine călătoria era cea mai mare
plăcere, iar starea pe loc cel mai mare efort; asta era struc-
tura temperamentului meu agitat". însoţitorul, Elia,
completa cele necesare hranei şi odihnei.
Regreta faptul că nu avusese posibilitatea de a pune pe
hîrtie versurile pe care simţea că le-ar concepe în asemenea
stări sufleteşti, bogate în impresii şi senzaţii: „Aş fi revărsat
un potop de rime, infinite fiind reflecţiile morale şi cele me-
lancolice sau imaginile, înspăimîntătoare sau pline de
bucurii, care mă persecutau".
Dar nu stăpînea deplin nici o limbă, aşa că se resemna,
zbuciumindu-se în sinea lui, izbucnind în hohote de plîns,
fără a şti de ce, sau într-un rîs nefiresc, „două stări care,
dacă nu sînt concretizate în vreo operă, trec drept o
adevărată nebunie, şi chiar aşa este; iar dacă nasc unele
opere, se numesc poeme".
Intr-o seară se dezlănţui cu o furie nejustificată
împotriva bunului Elia care, fără nici o intenţie, în timp ce-i
aranja părul 1-a tras mai tare de o şuviţă. Recunoaşte apoi
că niciodată nu şi-ar fi lovit un servitor, dar dacă ar fi
făcut-o, ar fi acceptat din partea acestuia o ripostă pe
aceeaşi măsură.
La Madrid nu a vizitat nici un monument de artă, nici un
muzeu şi a ocolit curtea regelui Carol al II-lea de Bourbon.
După numai douăzeci de zile se afla pe străzile Lisabonei,
oraş admirat mult pentru poziţia lui pitorescă, dar care 1-a

194
întristat, în acelaşi timp, pentru ruinele provocate de
înspăi-mîntătorul cutremur care-1 distrusese pe jumătate,
cu numai cîţiva ani înainte, în 1755.
O adevărată mîngîiere i-a adus-o prietenia abatelui
Tom-maso di Caluso, fratele mai mic al contelui Valperga di
Masino, pe atunci ministrul Italiei în Portugalia. Mulţumită
lui a început să citească organizat şi cu mai mult folos, aşa
cum nu mai făcuse de optsprezece luni. Cu timpul, a desco-
perit în poporul spaniol o mulţime de calităţi: curaj,
perseverenţă, sobrietate, supunere, răbdare şi măreţie
sufletească.
în sfîrşit, după o absenţă de trei luni, la 5 mai 1772, s-a
întors la Torino.
Mai mult ca oricînd era acum hotărît să nu accepte
cariera diplomatică. După ce a văzut de aproape mai mulţi
regi şi pe reprezentanţii lor, i-a răspuns cumnatului său că
nu-i stimează nici pe unii nici pe ceilalţi. Cu atît mai puţin pe
cel mai neînsemnat şi mai mic rege din Europa, pe regele
Italiei.
Avea douăzeci şi trei de ani, era peste măsură de bogat
pentru ţara lui şi liber, atît cît putea fi; îşi însuşeşte bunele
maniere şi, într-o bună măsură, arta politicii, iar după atîtea
călătorii, devine mult mai înţelept decît îi îngăduia vîrsta.
Posesor al unui palat în centrul oraşului Torino, începe
o viaţă de totală libertate, alături de prieteni şi vechi colegi
de Academie, „bogaţi şi săraci, buni şi puţin răi, foarte buni,

194
ingenioşi, naivi şi culţi". Nu lipseau dintre amuzamente
compunerea unor scrisori inspirate, bufoneriile de tot felul
şi satirele. Deşi îşi descoperi o înclinaţie pentru satiră, totuşi
petrecerile variate, pasiunea cailor (deţinea pe atunci
doisprezece) cît şi „obstacolele" multiple i-au stins pentru
moment orice veleitate de scriitor.
La toate acestea s-a adăugat o iubire violentă,
sfîşietoare. Abia eliberat, cunoaşte o alta tot atît de
frenetică, încît i-a stăvilit orice instruire sau altă activitate
demnă. Dacă nu s-ar fi salvat la timp, mărturiseşte că ar fi
intrat într-o stare anormală, demenţială, vecină cu
moartea.
La sfîrşitul anului 1773, Alfieri s-a simţit doborît de o
gravă boală de stomac, consecinţă a furiei, ruşinii şi durerii
în care îl aruncase ultima iubire. A dorit şi chiar a sperat să
moară, dar s-a înzdrăvenit şi din nou s-a lăsat încătuşat de
lanţurile iubirii. Zi şi noapte rămînea în preajma femeii iu-
bite, ca un nobil cavalier servente. în asemenea stare, într-o
seară, inspirat de cîteva motive de pe tapetul casei, a
schiţat un dialog, dar 1-a abandonat curînd, uitîndu-1 timp
de un an sub perna unui fotoliu.
în mai 1774, a încercat să rupă orice legătură cu femeia
iubită şi a pornit-o spre Milano, hotărît să ajungă, de acolo,
la Roma. Dar nu mai tîrziu decît în ziua următoare, umil şi
lipsit de orice voinţă, a revenit la Torino, implorînd iertare.
După douăzeci şi patru de ore a plecat din nou, furios din

194
cauza „ruşinii unei atît de mari slăbiciuni". De la Milano s-a
oprit la Florenţa unde a rămas timp de optsprezece zile,
după care s-a întors la Torino. „Ajuns demn de tot dispreţul,
în proprii mei ochi, um căzut într-o stare de melancolie care
dacă s-ar fi prelungit aş fi înnebunit ori aş fi crăpat." Şi-a
tîrît totuşi acest lanţ umilitor de la sfîrşitul lui iunie 1774,
pînă în ianuarie 1775, cînd furia lui nu a mai cunoscut
margini.
într-o seară de ianuarie 1775, întorcîndu-se de la un
spectacol de operă, s-a hotărît să întrerupă definitiv firul
oricărei relaţii cu femeia iubită. S-a izolat în propria-i
locuinţă timp de cincisprezece zile „urlînd şi scrîşnind". De
fapt această „stare semifrenetică" a durat mai bine de două
luni, pînă la sfîrşitul lunii martie.
După aceea, a fost cuprins de o cu totul altă pasiune,
aceea a versurilor. Amintindu-şi de tragedia Cleopatrei
părăsită de Antoniu, a reuşit să încropească vreo cîteva
versuri schiţate după trudite căutări în tot soiul de
dicţionare, tratate şi cărţi, Numeroasele şovăiri în domeniul
limbii şi al studiului i-au fost corectate de abatele Paciaudi.
Casa lui devenise acum un fel de academie a literaţilor. în
timpul unui carnaval s-a travestit în zeul Apolo şi,
acompaniindu-se la liră, a recitat o scrin de versuri,
„impertinenţă cu totul contrară" firii sale.
La 16 iunie 1775, la Torino, i s-a reprezentat prima
tragedie, Cleopatra, aplaudată cu entuziasm. Deşi Alfieri nu

194
a considerat-o decît creaţia inocentă a unui ignorant, piesa
era totuşi un început încurajator pentru o viitoare glorie.

EPOCA A PATRA

Bărbăţia

Cuprinde mai bine de treizeci de ani de compoziţii,


traduceri şi diferite studii

Cu o fire hotărîtă, încăpăţînată şi neîmblînzită, cu o


inimă plină de sentimente de tot felul, între care
predominau iubirea şi toate accesele ei de furie, şi cu o
sălbatică ură împotriva oricărui fel de tiranie, iată-1 pe
Alfieri autor tragic, la vîrsta de douăzeci şi şapte de ani. La
cele de mai sus, se adăuga o vagă amintire a cîtorva tragedii
franceze la care asistase, o totală ignorare a regulilor artei
tragice şi o necunoaştere aproape desăvîrşită a divinei şi
atît de necesarei arte a scrisului frumos şi a propriei limbi
materne. Totul era dominat de o trufie neobişnuită şi de un
caracter năvalnic care nu-i îngăduia decît cu greu şi după
lungi împotriviri să se supună adevărului.

194
Şi-a impus să-şi însuşească bine gramatica limbii italiene
fie chiar şi cu eforturile cele mai crîncene: „Odată făcut
jurămîntul, m-am precipitat cu toată înverşunarea în
prăpastia gramaticii".
între timp, a compus în limba franceză două tragedii:
Filippo şi Polinice, care vor fi traduse mai tîrziu în
limba italiană.
Pentru a-şi însuşi mai temeinic limba maternă, s-a
retras, în august 1775, în inima munţilor, într-un tîrg,
reuşind să realizeze într-o versiune „amfibie" — italiană şi
franceză — sau mai degrabă „nici una nici alta", căle două
tragedii.
Reîntors la Torino, cu. mari eforturi s-a dedicat lecturii
unor opere fundamentale ale literaturii italiene: Divina
Comme-dia a lui Dante Aligheri, fără a se servi de
comentarii33, II Canzoniere al lui Francesco Petrarca,
Orlando Furioso al lui Lodovico Ariosto, Gerusalemme
Liberata a lui Torquato Tasso.

33
Mai toate ediţiile în care a apărut, Divina Commedia a
fost însoţită de comentarii de text.

CAPITOLUL AL DOILEA

II studiez din nou pe Horaţiu, sub îndrumarea unui


pedagog Prima călătorie literară în Toscana

194
La începutul anului 1776, aflîndu-mă de mai bine de
şase luni cufundat în studiul literaturii italiene, m-a cuprins
o cinstită şi copleşitoare ruşine pentru faptul că nu mai în-
ţelegeam aproape deloc latina, încît găsind ici şi colo, cum
se întîmplă, citate dintre cele mai scurte şi mai obişnuite,
eram nevoit să le sar cu toată neobrăzarea, pentru a nu
pierde timp să le descifrez. Fiindu-mi între altele interzisă
lectura oricărei cărţi franceze, limitîndu-mă numai la cea
italiană, mă vedeam cu totul lipsit de orice ajutor în lectura
teatrală. Acest motiv se adăuga ruşinii, obligîndu-ma să
sufăr un al doilea canon, ca să pot citi tragediile lui Seneca,
din care mă încîntaseră cîteva pasaje sublime; şi ca să pot
citi traducerile literale latine ale tragicilor greci, care sînt de
obicei mai fidele şi mai puţin plictisitoare decît cele multe
italiene existente în mod atît de inutil. Mi-am luat deci
răbdător un foarte bun pedagog34, care, după ce-mi puse pe
Fedru în mînă, spre marea lui surprindere şi spre marea
mea ruşine, a văzut şi mi-a spus că nu-1 înţelegeam, cu
toate că îl învăţasem la vîrsta de zece ani; ce-i drept,
încercînd să-1 citesc, traducîndu-1 în italiană, îmi găseam
foarte mari greşeli şi indecente echivo-curi. Dar prea
înţeleptul pedagog, avînd în acelaşi timp dovada de
netăgăduit a ignoranţei mele dar şi a hotărîrii mele
neclintite de a învăţa, m-a încurajat mult şi în loc să mi-1
lase pe Fedru, mi 1-a dat pe Horaţiu, spunîndu-mi: „De la
greu se trece simplu la uşor şi astfel va fi ceva mai potrivit
pentru dumneata. Să facem cîte greşeli vrem la acest prea
scabros prinţ al poeţilor lirici latini şi acestea ne vor netezi
calea spre a ajunge la ceilalţi." Aşa s-a şi în-tîmplat. Am luat
un Horaţiu fără comentariu, şi greşind, construind, ghicind
şi iar greşind, am tradus oral de la începutul lunii ianuarie,
pînă la sfîrşitul lunii martie, toate Odele. Acest studiu m-a
costat foarte multă caznă, însă mi-a dat şi satisfacţii, pentru
că mi-a reîmprospătat gramatica fără să ies din poezie.

34 Poate pe Carlo Denino.


în acel răstimp, nu renunţam totuşi să-i citesc şi să-i ad-
notez mereu pe poeţii italieni, adăugînd la cei citiţi pe cîte
unul din cei noi, ca Poliziano, Giovanni della Casa.
Re-luîndu-i pe cei dintîi, pe Petrarca şi pe Dante i-am citit
cel puţin de cinci ori, timp de patru ani, făcîndu-mi tot felul
de note. Şi încercînd din cînd în cînd să fac versuri tragice,
am versificat toată tragedia Filippo. Dar, deşi mai bună şi
mai puţin indecentă decît Cleopatra, versificaţia aceea îmi
reuşea totuşi dulceagă, diluată şi trivială. Şi într-adevăr,
prima versiune a lui Filippo, tipărită, care se mulţumi să
plictisească publicul cu numai o mie patru sute şi ceva de
versuri, în primele două încercări a ţinut cu tot dinadinsul
să-1 obosească şi să-1 dispere pe autorul său cu mai mult de
două mii de versuri, în care el spunea atunci cu mult mai
puţine lucruri decît în cele o mie patru sute de după aceea.
Acest stil monoton şi sleit pe care-1 atribuiam mai de-
grabă condeiului decît minţii mele, convingîndu-mă în cele
din urmă că nu aveam să vorbesc niciodată bine italiana cît
timp mă traduceam pe mine însumi din franceză, m-a
hotărît în sfîrşit să glec în Toscana, pentru a mă obişnui să
vorbesc, să aud, să gîndesc şi să visez în toscană şi nu altfel.
Am plecat prin urmare în aprilie 1776, cu intenţia de a sta
aici şase luni, amăgindu-mă că ar fi suficient ca să mă
„desfranţuzesc". Dar şase luni nu te dezbăra de o tristă
obişnuinţă, veche de peste zece ani. Pornind-o spre
Piacenza şi Parma, mergeam în pas încet şi leneş, cînd cu
cabrioleta, cînd călare, întovărăşit de poeţii mei în ediţii de
buzunar, cu foarte puţin bagaj — trei cai, doi oameni, chi-
tara — şi multe speranţe într-o viitoare glorie. Cu ajutorul
lui Paciaudi, am cunoscut la Parma, la Modena, la Bologna
şi în Toscana pe aproape toţi oamenii cu un oarecare re-
nume în literatură. Şi pe cît fusesem de dezinteresat de o
asemenea ispravă în primele mele călătorii, tot pe atît de
dornic mă dovedeam acum să-i cunosc pe cei mai vestiţi şi
pe cei mai puţin vestiţi, în orice gen literar. Atunci l-am
cunoscut la Parma pe celebrul nostru tipograf Bodoni şi ti-
pografia lui a fost prima în care am pus piciorul, deşi trăi-
sem la Madrid şi la Birmingham, unde erau cele mai de
seamă tipografii35 din Europa, după Bodoni. Prin urmare

35 Ibarra, la Madrid, şi Baskerville, la Birmingham.


208
14 — Cellini — Alfierl — Casanova — Memorii
209
nu văzusem niciodată un a de metal, nici vreuna din us-
tensilele care aveau să-mi aducă mai tîrziu fie celebritatea,
fie batjocura. Fără îndoială că a doua oară nu puteam să
nimeresc în vreun atelier mai elegant şi nici să întîlnesc un
propagator mai binecuvîntat, mai expert şi mai ingenios în
această artă minunată decît Bodoni, care i-a adus şi-i aduce
atîta strălucire şi măreţie.
Şi astfel, trezindu-mă puţin cîte puţin din lunga mea
letargie crasă, în fiecare zi vedeam şi învăţam (oarecum
tîrziu), o mulţime de lucruri. Dar ceea ce era mai important
pentru mine era faptul că eu continuam să-mi cunosc bine
posibilităţile intelectuale literare, verificîndu-mă şi chib-
zuind pentru a nu greşi apoi, dacă puteam, în alegerea ge-
nului. Nici în această analiză a propriei mele persoane nu
eram atît de novice ca în celelalte; fiindcă mai de grabă
anticipînd vîrsta decît aşteptînd-o, cîteodată cu ani în urmă
mă pricepusem să-mi interpretez mie însumi propria-mi en-
titate morală. O făcusem şi cu pana şi cu gîndul. Mai păstrez
şi azi un fel de jurnal36 intim pe care am avut răbdarea să-1
scriu vreo cîteva luni, înşirînd nu numai obişnuitele păţanii
zilnice, ci şi gîndurile şi cauzele intime care mă făceau să
acţionez sau să vorbesc; totul, pentru a vedea dacă,
privindu-mă într-o asemenea oglindă tulbure, uşoara
ameliorare avea să devină ulterior o realitate. începusem
jurnalul intim în franceză. L-am continuat în italiană; nu era
scris nici într-o limbă, nici în cealaltă; era mai degrabă simţit
şi gîndit în mod original. M-am plictisit şi foarte bine am
făcut, fiindcă iroseam timp şi cerneală, descoperind că de la
o zi la alta era mai rău. Să servească, doar ca dovadă că
putem să-mi cunosc destul de bine capacitatea şi
incapacitatea mea literară, analizînd-o sub toate aspectele
ei. Părîndu-mi-se deci că acum discern din plin tot ceea
ce-mi lipsea cît şi acel puţin ce-1 aveam de la natură, pri-
veam şi mai adînc în forul meu interior pentru a vedea
printre virtuţile ce-mi lipseau ce calităţi mi-aş fi putut
do-bîndi pe de-a-ntregul, ce calităţi numai pe jumătate şi
care deloc. în urma acestui studiu introspectiv atît de
chinuit,

36
Alfieri face aluzie la jurnalul său intim (Diario) din anii
1774—75—76, publicat pentru prima dată în 1861 de Emilio
Teza, într-un volum intitulat Vita, giornali, lettere di Alfieri.
se va spune poate despre mine drept că n-am încercat
niciodată vreun gen de compoziţie spre care să nu fi fost
irezistibil împins de un impuls natural, impuls ale cărui iz-
bucniri ulterioare în orice artă frumoasă (chiar dacă opera
nu ar reuşi perfect) se disting de la mare distanţă de cele ale
impulsului forţat, comandat, chiar dacă el ar putea crea o
operă perfectă din toate punctele ei de vedere.
Ajungînd la Pisa i-am cunoscut pe cei mai celebri pro-
fesori37 şi de aici am luat pentru arta mea tot ceea ce-mi

210
putea fi folositor. în contactul cu ei, cel mai dezastruos efort
pe care-1 resimţeam era de a-i întreba cîte ceva cu mare
precauţie şi dibăcie ca să nu le dezvălui în mod făţiş
ignoranţa mea, în sfîrşit vă voi spune cu o metaforă
călugărească: „vreau să le par un învăţat, nefiind decît un
novice". Nici n-aş fi putut să-mi dau aere de erudit şi nici nu
aş fi vrut; dimpotrivă, mă zbăteam în întunericul atîtor şi
atîtor lucruri încît în prezenţa unor figuri noi mă ruşinam şi,
pe măsură ce mi se risipeau noţiunile obscure, mi se părea
că văd apărînd tot mai uriaşă fatala şi stărui-toarea mea
ignoranţă. Dar nu mai puţin uriaşă devenea ambiţia mea.
Deci, în timp ce pe de-o parte aduceam omagiul cuvenit
ştiinţei celorlalţi, pe de altă parte nu mă în-spăimîntam
deloc de neştiinţa mea, fiind pe deplin con-vins că pentru a
scrie tragedii, prima calitate necesară este o puternică
simţire, adică ceva ce nu se învaţă. îmi ră-mînea să-mi
însuşesc (şi nu era desigur puţin) arta de a-i face şi pe
ceilalţi să simtă ceea ce mi se părea mie că simt.
în cele şase sau şapte săptămîni cît am rămas la Pisa,
am conceput şi am aşternut într-o proză destul de toscană
tragedia Antigona şi am versificat Polinice, ceva mai bine
decît Filippo. Şi imediat mi s-a părut că pot să-1 citesc pe
Polinice unora dintre savanţii de la universitate, care s-au
arătat foarte satisfăcuţi de tragedie şi i-au cenzurat doar
cîteva expresii, dar nu cu severitatea meritată. în versuri, se
spuneau ici şi colo unele lucruri într-un mod inspirat dar,

210
după părerea mea, seva în totalitatea ei apărea înca
dulceagă, diluată şi trivială: după părerea savanţilor, se
arăta uneori greşită, totuşi fluidă, spuneau ei, şi sonoră. Nu
ne înţelegeam. Eu numeam dulceag şi trivial ceea ce ei nu-

37
Pignotti, Fabroni, Lampredi, Vanucchi.
meau fluid şi sonor; cît despre greşeli, fiind ceva de fapt
şi nu de gust, nu se iveau motive de controversă. Dar nici în
legătură cu lucrurile de gust nu erau neînţelegeri, pentru aii
susţineam de minune rolul meu de discipol, iar ei pe acela
de erudiţi; doream însă cu tot dinadinsul ca în primul rînd
să-mi placă mie însumi. Prin urmare, de la acei domni mă
mulţumeam să învăţ, în mod negativ, ceea ce nu trebuie
făcut; cu timpul, cu mult exerciţiu, cu perseverenţă şi prin
mine însumi, îmi făceam iluzia că învăţ ceea ce trebuie
făcut. Şi dacă aş vrea să se rîdă pe socoteala acelor învăţaţi
precum ei poate vor fi rîs atunci pe socoteala mea, aş putea
să-1 numesc pe unul din ei, dintre cei mai împăunaţi, care
mă sfătuia, el însuşi purtînd Tan-cia?s lui Buonarroti cu el;
nu voi spune s-o iau ca model, dar ca ajutor la tragica mea
versificare, spunîndu-mi cît de multă bogăţie de limbă şi
expresii voi gasi în ea. Ceea ce ar însemna a-i propune unui
pictor istoric să-1 studieze pe Callot39. Alţii îmi lăudau stilul
lui Metastasio, recoman-dîndu-1 drept cel mai bun pentru
tragedii. Alţii, altceva. Şi niciunul dintre oamenii aceia
înzestraţi nu excelau în privinţa tragediei. Cît timp am stat

210
la Pisa, am tradus şi Poetica lui Horaţiu, în proză, cu
claritate şi simplitate, cu-fundîndu-mă în preceptele sale
veridice şi ingenioase. De asemenea, m-am dedicat mult
citirii tragediilor lui Seneca, deşi în general îmi dădeam bine
seama că ele erau contrariul preceptelor lui Horaţiu. Dar
unele pasaje cu adevărat sublime mă transportau şi
încercam să le redau în versuri libere, pentru dublul meu
studiu de italiană şi latină, acela de a versifica şi de a crea
ceva măreţ. Făcînd asemenea încercări, îmi apărea în mod
evident în faţa ochilor marea diferenţă dintre versul iambic
şi cel epic, ai căror metri deosebiţi ajung pentru a distinge
pe deplin tema dialogului de aceea a oricărei poezii şi, în
acelaşi timp, mi se releva în mod evident că noi italienii,
neavînd alt vers decît pe cel endecasilabic pentru orice fel
de compoziţie eroică, era nevoie să creez o topică a
cuvintelor, o trunchiere mereu
38 Volum de versuri apărut în 1612, aparţinînd lui

Miche-
langelo Buonarroti il Giovane (1568—1646), nepotul
marelui Mi-
chelangelo.
39 Jacques Callot (1593—1635), pictor francez.

mai variată a sunetului, o frazare de o conciziune şi de o


forţă care să deosebească în mod absolut versul liber tragic
ele orice alt vers liber sau rimat, atît epic cît şi liric. Iambii
lui Seneca m-au convins de acest adevăr şi poate că în parte

210
mi-au procurat şi mijloacele. Pentru că unele trăsături mas-
culine şi crude ale acelui autor îşi datorează în bună parte
sublima lor energie metrului mai puţin sonor şi trunchiat.
Şi, în fond, cine este atît de lipsit de sentiment şi de auz,
încît să nu remarce enorma diferenţă dintre aceste două
versuri? Unul al lui Virgiliu, care vrea să delecteze şi să
îneînte cititorul:
Quadrupedante putrem sonitu quatit ungula campum*0
celălalt, al lui Seneca, vrînd să uimească şi să înspăimînte
auditorul, şi să caracterizeze două personaje diferite în
numai două cuvinte:
Concede mortem. Si recusares darem.^
Chiar pentru acest motiv nici un autor tragic italian nu
va trebui ca, în momentele de culminantă patimă şi
bravură, să pună în gura personajelor sale în dialog, versuri
care să semene cît de cît acelora, pe de altă parte uluitoare
şi măreţe, ale epicului nostru:
Chiama gli abitator dell'ombre eterne Il rauco suon
della tartarea tromba.*2 Convins în adîncul inimii de
necesitatea acestei totale diferenţe care trebuie păstrată
între cele două stiluri, cu atît mai greu pentru noi italienii,
cu cît constituie obligativitatea absolută de a o crea în
limitele aceluiaşi metru; în privinţa fondului artei dramatice
şi în privinţa stilului de folosit eu ţineam prea puţin seamă
de sfaturile acelor învăţaţi din Pisa, îi ascultam totuşi cu
umilinţă şi răbdare cînd susţineau puritatea toscană şi

210
gramaticală, cu toate că nici în acest domeniu toscanii de
faţă nu străluceau cine ştie ce.
Iată-mă, între timp, la mai puţin de un an de la repre-
zentaţia Cleopatrei, posesorul exclusiv al unui mic patri-
40 Virgiliu, Eneida (VII, 596): „Copita calului loveşte

cîmpul
prăfuit într-un galop răsunător".
41 Seneca, Agamemnon (994): „Ingăduie-mi să mor.

De m-ai
refuza, [moartea] te-ar aştepta."
42 Tasso, Ierusalimul eliberat (IV, 3): „Sunetul răguşit

al
trompetei infernale / Cheamă locuitorii umbrelor veşnice".
moniu făurit din alte trei tragedii. Aici este momentul
să mărturisesc cu sinceritate din ce anume izvoare m-am
inspirat. Pe Filippo, născut francez şi fiu de francez, mi-am
amintit că-1 citisem cu mulţi ani în urmă în romanul Don
Carlos, al abatelui di San Reale43. Pe Polinice, gal şi el, l-am
scos din Freres ennemis, de Racine. Antigona, iniţial
neîntinată de ideea unei origini exotice, mi-a apărut citind a
douăsprezecea carte a lui Statius44 în traducerea mai sus
menţionată a lui Bentivoglio45. în Polinice, faptul de a insera
cîteva pasaje luate din Şapte viteji, a lui Eschil, pe care am
frunzărit-o în traducerea franceză a părintelui Brumoy, m-a
făcut mai tîrziu să-mi făgăduiesc, dat fiind că tratam
subiecte care mai fuseseră tratate, să nu mai citesc

210
niciodată tragediile altora, înainte de a le fi scris pe ale
mele, pentru a nu-mi atrage astfel o faimă proastă şi prin
urmare, să greşesc sau să scriu bine după cugetul meu. Cine
citeşte mult înainte de a compune, fură fără să-şi dea
seama şi îşi pierde originalitatea chiar dacă a avut-o cîndva.
Din acest motiv, abandonasem încă de anul trecut lectura
lui Shakespeare (ca să nu mai spun că trebuia să-1 citesc
tradus în franceză). Dar cu cît mă atrăgea autorul acela
(căruia îi observasem bine totuşi toate defectele), cu atît
vroiam să mă abţin de la lectura lui.
De acum aşternusem pe Antigona în proză, lectura lui
Seneca m-a înflăcărat atît de mult încît m-a forţat să concep
în acelaşi timp cele două tragedii gemene: Agamemnon şi
Oreste. Cu toate acestea, nu mi se părea deloc că ar fi un
furt din Seneca.
La sfîrşitul lui iunie am părăsit Pisa şi am plecat la
Florenţa, unde am rămas toată luna septembrie. Aici m-am
străduit să-mi însuşesc limba vorbită şi am reuşit într-o
mare măsură, stînd zilnic de vorbă cu florentinii. Prin ur-
mare, din acea perioadă am început parcă să gîndesc numai
43 Alfieri, în drama Filip (1783) se inspiră din romanul

Don Carlos (1672), de abatele Cesar Vischard de


San Real.
44 Publius Papinius Statius (45—96) — poet latin,

născut
la Napoli. Este autorul, printre altele, al poemului de

210
inspira-
ţie virgiliană Tebaide şi al volumului de versuri Silvae.
45 Bentivoglio Cornelio (1668—1732) — cardinal (în

1719);
sub pseudonimul Selvaggio Porpora, a tradus în versuri
libere
Tebaida lui Statius.
în limba toscană extrem de bogată şi de elegantă; prima
condiţie necesară pentru a scrie bine. Cît timp am stat la
Florenţa, am versificat pentru a doua oară tragedia Filippo,
de la început pînă la sfîrşit, fără a mă mai uita cîtuşi de
puţin la prima variantă ci refăcînd toate versurile direct din
proză. Dar progresele mi se păreau foarte lente dacă nu
chiar, deseori, aveam impresia că în loc să le crească
valoarea, le scădea. în luna august a aceluiaşi an,
aflîndu-mă într-o dimineaţă într-un grup de literaţi, am
auzit din în-îîmplare pomenindu-se anecdota istorică cu
Don Garzia46 ucis de propriul tată, Cosimo I. Acest fapt m-a
impresionat adînc şi cum nu era încă nimic tipărit, mi-am
procurat manuscrisul din arhivele publice ale Florenţei,
concepînd astfel o altă tragedie. în acelaşi timp, continuam
să improvizez multe rime, dar nici una nu-mi reuşea. Şi, deşi
nu aveam ia Florenţa nici un prieten cenzor care să fie de
talia unui Tana47 sau Paciaudi48, am avut totuşi destulă
minte şi dis-cernămînt să nu dau nimănui copia, indiferent
cine ar fi fost el, cît şi precauţia de a le citi foarte puţin celor

210
din jur. Nereuşita rimelor nu mă descuraja, ci mai curînd mă
convingea că nu trebuia niciodată să încetez citirea celor
mai bune rime, să le învăţ chiar pe dinafară, pentru a mă
lăsa invadat de forme poetice. De aceea, în vara aceluiaşi
an, mi-am inundat creierul cu versuri din Petrarca, Dante şi
Tasso şi cu primele trei cînturi întregi din Ariosto, convins în
sinea mea că va veni în mod infailibil ziua în care toate
formele, frazele şi cuvintele altora aveau să-mi iasă apoi din
minte, amestecate şi contopite cu propriile mele gînduri şi
sentimente.
46 Alfieri a scris într-adevăr tragedia Don Garzia (1776)

în
care s-a inspirat din legenda asupra morţii lui Don Garzia,
fiul
lui Cosimo I de Medici. îndemnat de acesta să-1 omoare pe
tatăl iubitei sale, pe Salviati, în grota crimei, Don Garzia dă
de un alt fiu al lui Cosimo, deci fratele lui. îl ucide fără să-şi
dea seama şi e ucis la rîndul lui de propriul său tată.
47 Agostino Tana (1745—1791) — scriitor minor,

cunoscut mai
ales pentru prietenia sa cu Alfieri.
48 Paolo Măria Paciaudi (1710—1785) — arheolog şi

erudit
din Torino; a organizat Biblioteca Palatină din Parma.
CAPITOLUL AL TREILEA

210
Perseverenţă în studiile cele mai ingrate

în octombrie m-am întors la Torino, pentru că nu lua-


sem măsurile necesare să pot sta mai multă vreme în afara
casei şi nu fiindcă mă consideram destul de familiarizat cu
limba toscană. Şi încă multe alte motive neînsemnate m-au
făcut să mă întorc. Toţi caii mei lăsaţi la Torino mă aşteptau
acolo şi mă rechemau; la mine pasiunea aceasta a fost în
contrast îndelung cu muzele şi nu am pierdut-o cu adevărat
decît un an mai tîrziu. Pe atunci nici nu mă preocupa atît
studiul şi gloria încît să reuşească să mă sustragă de la
frenezia de a mă distra cînd şi cînd; şi asta o făceam infinit
mai uşor la Torino, unde aveam o casă bună, relaţii de tot
felul, animale destule, distracţii şi prieteni mai mulţi decît
aveam nevoie.
Dar în ciuda tuturor acestor piedici, n-am încetat deloc
studiul în iarna aceea; dimpotrivă, mi-am intensificat preo-
cupările şi angajamentele. După ce l-am citit pe Horaţiu în
întregime, am citit şi am studiat puţin cîte puţin mulţi alţi
autori, printre care şi pe Sallustius. Concizia şi eleganţa
acestui istoric m-au încîntat pînă într-atît, încît m-am
avîn-tat să-1 traduc cu multă sîrguinţă, reuşind să-1 termin
pînă la sfîrşitul iernii. Mult, chiar infinit de mult îi datorez
acestei lucrări pe care am refăcut-o, am modificat-o şi am
şlefuit-o în nenumărate rînduri şi nu ştiu dacă îmbunătăţind
opera, oricum, cu mare străduinţă din partea mea, atît în

210
privinţa înţelegerii limbii latine, cît şi în stăpînirea artei de a
mînui italiana.
între timp se întorsese din Portugalia admirabilul abate
Tommaso di Caluso49 şi contrar aşteptărilor sale,
văzîn-du-mă cufundat întru totul în literatură şi încăpăţînat
în aspra hotărîre de a deveni autor de tragedii, el m-a spri-
jinit, sfătuit şi ajutat cu mintea lui luminată, cu bunăvoinţa
şi nespusa lui afecţiune. Acelaşi comportament a avut şi
prea eruditul conte di San Raffaele, pe care îl cunoscusem
în acel an, precum şi alte persoane foarte culte, supe-

49Tommaso Valperga conte di Caluso (1737—1815) —


filolog, glotolog, matematician, prieten şi maestru al lui
Vittorio. Alfieri.
rioare mie ca vîrstă, ca ştiinţă şi ca experienţă în
domeniul artei, care mă tolerau şi mă încurajau, deşi nu
aveam nevoie, ţinînd seama de firea mea înflăcăra'Dar
recunoştinţa pe care le-o port în primul rînd şi le o voi
purta-o întotdeauna tuturor acestor persoane amintite se
datorează mai mult omeniei cu care au suportat îngîmfarea
mea de neiertat de atunci, deşi, la drept vorbind, ea scădea
pe zi ce trecea şi pe măsură ce mă cultivam.
Pe la sfîrşitul acelui an 1776, am avut o extraordinară şi
îndelung rîvnită mulţumire. într-o dimineaţă, mergînd ca
totdeauna fremătind de emoţie la Tana, căruia obişnuiam
să-mi arăt rimele de îndată ce le cream, i-am dus în sfîrşit

210
un sonet la care n-a avut mai nimic de obiectat şi pe care,
dimpotrivă, 1-a lăudat mult, socotindu-1 a fi primele mele
versuri demne de a le numi astfel. După numeroase şi con-
tinue mîhniri şi umilinţi pe care le îndurasem citindu-mi de
mai bine de un an rimele mele stîngace, cenzurate fără nici
o milă de adevăratul şi generosul meu prieten care-mi
explica motivele, şi motivele lui mă linişteau, judecaţi acum
fiecare din voi ce nectar sublim mi-a strecurat Tana în suflet
odată cu laudele lui sincere şi neobişnuite. Sonetul era o
descriere a răpirii lui Ganimede, făcută prin imitarea
inimitabilului Cassiani50 care a cîntat răpirea Proserpinei.
Aceasta a fost prima mea poezie tipărită. înflăcărat de
laudă, curînd am mai făcut alte două cu subiectul inspirat
din poveste, imi-tmdu-le şi pe acestea ca şi pe primul sonet,
am ţinut să-1 urmeze şi ele imediat în tipar. La toate trei se
simte cam mult izvorul care le-a servit în imitaţie, totuşi
(dacă nu greşesc) au meritul de a fi scrise cu o oarecare
claritate şi suficientă eleganţă, pe care dealtfel n-o mai
avusesem pînă atunci. Aşa că am vrut să le păstrez şi să le
public, cu foarte puţine schimbări, mulţi ani mai tîrziu. Apoi,
ca urmare a primelor trei sonete acceptabile, ca şi cum mi
s-ar fi deschis un nou izvor, am creat foarte multe altele în
iarna aceea, în majoritate de dragoste, dar fără a fi inspirate
de dragoste. Dintr-un pur exerciţiu de limbă şi de rimă,
începusem sa descriu de-a fir a păr frumuseţile vădite ale
unei foarte

210
50Giuliano Cassiani (1712—1778) — poet mediocru,
autor al volumului Saggio di Rime (1770), influenţat de
poetul baroc G B. Marino.
amabile şi uşuratice doamne51. Nu simţeam pentru ea
nici cea mai palidă scînteie în inimă; de aceea, acele sonete
vor părea probabil mai mult versuri descriptive decît
vibraţii de afecţiune. Totuşi, nefiind rău versificate, am vrut
să le păstrez aproape pe toate şi să le fac loc printre rimele
mele, încît cunoscătorii de artă să poată remarca progresele
făcute atunci, în mod gradat, în dificila artă de a te exprima
corect şi frumos, fără de care, oricît de bine ar fi conceput şi
condus, sonetul nu poate avea viaţă.
Unele evidente progrese în versificare precum şi proză
lui Sallustius redusă la multă concizie, cu suficientă claritate
(dar lipsită încă de acea variată armonie specifică lui, a
prozei sale bine concepute), îmi umpluseră inima de spe-
ranţe arzătoare. Dar cum orice altceva făceam sau încercam
să fac, atunci aveau toate, totdeauna, ca prim şi unic scop
de a-mi forma un stil propriu şi potrivit pentru tragedie; din
cînd în cînd încercam să revin de la aceste ocupaţii se-
cundare, la prima.
De aceea, în aprilie 1777 am versificat Antigona, pe
care, după cum am mai spus, o concepusem şi o
aşternusem pe hîrtie cu un an în urmă, pe cînd mă aflam la
Pisa. Am versificat-o toată în mai puţin de trei săptămîni şi

210
crezînd că dobîndisem uşurinţă în versificare, eram convins
că realizasem ceva măreţ. Dar, de îndată ce am citit-o într-o
societate literară52 unde ne adunam aproape în fiecare
seară (deşi lăudat de unii), spre marea mea durere m-am
pomenit foarte departe de modul de exprimare pe care-1
aveam bine întipărit în minte, fără să mi-1 mai regăsesc
aproape niciodată în condei. Laudele cultivaţilor mei
prieteni care mă ascultaseră m-au convins că tragedia poate
valora din punct de vedere al sentimentelor şi al felului în
care era condusă acţiunea, dar urechile şi mintea m-au
convins că nu mergea deloc din punct de vedere stilistic. Şi
nimeni altul dintre cei de faţă nu putea să fie judecător mai
competent la o primă lectură decît eu însumi, pentru că
acea incertitudine, emoţie şi curiozitate pe care o aduce cu
sine o tragedie necunoscută face ca auditorul, dacă este
dotat cu bun gust, să nu poată,
51 Carlotta Asinari di San Marzo, marchiză Amoretti

d'Ozâ.
52 Societatea sau Academia, fondată în 1776 de

contele di
San Raffaele, de Agostino Tana, de Caluso şi de alţii, numită
şi Sampaolina, după numele contelui Emanuele Bava di San
Paolo, în casa căruia aveau loc reuniunile.
să nu vrea, şi dealtfel nici nu trebuie, să se oprească
prea mult asupra modului de exprimare. Deci, tot ceea ce
nu e foarte rău trece neobservat şi nu displace. Dar eu care

210
o citeam, cunoscînd-o pînă în cele mai mici amănunte,
trebuia să-mi dau seama ori de cîte ori gîndul sau
sentimentul erau trădate sau diminuate de exprimarea
insuficient reală, caldă, scurtă, puternică sau pompoasă.
Deci, convins că tragedia mea nu era încă bine pusă la
punct şi că nu reuşeam s-o finisez, pentru că în Torino îmi
iroseam prea mult timp şi nu trăiam destul de singur şi nu-
mai cu arta, m-am hotărît imediat să mă întorc în Toscana,
unde trebuia să-mi italienizez din ce în ce mai mult gîndirea.
Dacă în Torino nu vorbeam franţuzeşte, totuşi jargonul nos-
tru piemontez, pe care-1 vorbeam mereu şi—1 auzeam
zilnic, nu-mi ajuta cu nimic să gîndesc şi să scriu în italiană.

CAPITOLUL AL PATRULEA
A doua călătorie literară în Toscana, întinată de o
stupidă etalare a pasiunii pentru cai. Prietenia legată
cu Gandellini, Lucrări realizate sau proiectate la Siena

Am plecat în primele zile ale lunii mai, nu înainte de a


obţine obişnuita permisiune din partea regelui pentru a ieşi
din preafericitele sale domenii. Ministrul căruia i-am
cerut-o, mi-a răspuns că mai fusesem şi anul trecut în
Toscana. Am adăugat: „Tocmai de aceea îmi propun să mă
întorc şi anul acesta". Am obţinut permisul, însă cuvintele
lui m-au pus pe gînduri şi m-au făcut să născocesc un plan
pe care, în mai puţin de un an, l-am pus în întregime în

210
practică şi datorită căruia, de atunci înainte, n-am mai fost
nevoit niciodată să cer vreo permisiune. în această a doua
călătorie, pro-punîndu-mi să stau mai multă vreme în
Toscana şi insi-nuîndu-se printre închipuirile mele de
adevărată glorie destul de multe gînduri de fanfaronadă,
am vrut să iau cu mine mai mulţi oameni şi mai mulţi cai,
pentru a juca în felul acesta două roluri: de poet şi de
senior, o îmbinare mai rară. Prin urmare, am pornit-o pe
drumul Genovei cu un alai de opt cai, lăsînd acasă cam tot
atîţia.
De acolo m-am îmbarcat cu bagajul şi cabrioleta, tri-
miţând caii pe uscat spre Lerici şi Sarzana, unde au ajuns cu
bine, înaintea mea. Deşi destul de aproape de Lerici, coi ibîa
mea a fost întoarsă de un vînt potrivnic, obligîndu-mă • .<
debarc la Rapallo, la numai două poşte de Genova.
Oprin-du-mă acolo şi plictisindu-mă să aştept ca vîntul să
redevină favorabil să pot ajunge la Lerici, am părăsit corabia
cu toate lucrurile şi mi-am luat doar cîteva cămăşi şi
manuscrisele (de care nu mă despărţeam niciodată) şi
însoţit de un singur om pentru o călătorie călare, pe un
drum de-a lungul pleşuvilor Apenini pe care riscai să-ţi frîngi
gîtul, am ajuns la Sarzana, unde am găsit caii, dar a trebuit
să aştept corabia mai mult de opt zile.
Deşi aveam la dispoziţie caii ca divertisment ca să-mi
treacă vremea mai uşor, pentru că nu aveam alte cărţi decît
ediţiile de buzunar Horaţiu şi Petrarca, mă plictiseam destul

210
de tare în timpul şederii la Sarzana. De la un preot, fratele
şefului de poştă, am împrumutat un Titus Livius, autor pe
pe care nici nu-1 savurasem şi nici nu-1 înţelesesem în
timpul şcolii şi de atunci nu-mi mai căzuse în mîini. Cu toate
că mă pasionase nespus de mult concizia lui Sallustius,
sublimul subiectelor şi măreţia discursurilor lui Titus Livius
m-au impresionat peste măsură. Citind aici întîmplarea
Virginiei şi înfîăcăratele cuvinte ale lui Icilius53, mă simţeam
atît de transportat de ele, încît pe moment am şi conceput
o tragedie şi aş fi aşternut-o dintr-o suflare, dacă n-aş fi fost
torturat de continua aşteptare a blestematei aceleia de
corăbii, a cărei sosire avea să-mi întrerupă opera.
Şi acum, pentru o mai uşoară înţelegere a cititorului,
este cazul să explic aceste, cuvinte de care mă folosesc atît
de des: a concepe, a expune şi a versifica. Aceste trei etape
care au dat fiinţă totdeauna tragediilor mele mi-au procurat
în general beneficiul de timp necesar pentru a chib-zui bine
o compoziţie de o asemenea importanţă, deoarece dacă o
porneşte rău, cu greu se mai îndreaptă după aceea. Prin
urmare, eu numesc a concepe împărţirea subiectului în acte
şi scene, stabilirea numărului de personaje şi realizarea
aproape a unui extras al tragediei, a ceea ce se va întîmpla
şi se va rosti scenă de scenă, în două mici pagini de proză.
Numesc a expune reluarea acelei prime pagini pe care am
întocmit planul lucrării, completarea scenelor, dialogînd în

210
53
Icilius Lucius, tribun al poporului roman; în 456 (î.e.n.)
logodit cu tînăra Virginia a apărat-o împotriva tiranului
Appius Claudius (vezi şi p. 222).
proză, fără a uita vreun gînd, oricare ar fi el, şi scriu cu
tot elanul de care sînt în stare, fără a mă preocupa cum şi în
ce fel. în sfîrşit, a versifica numesc nu numai transpunerea
prozei în versuri ci, cu mintea odihnită multă
vreme după îndelungi eforturi, discernerea celor mai bune
dintre primele gînduri aşternute, pentru a aduce apoi ver-
surile la o reală poezie şi a le face de înţeles. Urmează, ca în
orice altă compoziţie, şlefuirea succesivă, înlocuirea,
schimbarea; dar dacă tragedia nu capătă fiinţă încă în con-
cepţie şi în expunere, nu mai poate fi îndreptată cu nici un
efort ulterior. Am observat acest mecanism în
toate compoziţiile mele dramatice, începînd cu Filippo, şi
m-am convins pe deplin că el însuşi valorează cît două
treimi din operă, într-adevăr, după un timp oarecare, atît cît
era de ajuns ca să nu-mi mai amintesc deloc de prima
împărţire a scenelor, după ce reluam foaia aceea, simţeam
deodată fremătînd în minte şi în inimă o avalanşă de
gînduri şi sentimente care, ca să spun drept, mă stimulau,
dîndu-mi o mare putere de a scrie; curînd, consideram acea
primă scenă ca potrivită şi ieşită din inima subiectului. Dacă
nu mi se redeştepta un entuziasm egal sau mai intens decît
entuziasmul iniţial de concepţie, o transformam sau o ar-
deam. Dacă prima idee mi se părea bună,

210
schiţarea el era foarte rapidă şi scriam un act pe zi, uneori şi
mai mult, rareori mai puţin, şi aproape întotdeauna în
a şasea zi tragedia era, nu voi spune terminată, ci creată. în
acest fel, neadmiţînd alt judecător decît propria-mi gîndire,
pe toate cele pe care nu le-am putut scrie astfel din cauza
abundenţei de idei şi a fervoarei, nu le-am mai terminat sau
chiar dacă le-am terminat, nu le-am mai versificat. Aşa mi
s-a întîmplat cu un Carol 754, pe care am încercat să-1 scriu
în franceză, imediat după Filippo şi în a cărui schiţare, pe la
jumătatea actului al treilea, mi-a îngheţat în aşa măsură
inima şi mîna, încît condeiului nu i-a mai fost posibil să
continue versificarea. La fel s-a întîmplat cu Romeo şi
Julieta, pe care am scris-o în întregime chiar, dar cu o
oarecare greutate şi cu pauze. După mai multe luni, reluînd
acea nefericită schiţă mi-a îngheţat sufletul cînd am reci-

54Alfieri se referă în această tragedie scrisă pînă la al


treilea act, la Carol I, rege al Angliei (1600—1649), mort prin
decapitare.
tit-o şi m-a cuprins o cumplită mînie împotriva mea
însumi, încît fără să mai continui lectura plicticoasă, am
aruncat-o în foc.
Din metoda pe care am prezentat-o cam prolix aici, a
reieşit următorul fapt: că tragediile mele luate în totalitatea
lor au totuşi printre destulele defecte de care îmi dau
seama şi, printre cele mai multe pe care pesemne că nu le

210
văd, şi calitatea de a fi sau de a părea făcute dintr-o dată şi
unite între ele printr-un singur fir, în aşa fel, încît orice
cuvînt, gînd şi acţiune din actul al cincilea se leagă strîns de
orice gînd, vorbă şi dispunere a actului al patrulea, ajungînd
pînă la primele versuri ale primului act; ceea ce dacă nu
face altceva, cel puţin stîrneşte în mod necesar atenţia
auditorului şi însufleţeşte acţiunea. Mai adăugăm şi faptul
că tragedia expusă astfel, autorului nerămîndu-i altă grijă
dccît să o versifice liniştit, alegînd aurul de plumb,
vioiciunea pe care obişnuieşte s-o dea mînţii versificarea şi
pasiunea greu de realizat a eleganţei, nu mai pot să dău-
neze nicicum emoţiei şi furiei inspiraţiei, cărora trebuie să li
se supună orbeşte în concepţia şi în crearea sentimentelor
patetice şi teribile. Dacă cei ce vor veni după mine vor
socoti că eu, prin această metodă, am obţinut mai mult
decît alţii o eficacitate a intenţiei mele, prezenta mică digre-
siune va reuşi poate cu timpul să lumineze şi să fie de folos
celor ce profesează această artă; iar dacă eu am greşit, va
servi altora pentru a inventa o metodă mai bună.
Reiau firul naraţiunii. în sfîrşit, acea corabie mult aştep-
tată a ajuns la Lerici şi după ce mi-am recăpătat obiectele,
am plecat imediat de la Sarzana, pornind-o spre Pisa, cu un
bagaj poetic ceva mai mare, adăugînd-o pe Virginiayjy
subiect care-mi mersese la inimă. în sinea mea, plănuisem
de astă dată să nu rămîn la Pisa mai mult de două zile; şi
pentru că mă amăgeam că în privinţa limbii aveam să profit

210
mai mult la Siena, unde se vorbeşte mai bine şi sînt mai
puţini străini pe acele meleaguri, dar şi pentru că în
perioada şederii mele acolo, cu un an în urmă, mă îndră-
gostisem la culme de o frumoasă şi nobilă domnişoară pe
55 Virginia, tînără romană ucisă de tatăl ei, Lucius

Virgi-nius, pentru a o sustrage necinstei care o aştepta din


partea decemvirului Appius Claudius; episodul provoacă
alungarea decemvirilor de către furia poporului (449 î.e.n.).
deasupra şi înstărită, care mi-ar fi fost dată de soţie de
către părinţii săi, dacă aş fi cerut-o.
Dar în această privinţă devenisem mult mai înţelept
decît cu cîţiva ani în urmă la Torino, cînd consimţisem sa-i
ceară mîna cumnatul meu în numele meu tinerei aceleia
care nu m-a mai dorit.
De astă dată nu am vrut eu să îngădui să fie cerută
pentru mine fata care s-ar fi putut să mă fi vrut şi care mi-ar
fi convenit şi ca fire şi din atîtea alte motive, şi care îmi
plăcea destul de mult. Dar cei opt ani ai mei mai mult, faţă
de ai ei, şi aproape toată Europa pe care de bine de rău o
văzusem, şi dragostea de glorie care-mi intrase în suflet, şi
pasiunea studiului, şi necesitatea de a fi liber sau de a-mi
face timp liber, pentru a deveni astfel un autor veridic şi
îndrăzneţ, toate aceste impulsuri înflăcărate mă făceau să
trec mai departe, strigîndu-mi cu putere în inimă, că în
tiranie e de ajuns şi chiar prea mult să trăieşti singur,
reflectînd că niciodată nu poţi şi nici nu trebuie să devii soţ

210
sau tată. Din aceste motive am trecut rîul Arno şi în curînd
am ajuns la Siena. Şi totdeauna am binecuvîntat acest oraş
în care am nimerit, pentru că aici mi-am făcut un mic grup
de şase-şapte persoane dotate cu o minte, un gust şi o
cultură aleasă într-un orăşel aparent neînsemnat. Printre
aceştia se distingea mai ales prea demnul Francesco Gori
Gandellini56, pe care l-am amintit de nenumărate ori în
diversele mele scrieri şi a cărui dragă şi plăcută amintire nu
mi se va şterge niciodată din suflet. O oarecare asemănare
între caracterele noastre, acelaşi fel de a gîndi şi de a simţi,
cu atît mai rar şi mai de preţuit la el decît la mine, ţinînd
seama de felul lui de viaţă atît de diferit de al meu, ca şi o
reciprocă nevoie de a ne dezvălui sufletul clocotind de
aceleaşi pasiuni, ne-au unit foarte curînd într-o adevărată şi
caldă prietenie. Această sfîntă legătură a unei prietenii pure
era, şi mai este, modul meu de a gîndi şi de a trăi, o
necesitate de prim ordin; însă natura mea însingurată,
dificilă şi severă m-a făcut şi ma va face cît voi trăi, puţin
apt pentru a inspira altora o
56 Francesco Gori Gandellini, negustor din Siena,

inteligent şi cult, admirat de Alfieri pentru frumoasa lui


cultură şi mai ales pentru vastele cunoştinţe din domeniul
istoriei artelor. Moare în 1784.
prietenie şi peste măsură de reţinut în a o oferi eu
altora. De aceea în viaţa mea am avut puţini prieteni, dar
mă mîndresc de a-i fi avut pe toţi buni şi mult mai demni

210
decît mine. Şi nici n-am căutat vreodată în prietenie altceva
decît reciproca dezvăluire a slăbiciunilor omeneşti, în aşa fel
încît înţelepciunea şi iubirea prietenului să atenueze în
mine şi să îmbunătăţească scăderile de nelăudat şi dim-
potrivă să întărească şi să înnobileze puţinele calităţi,
demne de lăudat şi din care omul poate să tragă folos
pentru alţii şi onoare pentru sine. Atît de mare mi-e
slăbiciunea de a dori să devin autor. Şi în această privinţă,
sfaturile generoase şi înflăcărate ale lui Gandellini mi-au
fost, neîndoielnic, de mare folos.
Dorinţa foarte vie pe care am dobîndit-o de-a merita
stima acestui om rar mi-a redat o nouă elasticitate minţii, o
vioiciune a intelectului care mă făceau să nu-mi mai găsesc
locul şi nici pacea, dacă nu cream mai întîi vreo operă, care
să fie, sau să mi se pară, demnă de el. Nici nu m-am bucurat
vreodată de folosirea totală a calităţilor mele intelectuale şi
inventive, decît atunci cînd inima mi se regăsea plină şi
mulţumită şi sufletul meu sprijinit sau susţinut de o altă
fiinţă plăcută şi demnă de stimă. Dimpotrivă, cînd mă
pomeneam fără un asemenea sprijin, aproape singur pe
lume, considerîndu-mă inutil tuturor şi nimănui drag, crizele
de melancolie, de dezamăgire şi de dezgust pentru tot ceea
ce era uman erau atît de intense şi dese, încît petreceam
zile întregi şi chiar săptămîni, fără să doresc sau să pot
atinge o carte sau un condei.

210
Prin urmare, pentru a obţine şi pentru a merita lauda
unui om atît de demn de stimă în ochii mei cum era Gori,
am trecut la lucru în vara aceea cu mult mai multă înflă-
cărare decît altădată. El mi-a dat ideea de a scrie o tragedie
despre Congiura dei Pazzi51. Faptul îmi era cu totul
necunoscut şi el mi-a sugerat să-1 caut în Machiavelli,
prefe-rîndu-1 oricărui alt istoric.
Astfel, printr-o ciudată combinaţie, acel divin autor,
care avea să-mi devină mai tîrziu unul dintre cei mai dragi,
îmi
57 Conjuraţia familiei Pazzi s-a îndreptat asupra celor doi

membri ai familiei Medici, Lorenzo şi Giuliano, în domul din


Florenţa, în 26 aprilie 1478, şi a avut drept rezultat tragic
uciderea lui Giuliano. La această acţiune au participat,
indirect, papa Sixt al iV-lea şi nepotul său Girolamo Riario.
cădea pentru a doua oară în mînă, de la un alt foarte
bun prieten, care semăna în multe privinţe cu prea bunul şi
dragul meu d'Acunha, dar mult mai cult şi mai erudit decît
el. Şi într-adevăr, deşi terenul meu nu era destul de pregătit
pentru a primi şi a rodi o asemenea sămînţă, chiar în luna
iulie a aceluiaşi an, am citit multe fragmente de ici şi de
colo, în afara povestirii însăşi, în legătură cu conjuraţia.
După aceea, nu numai că am conceput tragedia, dar, co-
pleşit de exprimarea sa originală şi suculentă, după cîteva
zile m-am văzut silit să las orice alt studiu şi, inspirat nebu-
neşte, să scriu dintr-o suflare cele două cărţi despre Tiranie,

210
aproape întocmai cum le-am publicat mulţi ani mai tîrziu. A
fost dezlănţuirea unui suflet plin şi rănit încă din copilărie
de săgeţile odioasei opresiuni universale. Dacă ar fi trebuit
să tratez iarăşi o asemenea temă, la o vîrstă mai matură, aş
fi tratat-o poate ceva mai superficial, corelînd părerile mele
cu istoria. Dar tipărind-o, n-am vrut ca prin scepticismul
anilor şi prin pedanteria nevolnicei mele ştiinţe să slăbesc în
cartea aceea flacăra tinereţii şi a indignării nobile şi juste,
care părea că se aprinde în fiecare pagină, fără a se
desprinde totuşi de un anume adevăr şi de un raţionament
care se impune şi cred că domină acţiunea.
Dacă am descoperit greşeli sau exagerări, din lipsa mea
de experienţă şi nu din răutate sufletească, am vrut să le las
întocmai. Nici un alt scop, nici o răzbunare personală nu
mi-au inspirat scrierea aceea. Poate că eu am simţit rău, sau
fals, sau cu prea multă patimă. Dar cînd, oare, pasiunea
pentru adevăr şi pentru dreptate a fost prea puternică, mai
ales cînd trebuie să o contopeşti cu a altora? Nu am spus
decît ce am simţit şi poate chiar mai puţin şi nu mai mult. Şi
la frenezia acelei vîrste, judecata şi raţionamentul poate că
nu erau altceva decît o pură şi generoasă simţire.

CAPITOLUL AL CINCILEA

O iubire demnă mă înlănţuie, în sfîrşit, pentru


totdeauna

210
Despovărat astfel, sufletul meu iritat de continua şi ne-
măsurata ură înnăscută împotriva tiraniei, m-am simţit
cu-rînd atras de operele teatrale; şi după ce am citit
cărticica aceea prietenului apropiat şi altor cîtorva prieteni,
am în-
15 — Cellinl — Alflerl — Casanova — Memorii

210
225
chis-o şi am pus-o de-o parte şi multă vreme nu m-am
gîn-dit la ea.
între timp, revenind la tragedie, am aşternut, pe neră-
suflate şi dintr-un condei, Agamemnon, Oreste şi Virginia.
Cît despre Oreste, mă încerca o bănuială, înainte de a-1
concepe, dar îndoiala prin ca însăşi fiind neînsemnată şi
meschină, mi-a risipit-o cu generozitate prietenul meu.
Această tragedie o concepusem cu un an în urmă, la Pisa, şi
mă entuziasmasem de acest subiect, după ce am citit mize-
rabilul Agamemnon al lui Seneca.
în iarna următoare aflîndu-mă la Torino şi cotrobăind
într-o zi printre cărţile mele, m-am trezit în faţa unui volum
din tragediile lui Voltaire, iar primul titlu apărut a fost
Tragedia lui Oreste. Am închis imediat cartea, supărat că
descopăr printre moderni un concurent de talia lui; o tra-
gedie de a cărei existenţă nu ştiusem niciodată. I-am în-
trebat atunci pe cîţiva despre această piesă şi mi-au spus că
era una dintre tragediile sale bune, ceea ce mi-a tăiat mult
elanul de a o concepe pe a mea. Aflîndu-mă prin urmare la
Siena, aşa cum am spus, şi după ce am pus pe hîrtie
Agamemnon, fără a mai deschide deloc opera lui Seneca,
pentru a nu deveni un plagiator, tocmai cînd eram gata să
încep a-1 scrie pe Oreste, m-am sfătuit cu prietenul meu,
povestindu-i întîmplarea şi cerîndu-i să-mi împrumute
cartea lui Voltaire ca s-o răsfoiesc şi să hotărăsc apoi dacă
s-o mai scriu sau nu pe a mea.
Gori, refuzînd să-mi împrumute ediţia franceză a lui
Oreste, a adăugat: „Scrie-1 pe al dumitale fără să-1 citeşti
pe celălalt şi, dacă eşti născut să scrii tragedii, al dumitale
va fi sau mai prost, sau mai bun, sau la fel cu celălalt Oreste,
dar cel puţin meritul îţi va aparţine". Aşa am şi făcut. Sfatul
lui înţelept şi de un nobil dezinteres a devenit de atunci
înainte un sistem pentru mine; de aceea, ori de cîte ori am
abordat subiecte tratate înaintea mea de alţi moderni, nu
am citit operele acelora decît după ce mi-am scris şi
verificat propria-mi operă; iar dacă acelaşi subiect îl
văzusem cîndva pe scenă încercam să-1 uit şi dacă în ciuda
voinţei mele, mi-1 aminteam totuşi, acolo unde era posibil,
căutam să-1 redau cu totul altfel decît ceea ce văzusem pe
scenă. în felul acesta, cred că am izbutit din plin o formă şi o
acţiune tragică dacă nu bună, măcar personală.
Perioada de aproape cinci luni petrecută la Siena a fost
un real balsam pentru mintea şi pentru sufletul meu. Şi în
afară de compoziţiile arătate, am continuat aici, cu în-
dărătnicie şi succes, studiul clasicilor latini; dintre toţi,
Iu-venal53 m-a impresionat foarte mult, şi de aceea l-am
recitit mereu, şi, nu mai puţin, Horaţiu. Apropiindu-se iarna,
care nu e deloc plăcută la Siena, şi nefiind încă vindecat de
nerăbdarea tinerească ce mă împiedica să mă fixez mai
mult timp într-un loc, m-am hotărît să plec în octombrie la

226 392
Florenţa, fără să fiu încă sigur dacă voi petrece iarna acolo
sau dacă mă voi întoarce la Torino.
Dar, iată că de îndată ce m-am stabilit, mai mult rău
decît bine, intenţionînd să stau doar o lună, o întîmplare
m-a reţinut, ba chiar m-a ţintuit acolo mulţi ani; o situaţie
care, din fericire, m-a hotărît să mă expatriez pentru
totdeauna, începînd să dobîndesc cu adevărat, printre acele
noi, spontane şi aurii lanţuri, ultima mea libertate literară,
fără de care n-aş fi făcut niciodată nimic bun, presupunînd
că am făcut totuşi.
încă din vara trecută pe care o petrecusem în întregime
la Florenţa, s-a întîmplat ca, fără voia mea, să-mi apară în
cale o nobilă şi preafrumoasă doamnă59, străină şi ea de
acele locuri, la care era imposibil să nu-şi oprească cineva
privirea şi să n-o observe, fiind şi foarte distinsă, şi era cu
atît mai imposibil ca privind-o şi cercetînd-o să nu placă
nespus de mult oricui ar fi întîlnit-o. Cu toate acestea, deşi o
mare parte dintre bărbaţii din Florenţa şi dintre cei din
afară făcuseră cunoştinţă cu ea, eu, cufundat în studii şi
melancolie, izolat şi sălbatic din fire, deci cu atît mai mult
decis să evit dintre reprezentantele sexului frumos tocmai
pe cele care-mi păreau mai atrăgătoare şi mai plăcute, în
vara aceea nu am ţinut cîtuşi de puţin să mă număr printre
invitaţii ei, deşi se întîmpla s-o văd foarte des la teatru şi la
plimbări. Prima impresie care mi s-a întipărit în aceeaşi
clipă în ochi şi în inimă a fost extrem de plăcută. O sclipire

226 393
atrăgătoare în ochii ei profund negri, combinată (ceea ce rar
se întîmpla) cu o carnaţie nespus de albă şi cu un păr blond,
o făceau să apară inimaginabil de frumoasă, încît era
imposibil să nu fii încîntat şi cucerit. Avea douăzeci şi

58 Iuvenal Decimus Iunius (60—135) — poet satiric


latin.
59 Luisa Stolberg, contesă d'Albany.
cinci de ani, o mare înclinaţie spre artele frumoase şi
litere, 0 firt de aur şi, în ciuda bogăţiei de care se bucura,
trăia înu-o neplăcută şi jenantă situaţie conjugală, ce-i
îngăduia prea puţină fericire şi mulţumire în comparaţie cu
ceea ce ar fi meritat. Avea prea multe calităţi ca să i le pot
înfrunta.
Prin urmare toamna, cînd un cunoscut mi-a propus de
cîteva ori să mă prezinte, crezîndu-mă destul de tare, m-am
aventurat în a-i accepta propunerea; şi n-a trecut mult
timp, cînd, fără să-mi dau seama aproape, m-am pomenit
încătuşat. Totuşi, şovăitor încă, dacă să răspund sau nu
acestei noi înflăcărări, în decembrie am făcut o scurtă
călătorie la Roma, călare, din poştă în poştă, călătorie
nebunească şi peste măsură de obositoare, care nu mi-a
adus nici o altă mulţumire decît aceea de a fi compus
sonetul Romei, înnop-tînd într-o prăpădită de tavernă din
Baccano, unde n-am reuşit să închid ochii. Dusul, popasul şi
întoarcerea au durat aproape douăsprezece zile. în cele

226 394
două treceri prin Siena l-am revăzut pe prietenul Gori, care
m-a sfătuit să mă las înlănţuit de această nouă pasiune, în
care dealtfel eram prins aproape cu totul, dar la
reîntoarcerea în Florenţa m-a cucerit definitiv şi pentru
totdeauna.
Apropierea acestei a patra şi ultime pasiuni se
manifesta, din fericire, cu simptome foarte deosebite de
celelalte trei. La primele pasiuni nu mă simţisem tulburat
de o febră a minţii pe care contractînd-o şi amesteeînd-o cu
cea a inimii să formeze (pentru a mă exprima în mod poetic)
o mixtură neclară şi necunoscută care, mai puţin
impetuoasă şi mistuitoare pe atunci, devenea mult mai
profundă acum, mai intensă şi mai durabilă. Astfel a fost
flacăra care începînd din clipa aceea tindea să pătrundă în
intimitatea tuturor sentimentelor şi gîndurilor mele şi nu se
va stinge decît odată cu viaţa. După două luni, dîndu-mi
seama că femeia aceasta era adevărata mea iubire şi că
spre deosebire de alte femei vulgare, care erau o piedică în
drumul spre gloria mea literară, o sustragere de la
preocupările mele utile şi o minimalizare a gîndirii mele, în
ea regăseam mîngîiere, îndemn şi exemplu pemru orice
operă frumoasă; recunoscînd şi apreciind o comoaij atît de
rară, m-am lăsat cu totul în voia ei. Şi fără îndoială că n-am
greşit, deoarece, după mai mult de doisprezece ani
de-atunci, în timp ce scriu aceste banalităţi, intrînd în
neplăcutul anotimp al deziluziilor, continui să mă înflăcărez

226 395
tot mai mult cînd mă gîndesc la ea, deşi, prin legea
timpului, se estompează în ea calităţile efemere ale
frumuseţii vremelnice. Dar prin ea, sufletul meu se înalţă pe
zi ce trece, devine mai bun şi voi îndrăzni să spun şi să cred
acelaşi lucru despre ea, cea care se sprijină pe mine şi-şi
întăreşte astfel sufletul.
Alfieri a scris între timp tragedia Virginia, apoi lucrarea
despre Tiranie, „gindită ca şi cum m-aş fi născut şi aş fi lo-
cuit într-o ţară absolut liberă".
Potrivnic legilor care interziceau proprietarilor de
bunuri materiale să părăsească ţara, preferă să rămînă
numai autor şi să doneze trei sferturi din proprietăţile sale,
singurului moştenitor natural, sora sa Giulia, rezervîndu-şi
şi o pensie anuală de 14 000 de lire. Şi totuşi, după acest
gest de generozitate deveni foarte avar, doar cărţi
procurîndu-şi mai multe ca oricînd, din cele mai frumoase
ediţii ale clasicilor latini.
Pe toate le citi cu pasiune şi curiozitate, ba chiar, după
cum notează el însuşi „cu prea multă aviditate".

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA
Studii pasionante în Florenţa
în luna aprilie a anului 1778, după ce am versificat Vir-
ginia şi Agamtmnon, aproape în întregime, am suferit de o
maladie inflamatorie puternică, dar de scurtă durată, cu o
angină care 1-a ob'igat pe medic să-mi ia mult sînge,

226 396
provo-cîndu-mi o lungă convalescenţă, perioadă de
şubrezire reală a sănătăţii, resimţită mai tîrziu. Agitaţia,
tulburările, studiul şi pasiunea mă îmbolnăviseră, cu toate
că după aceea, spre sfîrşitul acelui an, au încetat cu totul
neplăcerile cotidiene, studiul şi dragostea care se
intensificau continuu au fost de ajuns ca să nu mă mai lase
să mă bucur mai tîrziu de acea vigoare de idiot, pe care mi-o
dobîndisem în cei zece ani de irosire şi de călătorii aproape
neîntrerupte. Totuşi, odată cu sosirea verii mi-am revenit şi
am lucrat foarte mult. Vara a anotimpul meu preferat şi-mi
devine cu atît mai favorabilă, cu cît este mai fierbinte, mai
ales cînd compun versuri. încă din luna mai a aceluiaşi an
începusem un mic poem60 în octave, despre uciderea
ducelui Alessandro de către Loren-

60
Etruria vendicata.
tino de*Medici, întîmplare care mi-a plăcut mult, dar
negă-BÎnd 0 proprie unei tragedii, mi s-a înfăţişat mai
degrabă ca nu poem. îl lucram pe fragmente, fără să fi făcut
vreo schiţă in prealabil, pentru a mă exersa în a face rime,
din care începusem să scot versurile libere ale atîtor
tragedii terminate. Scriam şi multe versuri de dragoste, atît
pentru a o cînta pe iubita mea, cît şi pentru a mă descătuşa
de multele nelinişti în care, ţinînd seama de condiţiile ei
familiare, trebuia să-mi petrec multe ore. Rimele pentru ea

226 397
mi le-am început de la sonetul (aflat printre cele tipărite de
mine) care sună astfel:
Negri, vivaci, in dolce foco ardenţi6^ după care toate
rimele de dragoste ce urmează, toate sînt pentru ea şi ale
ei, şi numai despre ea, pentru că fără îndoială că nu voi mai
cînta niciodată altă femeie. Şi mi se pare că în ele
(concepute şi versificate cu mai multă sau mai puţină
inspiraţie şi eleganţă) ar trebui să transpară măcar acea
infinită afecţiune care mă îndemna să le scriu, simţind-o
crescînd în fiece zi, şi aceasta cred că se va putea desluşi
mai ales în rimele scrise mai tîrziu, cînd am fost nevoit să
mă despart de ea pentru multă vreme.
Revin le preocupările mele din anul 1778. în luna iulie
am aşternut cu un entuziasm frenetic pentru libertate
tragedia Congiura dei Pazzi şi apoi la scurt timp, Don Garzia.
Au urmat cele trei cărţi Del principe e delle lettere şi am
aşternut primele trei capitole. Dar neştiind îndeajuns limba
pentru a-mi exprima bine gîndurile, am amînat-o pentru a
nu fi obligat să refac totul cînd voi reveni asupra ei pentru a
o corecta. în august al aceluiaşi an, la sugestia şi pentru
mulţumirea iubitei mele, am conceput Măria Stuart. După
septembrie, am versificat Oreste, cu care am încheiat anul
acela nespus de chinuit pentru mine.
Zilele îmi treceau într-un calm aproape ideal, care ar fi
fost desăvîrşit, dacă n-aş fi fost mereu stînjenit văzînd-o pe
femeia iubită hărţuită de interminabile neplăceri conjugale

226 398
provocate de soţul ei bătrîn, certăreţ, iraţional şi mereu
ameţit de băutură. Necazurile ei erau şi ale mele, aşa că din
cauza asta pătimisem şi eu chinurile morţii. Nu o puteam
vedea decît seara şi uneori la prînz la ea acasă, însă întot-
deauna în prezenţa soţului ei, sau de cele mai multe ori,
61 Negri, vioi, arzînd în dulce foc.

stătea tot timpul în camera alăturată. Nu pentru că


m-ar fi bănuit pe mine mai mult decît pe alţii, dar acesta era
sistemul lui şi timp de mai bine de nouă ani cît au trăit
împreună cei doi soţi, el n-a ieşit niciodată fără ea şi nici ea
fără el; stereotipie care ar deveni plictisitoare chiar şi pen-
tru doi amanţi de aceeaşi vîrstă. Aşadar, stăteam toată ziua
în casă şi lucram, cu excepţia dimineţii, cînd călăream cîteva
ore pe o mîrţoagă închiriată, ca să-mi menţin sănătatea.
Seara dacă ne întîlneam eram liniştit, dar din păcate amărît
că o vedeam totdeauna chinuită şi persecutată. Dacă n-aş fi
fost copleşit de preocuparea pentru studiu, n-aş fi putut
suporta s-o văd atît de puţin şi în asemenea circumstanţe.
Dar şi fără mîngîierea încîntătorului ei chip ce era ca un
antidot împotriva asprei mele singurătăţi, n-aş fi putut
rezista niciodată unui studiu atît de intens şi, aş spune, atît
de îndîrjit.
în tot anul 1779, am versificat La congiura dei Pazzi, am
conceput Rosmunda, Ottavia şi Timoleone, am pus pe hîrtie
Rosmunda şi Măria Stuart, am versificat Don Garzia, am

226 399
terminat primul cînt al poemului62 şi am scris destul din al
doilea.
în mijlocul atîtor creaţii pasionate şi obositoare, eram
totuşi satisfăcut de sentimentele femeii iubite şi ale celor
doi prieteni îndepărtaţi, cărora îmi deschideam sufletul prin
scrisori. Unul dintre aceştia era Gori din Siena. El venise de
două-trei ori la Florenţa să mă vadă, celălalt era prea bunul
abate di Caluso; şi el venise pe la jumătatea anului acela,
1779, la Florenţa, atras aici, în parte, de dorinţa de a se
bucura un an de încîntătoarea limbă toscană, în parte îmi
închipui, de plăcerea de a fi cu cel pe care-1 iubea atît de
mult, cum îl iubeam eu, pe lîngă intenţia de a se dedica
studiilor lui mai liniştit şi mai liber decît putea fi la Torino,
unde, în mijlocul mulţimii de nepoţi, fraţi, veri şi numeroşi
alţi indiscreţi, firea sa blîndă şi condescendentă îl obliga să
se dedice mai mult lor decît sieşi. La Florenţa a stat aproape
un an întreg; ne vedeam zilnic şi petreceam împreună mai
multe ore, după amiaza. Din conversaţia cu el, atît de
plăcută şi erudită, eu am învăţat, aproape fără să-mi dau
seama, atît de multe lucruri, cîte nu aş fi reuşit în atîţia ani,
dacă m-aş fi străduit să mă cufund în lectura

62
Alfieri poate face aluzie la poemul, în octave, asupra
Asasinării ducelui Alessandro de Lorenzino dei Medici.
MIU I I .- I cărţi. Şi, pe lîngă alte motive, îi voi purta veşnică
rccunoştjinţa fiindcă m-a învăţat să gust, să simt şi să dis-

226 400
cern frumoasa şi imensa varietate a versurilor lui Virgiliu,
pînă atunci doar citite şi înţelese; fiind vorba de lectura
unui asemenea mare poet şi de folosul pe care ar trebui
să-1 aibă cel ce-1 citeşte, înseamnă enorm. Apoi am
încercat (nu ştiu cu cît succes) să transpun în versul meu
liber, de dialog, neîntrerupta varietate de armonie prin care
arareori se îmbină două versuri asemănătoare; acele
momente diferite de întrerupere şi acele transpuneri, după
posibilităţile oferite de limba noastră, în care versificarea
lui Virgiliu reuşeşte încîntător şi atît de diferit de Lucanus63,
Ovidiu şi toţi ceilalţi. Diferenţe greu de exprimat în cuvinte
şi greu de înţeles de cel ce nu slujeşte arta. Era foarte
necesar ca eu să mă ajut ici şi colo pentru a-mi face un
patrimoniu de forme şi moduri de exprimare, prin care
mecanismul versului meu tragic să capete un aspect
promiţător, să se ridice prin sine însuşi, prin forţa structurii,
deoarece într-o asemenea compoziţie nu se poate nici să
ajuţi versul, nici să-1 amplifici cu perioade lungi, nici cu
multe imagini, nici cu prea multe schimbări, nici cu fastul
excesiv sau cu ciudăţenia cuvintelor, nici cu epitete căutate,
ci doar prin simpla şi demna aşezare a cuvintelor, care
conferă versului esenţa, fără să-1 facă să-şi piardă posibila
naturaleţe a dialogului. Dar toate acestea, pe care poate eu
le exprim stîngaci şi pe care încă de-atunci le fixasem tot
mai înflăcărat în mintea mea, le-am dobîn-dit prin condei
numai mulţi ani mai tîrziu, dacă vreodată le-am dobîndit,

226 401
cînd mi-am retipărit tragediile la Paris. Dacă faptul de a citi,
de a studia, de a gusta, a înţelege şi evidenţia frumuseţea şi
eleganţa stilului lui Dante şi al lui Pe-trarca au reuşit poate
să-mi insufle capacitatea de a rima oarecum bine şi cu o
oarecare uşurinţă arta versului tragic liber (cînd am
descoperit apoi că am avut-o sau că am indicat-o) nu o voi
repeta de la alţii decît de la Virgiliu, de la Cesarotti şi de la
mine însumi. între timp, înainte de a ajunge să-mi lămuresc
esenţa acestui stil pe care urma să-1 creez, mi-a fost dat de
către soartă să rătăcesc destul de
63 Lucanus Marcus Anneus din Cordoba (39—65) — poet

epic roman. Opera sa principală este poemul în zece cărţi,


neterminate, Pharsalia sau Belhim civile, despre războiul
civil între Cesar şi Pompei.
mult, şovăind şi deseori să cad în stilul greoi şi obscur,
vrînd prea mult să fug de lipsa de vigoare, de trivialul,
despre care am vorbit pe larg în altă parte64 cînd a trebuit
să explic raţiunea scrierilor mele.
în anul următor, 1780, am versificat Măria Stuart, am
scris Ottavia şi Timoleone; cea din urmă fiind rodul lecturii
mele din Plutarh pe care îl reluasem, ea era fiica pură a lui
Tacit, pe care-1 citeam şi—1 reciteam, extaziat. în afară de
acestea, am versificat din nou, pentru a treia oară, în în-
tregime Filippo, schimbîndu-i mereu destul de multe versuri
şi totuşi în el se resimţea mai mult decît în celelalte tragedii
originea sa bastardă, impregnat de multiple forme străine şi

226 402
impure. Am versificat Rosmunda şi o mare parte din
Ottavia, deşi spre sfîrşitul anului din cauza violentelor
tulburări sufleteşti care m-au copleşit a trebuit să mă
întrerup.

CAPITOLUL AL OPTULEA
Printr-o întîmplare revăd Napoli şi Roma, unde mă
stabilesc
Cum am arătat de mai multe ori, doamna mea trăia
pradă unei infinite tristeţi şi, cu trecerea timpului, neplă-
cerile ei conjugale s-au accentuat tot mai mult, iar disensiu-
nile continue cu soţul ei s-au terminat într-o scenă bacanală
atît de violentă în noaptea sfîntului Andrei65, încît ea, ca să
nu piară din cauza manifestărilor lui oribile, a fost silită să
caute o modalitate de a se sustrage curînd de sub tirania
soţului, să-şi poată salva sănătatea şi viaţa.
Şi iată-mă nevoit într-o asemenea împrejurare (împo-
triva voinţei mele) să dau tîrcoale în jurul oamenilor in-
fluenţi din guvern, pentru a-i convinge să consimtă la eli-
berarea acelei inocente victime dintr-un jug atît de barbar şi
nedemn. Eu eram pe deplin conştient că acţionam mai mult
spre binele altora decît spre binele meu, conştient că
niciodată n-am determinat-o pe femeia mea dragă să facă
un pas decisiv, decît după ce starea ei psihică ajunsese în-
tr-adevăr la limită, pentru că aceasta mi-a fost atitudinea pe

226 403
care am manifestat-o totdeauna faţă de alţii; conştient, în
sfîrşit, că era cu totul imposibil să acţionez altfel, nu
64 In Risposta alia lettera del Calzabigi. (Calzabigi

Ranieri
,1714—1795, din Livorno, poet neoclasic şi dramaturg.)
65 30 noiembrie 1780.

m-am înjosit nici atunci şi nici n-o voi face vreodată,


în-cercînd să mă apăr împotriva murdarelor şi
răutăcioaselor imputări care mi s-au adus în împrejurarea
aceea. Mi-ajunge să spun că mi-am salvat fiinţa iubită de
tirania unui stăpîn iraţional şi în continuă stare de
ebrietate, fără ca onoarea ei să fie compromisă sau
demnitatea cuiva lezată, fapt care, oricui a cunoscut
îndeaproape sau a văzut împrejurările deosebite ale
detenţiei extrem de severe în care se stingea încetul cu
încetul, nu i se va părea că a fost ceva uşor de dus la bun
sfîrşit şi de realizat cum l-am realizat eu.
Prin urmare, la început ea a intrat într-o mînăstire din
Florenţa66, condusă de însuşi soţul ei, sub pretextul unei
simple vizite în acel loc, ca apoi să se vadă obligat s-o lase
acolo, spre marea lui surprindere, din ordin şi dispoziţii date
de cel ce conducea pe atunci Florenţa. A rămas acolo cîteva
zile şi apoi a fost chemată de cumnatul67 ei din Roma; ul-
terior, s-a retras într-o altă mînăstire68. Motivele unei ase-
menea rupturi între ea şi soţ au fost atîtea şi atît de evi-

226 404
dente, încît despărţirea a fost aprobată de toată lumea, fără
rezerve.
După plecarea ei la Roma, spre sfîrşitul lunii decembrie,
am rămas la Florenţa ca un orb neputincios şi m-am convins
în adîncul minţii şi al sufletului meu că fără ea nu mai eram
bun de nimic, că eram aproape incapabil de a mai realiza
ceva, vreo operă de valoare, pierzîndu-mi complet elanul
pentru mult rîvnita glorie ca şi pentru propria mea
persoană. în această împrejurare acţionasem atît de
pătimaş spre binele ei şi în detrimentul meu, deoarece
constatam că nici o altă nefericire nu mă putea zdrobi mai
mult decît aceea de a nu o mai putea revedea vreodată.
N-ar fi fost demn din partea mea s-o urmez atît de curînd la
Roma. Pe de altă parte, nici la Florenţa nu-mi era uşor să
mai stau. Totuşi am rămas acolo toată luna ianuarie a
anului 1781 şi acele săptămîni mi s-au părut ani şi n-am mai
putut continua vreo lucrare, vreo lectură sau altceva. M-am
hotărît în schimb să mă duc la Napoli şi în mod deliberat am
ales

66 Cea a Bianchettelor, pe Via del Mandorlo (azi


Giuseppe
Giusti).
67 Cardinalul Enrico Benedetto Stuart, episcop
d'Albany,
duce de York.

226 405
68 Minàstirea Orsoìinelor.
Napoli, aşa cum oricine poate înţelege, pentru că se
ajunge acolo trecînd prin Roma.
De un an şi mai bine scăpasem de întunecata ceaţă a
avariţiei la care am făcut aluzie mai înainte. Adunasem în
două rînduri peste 160 000 franci din rentele din Franţa,
ceea ce îmi asigura existenţa independent de Piemonte. Aşa
că, revenind la vechile cheltuieli, mi-am cumpărat din nou
cai, dar numai patru, părîndu-mi că sînt de ajuns pentru un
poet. Prea bunul abate di Caluso se întorsese şi el între timp
la Torino de mai bine de şase luni, aşa că lipsit de orice
efuziune prietenească şi departe de femeia îndrăgită, viaţa
mea se desfăşura searbădă, fără să-mi dau seama că exist
parcă, în frumosul început de februarie, pînă cînd am
pornit-o încet-încet spre Siena, pentru a-1 îmbrăţişa pe
prietenul Gori, cu care să-mi mai descarc puţin sufletul.
După aceea am continuat drumul spre Roma, a cărei
apropiere mă emoţiona, dovedindu-mi ce înseamnă
apropierea de fiinţa iubită; ce diferită e optica
îndrăgostitului de a tuturor celorlalţi oameni! Regiunea
aceea pustie, cu aerul nesănătos, aşa cum mi se păruse cu
trei ani în urmă, de fapt aşa cum şi era, de astă dată mi se
părea cel mai atrăgător loc din lume.
Am ajuns, am văzut-o (o, Doamne, parcă şi acum simt
cum mi se frînge inima, gîndindu-mă), am văzut-o prizo-
nieră în spatele zăbrelelor, mai puţin chinuită însă decît era

226 406
la Florenţa, dar din alt motiv n-am revăzut-o totuşi mai
puţin nefericită. Aşadar eram despărţiţi şi cine putea să ştie
pentru cîtă vreme aveam să rămînem astfel. Totuşi, resem-
nat că ea şi-ar putea recăpăta cel puţin sănătatea încetul cu
încetul şi gîndindu-mă că ar putea să respire totuşi un aer
mai liber şi să doarmă liniştită, fără să tremure mereu de
acea nedespărţită umbră supărătoare a soţului beţiv, şi, în
sfîrşit, să existe; curînd mi s-au părut şi mai puţin crude şi
mai puţin lungi oribilele zile de depărtare cărora aveam
totuşi puterea să mă supun.
Am stat foarte puţin la Roma şi în zilele acelea zeul
Amor m-a făcut să adopt infinite maleabilităţi şi docilităţi,
atitudini la care nu aş fi recurs nici pentru a obţine imperiul
universului: docilitate — pe care am refuzat cu ferocitate
după aceea s-o mai adopt — cînd prezentîndu-mă la porţile
templului Gloriei, deşi cu mare îndoială că aş putea obţine
accesul, n-am acceptat niciodată nici să-i măgulesc, nici să-i
linguşesc pe cei ce pătrunseseră înaintea mea UI el sau se
socoteau paznicii lui. Atunci am acceptat însă sa lac vizite,
să-i fac curte chiar şi cumnatului ei, singurul om de care
depindea acum viitoarea ei deplină libertate, cu care ne
amăgeam amîndoi. Nu mă voi întinde prea mult asupra
acestor doi fraţi, pentru că în vremea aceea erau bine
cunoscuţi tuturor şi, ce-i drept, deşi cu timpul uitarea avea
să-i înmormînteze cu totul, nu mie îmi revine portretizarea
lor, eu neputîndu-i lăuda şi nevoind să-i blestem. Totuşi,

226 407
faptul că mi-am umilit orgoliul în faţa lor poate constitui cu
prisosinţă dovada iubirii mele pentru ea.
Am plecat la Napoli, după cum promisesem, procedînd
delicat, aşa cum trebuia. Această a doua despărţire a fost şi
mai dureroasă decît prima, cea de la Florenţa. încă după
prima despărţire de aproape patruzeci de zile avusesem do-
vada funestă a amărăciunilor care mă aşteptau în cea de a
doua, mai lungă şi mai nesigură.
La Napoli, vederea acelor locuri splendide nefiindu-mi
nouă, şi avînd o rană atît de adîncă în inimă, nu mi-a putut
reda liniştea sufletească pe care speram s-o găsesc. Cărţile
nu mai însemnau aproape nimic pentru mine; versurile şi
tragediile mergeau prost sau stagnau şi, în sfîrşit, nu trăiam
decît din scrisorile trimise şi din cele primite, şi toate
gîndurile şi sufletul meu nu erau îndreptate decît spre fiinţa
iubită, de departe. Plecam întotdeauna singur, călărind,
de-a lungul încîntătoarelor plăji Posilipo şi Baja sau spre
Capova69 şi Caserta, sau în altă parte, de cele mai multe ori
plîngînd şi atît de mîhnit, încît deşi cu inima plină de
dragoste, în ciuda acestei stări, nu aveam nici măcar cheful
de a încerca să o revărs în rime. Am petrecut în felul acesta
zilele care mai rămăseseră din februarie, pînă la mijlocul lui
mai. Totuşi, făcîndu-mi curaj am lucrat cîte ceva, în unele
momente mai puţin melancolice. Am terminat de versificat
Ottavia şi am versificat din nou mai mult de jumătate din
Polinice care mi s-a părut dintr-o plămadă de vers ceva mai

226 408
bună. încheind cu un an mai devreme al doilea cînt al
micului poem, intenţionam să-1 încep pe al treilea, dar
n-am putut trece de prima scenă, tema fiind prea veselă
pentru starea mea sufletească mizerabilă. Aşa că scriindu-i
scrisori şi recitindu-le de o sută de ori pe cele
69 Capua.

primite de la ea, mi-am petrecut cele patru luni fără să


mă ocup de nimic altceva. Grijile iubitei mele începeau să se
destrame şi pînă la sfîrşitul lunii martie ea obţinuse îngă-
duinţa papei de a ieşi din mînăstire şi de a rămîne ca şi cum
ar fi despărţită de soţ, într-un apartament pe care cumnatul
(aflat mereu în afara Romei70) i-1 pusese la dispoziţie în
palatul71 lui din oraş. Eu aş fi vrut să mă întorc la Roma, deşi
ştiam foarte bine că nu trebuia să o fac atît de iute. Chinul
contradicţiei pe care-1 simte inima înflăcărată a unui om de
onoare între dragoste şi datorie constituie cel mai sfîşietor
şi mai distrugător calvar pe care îl poate suporta acest om.
Deci, am rămas acolo toată luna aprilie ţ.i toată luna mai,
propunîndu-mi chiar s-o mai lungesc aşa; dar în ziua de 12
mai m-am trezit, aproape fără să-mi dau :eama, la Roma.
De îndată ce am ajuns, îndoctrinat şi inspirat de nevoie şi de
dragoste, am perseverat în vechea atitudine de docilitate şi
mici viclenii de curte, pentru simplul fapt că voiam să
locuiesc în acelaşi oraş şi s-o văd pe femeia adorată. După
atîtea eforturi şi chinuri îngrozitoare de a mă descătuşa, la
Roma m-am trezit transformat deodată într-un om care

226 409
face vizite care este respectuos şi linguşitor ca un candidat
dornic să înainteze în grad. Am făcut totul, m-am supus
tuturor situaţiilor şi am rămas în Roma, tolerat de „marii
înţelepţi" şi chiar ajutat de acei preoţaşi care aveau sau îşi
arogau o legătura oarecare cu problemele iubitei mele. Dar,
din fericire, ea depindea de cumnatul şi de sumbrul lui
cortegiu, numai în lucrurile de pură convenienţă şi
nicidecum în privinţa resurselor materiale, pe care le avea
din belşug din altă parte şi foarte onorabile şi, pe atunci
foarte sigure.
Mai liniştit, Alfieri se concentrează din nou asupra stu-
diilor, termină versificarea tragediilor clasice şi, în luna no-
iembrie a anului 1781, compune sub acelaşi impuls primele
ode ale poemului America liberă, inspirat de poetul italian
Filicaia.
în februarie 1782, recitind tragedia Merope a lui Maffei
o găseşte lipsită de calităţi literare, ceea ce i-a provocat o
adevărată furie, fiindcă era socotită drept cea mai bună
tragedie italiană. Aceasta îl hotărî să-şi încerce posibilităţile
şi talentul

70La Albano, în apropierea Romei.


71 în palatul Registraturii apostolice (cancelaria
apostolică).
pentru a crea el o tragedie originală Merope. Pe Saul îi
concepu după o îndelungată lectură a Bibliei.

226 410
La sfirşitul lunii septembrie 1782, patrusprezece
tragedia erau dictate, recopiate şi corectate. Nu de puţine
ori a ascultat şi opinia unor prieteni, literaţi sau mai puţin,
ca şi a altor reprezentanţi ai societăţii florentine.
Aflind de existenţa unei companii de teatru de bună ca-
litate, Alfieri se gîndi să-i propună acesteia reprezentarea
tragediei Antigona. Rolul protagonistei a fost interpretat de
ducesa Zagarolo, „frumoasă şi demnă femeie", iar acela al
lui Creonte, de el însuşi.
Succesul repurtat îl hotărî să încerce să publice această
tragedie împreună cu alte trei, şi anume Filippo, Polinice şi
Virginia. Cunoscu astfel toată cazna tipăririi unei lucrări, de
la prima la ultima operaţie. Volumul odată tipărit, i-1
prezintă papei Pius al Vl-lea care îi aduce multe laude,
îndeosebi în legătură cu Antigona. Regretă cu această
ocazie că-i propusese papei să-i accepte dedicarea tragediei
Saul, fiindcă a fost refuzat, în definitiv, declară jignit, este
„un individ pe care îl socotesc cu mult inferior mie în
merite". Reproşul pe care şi-I face este acela de „a fi
prostituat coturnul, tiarei".
Unele intrigi pe seama contesei d'Albany răspîndite îr>
înalta societate a Romei l-au determinat să părăsească
oraşul îndepărtîndu-se cit mai mult de aceea care era „mai
mult de-cît jumătatea lui însuşi". Speranţa de a o revedea
era mai slabă ca oricînd.

226 411
Părăsi Roma, aşadar, ca un om lipsit aproape de viaţă,
definitiv prostit. De departe, îşi mărturisea disperat durerea
îr» infinite scrisori: de altceva nu era în stare.
Rămase trei săptămîni la Siena, apoi o porni spre
Florenţa şi Ravenna — unde se rugă şi plînse o zi întreagă la
mormîn-tul lui Dante. în timpul şederii la Veneţia, se dedică
din nou versurilor şi scrise a cincea odă America liberă.
Lecturile repetate îl convinseseră că cei mai mari poeţi
italieni erau Dante, Petrarca, Ariosto şi Tasso, cărora în
fiecare zi le găsea alte calităţi şi alte virtuţi. La Milano s-a
întreţinut de mai multe ori cu autorul poemului II Giorno,
Giuseppe Parini, „adevăratul precursor al viitoarei satire
italiene".
De la Milano se hotărî să coboare spre Toscana, pe dru-
mul oraşelor Modena şi Pistoia. La Florenţa cunoscu cîţiva
literaţi pedanţi de la care primi sfaturi tot atît de pedante,
„cu masca unui mieluşel". La Siena reuşi să publice al doilea
volum de teatru, cuprinzînd piesele Agamemnon, Oreste,
Rosmunda, Ottavia, Timoleone şi Merope, luînd personal
parte la tipărirea lor.
Neputînd reveni lîngă aceea pe care continua să o
iubească cu aceeaşi nestăvilită pasiune, se hotărî să
întreprindă o călătorie în Franţa şi Anglia, unde îşi va
satisface „cea de a treia pasiune": caii.

CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA

226 412
A treia călătorie în Anglia, numai pentru a-mi cumpăra
cai

Pe la mijlocul lui octombrie am părăsit Siena cu desti-


naţia Genova, trecînd prin Pisa şi Lerici; prietenul meu Gori
m-a însoţit pînă la Genova. După două sau trei zile însă
ne-am despărţit: el s-a îndreptat din nou spre Toscana, iar
eu m-am îmbarcat pentru Antibes. Am făcut drumul foarte
repede deşi întîmpinînd unele primejdii, şi am ajuns acolo
în mai puţin de optsprezece ore. Am petrecut noaptea nu
fără o oarecare teamă. Eu îmbarcasem şi trăsura. Corabia
era mică, iar vîntul şi marea înfuriate o balansau fără
încetare; mi-a fost foarte rău. După ce am debarcat, am
pornit-o în continuare spre Aix, unde n-am rămas, ci por-
nind-o din nou, nu m-am oprit pînă la Avignon, unde m-am
lăsat purtat de emoţia de a vizita magica singurătate a
Valchiusei72; Sorga a înghiţit o mulţime din lacrimile mele
sincere şi fierbinţi, pornite din adîncul sufletului. Cît m-am
dus şi m-am întors de la Valchiusa la Avignon, am scris
patru sonete şi aceasta a fost pentru mine una din zilele
cele mai fericite şi în acelaşi timp foarte dureroase pe care
le-am trăit vreodată.
După ce am plecat din Avignon, am dorit să vizitez
celebra mînăstire din Grenoble şi, risipind pretutindeni la-
crimi, adunam mereu multe rime şi tot aşa am ajuns pentru
a treia oară la Paris. Această imensă cloacă mi-a făcut

226 413
aceeaşi impresie de totdeauna: mînie şi durere. După ce-am
rămas aici aproape o lună, care mi s-a părut un secol, cu
toate că adusesem cîteva scrisori pentru tot soiul de

72Vaucluse, regiunea de lîngă Avignon unde a trăit mai


mulţi ani, în solitudine, poetul Petrarca; Sorga este rîul care
traversează regiunea şi care a fost foarte mult cîntat de
poet.
literaţi, în decembrie m-am hotărît să o pornesc spre
Anglia. Mai toţi literaţii francezi ignoră literatura noastră
italiană, deşi nu depăşesc nici inteligenţa lui Metastasio. Eu
neînţelegînd literatura lor şi dealtfel dezinteresîndu-mă
complet de ea, nu se putea înfiripa între noi nici un fel de
discuţie. Destul de supărat în sinea mea că din nou eram
obligat să aud şi să vorbesc acel jargon nazal antitoscan, am
grăbit cît am putut momentul despărţirii de locurile acelea.
Fanatismul hebdomadar al scurtei perioade petrecute acolo
era atunci balonul zburător; aşa că am văzut şi eu două
dintre primele şi cele mai izbutite experienţe cu două feluri
de baloane, unul umplut cu aer rarefiat73 şi celălalt cu aer
inflamabil74, amîndouă putînd să poarte prin aer doi
oameni. Spectacol măreţ şi minunat, subiect mai mult
poetic decît istoric, descoperire căreia, pentru a obţine titlul
de sublimă, nu-i lipseşte decît posibilitatea de a fi pusă în
practică şi de a deveni utilă.

226 414
Nici nu trecuseră opt zile de cînd mă aflam la Londra, că
am şi început să cumpăr cai; mai întîi unul de curse, apoi doi
de călărie, încă unul, şi alţi şase de povară. Dar fie că mînjii
se mai îmbolnăveau sau chiar mureau, tot cum-părînd cîte
doi cai pentru fiecare dintre cei morţi, în luna martiei a
anului 1784 m-am trezit că-mi rămîn paisprezece. Această
patimă obsedantă, care mocnise în mine aproape şase ani,
mi se trezea în inimă şi în fantezie cu atîta furie în urma
acelei privaţiuni totale sau parţiale, încît trecînd peste orice
dificultate şi văzînd că din zece achiziţii cinci mi s-au
prăpădit într-un timp atît de scurt, am ajuns la paisprezece
după cum tot la paisprezece ajunsesem şi cu numărul
tragediilor, deşi la început îmi propusesem doar
douăsprezece. Acestea mi-au secat creierul,. ceilalţi punga,
dar divagaţia descoperită în preocuparea mea pentru cai
mi-a redat sănătatea şi curajul de a continua şi alte opere
mai tîrziu. Deci aceste sume mari de bani au fost cu folos
cheltuite, pentru că tot cu ele mi-am cumpărat şi elanul şi
însufleţirea care-mi lîncezeau la picioare. Şi cu atît mai bine
am făcut arun-cînd acei bani, pentru că descoperisem astfel
că-i^ aveam din belşug. După donaţia făcută surorii mele, în
primi trei ani trăisem aproape cu zgîrcenie, iar în ultimii trei
cu chel-

73 Aer cald.
74 Hidrogen.
tuială decentă, dar modestă, încît m-am pomenit cu o
sumă bunicică economisită din toate beneficiile rentelor din
Franţa, rămase neatinse pînă atunci.
Cei paisprezece prieteni ai mei îmi consumaseră o mare
parte din rentă prin cumpărarea şi transportarea lor în Ita-
lia, iar restul mi s-a dus în următorii cinci ani pentru în-
grijirea lor, fiindcă, după ce au ieşit din insula lor nici unul
n-a mai vrut să moară, iar eu ataşîndu-mă de ei, n-am mai
vrut să vînd pe nici unul. îmbarcîndu-mă deci cu atîta alai,
cu sufletul îndurerat din cauza distanţei care mă despărţea
de singurul stimulent al tuturor înfăptuirilor mele nobile şi
înţelepte, nu căutam tovărăşie şi nici nu participam ia
discuţii, ci stăteam fie cu caii, fie scriind scrisori peste
scrisori. în felul acesta am trăit la Londra aproape şase luni
fără ca să mă gîndesc măcar la tragedii, de parcă nici nu
le-aş fi scris vreodată. Din cînd în cînd îmi venea în minte un
bizar raport între numărul tragediilor şi al cailor mei şi-mi
spuneam rîzînd: „Ţi-ai cîştigat un cal pentru fiecare
tragedie", gîndindu-mă la pedepsele pe care pedagogii
noştri de tipul Orbilio75 le tratau cu pocnet de bici la şcoală,
cînd făceam cîte o compunere proastă.
Aşa am trăit în mod ruşinos într-o delăsare josnică, luni
şi luni de zile, renunţînd pînă şi la lectura poeţilor mei dragi,
steril de orice încercare de a face rime încît în tot timpul
şederii la Londra nu am realizat decît un singur sonet şi
altele două la plecare. Pornind-o cu acea numeroasă
caravană în aprilie, am ajuns la Calais, de aici din nou la
Paris, apoi prin Lyon şi Torino, am revenit la Siena. Dar este
infinit mai uşor şi durează şi mult mai puţin să povesteşti în
scris o asemenea excursie, decît s-o faci efectiv, înconjurat
de atîtea animale. în fiecare zi şi la fiecare pas întîmpinam
greutăţi şi necazuri care îmi înveninau plăcerea pe care o
aşteptam de la caii mei dragi. Cînd unul cînd altul începea
să tuşească, nu voia să mănînce sau şchiopăta, altuia i se
umflau picioarele, sau i se desprindeau potcoavele şi cîte şi
mai cîte; neîncetat un noian de canoane se revărsa, eu fiind
primul martir.

75 Orbilio Piipilio este profesorul amintit de Horaţiu


(Epistole II, 1, 2) ea plagosus, adică înclinat să abuzeze de
bici. Calul era în secolul al XVII-lea o peieapsă şcolară care
consta în bătaia cu biciul a elevului nedisciplnat, suit călare,
pe spatele altuia.

240
18 — Cellini — Alflerl — Casanova — Memorii
241
Cînd să traversez marea, pentru a-i transporta la Dover,,
ce să mai spun ce-am simţit cînd i-am văzut pe toţi ca pe o
turmă de oi, puşi ca balast la navă, trişti şi atît de murdari,
de nu li se mai distingeau nici măcar auriul brodat pe
frumoasele şi elegantele lor valtrapuri castanii; şi cînd am
mai văzut cum li s-au luat şi cele cîteva scînduri care le
slujeau de acoperiş, şi apoi la Calais, înainte de a fi debar-
caţi, toţi marinarii aceia grosolani care treceau peste spină-
rile lor ca peste podele, de parcă n-ar fi fost fiinţe vii, ci o
prelungire banală a podelei, şi apoi cînd i-am văzut ridicaţi
în aer cu o funie, cu cele patru picioare atîrnate, apoi lăsaţi
direct în mare, deoarece din cauza mareei nava nu putea să
acosteze în port decît a doua zi dimineaţa; şi dacă n-ar fi
fost debarcaţi astfel de cu seara, însemna să-i las toată
noaptea acolo în poziţia aceea incomodă; în sfîrşit, am păti-
mit de moarte din cauza lor în tot timpul călătoriei. Dar
le-am purtat atîta grijă luînd măsuri în plus de prevedere şi
de remediere pe lîngă grija mea obişnuită, încît după atîtea
peripeţii, cazne şi primejdii, i-am adus pe toţi, vii şi
nevătămaţi la destinaţie, fără prea mari neajunsuri.
Ce-i drept, voi mărturisi că, subjugat de această pasiune
simţeam şi o vanitate pe cît de stupidă, pe atît de extra-
vagantă, cînd la Amiens, la Paris, la Lyon şi la Torino sau
oriunde în altă parte caii mei stârneau admiraţie cunoscă-
torilor, mă mîndream şi mă bucuram, de parcă i-aş fi creat
eu. Dar întîmplarea cea mai îndrăzneaţă şi cea mai demnă
de povestit în legătură cu caravana aceea a fost trecerea
Al-pilor, între Lanelbourg şi Novalesa. Cu mare strădanie am
reuşit să-i orînduiesc şi să-i fac să-şi execute marşul încît să
nu se întîmple nici o nenorocire unor animale atît de
robuste şi mai ales cu pasul greu, printr-un loc atît de strîmt
şi anevoie de trecut, unde lesne puteau să alunece şi să-şi
frîngă gîtul. Să-mi permită cititorul să-i descriu felul cum am
organizat acea traversare, redeşteptîndu-mi astfel plăcerea
simţită atunci. Cui nu-i va fi pe plac să treacă peste ea, iar
cine va dori totuşi s-o citească, să fie atent să judece dacă
n-am ştiut eu să orînduiesc mai bine traversarea celor
paisprezece animale printre acele Termopile, decît cele cinci
acte ale unei tragedii.
Datorită tinereţii lor, grijii mele părinteşti şi a unui oa-
recare efort, caii erau vioi şi nespus de plini de avînt, fapt
care făcea să devină mai dificilă conducerea lor,
nevătămaţi, printre acele trepte. Deci, la Lanelbourg am
luat cîte un> cm pentru fiecare cal, care să-1 conducă
ţinîndu-i de hăţuri şi mergînd pe jos la o mică distanţă de el.
Din trei în trei cai, care urcau încetişor muntele unul după
altul, cu oamenii lor, am intercalat cîte un rîndaş de-al meu
călare pe cîte un măgăruş, ca să vegheze asupra celor trei
din faţă. Şi tot aşa, din trei în trei cai. La mijlocul şirului,
stătea potcovarul din Lanelbourg cu cuie, ciocan, potcoave
şi cele necesare pentru a îndrepta imediat vreun eventual

242
neajuns al copitelor care prezentau cel mai mare pericol
prin pietroaiele acelea. Eu, ca şef al expediţiei, veneam
ultimul, călărind pe Frontino, cel mai mic şi mai uşor dintre
cai, avînd în stînga şi în dreapta doi pedestraşi încercaţi, pe
care îi trimiteam cu ordinele mele de la un capăt la altul sau
la mijlocul şirului. Ajunşi cu bine în vîrful muntelui
Monsenigi, cînd a trebuit să coborîm în Italia, fapt ce-i
bucură totdeauna pe cai, făcîndu-i să grăbească pasul ba
chiar să sară fără să ţină seama de comenzi, mi-am schim-
bat locul şi, descălecînd, m-am aşezat în fruntea tuturor,
mergînd încet, încet pe jos, şi de multe ori chiar întîrziind
coborîşul. în faţă de tot, aşezasem caii cei mai robuşti şi mai
mari, iar ajutoarele alergau tot timpul în sus şi în jos pentru
a-i ţine pe toţi la un loc, la distanţa stabilită de mine. Cu
toate aceste precauţii, tot au căzut trei potcoave de la
diferiţi cai, dar dispoziţiile mele erau atît de precise, încît
potcovarul le-a remediat fără întîrziere şi au ajuns cu toţii
vii şi nevătămaţi la Novalesa, cu picioarele în perfectă stare,
fără să şchiopăteze nici unul. Povestirile acestea ale mele
poate că le vor servi drept model celor ce ar intenţiona să
traverseze Alpii sau alte regiuni asemănătoare, cu mulţi cai
după ei. Cît despre mine, conducînd atît de bine această tra-
versare, mă mîndream mai mult decît Hanibal, după ce şi-a
trecut sclavii şi elefanţii, ceva mai încolo spre sud. Dar dacă
pe el 1-a costat mult oţet76, pe mine m-a costat mult vin, pe

242
care toată liota de ghizi, potcovari, îngrijitori de cai precum
şi celelalte ajutoare l-au băut cu lăcomie.

16
Alfieri face aluzie la pasajul din Ab urbe condita (XXI,
37) unde se povesteşte că vrînd să-şi lărgească drumul
pentru a trece munţii, Hanibal a poruncit să se taie arborii,
să li se dea foc şi, cu ajutorul vîntului care trebuia să-1
întreţină, să topească pietrele care-1 împiedicau. Pentru a
grăbi acţiunea focului, Hanibal a avut ideea de a arunca cît
mai mult oţet peste pietre şi peste foc.
Cu capul doldora de aceste inepţii cabaline şi lipsit de
orice alt gînd util şi demn de laudă, am ajuns la sfîrşitul lunii
mai la Torino unde am rămas trei săptămîni, după mai mult
de şapte ani de cînd mă mutasem de acolo. Deoarece caii
începeau să mă plictisească uneori, fiindcă le dărui-sem
prea mult timp, după şase sau opt zile de odihnă, i-am
trimis mai departe, în Toscana, unde aveam să-i urmez în
curînd. Dealtfel simţeam nevoia sa respir şi eu după atîtea
încurcături, oboseală şi preocupări puerile, foarte puţin po-
trivite cu un autor de tragedii în vîrsta de treizeci şi cinci de
ani împliniţi. Cu toate acestea, divagaţia aceea, întreru-
perea completă a oricărui fel de studiu mi-a folosit în mod
deosebit pentru sănătate. Mă regăseam înviorat şi cu trupul
întinerit la fel cum, din păcate, reîntinerit şi ca minte şi ca
judecată, caii mă conduseseră cu paşi giganţi la măgăruşul
copilăriei mele. Şi din nou îmi era atît de ruginită mintea,

242
încît mă consideram în totală imposibilitate de a mai con-
cepe ceva, de a mai scrie vreodată ceva.
La Torino Alfieri se bucură de revederea unor locuri şi
prieteni dragi şi se întristează de duşmănia inexplicabilă a
altora. Este primit de regele Vittorio Amedeo al II-lea, fiul
lui Carlo Emanuele, dornic de a-1 revedea stabilit la Torino.
Refuză insistenţele regelui Vittorio Amedeo al II-lea de-a
accepta o funcţie înaltă la curte, rămînînd fidel principiilor
sale de libertate şi demnitate umană. Asistă cu oarecare
nemulţumire la succesul obţinut pe scenă de tragedia
Virginia, conştient de lipsa de valoare autentică a textului.
La plecarea din Torino, un scurt popas la Asti îi aduce
bucuria revederii cu mama sa. între timp, contesa d' Albany
obţine despărţirea definitivă de soţul ei şi pleacă în Elveţia.

CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA

Călătorie în Alsacia. O revăd pe doamna mea. Proiectez


tret tragedii. Moartea neaşteptată a prietenului Gori, Ia
Siena

între timp, cei paisprezece cai ai mei ajunseseră la


Siena, la numai cîteva zile după mine.
Pe cel de al cincisprezecelea l-am lăsat în grija
prietenului; era chiar frumosul meu roib Fido, cel care
purtase la Roma trupul gingaş al iubitei mele şi de aceea îmi

242
era cel mai drag din toată herghelia cea nouă. Animalele
acestea mă ţineau departe de literatură, inactiv. Se mai
adăuga ia acestea şi nemulţumirea mea sufletească, aşa că
în zadar încercam să-mi reiau ocupaţiile literare. O parte din
luna iunie şi toată luna iulie, stînd nemişcat în Siena, au
trecut fără să fi făcut altceva decît cîteva rime. Am mai scris
şi cîteva stanţe care-mi lipseau ca să termin al treilea cînt al
micului poem şi să-1 încep pe al patrulea şi ultimul. Opera
aceea, deşi lucrată cu mari întreruperi într-un interval atît
de mare de timp şi numai fragmentar, fără vreun plan
iniţial, o aveam totuşi foarte bine întipărită în minte şi grija
mea cea mai mare era să nu iasă o lucrare deslînată, ceea ce
nu ar fi fost deloc greu dacă m-aş fi lăsat furat de amănunte
şi artificii de stil. Dar, vrînd să fac o lucrare originală şi
emoţionantă, combinaţie dulce-amăruie, calitatea ei cea
mai de preţ era concizia. De aceea, la început o plănuisem
numai în trei cinturi, dar ideile consilierilor mei mi-au mai
răpit aproape un cînt întreg încît în cele din urmă au ieşit
patru. în sinea mea nu sînt însă foarte sigur că numeroasele
întreruperi nu au avut o oarecare influenţă asupra
întregului poem, dîndu-i un nu ştiu ce fără legătură.
Aşadar, în timp ce încercam să continui cîntul al pa-
trulea, primeam şi scriam mereu multe scrisori, ceea ce m-a
făcut să sper şi să-mi crească dorinţa de a-mi revedea cît
mai curînd iubita. Şi^ atît de aproape ajunsese posibilitatea
acestei _ revederi, Jncît într-o bună zi, nemaiputînd să

242
continui cu scrisul, după ce i-am spus doar prietenului Gori
unde plecam de fapt, prefăcîndu-mă că fac un drum pînă la
Veneţia pe data de 4 august, am pornit-o spre Germania. Zi,
vai mie, de amară amintire! Pentru că, în timp ce eu, sigur
de mine şi plin de bucurie, mă îndreptam spre cealaltă ju-
mătate a fiinţei mele, nu ştiam că îmbrăţişîndu-mi prietenul
drag şi nepreţuit pe care credeam că-1 părăsesc doar pentru
şase săptămîni, îl părăseam pentru o veşnicie. întîmplare
despre care nu pot să-mi amintesc, nicidecum să vorbesc
fără să izbucnesc în lacrimi, deşi s-au scurs mulţi ani de
atunci. Voi păstra tăcere asupra acestei tristeţi, pentru că
mi-am revărsat durerea cu altă ocazie77, în cuvinte mai
inspirate.
77 In dialogul Della virtù sconosciuta.

Iată-mă aşadar din nou pe drum. Pe acelaşi drum plăcut


şi foarte poetic, de la Pistoia la Modena, am luat-o foarte
repede spre Mantova, Trento, Insbruck, şi deci prin Soavia78
spre Kolmar, oraş din Alsacia superioară, pe partea stingă a
Rinului. Acolo am regăsit-o în sfîrşit pe aceea pe care o
chemam şi o căutam mereu de peste şaisprezece luni, de
despărţire. Am bătut această cale în douăsprezece zile dar,
deşi alergam, parcă nu înaintam deloc. Pe drum inspiraţia
mi-a revenit mai fecundă ca oricînd şi fiinţa care putea să
facă din mine mai mult decît oricine, m-a ajutat să compun
trei sau chiar patru sonete pe zi, fiind extaziat şi ieşindu-mi
a-roape din fire de bucurie că merg pe urmele ei, şi între-înd

242
peste tot, am aflat că trecuse pe acele locuri cu două luni
înainte. Nespus de bucuros, uneori m-am lăsat ispitit chiar
de stilul vesel, aşa că i-am scris o scrisoare lui Gori, viind să-i
dau indicaţiile necesare pentru îngrijirea cailor mei iubiţi, a
treia pasiune a mea. M-aş fi ruşinat prea tare dacă aş fi
numit-o a doua, după cum pe bună dreptate, Pegasul
trebuie să fie precedat de Muze.
Capitolul lung pe care l-am intercalat printre versuri a
fost prima şi cred singura poezie pe care am scris-o în stil
burlesc, căruia mi se pare că-i simt totuşi gustul şi graţia,
deşi nu este un stil propriu naturii mele. Nu totdeauna
ajunge să simţi ca să te poţi exprima. Am făcut după cum
m-am priceput.
Am ajuns la iubita mea în ziua de 16 august şi doua luni
aproape au trecut ca prin farmec. Regăsindu-mă astfel din
nou întregit, suflet şi gîndire, nici nu trecuseră cincisprezece
zile din ziua cînd am revăzut-o şi am revenit la viaţă, după
ce nu mai sperasem doi ani să scriu alte tragedii, şi după ce
începusem tragedia Saul, îmi propusesem s-o abandonez
definitiv, cînd m-am pomenit aproape fără să-mi dau
seama, cu alte trei tragedii plănuite dintr-o dată: Agide,
Sofonisba şi Mirra. Primele două îmi veniseră cîndva în
minte, dar mereu le alungasem; de astă dată însă mi se înti-
păriseră atît de tare în minte, încît mi-a fost destul de uşor
să le schiţez, crezînd totuşi, dacă nu chiar sperînd, că nu le
voi putea scrie după aceea. La Mirra nu mă gîndisem nici-

242
78
Suabia.
odată,_ dimpotrivă, ea, la fel ca Bibli79, şi ca oricare altă
dragoste incestuoasă, mi s-a părut totdeauna un subiect
nepotrivit cu tragedia. S-a nimerit să dau peste
Metamorfozele lui Ovidiu şi^ peste acea înflăcărată şi cu
adevărat divină alocuţiune dintre Mirra şi doica ei, care m-a
făcut să izbucnesc an lacrimi şi ca printr-o străfulgerare
să-mi vină ideea de a o transpune în tragedie; şi mi s-a
părut că s-ar putea să iasă o tragedie foarte impresionantă
şi originală, dacă autorul ar putea să mînuiască acţiunea în
aşa fel încît spectatorul să descopere de la sine încetul cu
încetul răscolitoarele furtuni sufleteşti ale unei inimi
înamorate şi în acelaşi timp foarte pure ale acelei Mirra mai
degrabă nenorocită decît vinovată, fără ca ea să fi dat
măcar un semn, nemărturisindu-şi nici sieşi şi cu atît mai
puţin unei alte persoane o iubire atît de nelegiuită. în sfîrşit,
am imaginat-o într-o primă formă în aşa fel, încît să producă
în tragedia mea aceleaşi situaţii pe care le descrie Ovidiu,
dar trecînd-o sub tăcere. Am presimţit în acel moment
imensa dificultate pe care aş fi antîmpinat-o cînd ar fi
trebuit să prelungesc această fluctuaţie psihică extrem de
tenebroasă a Mirrei de-a lungul tuturor celor cinci acte, fără
intervenţii împrumutate anume din altă parte. Dificultatea
aceasta m-a îndîrjit şi mai mult, pînă tîrziu, cînd am
schiţat-o, versificat-o şi tipărit-o, pornirea de a încerca să o
înfrîng devenind tot mai puternică. Şi totuşi, după ce i-am

242
dat formă, cunoscînd-o, mi s-a făcut teamă de ea aşa cum
era, lăsînd pe seama altora să judece dacă am reuşit să trec
pe deplin peste această dificultate, numai în parte sau
deloc.
Noutatea acestor trei roluri tragice mi-a stimulat
ambiţia pentru glorie, pe care acum n-o doream în alt scop
decît pentru a o împărtăşi cu cea care îmi era mai dragă
decît însăşi gloria. Prin urmare, de aproape o lună îmi
petreceam zilele fericit şi în plin lucru, nestînjenit de vreo
amărăciune, în afară de gîndul oribil de a şti dinainte că, cel
mai tîrziu după o altă lună, eram nevoiţi să ne despărţim
din nou. Dar cum această teamă care plana deasupra
noastră nu ar fi fost de ajuns cu nemărginita ei amărăciune
strecurată în infimul şi efemerul dulce pe care-1 savuram,
soarta potrivnică a voit să-mi adauge o şi mai mare
nenorocire,

79Tînără îndrăgostită de fratele ei, despre care vorbeşte


Ovidiu în Metamorfoze (IX, 454).
i .1 să plătesc cît mai scump acea mîngîiere trecătoare.
în decurs de opt zile, scrisorile primite din Siena mi-au adus
ni iii vestea morţii fratelui mai mic al prietenului meu Gori
şi boala gravă a acestuia; în continuare, următoarele ştiri
mi-au venit despre moartea prietenului întîmplată doar
după şase zile de suferinţă. Dacă nu m-aş fi aflat alături de
iubita mea la primirea acestei lovituri atît de iuţi şi

242
neaşteptate, efectele durerii mele îndreptăţite ar fi fost
mult mai cumplite şi mai zdrobitoare. însă, cînd ai pe cineva
care să plîngă cu tine, ţi se uşurează cu mult suferinţa.
Iubita mea îl cunoscuse şi ea şi ţinuse mult la prietenul meu
Francesco Gori care, după ce mă însoţise cu un an în urmă,
după cum am spus, la Genova, reîntoreîndu-se în Toscana a
plecat imediat la Roma, în primul rînd ca s-o cunoască pe ea
şi, rămînînd acolo cîteva luni, a însoţit-o zilnic la vizitarea
multor opere de artă, el fiind un mare amator şi în acelaşi
timp şi foarte cunoscător. De aceea, iubita mea,
plîn-gîndu-1 împreună cu mine, nu 1-a plîns doar de dragul
meu, ci şi fiindcă ţinuse şi ea la el, după ce îl cunoscuse şi-i
pre-ţuise marea lui valoare. Această nenorocire a tulburat
nespus de mult timpul scurt care ne mai rămăsese de
petrecut împreună. Apropiindu-se termenul, a doua noastră
despărţire a fost cu atît mai amară şi mai groaznică. Sosi şi
ziua cea temută care ne-a silit să ne supunem soartei, pe
mine aruneîndu-mă din nou în alte tenebre, de astă dată
despărţit de iubita mea fără să ştiu pentru cîtă vreme, iar de
prietenul meu, cu funesta certitudine a unei despărţiri
definitive.
Acelaşi drum, pe care cînd am venit fiece pas mi se
părea că-mi risipeşte durerea şi gîndurile negre, acum, la
întoarcere, acelaşi drum mă făcea să le simt de două ori mai
cumplite decît erau. Zdrobit de durere am încropit cîteva

242
rime şi am dus-o tot într-un plîns pînă la Siena, unde m-am
reîntors la începutul lunii noiembrie.
Cîţiva prieteni de-ai lui Gori, care ţineau la mine fiindcă
ţinuse şi Gori, iar eu la ei din acelaşi motiv, m-au îndurerat
şi mai mult în primele zile, fiindcă mi-au satisfăcut dorinţa
de a cunoaşte în amănunt funesta întîmplare; deşi ma
temeam să aud toate detaliile, continuam totuşi să mă in-
teresez de ele. Nu m-am mai întors în lăcaşul acela al_ du-
rerii (după cum foarte uşor se poate imagina) şi nici nu l-am
mai revăzut pînă la sfîrşitul vieţii. Cu un an în urmă, cînd mă
întorsesem din Milano, acceptasem cu mare bucurie un
ungher vesel şi singuratic în casa lui, unde trăiserăm ca
fraţii.
A sta însă ia Siena fără prietenul Gori mi s-a părut de
nesuportat. Am încercat să-mi atenuez întrucîtva durerea,
fără a mi-I şterge însă din amintire, schimbînd meleaguri şi
ţeluri. De aceea, în noiembrie m-am mutat la Pisa, ho-tărît
să-mi petrec iarna acolo, în speranţa unui destin mai bun
care să mă ajute să-mi revin fiindcă, lipsit de orice hrană
sufletească, nu mă puteam socoti cu adevărat viu.
Este perioada în care iubita lui se află la Bologna iar el la
Pisa, despărţiţi de Apenini şi de prudenţa de a nu deveni din
nou subiect de intrigă şi defăimare. Deşi lipsit de orice
dorinţă de studiu, citeşte Panegiricul lui Traian, scris de
Pliniu, şi scrie la rîndul lui, cu multă pasiune, un alt
panegiric. Re-găsindu-şi elanul revede o lucrare începută cu

242
ani în urmă, Del Principe e delle lettere. Completează prima
carte şi scrie trei capitole din cartea a doua.£0
Publicarea celui de al treilea volum de teatru atrage
atenţia scriitorului Cesarotti, care-i trimite o scrisoare
critică — ceea ce-1 nemulţumeşte peste măsură pe Alfieri.
Constată, în consecinţă, că trebuie să ne cunoaştem pe noi
înşine înainte de a vedea greşelile altora.
în Franţa o vede în cîteva rînduri pe femeia iubită, ceea
ce-i aduce în suflet o linişte binefăcătoare. Scrie în perioada
aceasta mai multe opere: Empedocle, Agide, Sofonisba şi
Mirra, a treia carte din Del Principe e delle lettere, dialogul
Della virtù sconosciuta şi, în sfîrşit, prima satiră.

CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA
Călătorie la Paris. Reîntoarcerea în Alsacia după ce am
hotărît cu Didot, la Paris, tipărirea celor nouăsprezece
tragedii. Boală gravă în Alsacia, unde prietenul Caluso
venise să petreacă vara
. cu noi
După paisprezece luni neîntrerupte, poate şi mai mult,
de şedere în Alsacia, împreună cu doamna mea am plecat la
Paris, oraş care prin natura lui şi a mea totdeauna mi-a

80Alfieri a scris într-adevăr două piese: Bruto I şi Bruto II


(1785). în Bruto II, scriitorul îl vede pe Brutus ca pe un apos-
tol al libertăţii, exemplu romantic al cavalerului.

242
fost foarte neplăcut, dar pentru că acolo locuia iubita
mea se transformase atunci într-un paradis. Fiindcă nu
eram si-gur dacă aveam să rămîn la Paris mai multă vreme,
am lăsat totuşi dragii mei cai la vila din Alsacia şi nu mi-am
luat decît cîteva cărţi şi tot felul de scrieri de ale mele, şi am
ajuns la Paris.
La început, gălăgia şi mirosul din haosul acela, după o
călătorie atît de lungă, m-au plictisit peste măsură. Apoi
faptul că m-am pomenit găzduit la mare depărtare de iubita
mea, pe lîngă o mulţime de alte situaţii neplăcute din
Babilonul acela, mă indispunea extrem de mult şi poate că
m-ar fi făcut să plec de acolo foarte curînd, dacă aş fi fost
singur şi aş fi trăit numai pentru mine; dar, cum de mai
multă vreme alta era realitatea, m-am adaptat situaţiei, cu
multă melancolie şi am căutat să mă aleg măcar cu ceva util
din oraşul acela, învăţînd ce se poate. Dar în privinţa artei
de a versifica, nefiind în Paris nici un literat care să
înţeleagă o treaptă ceva mai sus de mediocru limba
noastră, nu aveam nimic de învăţat de la ei; apoi cît
priveşte teatrul, deşi aici francezii îşi arogă în exclusivitate
primatul, totuşi principiile mele nefiind deosebite de ale
autorilor lor de tragedii, îmi trebuia multă indiferenţă ca să
aud impunîndu-mi-se continuu în mod magistral maxime
dintre care multe adevărate, dar şi foarte multe rău
interpretate de ei. Metoda mea fiind de a-i contrazice cît de
cît pe alţii, de a nu discuta niciodată şi de a-i asculta pe toţi

242
fără a-1 crede vreodată pe vreunul, învăţam de la palavragii
aceia sublima artă a tăcerii.
Prima şedere la Paris, de mai bine de şase luni, mi-a fo-
losit dacă nu la altceva, cel puţin la menţinerea sănătăţii. Pe
la jumătatea lui iunie, am plecat din nou în Alsacia. Dar
între timp, la Paris, versificasem Brutus I şi printr-o
în-tîmplare nespus de hazlie s-a nimerit să refac toată
Sofo-nisba. Am vrut s-o citesc unui francez pe care îl
cunoscusem la Torino, unde locuise mulţi ani, persoană
pricepută în domeniul tragediei care, cu mai mulţi ani
înainte, îmi dăduse sfaturi foarte bune în privinţa lui Filippo
cînd i-o citisem în proză franceză, şi anume de a muta
consiliul din actul al patrulea în al treilea, dealtfel unde a şi
rămas, dăunînd mult mai puţin desfăşurării acţiunii decît
dăuna actului al patrulea. Citind prin urmare Sofonisba unei
persoane competente, intram cît puteam de mult în adîncul
■celor spuse de el, pentru a-mi da seama mai bine din
comportamentul decît din spusele lui, care era adevărata lui
părere. Stătea şi mă asculta fără să clipească, dar eu, care
ascultam cît doi, am început pe la mijlocul actului al doilea
să mă simt cuprins de o oarecare răceală, care a crescut atît
de tare la al treilea, încît n-am putut să mai termin lectura;
şi stapînit de un impuls căruia nu am putut să-i rezist, am
aruncat-o în focul din şemineul de alături. Focul acela îmi
apărea ca o invitaţie la severa şi dreapta judecată.

242
Prietenul, surprins de neaşteptata mea ciudăţenie (mai
ales că nu spusesem nimic pînă în clipa fatală, ceva care să
prevină gestul meu), s-a repezit cu mîinile întinse vrînd să
scoată manuscrisul din flăcări dar eu l-am împins atît de
bine cu cleştele în foc, încît biata Sofonisba ardea cu flacără
puternică; şi, ca un călău dibaci, n-am lăsat cleştele din
mînă pînă cînd n-am văzut-o bine înroşită şi înnegrită,
risipindu-se pe hornul şemineului. Această izbucnire
violentă a fost similară celei de la Madrid împotriva bietului
Elia, dar pentru cea de acum roşesc mult mai puţin, ştiind că
mi-a fost de folos. Mi-am confirmat atunci părerea pe care
mi-o făcusem şi altă dată despre subiectul acelei tragedii: că
era neplăcut, trădător, prezentând la început un fals aspect
tragic, pe care nu-1 menţinea în continuare; şi mi-am
propus oarecum să nici nu mă mai gîndesc decît astfel la
acest subiect. Dar hotărîrile autorilor sînt ca supărările ma-
mei. După două luni, mi-a căzut în mînă nefericita proză a
condamnatei Sofonisba. Recitind-o şi găsind totuşi ceva bun
în ea, am reînceput s-o versific, scurtînd-o foarte mult şi
încercînd să suplinesc şi să maschez prin stil defectele
inerente ale subiectului. Şi, cu toate că ştiam şi ştiu că nu
era şi nu avea să fie vreodată o tragedie de primă calitate,
n-am avut totuşi curajul s-o abandonez, pentru că era sin-
gurul subiect în care se puteau desfăşura de minune înaltele
sentimente ale sublimelor Cartagina şi Roma. Dealtfel mă
•şi mîndresc cu anumite scene din această tragedie slăbuţă.

242
Dar cum la acea epocă mi s-a părut că toate tragediile
mele meritau o ediţie completă, mi-am propus să culeg mă-
car aceste roade din şederea la Paris, făcînd din ele o ediţie
frumoasă, îngrijită, la îndemîna oricui, fără să cruţ nici
cheltuială şi nici oboseală pentru asta. Aşadar, mai înainte
de a mă decide pentru un tipograf sau altul, am vrut să
cercetez caracterele de litere şi atelierele
tipografice din
Paris, fiind vorba de o limbă străină. Avînd de aproape
un* .iu Panegirice- a Traiano scris şi corectat, l-am tipărit
cu» intenţia de a face o probă şi, fiind o lucrare scurtă a fost
gata într-o lună. A fost înţelept din partea mea să fac în-
cercarea aceea, pentru că la următoarea am schimbat tipo-
graful, fiind în avantajul meu din toate punctele de vedere.
De aceea, ajungînd la o înţelegere cu Didot, om foarte pri-
ceput şi pasionat de arta lui şi în afară de asta foarte mi-
nuţios şi rafinat expert în limba italiană, încă din luna mai a
anului 1787 am hotărît tipărirea primului volum de tragedii.
Dar am început prin a mă angaja pe mine şi pe el în această
operă, mai mult decît altceva, ştiind foarte bine că fiind
nevoit in iunie să plec în Alsacia pînă în iarnă, tipărirea
n-avea să progreseze prea mult, deşi se luaseră măsuri
pentru a mi se trimite în Alsacia săptămînal pagini din
prima formă de tipar, pentru corectură, urmînd să le
retrimit înapoi la Paris. Astfel, m-am angajat de două. ori
faţă de mine cu promisiunea de a ma întoarce iarna la Paris,

242
ceea ce-mi producea o mare nemulţumire; dar doream să
mă întorc, mai ales că mă chemau în mod egal dragostea şi
lucrul. I-am lăsat lui Didot manuscrisul cu proza de la
început şi pe cel al primelor trei tragedii pe care, în mod
stupid, le credeam şlefuite şi îngrijite pe deplin. Tîrziu,. cînd
am vrut să le tipăresc, mi-am dat seama cît de mult mă
înşelasem asupra lor.
în afară de dorinţa de linişte şi de atmosfera caldă şi
plăcută a vilei unde locuiam de mai multă vreme sub acelaşi
acoperiş cu femeia iubită, faptul de a avea cărţile şî dragii
mei cai constituia îndemnuri puternice de a reveni-bucuros
în Alsacia. La toate acestea s-a mai adăugat un motiv care
avea să-mi mărească bucuria. Prietenul Caluso,.. cel mai
apropiat dintre cunoscuţii mei şi ultimul prieten care-mi
rămăsese după moartea lui Gori, mă făcuse să sper că va
veni în Alsacia să-şi petreacă vara cu noi. După cîteva
săptămîni de la sosirea noastră în Alsacia, spre sfîrşitul lunii
iulie am plecat împreună cu doamna mea anume pentru a
ne întîmpina prietenul la Geneva. De acolo, traversînd
Elveţia, ne-am întors la vila noastră la Kolmar, unde mă
aştepta tihna celor mai dragi lucruri ale mele. Prima discu-
ţie cu prietenul Caluso, spre marea mea uimire, s-a desfă-
şurat în jurul unor lucruri banale. El îndeplinea un comision
destul de ciudat de la mama mea, avînd în vedere vîrsta,
ocupaţiile şi intenţiile mele. Era vorba de o cerere în
căsătorie. El mi-a anunţat-o rîzînd şi eu am refuzat-o tot

242
rîzînd, am ticluit împreună răspunsul pentru prea iubita
mea mamă, în aşa fel încît să ne ierte pe amîndoi. Dar
pentru a da o dovadă a afecţiunii şi a obiceiurilor simple ale
acelei respectabile doamne, voi adăuga scrisoarea mamei
pe acest subiect.
Dragul şi prea iubitul meu fiu,
In ziua de 8 august i-am scris d-lui Abate di Caluso cu in-
tenţia de a-ţi face o propunere de căsătorie avantajoasă,
care ţi se oferă, cu o fată dintr-o familie foarte distinsă prin
mamă şi tată şi moştenitoare a celei mai mari părţi din
bunurile tatălui care, pentru că a fost prieten cu tatăl tău,
ar dori să-şi dea fiica ţie şi nu altcuiva, din dorinţa de a face
să reînvie casa Alfieri în acest oraş. Ţi-am transmis această
propunere prin intermediul prietenului tău, spermă că
poate el va avea darul să te convingă şi, de asemenea,
pentru că fiind mai în largul tău cu el, fără teamă de a mă
întrista, să-ţi dai consimţămîntul, pentru că numai
Dumnezeu ştie cît te iubesc şi că nu am mai mare mîngtiere
şi consolare pe lumea aceasta, decît să te văd stabilit în ţară
şi în oraşul tău. Dar. n-aş vrea să contribui la vreo hotărîre
de a ta care să nu-ţi fie pe plac sau care să nu-ţi convină,
pentru că eu nu mai am mult de trăit pe lumea aceasta şi
deci nu e de datoria mea să hotărăsc sau nu această
legătură. Totuşi, aştept decizia ta definitivă pentru a da
răspunsul persoanei care se interesează pentru acea
domnişoară şi sper să-l capăt de la tine personal sau prin dl.

242
abate di Caluso, căruia te rog să-i transmiţi complimentele
mele. Soţul meu te salută cu drag şi îmbrăţişîndu-te cu
toată dragostea,
rămin mama ta iubitoare.

Asti, 22 august 1787

Fiind puţin curios din fire, nu m-am interesat şi deci


n-am ştiut nici mai tîrziu cine ar fi putut fi această mireasă şi
nici n-am ghicit; cred că nici prietenul meu n-a ştiut; eu nu
l-am întrebat, nici el nu mi-a dat de înţeles-că ar şti cine era.
După ce am terminat cu „tratativele" despre căsătorie,
ne-am descărcat reciproc sufletele, şi eu şi prietenul,
dis-cutînd despre literatura pe care o îndrăgeam foarte
mult amîndoi. Simţeam într-adevăr nevoia de a conversa
despre artă, de a vorbi italieneşte despre lucruri italieneşti,
privaţiune pe care o simţeam teribil de doi ani, fiind un
mare neajuns pentru mine, mai ales în privinţa artei de a
versifica. Şi desigur, dacă aceşti ultimi iluştri francezi
Voltaire şi Rousseau ar fi trebuit să rătăcească toată viaţa
prin diferite ţări, unde limba lor ar fi fost necunoscută sau
neglijată şi n-ar fi găsit cu cine s-o vorbească, poate că n-ar
fi avut constanţa tenace şi imperturbabilă de a scrie doar de
dragul de a scrie sau pentru o uşurare sufletească, doar aşa,
cum făceam şi am făcut-o eu mulţi ani de-a rîndul,
con-strîns de împrejurări să trăiesc şi să vorbesc doar cu

242
barbari, în ceea ce priveşte literatura italiană, numai astfel
putem noi numi întreaga Europă, cum dealtfel din păcate
este, şi nu în mică măsură, o mare parte din Italia însăşi.
Dacă vrei să scrii pentru italieni într-o manieră rafinată şi
dacă încerci versuri în care să se simtă influenţa artei lui
Petrarca sau Dante, cîţi din Italia de azi îi citesc şi îi înţeleg
sau îi gustă cu adevărat pe Dante şi pe Petrarca? Unul la o
mie, şi încă este mult spus. Totuşi, neclintit în persuasiunea
adevărului şi a frumosului, mă opun (şi o fac în orice ocazie)
faptului de a scrie într-o limbă aproape moartă şi pentru un
popor mort şi de a mă vedea îngropat înainte de a muri,
prin scrierea în această limbă surda şi mută, franceză şi
engleză, deşi ele sînt la modă începînd cu tunurile şi cu
armatele lor. Mai degrabă versuri italieneşti (însă bine
alcătuite), care să rămînă deocamdată ignorate, neînţelese
sau batjocorite, decît versuri franţuzeşti sau englezeşti sau
din vreun alt jargon foarte răspîndit, chiar dacă aş fi imediat
citit, aplaudat şi admirat de toţi. E prea mare diferenţa între
a cìnta la nobila şi suava harfă, chiar dacă-ţi încînţi doar
propriile urechi, fără ca nimeni altul să te asculte, faţă de
cîntarea ta vulgară din cimpoi, deşi o gloata întreagă de
spectatori te-ar asculta cu nespusă admiraţie.
Revin la prietenul meu cu care mi se întîmpla să discut
adesea despre acest subiect şi despre altele asemănătoare,
ceea ce mă liniştea în mare măsură. Dar noua şi deplina
mea fericire de a petrece zile încîntătoare în preajma unor

242
persoane foarte demne şi iubite a durat foarte puţin. Un
accident întîmplat prietenului meu ne-a tulburat tuturor li-
niştea: călărind împreună cu mine, a căzut luxîndu-şi în-
cheietura mîinii. La început am crezut că şi-a rupt braţul sau
chiar mai rău, de aceea m-a tulburat nespus. Curînd, la răul
lui s-a adăugat al meu, dar mult mai mare. După două zile,
m-a chinuit o dizenterie feroce, care s-a agravat atît de
mult, încît în a cincisprezecea zi, pentru că nu aveam în
stomac altceva decît apă rece şi pentru că evacuările pes-
tilenţiale depăşeau numărul de optzeci în douăzeci şi patru
de ore am crezut că mă aflu în pragul morţii, deşi nu aveam
deloc febră. îmi lipsea căldura normală a trupului, încît
compresele cu vin aromatic pe care mi le puneau pe stomac
şi pe inimă ca să-mi redea o oarecare circulaţie, deşi erau
atît de fierbinţi încît cei din familie se frigeau cu ele şi mie
îmi ardeau pielea cînd mi le aplicau, mi se păreau cu toate
astea prea puţin calde şi nu mă plîngeam de altceva decît
de răceala lor. Nu mai pulsa căldura vieţii în fiinţa mea,
decît în cap care, deşi slăbit îmi rămăsese totuşi lucid. După
cincisprezece zile, răul a început să cedeze şi încet, încet să
dea înapoi. Spre a treizecea zi, evacuările erau încă peste
douăzeci, în douăzeci şi patru de ore. Am scăpat în sfîrşit
după şase săptămîni, dar atît de vlăguit şi de anemiat, încît
vreo alte patru săptămîni, de cîte ori trebuia să mi se facă
patul, abia mă ridicau ca să mă aşeze într-un alt pat pînă la
întoarcerea în primul. într-adevăr, am crezut că nu voi

242
putea supravieţui. Mă durea în suflet ideea morţii, de a-mi
lăsa iubita şi prietenul şi aş spune, abia schiţată gloria
literară pentru care trudisem atît, de peste zece ani; şi mai
ales, ştiam că dintre scrierile mele pe care le-aş lăsa în acel
moment, nici una nu era împlinită şi de-săvîrşită aşa cum mi
se părea că aş fi putut-o face daca aş fi avut timpul necesar.
Mă mîngîia totuşi, într-un fel, dacă ar fi trebuit într-adevăr
să mor, gîndul că mor liber şi înconjurat de cele mai iubite
fiinţe pe care le aveam, a căror dragoste şi stimă mi se
părea că le merit, cît şi gîndul de a muri înainte de a fi simţit
atîtea alte dureri fizice şi morale, care vin pe măsură ce
îmbătrîneşti. I-am dezvă-
Inii prietenului meu toate intenţiile în privinţa editării
tragediilor, rugîn3u-l să le continue el. Mai tîrziu, cînd
mi-am urmărit singur tipărirea tragediilor — pe o durată de
aproape trei ani — ţinînd seamă de munca asiduă, înde-
lungată şi plicticoasă la care mă obliga prima corectură de
tipar, m-am convins că dacă m-aş fi stins din viaţă nu ar fi
reprezentat chiar nimic, din moment ce tot ce realizasem
pînă în clipa aceea mi se părea cu totul neînsemnat. Prin
urmare, munca anterioară tipăririi ar fi fost cu desă-vîrşire
pierdută dacă această corectură nu ar fi intervenit ca să o
consolideze. Coloritul şi şlefuirea stilului fac parte
integrantă din orice poezie.
Destinul a vrut ca eu să scap cu viaţă şi tragediilor mele
să le dau eu însumi acea împlinire pe care eram în măsură

242
să le-o dau şi, la rîndul lor, dacă ar putea, mi-ar mulţumi cu
timpul, nelăsînd să-mi piară definitiv numele.
După cum am spus, m-am vindecat, dar cu greu, şi am
rămas atît de slăbit şi ca intelect, încît toate corecturile pri-
melor trei tragedii, care timp de aproape patru luni mi-au
trecut succesiv prin faţa ochilor, n-au beneficiat nici de a
zecea parte din îmbunătăţirile pe care ar fi trebuit să le
aduc. în mare parte din acest motiv doi ani mai tîrziu, după
ce am terminat cu tipăritul tuturor tragediilor, am luat-o de
la capăt cu retipărirea primelor trei, cu singurul scop de a
sluji arta şi pe mine însumi, poate mai bine zis doar pe mine
însumi, pentru că puţini vor fi aceia care vor vrea sau vor fi
în stare să observe modificările stilistice. Schimbările luate
separat par inutile, dar toate la un loc sînt foarte
importante şi dacă nu acuma, cu siguranţă se va vedea în
viitor.
în localitatea Kehl, Alfieri descoperă tipografia bine în-
zestrată a editorului Beaumarchais, căruia îi încredinţează
manuscrisul cu cele cinci ode intitulate America liberă.
Acolo încheie şi lucrul la tragedia Brutus secundus.
Se stabileşte timp de trei ani la Paris. Aici se ocupă de
publicarea altor lucrări, printre care studiul Della
tirannide*1 şi Parigi sbastigliata*2.

81 Despre tiranie.
82 Parisul eliberat.
256
CAPITOLUL AL NOUĂSPREZECELEA
In Franţa apar tulburări care mă neliniştesc din mai
multe puncte de vedere, transformîndu-mă din autor în
orator. Părerea mea despre întîmplările actuale şi viitoare
ale acestui regat

Aşadar, pentru moment neavînd altceva mai bun de fă-


cut şi chinuit fiind de multe presimţiri triste şi crezînd (cu
naivitate, mărturisesc) că am făcut ceva în aceşti paispre-
zece ani, m-am hotărît să scriu această carte despre viaţa
mea, căreia îi fac încheierea aici la Paris, unde am
aşter-nut-o, în vîrstă de patruzeci şi unu de ani şi închei
acest fragment, care va fi desigur cel mai mare, în ziua de
27 mai a anului 1790. Nici nu mă gîndesc să recitesc şi nici
să privesc aceste pălăvrăgeli ale mele pînă la şaizeci de ani,
pe care dacă-i voi atinge, voi fi la vîrsta la care cu siguranţă
îmi voi fi încheiat cariera literară. Şi atunci, cu marea
detaşare şi marea obiectivitate aduse de vîrsta înaintată,
voi revedea această scriere căreia îi voi adăuga şi cei zece
sau cincisprezece ani, pe care-i voi folosi poate din nou în
creaţie şi sîrguinţă. Dacă voi reuşi să duc la bun sfîrşit cele
două sau trei genuri diferite în care încerc să-mi dovedesc
ultimele forţe, voi adăuga atunci acei ani folosiţi în acest
scop, celei de a patra epoci, a bărbăţiei; dacă nu, re-luînd
această mărturisire completă, voi începe cu acei ani sterpi a
cincea epocă, a bătrîneţii şi ramolirii mele; şi, dacă voi mai
avea totuşi mintea clară şi o bună judecată, o voi relata, ca
pe ceva inutil sub toate aspectele, pe scurt.
Dar dacă între timp voi muri, ceea ce e mai verosimil,
rog încă de pe acum pe persoana binevoitoare în ale cărei
mîini va nimeri această scriere a mea s-o folosească după
cum va crede mai bine. Dacă o va tipări aşa cum este, se va
vedea aici avîntul veridicităţii şi în acelaşi timp al grabei,
lucruri care poartă în sine, în egală măsură, simplitatea şi
neeleganţa în stil. Şi pentru a-mi încheia viaţa va fi suficient
ca acel prieten să adauge de la sine doar momentul morţii.
Cît despre sentimentele mele de atunci, prietenul îl va
putea asigura în numele meu pe cititor, cunoscînd prea bine
această lume goală şi înşelătoare că părăsind-o, nu am
încercat nici o altă durere, decît aceea de a mă fi despărţit
de scumpa mea doamnă; dealtfel, cît voi trăi, trăind
17 — Celllni — Alfleri — Casanova — Memorii 257
doar pentru ea şi pentru sufletul ei, nu mă zguduie şi
nici UD alt gînd nu mă îngrozeşte mai rău decît teama de a o
pierde şi nu rog cerul altceva decît să mă facă să plec primul
din mijlocul mizeriilor lumeşti.
Dar dacă prietenul necunoscut în mîinile căruia va ni-
meri această scriere va socoti-o demnă de dat pe foc, va
face bine s-o arunce. Rog numai ca în caz că i-ar plăcea s-o
publice altfel decît am scris-o, s-o scurteze şi s-o schimbe
dupa bunul plac în privinţa eleganţei şi a stilului, dar în
privinţa faptelor să nu adauge nimic şi nici să nu altereze în
vreun fel cele scrise de mine. Dacă eu în descrierea vieţii
mele n-aş fi urmărit ca prim scop de a povesti despre mine
mie însumi, de a mă oglindi întocmai cum sînt în mare parte
şi de a mă înfăţişa întrucîtva semi-descoperit acelor puţini
care doresc sau vor dori să mă cunoască cu adevărat, m-aş
fi priceput cu obiectivitate să restrîng seva subiectului, dacă
are vreuna în aceşti patruzeci de ani de viaţă, în două sau
cel mult trei pagini cu concizie studiată şi cu mîndru şi
prefăcut dispreţ, păstrînd însă tăcere în legătură cu
adevărul despre mine însumi. Dar atunci ar fi însemnat că
am urmărit cu ostentaţie să-mi arăt mai mult măiestria
decît să-mi dezvălui sufletul şi felul de a fi. Dat fiindcă
harului meu (real sau presupus) i-am dat ocazia să se
manifeste îndeajuns în atîtea alte opere ale mele, în cea de
faţă m-am complăcut în a-i da o formă mai simplă, dar nu
mai puţin importantă pentru inima mea, privind ca un
bătrîn în adîncul sufletului meu şi indirect asupra oame-
nilor, aşa cum apar ei în viaţa de toate zilele.
Firenze, 2 mai 1803, Paris. Citită în mai 1798, pentru
prima oară, doamnei mele.
PARTEA A DOUA
Cuprinde perioada ultimilor treisprezece ani cu care se
încheie povestirea acestei Vieţi

Aflat la Paris, în luna iunie 1790, a început să traducă


din poemul Eneida episoadele care-1 fermecau în mod
deosebit. Totodată, a încercat să traducă din latină şi opera
lui Teren-tius, din care, pînă în aprilie 1791 a reuşit să
termine comediile Andria, Eunuchus şi Heatontimorumenos
ale lui Terentius. Paralel îşi exersa memoria, reţinînd „mii şi
mii" de versuri din Horaţiu, Virgiliu, Iuvenal, Dante,
Petrarca, Tasso şi Ariosto.
Revoluţia franceză îşi făcea apariţia. Deşi în 1789 el îi
salută primele manifestări democratice închinîndu-i oda
Parigi sbastigliata, odată cu dezlănţuirea ei şi aplicarea
tuturor principiilor democratice proclamate, o părăseşte şi
îi devine chiar potrivnic, datorită unui individualism
explicabil prin originea sa aristocratică şi a unui caracter
voluntar peste măsură. Izolat în lumea lui, nu a putut
înţelege sensul revoluţiei, pe care o accepta numai teoretic,
ideal.
La sfîrşitul lunii aprilie 1791 a plecat împreună cu
contesa dAlbany, în Anglia. Din Franţa primea veşti tot mai
supărătoare în privinţa bunurilor lui, confiscate în cea mai
mare parte.
La 18 august, aflat la Paris, încearcă să se depărteze cît
mai repede de Franţa. Descrierea ieşirii din Parisul căzut In
mîinile revoluţionarilor este aceea a unui disperat care nu
vrea să se lase cuprins în învolburarea evenimentelor.
Ajuns în sfîrşit la Florenţa la 3 noiembrie, s-a consolat
cu frumosul grai toscan şi cu tihna din împrejurimile acestui
oraş.
Un an mai tîrziu, încheia traducerea Eneidei şi a come-
diilor lui Terentius. Desăvîrşeşte totodată şi II Misogallo,
satiră istorică la adresa francezilor.
în 1796, francezii lui Napoleon l-au găsit pe poet mai re-
voltat ca oricînd împotriva sclaviei şi mizeriei pricinuite de
trupele străine. Mărturiseşte acum că în II Misogallo şi-a
revărsat toată furia sa şi a patriei sale împotriva
cotropitorilor, în speranţa că odată şi odată „cărticica
aceasta va folosi într-un fel Italiei şi va dăuna mult Franţei".
Socotind că la patruzeci şi şase de ani nu era tîrziu pen-
tru a-şi însuşi limba greacă şi a citi în original pe Homer, pe
Pindar şi pe tragicii greci, reuşeşte curînd să stăpînească
bine această limbă. Traduce în italiană, în scurt timp,
Alcesta lui Euripide, Filoctet al lui Sofocle, Perşii lui Eschil şi
Broaştele lui Aristofan.
Studiază atent prozodia versurilor lui Horaţiu, împins de
ruşinea de a le fi citit, studiat şi memorizat fără a şti ceva
despre ele. Pătrunde totodată în taina versurilor din
corurile tragediilor greceşti şi din scrierile lui Pindar şi
Anacreon.
Toate aceste preocupări au reuşit să-1 ţină departe de
evenimentele şi frămîntările revoluţiei. în 1799, francezii
ocupau Florenţa. Pentru ca oda II Misogallo să nu ajungă în
mîinile lor, prudent, Alfieri, o multiplică în zece copii şi se
pregăteşte să ţină piept „barbariei ocupanţilor". „Mi-am
luat toate măsurile să trăiesc liniştit, liber şi respectat, iar
dacă va fi nevoie, să mor răzbunat".
în faţa invadatorilor, Alfieri s-a retras, împreună cu prie-
tena sa, într-o localitate din preajma Florenţei, pregătit
pentru orice posibil atac sau violenţă. Dar ocupaţia franceză
a durat numai patru luni după care, armatele invadatoare
învinse de trupele austro-ruse ale generalului Suvorov în
bătălia de la Trebbia din 17—19 iunie 1799 s-au retras. Dar
perioada de răgaz a fost scurtă. După bătălia de la
Marengo, din anul următor, Italia a fost din nou ocupată de
francezi. Alfieri a continuat să respingă orice contact cu ei şi
cu comandanţii lor care doreau să-i prezinte omagii şi
respectul pe care i-1 nutreau.
Continuă cu asiduitate preocupările literare şi îşi
exprimă intenţia de a traduce, după ce va depăşi vîrsta de
şaizeci de ani, tratatul lui Cicero De senectute. Avea cinzeci
şi patru de ani. Compune în acest timp şase comedii:
patru satire politice (L'Uno, I Pochi, I Troppi, L'Antidoto) şi
două satire morale (La Finestrina şi II Divorzio).
Pacea încheiată prin tratatele de la Lunéville, Florenţa şi
Amiens a adus oarecare linişte şi în Italia, iar Alfieri şi-a
re-dobîndit unele bunuri aflate în Piemont şi Franţa. Din
nou bogat, „anii, nenorocirile tuturor, atîtea exemple de o
soartă mai vitregă decît a noastră" l-au făcut însă mai
cumpătat. In sfîrşit după atîtea îndoieli exprimate în
nenumărate rînduri şi în chipuri cît mai convingătoare, este
conştient de meritele sale într-atît încît, în anul 1803 cînd
încetează de a mai scrie Viaţa, afirmă că va fi un „adevărat
personaj în posteritate.". îşi ia rămas bun de la cititorii săi
în ziua de 14 mai 1803, cu cîteva luni înainte de a muri. S-a
stins — aşa cum reiese dintr-o scrisoare a bunului său
prieten abatele Tommaso Valperga di Caluso — în
dimineaţa zilei de 8 octombrie a aceluiaşi an, în urma unor
lungi suferinţe, pricinuite de o veche podagra. Corpul i-a
fost depus în biserica Santa Croce din Florenţa, loc de
odihnă al cîtorva din cei mai iluştri oameni ai Italiei.
GIACOMO CASANOVA
TABEL CRONOLOGIC

1725 2 aprilie Se naşte la Veneţia Giacomo Casanova,


fiul comediantului Gaetano Casanova şi al actriţei Zanetta.
1727 Se naşte la Londra Francesco, fratele mai mic al lui
Giacomo, viitor pictor de bătălii.
1730 Zanetta, aflată la Veneţia, dă naştere unui alt
băiat, Giovanni, şi în următorii trei ani, altor două fiice.
1734 2 aprilie Giacomo este dus la Padova şi începe să
înveţe carte cu abatele Gozzi, doctor în teologie. Stă laolaltă
cu alţi şcolari în gazdă la o sîrboaică haină şi leneşă, unde
suferă de foame, frig şi mai ales de murdărie, dar în-tr-atît
îşi dă silinţa la învăţătură, încît doctorul Gozzi îi oferă
adăpost în casa lui.
1739 Este luat de la pensiunea abatelui şi dus la
Veneţia. „Vine de la Padova unde şi-a făcut studiile", se
spunea despre el cu admiraţie.
1741 Intră în societatea mondenă a Veneţiei şi este
prezentat unor curtezane celebre: Lucia de Paseano,
Nanetta, Mar-ton. De la Veneţia se îndreaptă spre Ancona,
în suita ambasadorul Veneţiei, apoi la Salerno şi Cosenza
(pe atunci capitala Calabriei).
1743 16 septembrie Se află la Napoli, la negustorul
Gennaro Polo. In drum spre Roma se opreşte la Capua,
unde o cunoaşte pe Lucrezia Castelli. La Roma „toată lumea
este în sutană", ceea ce dovedeşte că biserica este
atotputernică si prezentă în cele mai obscure aspecte ale
vieţii, învaţă acum limba franceză şi este introdus în
intimita-

451
tea multor familii din aristocraţia Romei, din care, bine-
înţeles, prelaţii nu lipsesc.
1744 25 februarie La Ancona cunoaşte o trupă de
balerini şi
printre ei pe Bellino, care nu este decît o tînără fată
deghizată.
2 aprilie Veneţia. Intră în „serviciul statului",
înrolîndu-se într-un regiment cantonat în insula Corfu;
ministrul de război îi face promisiunea că, în mai puţin de
un an, îl va avansa la gradul de locotenent. Vizitează
Constantino-polul, despre care spune că „nici un oraş din
lume nu este mai cuceritor". Este găzduit în Palatul Veneţiei
din cartierul Pera şi invitat în cercurile nobilimii turce şi ale
diplomaţilor. Proiect de căsătorie cu fiica unui demnitar
turc, cu condiţia să treacă la mahomedanism. Renunţă la
viaţa de lux ce i se promitea prin căsătoria cu tînăra
turcoaică Zelina, „a opta minune a lumii" prin frumuseţe şi
educaţie, şi revine în insula Corfu.
174514 octombrie Din nou la Veneţia, unde îşi
înaintează demisia ministrului de război: „Am părăsit astfel
uniforma militară şi am devenit stăpîn pe mine însumi". Îşi
reia „profesiunea" de neîntrecut jucător de cărţi, dar
rămîne fără un .ban. Intră ca instrumentist (viorist) în
orchestra unui teatru.
1746aprilie Cunoştinţă cu senatorul Bragadino, renumit
în Veneţia pentru aventurile lui galante. ,

452
1750 iulie — 1752 întreprinde o primă călătorie la Paris,
după care pleacă la Dresda.
1753 Părăseşte Dresda, lăsînd-o aici pe mama sa, pe
fratele şi pe sora sa, căsătorită cu maestrul de clavecin de la
curte. De la Dresda trece la Viena, unde este „indignat" de
regimul de castitate impus de împărăteasa Măria Teresa.
După un pic-nic la Schonbrunn, părăseşte nemulţumit Viena
şi după cîteva zile îl găsim la Trieste.
3 mai Vine la Veneţia şi constată că, prin instrucţie şi
experienţă de viaţă, este „superior aproape tuturor ega-
lilor" săi; are douăzeci şi şapte de ani. Reia prietenia cu
senatorul Bragadino. Se lasă antrenat în unele afaceri ne-
cinstite la Vicenza şi Padova, fiind considerat conspirator.
1755Tribunalul îl condamnă şi este întemniţat în
„inima palatului ducal", în închisoarea Dei Piombi.
1756sfîrşitul anului Reuşeşte să evadeze împreună cu
abatele Balbi.
1757 5 ianuarie Se află la Paris, „loc de mizerie sau de
noroc, în funcţie de cel ce ştie să se descurce sau să moară".
Se lasă purtat de aventuri galante şi afaceri ilicite. De la
Paris pleacă în Olanda, într-o misiune secretă de bursă, apoi
din nou la Paris.
1759Duce o viaţă de prinţ: „Puteam să mă socot cu
adevărat fericit" — spune el însuşi. La Montmorency îl
cunoaşte pe Jean-Jacques Rousseau: „un om care nu spune
nimic, simplu şi la locul lui". Se ocupă apoi de fabricarea

453
unor mătăsuri, dar pentru puţin timp, fiindcă este
ameninţat de ruină.
1760Germania. Mai întîi la Köln apoi la Bonn, în
societatea aristocratică germană. La Stuttgart este oaspete
al ducelui de Wurtemberg. în continuare merge la Geneva
(unde întreţine o conversaţie de două ore cu Voltaire), apoi
la Grenoble, Avignon, Marsilia, Roma. Aici primeşte din
partea papei, crucea ordinului Pintenul de aur şi diploma de
pro-tonotar apostolic extra urbem, în calitate de doctor în
drept.
1761—1763 După o serie de alte oraşe, revede Napoli,
Roma, Paris, Bruxelles, Liège, Geneva, Lyon, Milano,
Marsilia, Londra.
1761 Berlin, Riga, Moscova — unde reuşeşte s-o vadă
pe îm-
părăteasa Caterina a Il-a, vizitează fabrici, biserici, vechi
monumente, biblioteci.
1765—1766 Varşovia, Dresda, Leipzig, Viena.
1767 Spà, Paris, Madrid, Barcelona. Aici este arestat
pentru rănirea unui agresor, dar e liberat după şase
săptămîni. 1769 3 ianuarie Perpignan, Roma.
1772Bologna. Ar dori să se întoarcă în patrie, la
Veneţia, de unde evadase, dar nu o poate face decît dacă
acceptă să fie supravegheat de inchizitori.

454
177315 noiembrie Trieste. I se fac toate onorurile.
Aşteaptă la Trieste graţierea, după nouăsprezece ani de
exil. Are acum patruzeci şi nouă de ani.
1774septembrie Casanova revine la Veneţia. Aici se
încheie Memoriile.
1775—1798 Ultimii ani şi-i petrece în mizerie; este
bibliotecar în castelul contelui de Waldstein în localitatea
Dux, din Bo-emia. Primeşte scrisori sentimentale fără
număr. O singură consolare: Memoriile; textul integral
ajunge la 4 250 de pagini.
1798 6 iunie Se stinge din viaţă la castelul Dux, din
Boemia.

455
mm

VOLUMUL ÎNTÎI

CAPITOLUL INTII

Date despre familia mea. Copilăria

Don Giacobe Casanova, născut la Saragossa, capitala


Aragonului, fiu natural al lui don Francisco, în anul 1428 a
luat-o din mînăstire pe dona Anna Palafox, a doua zi după
ce ea depusese jurămîntul. El era secretarul regelui don
Alfonso. A fugit împreună cu ea la Roma unde, după un an
de închisoare, papa Martino al III-lea i-a anulat Annei
jurămîntul şi le-a dat binecuvîntarea nupţială la re-
comandarea lui don Juan Cassanova, maestru al Sf. Palat şi

456
unchiul lui don Giacobe. Toţi copiii născuţi din această
căsătorie s-au prăpădit în vîrstă fragedă, cu excepţia lui
•don Juan care în 1475 s-a căsătorit cu donna Eleonora
Al-bini, de la care a avut un băiat numit Marc Antonio.
în 1481, don Juan, fiindcă a omorît un ofiţer al regelui
Neapolelui, a fost obligat să fugă din Roma, refugiindu-se la
Como împreună cu soţia şi fiul său. Plecînd însă din nou ca
să-şi încerce norocul, a murit în călătorie cu Cristo-for
Columb, în 1493.
Marc Antonio a devenit un poet bun, după gustul lui
Marţial, şi secretar al cardinalului Pompeo Golonna. Satira
împotriva lui Giulio dei Medici, pe care o citim în poeziile
sale, obligîndu-1 să părăsească Roma, el a revenit la Como,
unde s-a căsătorit cu Abonda Rezzonica.
Acelaşi Giulio dei Medici, devenit papă sub numele de
Clement al Vll-lea, 1-a iertat, îngăduindu-i să se reîntoarcă
cu soţia lui la Roma. Acest oraş fiind ocupat şi devastat de
armatele imperiale în 1526, Marc Antonio a fost răpus

457
de ciumă; dacă nu ar fi murit de ciumă, ar fi murit de
mizerie, căci soldaţii lui Carol al V-lea îi luaseră toată ave-
rea. Pietro Valeriane, vorbeşte destul despre el în cartea lui
De infelicitate litteratorum.
La trei luni după moartea lui, văduva 1-a adus pe lume
pe Giacomo Casanova care a murit foarte bătrîn în Franţa,
colonel în armata comandată de Farnese împotriva lui
Hen-ric de Navarra, mai tîrziu rege al Franţei. La Parma, el
lăsase un fiu care s-a căsătorit cu Teresa Conti, de la care a
avut pe Giacomo, căsătorit în anul 1680 cu Anna Roii.
Giacomo a avut doi băieţi: pe Giambattista şi pe Gaetano
Giuseppe Giacomo. Cel mare, plecînd din Parma în 1712, nu
a mai reapărut; cel mic, îşi părăsi familia în 1715, la vîrsta
de 19 ani.
Este tot ceea ce am găsit într-un capitular al tatălui
meu. Din gura mamei mele am aflat cele ce am de gînd să
vă relatez.
Subjugat de farmecul unei actriţe numite Fragoletta,
care interpreta roluri de subretă, Gaetano Giuseppe
Giacomo îşi părăsi familia. îndrăgostit şi fără resurse de trai,
se hotărî să-şi cîştige existenţa folosindu-şi propriile
talente. S-a dedicat dansului şi după cinci ani juca. în
comedii, remareîn-du-se mai mult prin gesturi decît prin
talent.
Fie din inconstanţă, fie din gelozie, el o părăsi pe Fra-
goletta şi intră la Veneţia într-o trupă de comedianţi care

458 271
juca la teatrul San Samuele. Peste drum de casa unde locuia
el, stătea un cizmar, Geronimo Farusi, împreună cu soţia sa
Marzia şi cu Zanetta, singura lor fiică, frumuseţe personi-
ficată, în vîrstă de şaisprezece ani. Tînărul comediant se în-
drăgosti de această fată, convingînd-o şi pe ea să-1 iubească
şi să se lase răpită de el. Era singurul mijloc de a rămîne cu
el, deoarece comediant fiind, nu ar fi obţinut de la Marzia
niciodată consimţămîntul şi cu atît mai puţin de la Ge-
ronimo, în ochii căruia un comediant trecea drept un per-
sonaj îngrozitor. Cu certificatele necesare la el şi întovărăşiţi
de doi martori, tinerii îndrăgostiţi s-au înfăţişat grabnic la
patriarhul de Veneţia, care le-a dat binecuvîntarea nupţială.
Marzia, mama Zanettei, ţipa de desperare, iar tatăl ei s-a
prăpădit de prea mare durere. La capătul a nouă luni de la
această căsătorie, la 2 aprilie 1725, m-am născut eu.
în anul următor, mama m-a lăsat în mîinile maică-si,
care a iertat-o de îndată ce a aflat că tatăl meu îi făgăduise
să nu o silească niciodată să se urce pe scenă. Promisiunea
asta o fac toţi comedianţii fetelor de burghezi cu care se
căsătoresc; promisiune pe care ei nu o respectă niciodată,
pentru că nici ele nu-i obligă să-şi ţină cuvîntul. Dealtfel,
mama a fost foarte îneîntată că învăţase să joace teatru,
fiindcă după nouă ani, rămînînd văduvă şi cu şase copii, fără
această resursă nu ar fi avut deloc mijloace să-i crească.
Aveam un an cînd tatăl meu m-a lăsat la Veneţia pentru
a pleca la Londra unde urma să joace în diverse comedii, în

459 271
acest mare oraş mama a pus pentru prima oară piciorul pe
scenă şi tot aici, în 1727, s-a născut şi fratele meu
Fran-cesco, celebrul pictor de bătălii, stabilit la Viena, unde
îşi exercită arta din 1783.
Spre siîrşitul anului 1728, mama a revenit la Veneţia cu
soţul ei şi cum între timp ajunsese şi ea artistă, a continuat
să joace teatru.
în 1730 ea 1-a adus pe lume pe fratele meu Giovanni,
care a murit la Dresda pe la sfîrşitul anului 1795, în serviciul
electorului, în calitate de director al Academiei de pictură,
şi în următorii trei ani, ea a devenit din nou mamă a două
fete dintre care una a murit în vîrstă fragedă, iar cealaltă s-a
căsătorit la Dresda, în 1798, unde mai trăieşte şi azi. Am
mai avut şi un frate postum care s-a făcut preot şi care a
murit la Roma, acum cincisprezece ani.
Să revenim acum la începutul existenţei mele în calitate
de fiinţă gînditoare.
Memoria mi s-a dezvoltat la începutul lunii august 1733:
aveam opt ani şi patru luni. Nu-mi amintesc de nimic din
ceea ce mi s-ar fi putut întîmpla înainte de epoca aceasta.
Iată faptul: Stăteam în picioare în colţul unei camere, aple-
cat, cu capul sprijinit de perete, cu ochii fixaţi pe sîngele ce
se rostogolea pe jos, curgîndu-mi abundent din nas.
Mar-zia, bunica mea care mă iubea foarte mult, se apropie
de mine, mă spălă pe obraz cu apă rece şi fără să ştie
nimeni din casă, m-a luat cu ea într-o gondolă şi m-a dus la

460 271
Mu-rano, insulă foarte populată, situată la doi paşi de
Veneţia.
După ce am coborît din gondolă, am intrat într-o co-
cioabă, unde am dat de o bătrînă aşezată pe un pat pră-
pădit, cu o pisică neagră în braţe şi alte cinci sau şase în
jurul ei. Era o vrăjitoare. Cele două bătrîne au stat înde-
lung de vorbă şi probabil că eu eram subiectul discuţiei.
La slîrşitul acestui dialog în dialect friulan, vrăjitoarea, pri-
mind de la bunica mea un ducat de argint, deschise o ladă,
mă luă în braţele ei şi mă vîrî înăuntru şi închizîndu-mă
acolo, îmi spuse să nu-mi fie teamă, ceea ce ar fi fost de
ajuns să mi-o inspire dacă aş fi avut puţin umor, dar eram
năuc. Stăteam liniştit într-un colţ, punîndu-mi batista la nas,
fiindcă mai sîngeram încă, şi dealtfel foarte indiferent la
vacarmul pe care îl auzeam de afară. Auzeam pe rînd rîsete,
plînsete, cîntece, strigăte şi lovituri în ladă; dar totul îmi era
egal. în sfîrşit, sînt tras afară din ladă, sîngele mi se opreşte.
Această femeie extraordinară, după ce m-a îmbrăţişat de o
sută de ori, m-a dezbrăcat, m-a aşezat în pat, a ars tot felul
de ierburi, a adunat scrumul într-o pînza, m-a înfăşurat în
ea, a făcut descîntece, m-a desfăşurat din pînză şi apoi mi-a
dat să înghit cinci buline foarte plăcute la gust. M-a frecat
imediat pe tîmple şi pe ceafă cu o alifie care exala un miros
suav şi apoi m-a îmbrăcat din nou. Mi-a spus că hemoragia
mea se va pierde pe nesimţite, dacă nu voi spune nimănui
ceea ce mi-a făcut ea ca să mă vindece, şi m-a ameninţat că

461 271
îmi voi pierde tot sîngele şi voi muri dacă voi îndrăzni să
dezvălui cuiva, indiferent cui, aceste taine. După ce m-a
instruit astfel, m-a anunţat că o femeie încîntătoare va veni
să-mi facă o vizită în noaptea următoare şi mi-a mai spus că
fericirea mea depindea de ea, dacă voi putea avea tăria să
nu destăinui nimănui că primesc această vizită. în sfîrşit am
plecat şi ne-am reîntors acasă.
De cum m-am culcat, am adormit fără să mă mai
gîn-desc la plăcuta vizită pe care trebuia să o primesc; dar
cînd m-am deşteptat, după cîteva ore, am văzut sau am
crezut că văd, coborînd din şemineu o femeie fermecătoare,
în mare ţinută, îmbrăcată într-o mătase splendidă, purtînd
pe cap o coroană bătută în pietre scumpe, care mi se părea
că scînteiază ca focul. Ea se apropie cu pas lent, cu un aer
maiestos şi cald şi se aşeză pe patul meu.
După aceea, scoţînd dintr-o pungă cîteva cutiuţe, le goli
deasupra capului meu, murmurînd cuvinte de neînţeles.
După ce îmi vorbi îndelung, eu neînţelegînd nimic, mă să-
rută şi dispăru prin acelaşi loc pe unde apăruse; apoi am
adormit din nou.
A doua zi, bunica, venind să mă îmbrace, de îndată ce
s-a apropiat de patul meu, a început să-mi recomande tă-
cere, ameninţîndu-mă cu moartea în caz că aş îndrăzni să
vorbesc cuiva de ceea ce mi se întîmplase în timpul nopţii.
Această sentinţă rostită de singura femeie care a avut asu-
pra mea un ascendent absolut şi care m-a obişnuit să ascult
orbeşte de toate ordinele ei a fost cauza revenirii în me-
morie a viziunii pe care o pecetluisem, plasînd-o în cel mai
tainic colţ al fragedei mele amintiri. Dealtfel, nu mă sim-
ţeam deloc tentat să povestesc acest fapt cuiva: în primul
rînd, nu ştiam că s-ar putea ca cineva să-1 găsească inte-
resant şi apoi nu aş fi ştiut cui să-1 povestesc; deoarece
boala mea făcîndu-mă posomorît şi deloc amuzant, toţi mă
compătimeau şi mă lăsau liniştit. Credeau că existenţa mea
este pasageră şi cît priveşte autorii zilelor mele, nu-mi vor-
beau niciodată.
După călătoria la Murano şi vizita nocturnă a zînei, con-
tinuam să sîngerez, dar din zi în zi mai puţin, iar memoria
mea se dezvolta încet-încet. Am învăţat să citesc în mai
puţin de o lună.
Fără îndoială ar fi ridicol să atribui vindecarea mea
acestor extravaganţe; dar în acelaşi timp cred că ar fi greşit
să neg că nu au contribuit întrucîtva. în ceea ce priveşte
apariţia frumoasei regine, totdeauna am crezut că a fost un
vis, doar dacă nu a fost o mascaradă care mi s-a făcut
anume; dar leacurile celor mai cumplite boli nu se găsesc
totdeauna în farmacie. în fiecare zi cîte un fenomen ne de-
monstrează ignoranţa şi cred că ceva ne arată că rareori
găsim un savant al cărui spirit să fie total lipsit de super-
stiţie. Desigur, niciodată nu au existat vrăjitori pe lume, dar
nu-i mai puţin adevărat că puterea lor a existat totdeauna
pentru cei asupra cărora şireţii au avut talentul sa se facă
crezuţi.
Somnio nocturnos lemures portentaque Thessala
vides"1.
Asemenea lucruri devin reale deşi nu existaseră înainte
decît în imaginaţie şi, în consecinţă, efectele multiple pe
care le atribuim credinţei pot prea bine să nu fie mereu
mira-

1 Corect: Somnio terrores magicos, miranda sagas /


Nocturnos lemures portentaque Thessala rides (Horaţiu,
Epistole, II, 2: Uneori ni se arată în vis spirite nocturne,
viziuni înspăi-mîntătoare).

272
18 — Cellini — Alfierl — Casanova — Memorii
273
( II K«ase, în ciuda faptului că ele există realmente
pentru cea i e acordă credinţei o putere fără margini.
A doua întîmplare de care îmi amintesc şi care mă pri-
veşte direct a avut loc la trei luni după călătoria mea la
Murano, şase săptămîni înaintea morţii tatălui meu. Nu o
împărtăşesc cititorului, decît pentru a-i da o idee despre
felul în care mi se dezvolta caracterul.
într-o zi, pe la mijlocul lunii noiembrie, mă aflam cu
fratele meu Francesco, mai tînăr decît mine cu doi ani, în
camera tatălui meu şi îl priveam cu atenţie cum îşi făcea
meseria de optician.
O bucată mare de cristal, rotund şi tăiat în faţete mul-
tiple îmi atrase atenţia. Am întins mîna spre el şi
aducîn-du-1 foarte aproape de ochi, am rămas peste
măsură de în-cîntat văzînd cum obiectele din jur se
înmulţesc. Dorinţa de a mi-1 însuşi punînd stăpînire pe
mine imediat şi con-statînd că nu sînt observat, am prins
momentul să-1 strecor în buzunar.
Cîteva clipe mai tîrziu, tatăl meu se ridică ca să ia cris-
talul de la locul lui, dar negăsindu-1, ne spuse că fără doar şi
poate unul din noi trebuia să-1 fi luat. Fratele meu îl asigură
că nu 1-a atins iar eu, deşi vinovat, i-am repetat acelaşi
lucru; dar tatăl meu, convins de părerea lui, ne ameninţă că
ne va scotoci peste tot, făgăduindu-i o bătaie cu cureaua
celui mincinos. După ce ne-a lăsat să credem că începe să
caute în toate colţurile camerei, găsind un moment
favorabili, l-am lăsat discret să alunece în buzunarul fratelui
meu. Dar imediat mi-a părut rău, fiindcă aş fi putut să fac să
pară că-1 găseşte pe undeva; dar fapta rea fusese comisă.
Tatăl meu, pierzîndu-şi răbdarea cu căutarea zadarnic, ne
scotoci pe fiecare, găsi cristalul fatal în buzunarul
nevinovatului şi îi aplică pedeapsa promisă. După trei-patru
ani, am făcut prostia să mă laud chiar lui ca-i făcusem festa;
nu m-a iertat şi nu a pierdut nici o ocazie să se răzbune.

Tatăl meu părăsi viaţa în floarea vîrstei; nu avea decît


treizeci şi şase de ani, dar luă cu el în mormînt regretele
publicului, mai ales ale nobilimii care îl recunoştea superior
stării sale sociale, atît prin comportament cît şi pentru
cunoştiinţele sale în mecanică. Gu două zile înaintea morţii,
simţind că i se apropie sfîrşitul, a ţinut să ne vadă pe toţi
adunaţi în jurul patului său, în prezenţa soţiei şi a familiei
Grimani, nobili veneţieni, pe care să-i hărăzească drept
protectorii noştri.
După ce ne-a binecuvîntat, a obligat-o pe mama, care
nu-şi putea stăpîni hohotele de plîns, să-i jure că nu va
pregăti pe nici unul din copii pentru teatru, în eare el însuşi
nu ar fi pus niciodată piciorul, dacă nu l-ar fi forţat o patimă
nenoricită. Ea îi jură, iar cei trei patricieni îi garantară
promisiunea. întîmplările vieţii au ajutat-o, într-adevăr,
să-şi ţină jurămîntul.

274
în perioada aceea mama fiind însărcinată în luna a şa-
sea a fost scutită să apară pe scenă pînă după Paşti. Fru-
moasă şi tînără cum era, ea a refuzat mîna tuturor celor ce
au cerut-o în căsătorie; şi avînd încredere în providenţă,
spera că va putea să ne crească cu propriile-i puteri.
A socotit că mai întîi trebuie să se ocupe de mine, nu
atît dintr-o predilecţie, cît din cauza bolii mele, care o făcea
să nu mai ştie ce să facă cu mine. Eram foarte debil, fără
chef, bun de nimic, apatic.

Domnul Baffo deci, un adevărat geniu, poet în cel mai


frivol din toate genurile, dar măreţ şi unic, a fost motivul
care a determinat înscrierea mea într-o pensiune la Padova
şi, în consecinţă, lui îi datorez şi viaţa. El a murit douăzeci
de ani mai tîrziu, ultimul din vechea familie de patricieni
dar, poemele sale, deşi licenţioase, nu vor lăsa niciodată să i
se stingă faima. Din spirit de pietate, inchizitorii statului
veneţian aveau să contribuie la celebritatea sa, deoarece
boicotîndu-i manuscrisele, acestea au devenit preţioase; ar
fi trebuit să ştie că spre ta exolescunt2.
De îndată ce prorocirea profesorului Macoppe3 s-a îm-
plinit, abatele Grimani4 şi-a luat obligaţia de a-mi găsi o
pensiune bună la Padova, prin intermediul unei cunoştinţe
a lui, un chimist care locuia în acel oraş. Se numea Otta-
2 Lucrurile dispreţuite cad de la sine (lat.).

274
3 Alessandro Knipps Macoppe, născut la Padova în
1662, într-o familie originară din Koln, a fost numit în 1703
profesor de botanică medicală şi apoi de medicină practică
la Universitatea din Padova.
4 Abatele Alvise Grimani a fost pentru Casanova un
tutore riguros şi avar.
I I iu şi era şi anticar. în cîteva zile s-a găsit o pensiune
,.i, l.i 2 aprilie 1734, zi în care împlineam nouă ani, am fost
(lu\ la Padova într-un burchiello5, pe canalul Brenta. Ne-am
îmbarcat la ora zece seara, imediat după masă.
Burcbiello poate fi considerat o căsuţă plutitoare. Are o
încăpere la fiecare din capete şi culcuşuri pentru servitori la
proră şi la pupă. Este un careu lung, acoperit de o parte şi
de alta cu ferestre şi obloane. Călătoria a durat opt ore.
Abatele Grimani, domnul Baffo şi mama m-au însoţit; am
dormit în sală cu mama, iar cei doi prieteni au rămas peste
noapte într-una din încăperi. Mama, deşteptîn-du-se în zorii
zilei, a deschis o fereastră aflată în faţa patului şi razele
soarelui care răsărea căzîndu-mi direct pe obraji m-au făcut
să deschid ochii. Patul era prea scund ca să pot vedea
pămîntul; prin fereastră nu vedeam decît vîrful copacilor
care tiveau malul. Ambarcaţia plutea pe apă cu o mişcare
atît de egală, că nu-mi puteam da seama de nimic, încît
copacii care defilau cu repeziciune unul după altul prin faţa
mea îmi provocau o surpriză uimitoare.

274
„Ah, mamă — strigai — ce-i asta? Copacii merg unul
după altul."
Cei doi domni intrînd în aceeaşi clipă şi văzîndu-mă
stupefiat, m-au întrebat ce anume mă preocupa. „Cum de
merg copacii?" i-am întrebat eu.
Ei au izbucnit în rîs, dar mama, după un oftat adînc,
mi-a răspuns jalnic: „Barca merge, nu pomii. îmbracă-te".
Am priceput imediat fenomenul, mergînd mai departe
cu raţiunea mea în curs de formare şi deloc preocupată. „Se
prea poate prin urmare ca nici soarele să nu se mişte ci,
dimpotrivă, noi să ne învîrtim de la apus spre răsărit."
La cuvintele mele, iubita mea mamă ţipă ca de o mare
prostie; domnul Grimani îmi deplînse imbecilitatea,
lăsîn-du-mă consternat, mîhnit, gata să plîng. Domnul Baffo
se apropie să-mi dea curaj. Se aplecă asupra mea, mă
îmbrăţişa cu tandreţe şi-mi spuse: „Copilul meu, tu ai
dreptate; soarele nu se mişcă, fii curajos, judecă totdeauna
ca acum şi lasă-i pe alţii să rîdă."
Surprinsă, mama 1-a întrebat dacă era nebun ca să-mi
dea asemenea lecţii, dar filosoful, fără să-i răspundă măcar,
continuă să-mi schiţeze o teorie făcută pentru judecata
mea,
5 Mică ambarcaţiune de pasageri, tipic veneţiană.

pur şi simplu. A fost într-adevăr prima plăcere pe care


am gustat-o în viaţa mea. Fără domnul Baffo, acest moment
ar fi fost de ajuns ca să-mi micşoreze înţelegerea; laşitatea

274
credulităţii s-ar fi strecurat în mintea mea. Ignoranţa ce-
lorlalţi doi ar fi vlăguit în mine cu o lovitură sigură tăişul
unei facultăţi prin care nu ştiu dacă am ajuns departe; ştiu
doar că numai acesteia îi datorez toată fericirea de care mă
bucur cînd mă aflu singur cu mine însumi.
Dis-de-dimineaţă am ajuns la Padova, la familia
Otta-viani; soţia lui m-a primit cu mult drag. Am văzut acolo
cinci sau şase copii, între care o fată de opt ani, pe nume
Măria, şi o alta de şapte, Rosa, frumoasă ca un înger. Zece
ani mai tîrziu, Măria a devenit soţia samsarului Colon da şi
Rosa, după alţi cîţiva ani, s-a căsătorit cu patricianul Pietro
Marcello căruia i-a dăruit un fiu şi două fiice, dintre care
una a devenit soţia lui Pietro Mocenigo, iar cealaltă, a unui
nobil din familia Corraro; dar ceva mai tîrziu, căsătoria lor a
fost anulată. Va trebui să vorbesc despre toate aceste
persoane şi de aceea le menţionez aici. Familia Ottaviani
nc-a condus mai întîi spre casa unde urma să rămîn în
pensiune. Era la cincizeci de paşi de ei, la Santa Măria in
Vanzo, parohia San Michele, la o sîrboaică din Dalmaţia,
care închinase primul etaj doamnei Mida, soţia unui colonel
sîrb. I-au deschis cufăraşul meu dîndu-i inventarul tuturor
lucrurilor din el, după care i-au numărat şase ţechini, pentru
şase luni, drept acont pentru pensiunea mea. în schimbul
acestei mici sume, ea era obligată să mă hrănească, să se
îngrijească să fiu curat şi să mă instruiască. Au lăsat-o să
spună că nu era de-ajuns, m-au îmbrăţişat atrăgîndu-mi

274
atenţia să fiu totdeauna supus faţă de ea şi m-au părăsit. în
acest fel s-au debarasat de mine.

CAPITOLUL AL DOILEA
Bunica mea vine ca să mă lase în pensiune Ia doctorul
Gozzi. Prima mea cunoştinţă sentimentală
De cum am rămas singur cu sîrboaică, aceasta m-a şi
dus în pod unde mi-a arătat patul, în rînd cu altele patru:
trei aparţineau altor trei băieţi de aceeaşi vîrstă cu mine,
plecaţi atunci la şcoală, iar al patrulea, slujnicei care avea
Ordin să ne supravegheze ca să împiedice micile
ştrengării ■ u care sînt obişnuiţi şcolarii. După această
vizită, am co-borît din nou; ea m-a trimis în grădină, unde
mi-a spus Ca mă pot plimba în aşteptarea mesii.
Nu mă simţeam nici fericit, nici nenorocit. Tăceam. Nu
mi-era teamă, dar n-aveam nici speranţă şi nici curiozitate;
nu eram nici vesel, nici trist. Singurul lucru care mă im-
presiona era figura sîrboaicei; în ciuda faptului că nu aveam
nici o idee în privinţa frumuseţii sau a urîţeniei, figura ei,
aerul ei, tonul şi felul de a vorbi, totul mă respingea. Tră-
săturile ei bărbăteşti mă enervau ori de cîte ori îmi aruncam
privirea asupra chipului ei ca să ascult ce-mi spunea. Era
înaltă şi voinică ca un soldăţoi; avea obrajii gălbejiţi, părul
negru, sprîncenele lungi şi stufoase, iar bărbia îi era ornată
de fire lungi de păr; şi pentru a încheia portretul, un sîn
hidos, pe jumătate descoperit, îi cădea pînă la jumătatea

274
taliei ei lungi; părea să aibă cincizeci de ani. Slujnica era o
ţărancă robustă care făcea toată treaba şi ceea ce se numea
grădină era un careu de vreo treizeci-patru-zeci de paşi
unde, în afara culorii sale verzi, nu se găsea nimic plăcut.
Pe la amiază, i-am văzut sosind pe ceilalţi trei băieţi
care, ca şi cum am fi fost vechi prieteni, mi-au povestit o
sumedenie de lucruri, presupunîndu-mi anume prime no-
ţiuni pe care de fapt nu le aveam. Am tăcut chitic, dar asta
nu i-a descumpănit, în cele din urmă obligîndu-mă să intru
în jocurile lor inocente, adică să alergăm, să ne că-răm în
cîrcă, să ne dăm de-a berbeleacul, şi eu m-am lăsat antrenat
în toate astea cu mare plăcere, pînă cînd ne-au chemat la
masă. M-am aşezat pe scaun; dar cînd am văzut în faţa mea
o lingură de lemn, am aruncat-o, cerînd să mi se aducă
tacîmul meu de argint care mi-era foarte drag, pentru că era
un dar primit de la scumpa mea bunică. Fiindcă slujnica
mi-a răspuns că stăpîna ei voia egalitate, a trebuit să mă
conformez uzanţei, aşa că m-am supus, deşi mi-a displăcut;
şi aflînd că totul trebuia să fie egal, am început să mănînc
supa din farfurie, fără să ma plîng de iuţeala cu care o
sorbeau colegii mei, dar nu fără să mă uimesc că acel fel de
a mînca le era îngăduit. După zeama aceea mizerabilă, ni s-a
servit o porţioară de morun uscat şi apoi un măr, şi cu asta
masa s-a încheiat; eram în postul Paştilor. Nu existau nici
pahare nici cănuţe, aşa că am băut toţi din acelaşi urcior de
pămînt o băutură oribilă, numită graspia6, făcută din apa în

274
care se fierse-seră ciorchinii de struguri, despuiaţi de
boabe. în zilele următoare, am băut doar apă simplă.
Această hrană m-a uimit, deoarece nu ştiam dacă-mi era
permis să o găsesc mizerabilă.
După masă, slujnica m-a dus la şcoală, la un preot tînăr,
pe nume doctor Gozzi, cu care sîrboaica aranjase să-i plă-
tesc patruzeci de bănuţi pe lună, adică a unsprezecea parte
dintr-un ţechin.
Fiindcă trebuia să mă înveţe să scriu, m-au aşezat ală-
turi de băieţii între cinci şi şase ani, care au început să mă ia
în rîs.
La întoarcerea la pensiune, mi s-a servit cina; dar cum
era de prevăzut, a fost şi mai rea decît prînzul. Eram mirat
că nu mi se îngăduia să mă plîng. M-au culcat într-un pat în
care, paraziţi de trei specii mult prea cunoscute, nu m-au
lăsat să închid ochii toată noaptea. în afară de asta, şoa-
recii, care alergau prin tot podul şi-mi săreau în pat, m-au
speriat atît de tare, încît mi-a îngheţat sîngele în vine.
Atunci am început să devin sensibil la durere şi am învăţat
să sufăr cu răbdare.
Insectele care mă devorau mi-au mai potolit teama de
•şoareci; şi, ca o compensaţie, spaima mă făcea mai puţin
sensibil pişcăturilor. Sufletul meu profita de lupta între ne-
cazurile mele. Slujnica s-a dovedit în mod constant surdă la
toate strigătele mele.

274
De cum s-a crăpat de ziuă, am părăsit acest trist culcuş
şi, după ce m-am plîns puţin fetei de toate patimile pe care
le-am îndurat, i-am cerut o cămaşă, deoarece a mea era
groaznică; dar ea mi-a răspuns că nu ne dădea schimburi
decît duminica şi, cînd am ameninţat-o că aveam să mă
plîng stăpînei ei, a pufnit în rîs.
Pentru prima dată în viaţa mea plîngeam de necaz şi de
furie cînd îi auzeam pe colegii mei că mă ocărau. Nenorociţii
îmi împărtăşeau soarta, dar erau făcuţi pentru ea; şi cu asta
am spus tot.
înfrînt de tristeţe, toată dimineaţa am moţăit la şcoală.
Unul din colegii mei i-a explicat cauza doctorului Gozzi, •dar
sub o formă care m-a făcut ridicol. între timp, acest

6
graspia sau vinetto piccolo (it.) — vin uşor, plăcut.
preol cumsecade pe care, fără îndoială, soarta mi-1
hără-rise, m-a invitat în biroul său, unde, după ce-a ascultat
tot ce i-am spus şi s-a asigurat cu proprii ochi de adevărul
celor povestite, impresionat la vederea înţepăturilor ce-mi
acopereau biata piele nevinovată, şi-a pus imediat haina,
m-a însoţit la pensiune şi i-a arătat sîrboaicei starea jalnică
în care mă aflam. Ea, cu prefăcută uimire, dădu toată vina
pe seama slujnicei. Obligată să cedeze interesului pe care îl
dovedea preotul, insistînd să-mi vadă patul, eu însumi nu
am fost mai puţin uimit decît el văzînd murdăria aşternu-
tului în care-mi petrecusem noaptea nemiloasă. Blestemata

274
femeie, aruncînd din nou vina asupra slujnicei, îl asigură că
avea s-o dea afară; dar fata intrînd chiar în clipa aceea,
nesuferindu-i dojana, îi spuse în faţă că vina o purta doar
ea; şi descoperind paturile colegilor mei, ne-am putut con-
vinge că nici ei nu erau trataţi mai bine decît mine,
ne-dormind nici ei pe roze. Stăpîna, furioasă, îi dădu o
palmă slujnicei dar ea, nevrînd să-i rămînă datoare, îi
ripostă la rîndul ei şi apoi o luă la goană. Doctorul Gozzi,
lăsîn-du-mă acolo, plecă, spunîndu-i că nu mă va mai primi
la şcoală decît dacă mă va trimite curat, la fel ca pe ceilalţi
şcolari. Am fost nevoit apoi să suport o dojana zdravănă
care s-a încheiat cu ameninţarea că la o nouă neplăcere pe
care i-aş mai aduce-o, asemenea acesteia, mă va da pe uşă
afară.
Nu mai înţelegeam nimic; totul era nou pentru mine, nu
aveam idee decît de casa în care mă născusem, unde
crescusem şi unde domnea curăţenia şi o cinstită
abundenţăj mă vedeam maltratat, certat, deşi mi se părea
cu neputinţă să fiu vinovat. în cele din urmă, această
vrăjitoare îmi aruncă o cămaşă sub nas şi, după o oră, am
văzut o altă slujnică schimbînd aşternutul; apoi ne-am
aşezat la masă.
învăţătorul mi-a arătat o grijă specială în a mă instrui.
M-a invitat să stau la masa lui şi, ca să-1 conving că eram
sensibil la această cinste pe care mi-o acorda, m-am apucat

274
să studiez cu mare sîrguinţă, din toate puterile; la sfîrşitul
primei luni scriam atît de bine, încît m-a trecut la gramatică.
Viaţa nouă pe care o duceam, foamea pe care o îndu-
ram şi mai mult decît toate aerul Padovei, fără îndoială,
mi-au dat o sănătate la care n-aş fi sperat nicînd, dar tocmai
această sănătate îmi făcea foamea mai
dureroasă, aproape insuportabilă. Creşteam văzînd cu ochii;
dormeam nouă ore un somn adînc netulburat de nici un vis,
doar că mereu mi se părea că stau în faţa unei mese
îmbelşugate, preocupat să-mi satisfac nemilosul meu
apetit; dar în fiecare dimineaţă simţeam ce neplăcute sînt
visele amăgitoare. Această foame devoratoare pînă la urmă
ar fi ajuns să mă extenueze, dacă nu m-aş fi hotărît să pun
stăpînire pe tot ce găseam de mîncare şi să înghit peste tot
şi de cîte ori eram sigur că nu mă vedea nimeni.
Nevoia te învaţă ce nu ţi-e voia. Observasem vreo cinci-
zeci de scrumbii sărate într-un dulap din bucătărie, pe care
le înghiţeam una cîte una, pe toate, ca şi toţi cîrnaţii agăţaţi
deasupra şemineului şi, ca s-o pot face neobservat, dădeam
lovitura noaptea, pe bîjbîite. Toate ouăle abia ouate pe care
le descopeream în curtea de păsări deveneau, aşa călduţe
cum erau, felul meu preferat. Ca să mănînc, mă duceam să
prad pînă şi în bucătăria învăţătorului meu.
Sîrboaica, desperată că nu putea descoperi hoţii, nu fă-
cea decît să dea mereu afară slujnicele. Şi totuşi, cum ocazia

274
de a fura nu se prezenta totdeauna, eram slab ca un
schelet.
în patru sau cinci luni, progresele mele la şcoală au fost
atît de rapide, încît doctorul Gozzi m-a numit monitor.
Aveam sarcina de a examina lecţiile celor treizeci de colegi,
de a le corecta greşelile şi de a-i reclama profesorului cu
epitete de admonestare sau de laudă, după cum meritau;
dar atitudinea mea severă n-a durat prea mult, deoarece
leneşii au descoperit uşor secretul cu care să mă înduplece.
Cînd latina lor era plină de greşeli, mă cîştigau prin cotlete,
pui fripţi şi deseori chiar bani. Acest fapt îmi stîr-nea
aviditatea sau mai degrabă pofta de mîncare, fiindcă
nemulţumit cu contribuţia la care-i puneam pe ignoranţi,
devenisem tiran, refuzînd aprobarea celor merituoşi, cînd
mi-o cereau, să se eschiveze de la obolul impus de mine.
Ne-maiputîndu-mi suferi nedreptatea, ei m-au acuzat în
faţa învăţătorului care, constatîndu-mi vinovăţia de a-i fi
extorcat, m-a destituit. M-aş fi simţit fără îndoială foarte
supărat pentru destituirea mea, dacă soarta cea bună nu ar
fi intervenit după aceea ca să pună capăt uceniciei mele ne-
căjite.
învăţătorul, care mă iubea, m-a luat într-o zi în biroul lui
şi, între patru ochi, m-a întrebat dacă aş accepta demer-
şurile pe care el mi le sugera ca să ies din pensiunea
sîr-boaicei şi să rămîn la el. Considerînd seducătoare
propunerea lui, m-a făcut să scriu trei scrisori pe care le-am

274
trimis una abatelui Grimani, a doua prietenului meu Baffo şi
pe a treia dragei mele bunici. Semestrul fiind pe sfîrşite şi
mama nefiind atunci la Veneţia, nu era timp de pierdut. în
aceste scrisori îmi descriam amănunţit toate suferinţele,
prevestin-du-le moartea mea dacă nu mă vor scoate din
mîinile sîr-boaicei ca să mă lase în casa învăţătorului, dispus
să mă primească; dar el cerea doi ţechini pe lună.
Domnul Grimani în loc să-mi răspundă, îi dădu ordin
prietenului său Ottaviani să mă dojenească pentru faptul că
mă lăsasem încîntat; dar domnul Baffo s-a dus să stea de
vorbă cu bunica, care nu ştia să scrie, şi într-o scrisoare pe
care mi-a expediat-o m-a anunţat că în cîteva zile aveam să
fiu mai fericit. într-adevăr, după opt zile, această minunată
femeie, care m-a iubit pînă la sfîrşitul vieţii sale, a sosit pe
neaşteptate, chiar cînd mă aşezam la masă. A intrat odată
cu patroana pensiunii şi, de cum am zărit-o, m-am repezit în
braţele ei, vărsînd un potop de lacrimi, în care ea le-a
amestecat pe ale ei. După ce s-a aşezat şi m-a luat pe
genunchi, am simţit cum îmi revine curajul şi în faţa
sîrboaicei i-am înşirat toate necazurile; după ce i-am arătat
masa de cerşetori la care trebuia să mă hrănesc, am dus-o
să-mi vadă şi patul. La urmă am rugat-o să nrâ ia la masă cu
ea, după şase luni de chin şi îndurări. Sîrboaica,
îndrăzneaţă, n-a spus altceva decît că pentru banii pe care-i
primea nu putea face mai mult pentru mine. Spunea un
adevăr, dar cine o obliga să ţină o pensiune care să se trans-

274
forme în călăul copiilor încredinţaţi ei din avariţie, dar care
trebuia să fie hrăniţi?
Bunica mea, pe un ton foarte liniştit, i-a atras atenţia că
mă va lua de acolo şi-i ceru să-mi pună toate boarfele în
cufăr. încîntat să-mi revăd tacîmul de argint, am pus ochii
pe el şi mi l-am vîrît iute în buzunar. Bucuria mea în tot
timpul acestor pregătiri era de nedescris. Simţeam pentru
prima dată forţa mulţumirii care-1 obligă pe cel ce o simte
să ierte şi în acelaşi timp şi spiritul să uite toate necazurile
care l-au chinuit.
Bunica m-a dus la un han, unde îşi reţinuse o cameră, şi
acolo am luat masa împreună; ea n-a mîncat mai nimic, atît
era de uluită de felul meu vorace cu care mîncam. între
timp, doctorul Gozzi, pe care ea îl anunţase, sosi şi el, şi
prezenţa lui pleda în favoarea sa. Era un preot frumos, de
douăzeci şi şase de ani, rotofei, modest şi reverenţios. în-
tr-un sfert de oră s-au luat toate hotărîrile. Generoasa mea
bunică i-a numărat douăzeci şi patru de ţechini arvună
pentru un an de pensiune luînd în schimb o chitanţă; dar
m-a ţinut lîngă ea încă trei zile ca să mă îngrijească, să mă
îmbrace ca pe un mic abate şi să-mi comande o perucă,
deoarece murdăria părului meu a obligat-o să mă tundă.
După cele trei zile, a ţinut să mă instaleze chiar ea acasă
la învăţătorul meu, lăsîndu-mă în grija mamei acestuia, care
i-a cerut să-i trimită un pat sau să mi-1 cumpere de acolo;
dar cum abatele i-a spus că puteam dormi cu el, patul său

274
fiind destul de larg, bunica i s a arătat foarte recunoscă-
toare de bunătatea pe care o manifesta. După aceea am
plecat toţi s-o însoţim pînă la burchiello cu care urma să
plece înapoi la Veneţia.
Familia părintelui Gozzi era formată din mama lui, care-i
purta un mare respect, fiindcă, născută la ţară, ea nu se
socotea demnă să aibă un fiu preot şi pe deasupra şi doctor;
era urîtă, bătrînă şi arţăgoasă; tatăl lui, cizmar., care
muncea toată ziua şi nu scotea o vorbă cu nimeni, nici mă-
car în timpul mesei, nu devenea sociabil decît în zilele de
sărbătoare pe care le petrecea regulat la cîrciumă împreună
cu prietenii lui, reîntorcîndu-se acasă abia la miezul nopţii,
beat de nu se mai putea ţine pe picioare şi cîntînd din
Tasso. în această stare, bietul om nu se putea hotărî să
treacă la culcare, devenind brutal cu cine ar fi vrut să-1
forţeze. Nu avea altă judecată şi minte decît atît cît îi insufla
vinul băut, pe nemîncate şi nebăute, fiind incapabil să tra-
teze cea mai măruntă treabă de familie; soţia lui spunea că
nu l-ar fi luat niciodată de bărbat dacă ai lui nu ar fi avut
grijă să-i dea bine să mănînce înainte de a pleca la biserică.
Abatele Gozzi mai avea o soră, de treisprezece ani, pe
nume Bettina, drăguţă, veselă şi mare cititoare de romane.
Tatăl şi mama ei o certau mereu pentru că se arăta prea
mult în faţa ferestrei, iar fratele ei, pentru înclinaţia exa-
gerată faţă de lectură. Această fată mi-a plăcut din capul
locului fără să ştiu de ce şi ea mi-a aruncat încet-încet în

274
inimă primele scîntei ale unei pasiuni care a devenit după
aceea pasiunea mea dominantă.
După şase luni de la intrarea mea în această casă,
doc-lorui Gozzi se pomeni fără nici un elev, deoarece toţi
dezertaseră din cauză că eu devenisem singurul care mă bu-
curam de afecţiunea lui. Acesta a fost motivul care 1-a de-
terminat să înfiinţeze un mic colegiu, luînd în pensiune
şcolari mici; dar au trecut doi ani pînă să reuşească ceva. în
acest răstimp, el m-a învăţat tot ceea ce ştia, ceea ce la
drept vorbind era cam puţin, dar suficient pentru a mă ini-
ţia în toate ştiinţele. M-a mai învăţat să cînt la vioară, lucru
de care am profitat într-o circumstanţă pe care cititorul o va
afla ia locul cuvenit. Bunul doctor Gozzi, nefiind filosof în
nimic, m-a învăţat logica peripateticienilor şi cosmografia
vechiului sistem ptolemeic, de care eu rîdeam mereu,
scoţîndu-1 din fire cu teoreme la care el nu se pricepea să
răspundă. Obiceiurile lui erau ireproşabile şi în materie de
religie, deşi nu era un bigot, era de o mare severitate; şi
cum totul pentru el se referea la credinţă, nimic nu părea
greu în concepţia lui. După el potopul fusese universal;
oamenii, înaintea acestei nenorociri, trăiau o mie de ani şi
Dumnezeu stătea de vorbă cu ei; Noe îşi făurise arca într-o
sută de ani şi pămîntui, suspendat în aer, ţinea ferm în
inima universului ceea ce Dumnezeu crease din nimic. Cînd
îi spuneam şi-i dovedeam că existenţa nimicului era ab-
surdă, el o tăia scurt, răspunzîndu-mi că eram un prost.

274
Aprecia un pat bun, o halbă de bere şi veselia în familie.
Nu-i erau pe plac nici minţile prea luminate, nici cuvintele
înţelepte şi nici critica, deoarece ea devine uşor clevetire şi
rîdea de prostia celor ce citeau ziarele care, după părerea
lui, minţeau totdeauna şi repetau continuu aceleaşi lucruri.
El spunea că nimic nu stingherea mai mult decît incerti-
tudinea, ceeea ce-1 făcea să condamne gîndirea fiindcă pro-
voca îndoială. Marea lui pasiune era predica, chipul şi vocea
slujindu-1 perfect. Auditoriul său era format numai din
femei, cărora le era duşman jurat, încît nici nu le privea în
faţă cînd era obligat să le vorbească. Păcatul cărnii, după el,
era cel mai mare dintre păcate; de aceea s-a supărat pe
mine cînd i-am spus că, de fapt, era cel mai mic. Predicile lui
erau împănate cu pasaje scoase din autori greci pe care îi
traducea în latină. într-o zi, gîndindu-mă să-i spun că era
mai bine să le traducă în italiană, deoarece femeile nu
înţelegeau din latină mai mult decît din greacă, el se supără
atît de rău, încît nu am mai avut curajul să-i mai vorbesc.
Dealtfel, mă lăuda în faţa prietenilor săi ca pe un fenomen,
fiindcă învăţasem singur să citesc greceşte, fără alt ajutor
decît gramatica.
în postul Paştilor din anul 1736, mama i-a scris docto-
rului Gozzi că, fiind obligată să plece în curînd la Petersburg
şi dorind să mă vadă înaintea plecării, îl ruga să mă aducă
pentru trei-patru zile la Veneţia. Nevoind totuşi să pară
ignorant, această invitaţie 1-a pus pe gînduri, fiindcă el nu

274
văzuse niciodată Veneţia şi nici nu prea ieşise în lume. Cînd
am fost gata de pornire din Padova, întreaga familie ne-a
condus pînă la burchiello.
Mama 1-a întîmpinat pe abatele Gozzi cu cea mai nobilă
dezinvoltură; dar, fiind frumoasă ca lumina zilei, bietul meu
dascăl s-a simţit tare stingher, neîndrăznind să se uite în
ochii ei, deşi era obligat să discute cu ea; dîndu-şi seama de
situaţie, mama s-a gîndit să se distreze puţin pe seama lui.
în ceea ce mă priveşte, atrăgeam atenţia întregii societăţi;
deoarece mă lăsaseră aproape un imbecil, acum fiecare se
minuna văzîndu-mă atît de dezgheţat, după un scurt
răstimp de numai doi ani. învăţătorul meu era în culmea
bucuriei auzind că tot meritul metamorfozei mele îi era
atribuit lui.
Primul lucru care a şocat-o pe mama a fost peruca
blondă, ţipătoare pe chipul meu măsliniu, făcînd cel mai
pronunţat dezacord cu sprîncenele şi ochii mei negri. Doc-
torul Gozzi întrebat de mama de ce nu-mi coafa părul,
răspunse că peruca o ajuta pe sora lui să mi-1 îngrijească
mai uşor.
Acest răspuns naiv i-a făcut pe toţi să izbucnească în rîs;
dar hazul a fost şi mai mare cînd, întrebat dacă sora lui era
măritată, luîndu-i vorba, am răspuns în locul lui că Bettina
era cea mai frumoasă fată din cartier şi că nu avea decît
paisprezece ani. Cînd mama i-a spus abatelui că avea să-i
facă un dar frumos surorii lui, cu condiţia de a-mi îngriji

274
propriul meu păr, el i-a promis că îi va împlini dorinţa.
Mama a chemat apoi un peruchier care mi-a adus o perucă
în armonie cu culoarea feţei mele.

Casanova, după mărturisirea lui proprie, îşi ia


doctoratul în drept şi medicină la doar şaptsprezece ani,
după care capătă libertatea de a umbla singur pe străzile
Padovei. Intră ni diverse cercuri de tineri fără căpătîi,
dedîndu-se unei vieţi de desfrîu faţă de care nu simţea
mare atracţie dar, din păcate, nici cariera de avocat sau
medic nu-1 atrăgea. înglodat ir* datorii, la 1 octombrie
1739 este luat de mama lui, abia reîntoarsă de la
Petersburg, şi dus la Veneţia.

CAPITOLUL AL PATRULEA
Patriarhul de Veneţia îmi acordă ordinele minore.
Cunoştinţ» mea cu senatorul Malipiero, cu Teresa Imer, cu
nepoata preotului,.
cu doamna Orio, cu Nanetta cu Marton şi cu
Cavamacchie. Devin predicator. Aventura mea la Paseano,
cu Lucia. întilnire-la al treilea etaj
„Vine de la Padova unde şi-a făcut studiile" era formula
cu care eram anunţat peste tot şi care, de îndată ce era
rostită, îmi atrăgea taciturna observaţie a celor egali mie ca
vîrstă şi condiţie socială, complimentele capilor de familie şi
mîngîierile femeilor în vîrstă şi a multor altora care nu erau

274
bătrîne, dar care voiau să pară astfel ca să mă poată
îmbrăţişa cu decenţă. Preotul de la San Samuele, pe nume
Tosello, după ce m-a instalat în biserica lui, m-a prezentat
monseniorului Correr, patriarh de Veneţia, care mi-a dat
tonsura şi după patru luni mi-a conferit cele patru ordine
minore7. Bucuria şi mulţumirea bunicii mele nu mai
cunoşteau margini. în primul rînd mi-au căutat profesori
învăţaţi ca să-mi pot continua studiile şi domnul Baffo 1-a
ales pe preotul Schiavo să mă înveţe să scriu într-o italiană
pură şi mai ales limbajul poeziei pentru care aveam o în-
clinaţie vădită. Locuiam foarte bine împreună cu fratele
meu Francesco, care studia arhitectura edificiilor teatrale.
Sora şi fratele meu mai mic locuiau la draga mea bunică
într-o casă a ei, în care ea ţinea să moară, deoarece şi soţul
ei murise acolo. Cea în care locuiam eu era aceeaşi unde
murise tatăl meu şi unde mama continua să plătească chi-
rie; era spaţioasă şi foarte bine mobilată.
Deşi principalul meu protector era abatele Grimani, nu-I
vedeam decît arareori; în schimb, mă ataşam în mod deo-
7 Cele patru ordine minore, grade inferioare pe treapta

ierarhiei bisericeşti, erau: l'accolitato,


l'ostiariato, il lettorato,
l'esorcistato.
sebit de domnul Malipiero, căruia mă prezentase
preotul Tosello. Acest domn Malipiero, un senator de
şaptezeci de ani, nemaivoind să ia parte la treburile

274
statului, ducea în palatul lui o viaţă fericită, mîncînd bine şi
avînd în fiecare seară în jurul Iui o societate foarte aleasă,
de doamne care ştiuseră să profite de anii lor frumoşi şi de
bărbaţi cu spirit rafinat, care ştiau tot ceea ce se petrecea în
oraş. Era celibatar şi bogat; avea însă nenorocul să fie de
trei sau patru ori pe an victima unui puternic atac de gută
care-1 lăsa olog cînd de un picior cînd de altul, încît era
estropiat în toată făptura sa. Capul, plămînii şi stomacul
erau singurele care scăpaseră acestor crude atacuri. Era
frumos, savura o mîncare aleasă, era pofticios. Spirit
rafinat, poseda marea ştiinţă a vieţii, elocvenţa veneţienilor
şi înţelepciunea ce rămîne unui senator care s-a retras după
ce a trăit patruzeci de ani în mijlocul afacerilor de stat şi nu
a încetat să facă curte frumoaselor decît după ce a avut
douăzeci de amante şi s-a văzut forţat să recunoască că nu
mai putea pretinde să placă nici uneia. Acest om, aproape
în întregime infirm, nu lăsa impresia că ar fi fost astfel cînd
stătea pe scaun, cînd vorbea sau cînd stătea la masă. El nu
lua decît o masă pe zi şi totdeauna singur, deoarce
ne-maiavînd dinţi şi mîncînd foarte încet, nu voia cu nici un
preţ să se grăbească de dragul oaspeţilor şi ar fi fost stin-
gherit să-i vadă că-1 aşteaptă să termine după ei. Această
delicateţe îl priva de plăcerea pe care ar fi avut-o să reu-
nească la masa lui oaspeţi agreabili, făcîndu-1 şi pe bucă-
tarul lui să regrete nespus.

274
Prima dată cînd preotul mi-a făcut onoarea să mă pre-
zinte excelenţei-sale, m-am opus cu vehemenţă motivului
care-1 făcea să mănînce totdeauna singur, spunîndu-i că nu
avea decît să-şi invite musafiri care să aibe poftă cît doi.
— Unde să-i găsesc? mă întrebă el.
— Afacerea e delicată — i-am replicat eu. Dar
exce-lenţa-voastră trebuie să pună la încercare mai mulţi
oaspeţi şi după ce i-aţi găsit pe cei pe care îi doriţi, nu va
mai fi nevoie decît să ştiţi să-i păstraţi, fără să le destăinuiţi
motivul, deoarece nu există nici o persoană din înalta
societate care să vrea să se spună în lume că nu are
onoarea să stea la masă cu excelenţa-voastră decît pentru
că mănîncă de două ori cît altul.

274
Senatorul, înţelegînd tăria argumentului meu, i-a spus
preotului să mă trimită a doua zi la el la masă şi, găsind că
eu dădeam exemplul mai concret decît sugestia, m-a trans-
format în oaspetele său zilnic.
în ciuda vîrstei sale şi a gutei, acest om care renunţase
la toate în afară de el însuşi, nutrea un sentiment de dra-
goste. Iubea o tînără fată pe nume Teresa Imer fiica unui
comediant care locuia într-o casă vecină cu palatul său şi ale
cărei ferestre dădeau spre dormitorul lui. Această fată, în
vîrstă atunci de şaptesprezece ani, era frumoasă, ciudată şi
cochetă. Ea învăţa muzica, cu intenţia s-o practice pe scenă
mai tîrziu, şi, mereu lăsîndu-se văzută la fereastră, îl
fermecase pe bătrîn, cu destulă cruzime. în acest timp, Te-
resa venea în fiecare zi în vizită la el, dar totdeauna însoţită
de mama ei, o bătrînă actriţă retrasă din teatru la timp şi
care, pe bună dreptate, îşi făcuse planul de a-şi alia
interesele cerului cu manevrele din această lume. Ea îşi în-
soţea zilnic fiica la slujba religioasă, îi pretindea să se spo-
vedească săptămînal dar, în fiecare după-amiază o trimitea
la bătrînul îndrăgostit a cărui furie mă înspăimînta cînd îi
refuza un sărut sub pretextul că îşi făcuse rugăciunea de
dimineaţă şi că nu se putea hotărî să profaneze Dumnezeul
pe care îl mai avea în ea.
Ce tablou pentru mine, pe vremea aceea în vîrstă de
cincisprezece ani, şi acest bătrîn care admitea să fiu mar-
torul tăcut al acestor scene erotice! Mama nedemnă

489
aplauda rezistenţa tinerei fete şi îndrăznea chiar să-i ţină
predici bătrînului care la rîndul lui nu se încumeta să-i
respingă maximele prea creştine sau deloc şi trebuia să
reziste ispitei de a-i arunca în cap primul lucru care i-ar fi
căzut în mînă. în această stare de perplexitate, furia lua
locul poftei neînfrî-nate şi de îndată ce amîndouă plecau,
resursa lui de uşurare o găsea alături de mine, în reflecţii
filosofice. Obligat să-i răspund şi neştiind ce, m-am gîndit
într-o zi să-i sugerez căsătoria. M-a uimit nespus,
răspunzîndu-mi că ea refuza sa se căsătorească cu el pentru
a nu întîmpina ura părinţilor.
— Oferiţi-i o sumă mare de bani, o situaţie.
—Ea nu ar accepta, spuse el, să comită un păcat de
moarte nici pentru o coroană.
—Trebuie luată cu asalt sau gonită, îndepărtată de pre-
zenţa voastră.
— Nu pot nici una nici alta fiindcă îmi lipseşte şi forţa
fizică şi cea morală.
—Omorîţi-o!
—Asta se va întîmpla dacă nu mor eu înaintea ei.
—Excelenţa-voastră e într-adevăr de plîns.
—Te duci vreodată pe la ea?
— Nu, fiindcă m-aş putea îndrăgosti şi asta m-ar face
nefericit.
— Ai dreptate.

490
După ce am fost martor la aceste scene şi onorat cu
aceste dialoguri, am devenit favoritul acestui domn. El m-a
admis la seratele lui, frecventate, după cum am spus, de
femei vîrstnice şi bărbaţi cu spirit rafinat. El mi-a spus că în
acest cerc voi deprinde o ştiinţă mult mai importantă decît
filosofia lui Gassendi8 pe care o studiam atunci la sfatul său,
în locul celei a lui Aristotel, de care el îşi bătea joc. El mi-a
dat sfaturi, explicîndu-mi necesitatea respectării lor pentru
a putea interveni în aceste reuniuni unde lumea se mira
văzînd că este admis un tînăr de vîrstă mea. El îmi ordonă
să nu răspund niciodată unor întrebări directe şi mai ales să
nu-mi spun niciodată părerea, indiferent de domeniu,
pentru că la vîrstă mea nu-mi era permis să am vreuna.
Fidel acestor precepte şi supus ordinelor sale, au trecut
doar cîteva zile şi mi-am cîştigat stima lui, devenind în
acelaşi timp răsfăţatul casei şi al tuturor doamnelor care-1
frecventau. De asemenea, în calitate de tînăr abate fără im-
portanţă, ele doreau să le însoţesc ori de cîte ori se duceau
să-şi viziteze fiicele sau nepoatele la vorbitorul mînăstirilor
unde se aflau în pensiune. Mă duceam la ele la orice oră din
zi fără să fiu anunţat; eram certat cînd lăsam să treacă o
săptămînă fără să le vizitez; şi cînd intram în apartamentul
fetelor, le vedeam fugind, dar de îndată ce se convingeau că
eu eram şi nu altcineva, reveneau; intimitatea lor mi se
părea încîntătoare.

491
înainte de masă, domnul de Malipiero se distra
între-bîndu-mă de avantajele primirii pe care mi-o făceau
respectabilele doamne cunoscute la el, spunîndu-mi că ele
întruchipau înţelepciunea însăşi şi că toată lumea m-ar
vorbi de

8
Piere Gassendi (1592—1655) — filosof
şi matematician
francez.
19 — Celllnl — Alfierl — Casanova — Memorii

492
289
rău dacă aş afirma vreodată contrariul bunei reputaţii
de care se bucurau ele. Prin aceste vorbe, el îmi strecura
preceptul discreţiei.
La acest senator am făcut cunoştinţă cu doamna
Man-zoni, soţia unui notar cu care am avut ocazia să
vorbesc. Această distinsă doamnă care mi-a inspirat cel mai
mare ataşament, mi-a dat lecţii şi sfaturi foarte înţelepte;
dacă aş fi profitat de ele şi le-aş fi urmat, viaţa mea nu ar fi
fost atît de furtunoasă, dar pe de altă parte, nu aş fi găsit-o
demnă de a o scrie.
Numeroasele mele cunoştinţe feminine pe care le
numim comme il faut mi-au trezit dorinţa de a plăcea atît ca
figură cît şi ca eleganţă în îmbrăcăminte, dar preotul meu
nu m-a aprobat, de acord în aceasta privinţă cu scumpa
mea bunică. într-o zi, luîndu-mă de o parte, el îmi spuse cu
blîndeţe mieroasă că dată fiind haina pe care o purtam,
trebuia să mă gîndesc să fiu mai mult pe placul lui Dum-
nezeu prin sufletul meu, decît oamenilor, prin fizicul meu. El
îmi dezaprobă pieptănătura prea îngrijită şi mirosul prea
delicat al pomadei. îmi spuse că demonul mă va apuca de
păr şi că voi fi excomunicat dacă voi continua să-1 îngrijesc
astfel şi încheie citîndu-mi cuvintele unui conciliu ecumenic:
clericus qui nutrit comam, anathema sit9. Eu i-am răspuns
citîndu-i exemplul celor o sută de preoţi spilcuiţi care nu
erau priviţi deloc ca excomunicaţi şi care erau lăsaţi în pace
deşi erau de patru ori mai pomădaţi decît mine, care nu-mi
dădeam decît o umbră; ei se serveau de pomadă ocru şi le
fascinau pe femei, în schimb, a mea, care mirosea a
iasomie, îmi atrăgea complimentele tuturor cercurilor pe
care le frecventam. în cele din urmă, i-am spus că regretam
că nu-1 puteam asculta şi că dacă aş fi vrut să trăiesc în
murdărie, m-aş fi făcut capucin şi nu preot.
Fără îndoială că răspunusl meu 1-a iritat mult, deoarece
trei-patru zile mai tîrziu, ascultînd-o pe bunică-mea care îmi
spusese să-1 las în camera mea dimineaţa înainte de a mă
deştepta, acest preot fanatic se apropie încet de patul meu
şi fără milă, cu nişte foarfeci ascuţite, îmi tăie tot părul din
faţă de la o ureche la cealaltă. Fratele meu Francesco din
camera alăturată 1-a văzut, 1-a lăsat să mi-1 taie şi a
9 Anatema să cadă asupra preotului care îşi lasă părul să

crească (lat.).
fost chiar fericit, deoarece el purtînd perucă era invidios
sau gelos de frumuseţea părului meu. Toată viaţa a fost in-
vidios, combinînd totuşi invidia cu prietenia, lucru pe care
nu l-am înţeles niciodată. Viciul său, ca şi toate ale mele,
pesemne că s-a stins astăzi, de bătrîneţe.

Tînărul Giacomo Casanova ţine o predică într-o biserică


impunătoare; dar i se cere să renunţe la multiplele citate
din Horaţiu, Seneca, Tertulian, Boetiu socotite... eretice. I se
admite totuşi o parte din aceste citate, tînărul predicator

290
reuşind pînă la urmă să fie chiar aplaudat. Incercînd o a
doua predică, dar prez^.ntîndu-se nepregătit, întreg
auditoriul rămîne stupefiat şi dezamăgit.
După o perioadă petrecută la Padova revine la Veneţia,
unde o cunoaşte pe curtezana Giulietta în vîrstă de
optsprezece ani. Prietenia lor nu ajunge la nici un
deznodămînt fericit, deoarece frumoasei fete, Casanova i-a
displăcut profund. Dezamăgit, el îşi concentrează toată
dragostea asupra frumoasei Angela, dispusă să-i devină
chiar soţie.

în această stare de spirit, la începutul toamnei am


primit printr-o scrisoare o invitaţie din partea contesei de
Mont-Real, să petrec un timp la una din moşiile ei, numită
Pa-seano. Părea să aibă o societate strălucitoare, iar fica ei,
o doamnă veneţiană, înzestrată cu umor şi graţie, avea un
ochi atît de frumos, încît o despăgubea de pierderea
celuilalt. Am răspuns invitaţiei şi găsind la Paseano plăcerea
şi veselia, nu mi-a fost deloc greu să le prelungesc, uitînd
pentru o vreme rigorile crudei mele Angela.
Mi s-a oferit la parter o cameră frumoasă cu vederea
spre grădină şi mă simţeam foarte bine, fără a mă preocupa
să-mi cunosc vecinii. în dimineaţa următoare sosirii mele,
abia trezit din somn, ochii mi-au fost fermecaţi de o
încîntătoare făptură care a venit să-mi aducă cafeaua, o
tînără copilă, dar bine dezvoltată, ca o fată de şaptespre-

290
zece ani, deşi nu avea decît paisprezece. Pielea ei de ala-
bastru, abanosul părului, ochii negri scăpărători ca focul,
emanînd văpăi şi totuşi candoare, părul într-o plăcută de-
zordine, drept îmbrăcăminte o bluză şi o fustă scurtă lăsînd
să se vadă picioarele bine făcute şi frumoase, toate con-
curau în faţa mea sub aspectul unei frumuseţi originale,
perfecte. Am privit-o cu cel mai mare interes şi ochiul ei se
odihnea asupră-mi, ca şi cum am fi fost vechi cunoştinţe.
—Aţi fost mulţumit de patul dumneavoastră? mă în-
trebă ea.
—Foarte mulţumit şi sînt convins că dumneata l-ai fă-
cut. Cine eşti?
—Sînt Lucia, fata portarului; nu am nici fraţi nici surori,
şi am paisprezece ani. Sînt încîntată că nu aveţi nici un
slujitor. Vă voi servi eu şi sînt sigură că veţi fi foarte
mulţumit de mine.
Mulţumit de acest debut, mă dau jos din pat şi ea mă
ajută să-mi pun halatul, spunîndu-mi o sumedenie de lu-
cruri pe care eu nu le înţelegeam. încep să-mi beau cafeaua,
timorat în măsura în care ea era dezinvoltă, impresionat de
o frumuseţe în faţa căreia nu era cu putinţă să rămîi
indiferent. Ea se aşezase pe marginea patului, justificîndu-şi
această libertate pe care şi-o luase, doar printr-un zîmbet
care spunea tot.
îmi sorbeam cafeaua, în timp ce tatăl şi mama Luciei
intrară în cameră. Ea nu se clinti din loc şi privind-o mai

290
atent, lăsa impresia că era chiar mîndră de faptul că se
aşezase acolo. Aceşti oameni cumsecade au dojenit-o cu
blîn-deţe, cerîndu-mi scuze pentru ea, în timp ce Lucia ieşi
să-şi vadă de treburi.
De îndată ce a ieşit din cameră, tatăl şi mama ei mi-au
făcut tot felul de complimente precum şi elogiul fiicei lor.
— Este — începură ei să spună — singurul nostru copil,
fata noastră dragă, speranţa bătrîneţii noastre. Ne iubeşte
şi ne ascultă, se teme de Dumnezeu, este sănătoasă tun, ca
un peşte — au mai adăugat ei — şi nu-i cunoaştem decît un
singur defect.
—Care anume?
—E prea tînără!
—încîntător defect, pe care timpul îl va corecta.
Nu mi-a trebuit mult ca să mă conving că în faţa mea
aveam cinstea personificată, sinceritatea, virtuţile simple şi
adevărata fericire. în timp ce această idee îmi ocupa plăcut
gîndurile, Lucia s-a întors veselă ca un cintezoi, spălată,
îmbrăcată, pieptănată în felul ei, bine încălţată şi după ce
mi-a făcut o reverenţă ca la ţară, s-a apropiat să-i sărute pe
mama şi pe tatăl ei, pe amîndoi obrajii, după care s-a aşezat
pe genunchii acestui om cumsecade.
I-am spus să se aşeze pe patul meu, dar mi-a răspuns că
asemenea onoare acum, cînd era îmbrăcată, nu-i era per-
misă. Acest răspuns care dezvăluia simplitate şi inocenţă mi
s-a părut încîntător, făcîndu-mă să zîmbesc. Examinînd dacă

290
toaleta ei o făcea mai drăgălaşă decît felul simplu şi
dezinvolt cum venise mai înainte, am optat pentru acesta
din urmă. în sfîrşit, Lucia mi s-a părut net superioară, nu
numai Angelei, dar şi Bettinei.
Venind coaforul, cinstita şi simpla familie s-a retras şi
după ce mi-am făcut toaleta, m-am dus să le întîmpin pe
contesă şi pe amabila ei fiică. Am petrecut o zi încîntătoare,
cum se petrece în genere la ţară într-o societate aleasă.
A doua zi de dimineaţă, îndată ce m-am trezit, am sunat
şi iat-o apărînd pe Lucia, simplă şi naturală ca în ajun,
surprinzătoare prin felul ei de a judeca şi prin întreg com-
portamentul.
Totul strălucea în ea sub încîntătorul luciu al candoa-rei
şi al inocenţei. Nu puteam pricepe cum o fată cuminte,
cinstită şi deloc proastă, se putea expune venind atît de fa-
miliar la mine, fără a-i fi teamă că m-ar ispiti. „Probabil îmi
spuneam eu — că, nedînd nici un fel de importanţă
anumitor glume, ea să nu fi fost deloc scrupuloasa" — şi în
această idee, m-am hotărît s-o conving că îi dădeam drep-
tate. Nu mă simţeam vinovat faţă de părinţii ei, pe care-i
consideram la fel de puţin îngrijoraţi ca şi ea; de asemenea,
nu-mi mai era teamă că aş fi primul care să-i alarmez fru-
moasa inocenţă, strecurînd în sufletul ei lumina răului; şi
nevrînd să fiu înşelat în bănuielile mele şi nici să acţionez
contrar sentimentului meu, am hotărît să mă lămuresc.
întind o mînă îndrăzneaţă spre ea şi printr-o mişcare

290
involuntară, ea se dă înapoi, se înroşeşte, veselia îi dispare
ca prin farmec şi întorcînd capul parcă să caute ceva,
aşteaptă să-i treacă tulburarea. Toate acestea s-au petrecut
în mai puţin de un minut. Ea se apropie din nou, lăsînd să se
întrevadă o oarecare jenă că se arătase puţin răutăcioasă şi
teamă că ar fi interpretat greşit un gest al meu care ar fi
putut fi inocent sau o manieră din înalta societate. Rîsul ei
natural i-a revenit destul de iute şi făcîndu-mă să-i citesc în
suflet printr-un semn cu ochiul, m-am grăbit s-o liniştesc;
văzînd că întind proa mult coarda cu gesturile mele, în
dimineaţa următoare mi-am propus s-o fac să vorbească.
A doua zi, fidel proiectului meu, agăţîndu-mă de o
aluzie a ei, i-am spus că era frig, dar că ea nu-1 va simţi dacă
va sta alături de mine.
—V-aş incomoda? mă întrebă ea.
—Nu, dar mă gîndesc că dacă ar intra în cameră mama
ta, ar fi supărată.
—Ea nu s-ar gîndi la ceva rău.
—Vino, atunci, Lucia. Dar îţi dai seama ce pericol rişti?
—Bineînţeles, dar dumneavoastră sînteţi cuminte şi,
mai mult decît atît, preot.
—Vino, dar mai întîi încuie uşa.
—Nu, nu fiindcă ar putea gîndi. . . Ce ştiu eu?
Ea se aşeză în sfîrşit lîngă mine, continuînd să
flecă-rească, fără ca eu să înţeleg ceva din tot ce spunea,
deoarece în situaţia aceea originală, nevoind să dau

290
ascultare dorinţii mele, aveam aerul celui mai avid om din
lume.
Siguranţa acestei copile, încredere care nu era
prefăcătorie, fără îndoială îmi impunea o anume atitudine,
încît mi-ar fi fost ruşine s-o dezamăgesc. Ea îmi spuse în cele
din urmă că sunaseră cincisprezece bătăi de ceas şi că, dacă
ar fi coborît bătrînul conte Antonio şi ne-ar fi găsit astfel, ar
face unele glume care ar stingheri-o.
— Este un bărbat — îmi spuse ea — de care, cînd îl
văd, o iau la goană.
Am rămas multă vreme în acelaşi loc, nemişcat,
buimăcit, stupefiat, sclav al tumultului simţurilor şi al
reflecţiilor mele. A doua zi, propunîndu-mi să-mi păstrez
calmul, i-am permis să stea pe patul meu şi discuţiile în care
am antrenat-o mi-au dovedit că ea era într-adevăr idolul
cinstiţilor ei părinţi şi că libertatea ei în gîndire şi conduita
fără restricţii nu proveneau decît din inocenţa şi din
puritatea ei sufletească. Naivitatea, vioiciunea, curiozitatea
şi roşeaţa pudică a obrajilor ei frumoşi, cînd vorbele ei
plăcute mă forţau să rîd şi în care ea nu strecura nici un fel
de maliţiozitate, toate mă făceau să cred că acest înger
avea să devină fără greş victima primului destrăbălat ce
şi-ar fi pus în minte s-o seducă. Mă simţeam destul de tare,
fiindcă nu aveam nimic să-mi reproşez faţă de ea. Numai
gîndul la toate acestea mă făcea să freamăt şi demnitatea
mea garanta onoarea Luciei bunilor ei părinţi, care mi-o

290
lăsau în grijă bazîndu-se pe buna lor părere despre
principiile mele. Mi se părea că aş fi fost de dispreţuit în
faţa propriilor mei ochi dacă le-aş fi înşelat încrederea pe
care mi-o acordaseră. M-am hotărît, prin urmare, să mă
înfrînez şi, convins că voi obţine totdeauna victoria, m-am
decis să lupt cu mine însumi mulţumit că singură prezenţa
ei era recompensa eforturilor mele. încă nu cunoşteam
axioma că „cu cît durează mai mult o luptă, cu atît victoria
este mai nesigură".
Conversaţia ei îmi plăcea; instinctul m-a făcut să-i spun
că eram fericit să o văd venind dis-de-dimineaţă, şi să mă
trezească chiar dacă dormeam; am adăugat, vrînd parcă să
dau mai multă greutate rugăminţii mele, că, cu cît
dormeam mai puţin, mă simţeam mai bine. Găseam astfel
mijlocul de a prelungi întrevederile noastre la trei ore în loc
de două, fără ca acest şiretlic să împiedice, în ciuda celor ce
îmi im-pusesem, ca timpul să nu zboare ca fulgerul.
Uneori mama ei venea în timp ce stăteam de vorbă şi
această minunată femeie văzînd-o aşezată pe patul meu,
îmi admira bunătatea cu care o acceptam. Lucia o săruta de
o sută de ori şi prea cumsecadea femeie mă ruga să-i dau
lecţii de înţelepciune, cultivîndu-i spiritul. Dar după
plecarea ei, Lucia, nesimţindu-se mai liberă, păstra acelaşi
ton, fără nici o altă nuanţă.
Prezenţa acestui înger mă făcea să sufăr cele mai cum-
plite suplicii, savurînd în acelaşi timp cele mai dulci desfă-

290
tări. Adesea, obrajii ei atît de aproape de gura mea îmi
stîr-neau dorinţa de a o copleşi cu sărutări şi sîngele îmi
clocotea cînd o auzeam spunîndu-mi că ar fi vrut să fie sora
mea. Dar mă înfrînam destul pentru a evita cea mai
neînsemnată apropiere, deoarece simţeam că un singur
sărut ar fi fost scînteia care să arunce în aer tot edificiul.
După ce ieşea pe uşă, rămîneam înmărmurit de victoria
mea, dar totdeauna şi mai avid de noi lauri, oftam
gîndindu-mă la o altă zi în care să reînnoiesc această dulce
şi periculoasă luptă. Micile dorinţe îl fac pe un bărbat tînăr
curajos; cele mari îl absorb şi îl înfrînează.

La plecarea lui din Paseano, Giacomo îi făgăduieşte


Luciei că se va reîntoarce în primăvara următoare, dar
despărţirea lor a fost pe cît de duioasă, pe atît de tristă.
Intre timp, Casanova le cunoaşte pe surorile Nanetta şi
Mar ton; îi moare bunica. Mama lui îi scrie că un episcop
din Calabria îl va ajuta să parvină „la cele mai mari
demnităţi ale bisericii". Constrîns de autorităţile fiscale să
părăsească locuinţa părinţilor, îşi găseşte o cameră în casa
primei dansatoare a Veneţiei, Tintoretta; dar o scrisoare a
mamei lui îl previne de pericolul de a intra în capcana
acesteia, fapt care va influenţa în rău pe episcopul calabrez.
Se mută într-un seminar teologic de unde, certat cu
disciplina, este biciuit şi eliminat. Angajîndu-se soldat în

290
fortul Sant Andrea, numai prin bunăvoinţa ministrului de
război este eliberat din armată şi revine la Veneţia.
Abatele Grimani, protectorul său legal, îi anunţă sosirea
episcopului de Calabria, în vîrstă de treizeci şi patru de ani.
Află de la acesta că trebuie să părăsească Veneţia ca să
meargă la Roma, dar numai după ce va duce o scrisoare
preotului La-zari, într-o mînăstire din Ancona. Pe o
ambarcaţiune de transport cu o singură pînză, însoţeşte
suita ambasadorului Veneţiei, formată dintr-un maître
d'hotel, un abate secretar şi cîţiva slujitori. Echipajul a făcut
escală mai întîi la Chiozza — care părea atunci „o insulă cu
un port mare, populat de zece mii de locuitori"; aici se lasă
antrenat în mai multe partide de joc de cărţi precum şi în
alte aventuri dubioase. Pierde astfel tot ceea ce are la el,
după care reluîndu-şi drumul pe apă, ajunge într-un port
din Istria, la Orsara. Aici, un călugăr franciscan reformat îl
prezintă unor persoane dubioase care-i arată interes,
oferindu-i chiar clipe încîntătoare în compania unei tinere
fete. Pornind-o din nou la drum, ambarcaţiunea se opreşte
în portul Pola. Sub vălul simplităţii, călugărul Stefano îi dez-
văluie un original amestec între ignoranţă şi viclenie.
A doua zi, la Ancona, o carantină de douzeci şi opt de
zile i-a obligat pe toţi să-şi întrerupă drumul. De la balconul
ocuinţei sale priveşte fascinat pe o tînără grecoaică, aflată
sub «tăpînirea unui bogat negustor turc. In toiul micilor
bucurii amoroase sînt siliţi să se despartă, deoarece

290
Casanova trebuia să-şi continue drumul, nemaiavînd timp
să o elibereze pe frumoasa grecoaică de sub paza turcului,
după cum îi făgăduise. Ambarcaţiunea trece şi de „oraşul
sfînt" Loreto şi, în sfîrşit, ajunge la Roma, ca să afle că
episcopul îl aştepta la Napoli. La Napoli, Casanova, fără un
ban, profită de naivitatea unui negustor grec, reuşind să
încaseze o frumoasă sumă, dovedindu-se în acelaşi timp
expert în combinaţii chimice pe bază de mercur, plumb şi
bismut, dar şi mai expert în înşelătorii.
Pe episcop îl găseşte la Martorano, lîngă Cosenza, pe
atunci capitala Calabriei. Nemulţumit de ambianţa mizeră a
acestuia şi a parohiei lui, părăseşte Martorano după numai
şaizeci de ore, cu o scrisoare de recomandare pentru un
negustor din Napoli, Gennaro Polo. Totuşi, nu rămîne nici
aici. Pleacă mai departe, la Roma, într-o diligentă plină de
călători, bărbaţi şi femei. „Ştiam că Roma este singurul oraş
unde un om care nu are nimic poate să ajungă să aibă tot
[...] Un amor propriu nestăpînit făcea să-mi sporească
încrederea."
Introdus la cardinalul Acquaviva, acesta îi oferă chiar lo-
cuinţa lui. Acolo se aduna „prima nobilime" a Romei.
Frecventează familia avocatului Castelli, scrie versuri
marchizelor, e agreat de toţi cardinalii.
în februarie 1744 se află la Ancona, unde-1 cunoaşte pe
tînă-rul Bellino, în realitate o frumoasă copilă, travestită
pentru a putea cîştiga un ban într-o trupă de actori. Viaţa

290
acestui Bellino, de fapt Teresa, una din marile iubiri ale lui
Casanova, este narată cu lux de amănunte.
Revine la Veneţia în aprilie. Se prezintă ministrului de
război pentru a intra în serviciul Republicii Veneţiene,
într-un regiment cantonat în insula Corfu, cu promisiunea
de a fi avansat în curînd. După o lună petrecută în Corfu în
infinite ore dedicate jocului de cărţi, pleacă fără nici un ban
în buzunar la Constantinopole. Oraşul i se pare uluitor, ca
un spectacol fermecător. Pe la jumătatea lunii iulie ajunge
la palatul Venetian din Pera10. I se recomandă să nu iasă
neînsoţit de un ienicer.

A doua zi după sosire, am fost condus la Osman, paşă


de Caraman, nume folosit de contele de Bonneval de cînd
trecuse la portul turbanului. De îndată ce am arătat scri-
soarea, am fost invitat într-un apartament la parter, mo-
bilat în stil francez, unde se afla un domn foarte în vîrstă,
voinic, îmbrăcat tot franţuzeşte; de îndată ce m-a văzut, s-a
îndreptat spre mine cu un aer surîzător, întrebîndu-mă cu
ce-mi putea fi de folos la Constantinopole, fiindu-i
recomandat de un cardinal al bisericii romane pe care el
10 Cartier din Istanbul.

M O mai putea numi mama lui. Drept răspuns, i-am


depănat in amănunt toată povestea mea, care într-un
moment de deznădejde m-a făcut să-i cer cardinalului
scrisori pentru Constantinopole, adăugînd că, după ce le-am

290
primit, am crezut, din superstiţie, că sînt obligat să le şi iau
cu mine.
—Prin urmare, fără această scrisoare — îmi spuse el —
n-aţi fi venit niciodată aici, unde nu aveţi absolut deloc
nevoie de mine.
—Este adevărat, dar mă consider foarte încîntat de
onoarea de a o cunoaşte pe excelenţa-voastră, om despre
care a vorbit toată Europa şi încă mai vorbeşte, şi va mai
vorbi multă vreme — i-am răspuns eu.
După ce a făcut reflecţii asupra fericirii unui tînăr bărbat
ca mine care, fără nici o grijă, fără nici un proiect şi nici un
scop bine determinat, se lasă în voia soartei cu această
încredere care nesocotea teama, îmi spuse că scrisoarea
cardinalului Acquaviva obligîndu-1 să întreprindă ceva
pentru mine, voia să-mi facă cunoştinţă cu trei-patru
prieteni de-ai săi, turci, pe care merita să-i cunosc. M-a
invitat la masă în fiecare joi, promiţîndu-mi că-mi va trimite
un ienicer ca să mă ferească de impertinenţele ticăloşilor şi
care avea să-mi arate tot ceea ce merita să fie văzut.
Scrisoarea cardinalului anunţîndu-mă ca pe un om de
litere, el s-a ridicat, spunîndu-mi că ţinea să-mi arate biblio-
teca sa. L-am urmat, străbătînd o grădină, după care am
intrat într-o cameră decorată cu tot felul de dulapuri fe-
recate; în spatele zăbrelelor de fier se zăreau perdeluţe; în
spatele acestor perdeluţe, pesemne că erau cărţile.

298 506
Scoţînd o cheie din buzunar, contele deschide unul din
dulăpioare şi în loc de cărţi, văd puse în ordine sticle cu cele
mai bune soiuri de vin; amîndoi am izbucnit într-un rîs cu
poftă.
—Aici — îmi spuse paşa — este biblioteca şi haremul
meu; fiind bătrîn, femeile mi-ar scurta viaţa, în timp ce sinul
bun nu poate decît să mi-o păstreze sau cel puţin să mi-o
facă mai agreabilă.
—îmi închipui că excelenţa-voastră a obţinut o dispensă
de la muftiu.
—Te înşeli, deoarece papa turcilor ar trebui să aibă
aceeaşi putere ca papa creştinilor. în nici un caz nu-şi poate
permite ceva interzis de Coran; dar asta nu împiedică deloc
ca fiecare să aibă dreptul să se condamne, dacă asta-i face
plăcere. Turcii credincioşi îi deplîng pe cei libertini, dar nu-i
persecută. în Turcia nu există inchiziţie. Cei ce nu ţin seamă
de preceptele religioase — spun ei — vor fi destul de
nefericiţi pe lumea cealaltă, fără să mai fie nevoie să fie
chinuiţi în lumea asta. Singura dispensă pe care am cerut-o
şi am obţinut-o a fost aceea a circumciziei, deşi nu poate fi
numită astfel, deoarece la vîrsta mea ar fi putut fi
periculoasă. Este o ceremonie importantă în genere, dar nu
constituie un precept.

După două zile de la prima mea vizită la el, într-o joi,


paşa n-a uitat să-mi trimită un ienicer, după cum îmi făgă-

298 507
duise. Era în jurul orei unsprezece; l-am urmat şi, culmea,
l-am găsit pe conte îmbrăcat după moda turcească. Invitaţii
nu au întîrziat să sosească, adunîndu-ne opt persoane la
masă, toţi peste măsură de binedispuşi. Prînzul era pregătit
în întregime după stilul francez, atît ca ceremonial, cît şi ca
feluri de mîncare; maître d'hotel-u\ cît şi bucătarul erau doi
prea cinstiţi renegaţi francezi.
Contele avusese grijă să mă prezinte tuturor oaspeţilor,
dar nu mi-a dat ocazia să discut cu nimeni pînă la sfîrşitul
mesei. Conversaţia s-a desfăşurat în întregime în italiană;
am observat că turcii nu au scos un singur cuvînt în limba
lor, nici ca să-şi comunice chiar cea mai neînsemnată obser-
vaţie. Fiecare invitat avea în dreapta lui o sticlă cu vin alb
sau hidromel. Ştiu că am băut, la fel ca şi domnul de
Bonneval, un excelent vin alb de Bourgogne.
M-au rugat să le vorbesc despre Veneţia, dar mai ales
despre Roma, ceea ce a făcut să alunece conversaţia asupra
religiei, dar nu şi asupra dogmei. S-au limitat la disciplină şi
la ceremoniile liturgice. Unul dintre invitaţi, căruia i se
spunea efendi fiindcă fusese ministru în Ministerul de ex-
terne, a spus că avea la Roma un prieten, ambasadorul
Veneţiei, despre care a vorbit foarte elogios. Eu i-am întărit
elogiile, spunîndu-i că aveam o recomandaţie din partea lui
pentru un domn musulman, de asemenea un prieten de-al
lui. M-a întrebat numele acestuia dar cum îl uitasem, am
scotocit în portofel ca să caut scrisoarea şi s-a bucurat

298 508
grozav cînd am rostit numele său scris pe adresă. Mi-a cerut
permisiunea s-o citească şi, după ce a sărutat iscălitura
prietenului său, s-a ridicat şi s-a apropiat de mine i .1 sa mă
îmbrăţişeze. Această scenă 1-a înduioşat pe contele di-
lionneval ca şi pe toţi ceilalţi. Efendi, care se numea Ismail,
1-a rugat pe paşa Osman să mă aducă cu el la masă, într-o zi
pe care urma s-o fixeze.
în ciuda atitudinii binevoitoare a nobilului efendi, cel ce
m-a interesat în mod cu totul deosebit în timpul acestei
mese încîntătoare a fost un bărbat frumos de vreo şaizeci
de ani, care unea pe fizionomia sa lumina înţelepciunii cu
aerul unei blîndeţi dcsăvîrşite. După doi ani, aceleaşi tră-
sături le-am întîlnit pe chipul atrăgător al domnului
Bra-gadino, senator veneţian, despre care voi vorbi la
timpul cuvenit. Mă ascultase cu cea mai mare atenţie fără a
scoate un cuvînt. Un bărbat într-o societate, a cărui figură şi
comportament sînt interesante atrag imediat atenţia
acelora care nu-1 cunosc, în vreme ce el păstrează o tăcere
obstinată. După ce am ieşit din sala unde am luat masa,
l-am întrebat pe domnul Bonneval cine era şi el mi-a
răspuns că era un om bogat, filosof, de probitate renumită
şi a cărui puritate în comportament era la fel de mare ca şi
respectul său faţă de religie. M-a sfătuit să-i cultiv prietenia,
dacă el mi-ar fi făcut avansuri.
Părerea lui mi-a făcut plăcere şi după o plimbare la
umbra aleilor am intrat într-un salon mobilat în stil turcesc,

298 509
unde m-am aşezat anume alături de Iusuf-Ali. Era numele
turcului care mă interesa; el îmi oferi cu un gest foarte gra-
ţios pipa lui. Am refuzat-o cu politeţe, acceptînd-o pe aceea
oferită de un servitor al contelui de Bonneval. Totdeauna
am fumat în mijlocul fumătorilor sau am plecat de acolo;
altfel, mi-ar fi venit ideea să inhalez fumul celorlalţi şi
această idee, reală şi dezgustătoare, te revoltă. De
asemenea, n-am putut înţelege niciodată cum în Germania
sexul frumos, dealtfel atît de amabil, putea respira fumul
sufocant al unei mulţimi de fumători. Iusuf, încîntat să mă
vadă lîngă el, mi-a vorbit în continuare în legătură cu ceea
ce se discutase la masă, mai ales despre motivele care mă
făcuseră să părăsesc starea de linişte ecleziastică, pentru a
mă dedica celei militare; şi pentru a-i satisface curiozitatea
fara a mă pune într-o lumină defavorabilă spiritului său,
i-am povestit cu menajamente principalele fapte ale istoriei
vieţii mele, deoarece am crezut de cuviinţă că trebuia să-1
conving că nu intrasem în cariera religioasă din pură şi reală
vocaţie. Mi s-a părut mulţumit de cele dezvăluite de mine şi
vorbindu-mi de vocaţie, ca filosof stoic, mi-am dat seama
clar că el era un fatalist şi avînd abilitatea de a nu lua
sistemul lui drept al meu, argumentele mele i-au fost pe
plac, fără îndoială, prin faptul că s-a crezut destul de tare ca
să mi le distrugă.
Sînt convins că i-am inspirat multă stimă acestui cinstit
musulman, din moment ce m-a considerat demn de a-i

298 510
deveni discipol, deoarece, după nouăsprezece ani şi mai
bine, după părerea lui, într-o falsă religie, era imposibil să
vrea să devină el al meu.
După o oră de catehizare, ascultîndu-mi principiile, mi-a
spus ca, după opinia lui, eram născut ca să cunosc adevărul,
din moment ce vedea că mă preocupa aceasta, şi că nu era
sigur că ajunsesem să-1 cunosc. M-a invitat să-mi petrec o zi
întreagă la el, precizîndu-mi zilele din săptămînă în care
categoric îl găseam acasă. „Dar înainte de a veni să mă vezi
— adaugă el — consultă-1 pe paşa Osman." Eu i-am răspuns
că el îmi vorbise despre caracterul lui, ceea ce-1 flata
nespus. Promiţîndu-i că-1 voi vizita într-o anume zi, pe care
i-am indicat-o, ne-am despărţit.
I-am destăinuit totul domnului de Bonneval, care s-a
arătat nemărginit de încîntat, spunîndu-mi că ienicerul lui
va fi în fiecare zi la Hotel Veneţia, la ordinele mele.
Tutorii mei, cărora le-am făcut cunoscute relaţiile mele,
m-au felicitat şi cavalerul Venier m-a sfătuit să nu neglijez
asemenea cunoştinţe într-o ţară unde pentru străini plicti-
seala era mai de temut decît ciuma.
în ziua convenită, m-am dus devreme la Iusuf; nu era
acasă. Grădinarul lui, căruia-i anunţase sosirea mea, a avut
faţă de mine cea mai mare atenţie, făcîndu-mă să-mi petrec
plăcut două ore, timp în care mi-a arătat toate frumuseţile
grădinii lui Iusuf, mai ales florile. Acest grădinar era un
napolitan, de treizeci de ani în serviciul lui. Observîndu-i

298 511
manierele, bănuiam că era un om instruit şi dintr-o familie
bună; dar el mi-a destăinuit cu francheţe că nu învăţase
niciodată să citească, că, înainte de a fi luat sclav, fusese
matelot şi că se simţea foarte fericit în serviciul lui Iusuf.
S-ar fi considerat pedepsit dacă i s-ar fi redat libertatea.
M-am ferit să-1 întreb ceva despre afacerile stăpînului său,
discreţia lui putîndu-mă face să roşesc pentru curiozitatea
Iii.ul s-a întors acasă călare şi, după complimentele de
rigoare* am luat masa în tête-à-tête, într-un pavilion de
unde se vedea marea şi unde ne-a desfătat o briză agreabilă
carç tempera căldura sufocantă. Această briză care sufla
/Unic la aceeaşi oră este vîntul de nord-vest, mistralul.
Masa a fost excelentă, fără alte feluri complicate în afară de
cauroman. Am băut apă şi hidromel, asigurîndu-1 pe Iusuf
că preferam această băutură vinului, pe care dealtfel îl
beam puţin pe vremea aceea.
—Hidromelul dumneavoastră este excelent — i-am
spus eu — şi musulmanii care violează legea bînd vin nu
merită nici o milă, deoarece nu-1 beau decît pentru că le
este interzis.
—Sînt mulţi credincioşi — îmi replică el — care cred
că-1 pot folosi ca pe un medicament. Este leacul marelui
sultan care a făcut avere lansînd acest medicament,
deoarece a cîştigat întreaga favoare a stăpînului său care
este într-adevăr mereu bolnav, dar fără îndoială fiindcă este
mereu beat.

298 512
Iusuf-Ali, după mai multe discuţii în care mi s-a părut că
m-a găsit foarte rezonabil, deşi uneori aveam păreri opuse
alor sale, mi-a făcut, oarecum în aceşti termeni, o
propunere care m-a uluit extraordinar:
— Am — mi-a spus el — doi băieţi şi o fată. Nu mă mai
gîndesc la fiii mei deoarece au partea lor de avere care le-a
revenit de la mine. în ceea ce o priveşte pe fata mea, la
moartea mea ea va avea tot ceea ce posed şi în plus, atîta
timp cît trăiesc, sînt în stare să-i ofer şi bărbatului care o va
lua de soţie o situaţie excepţională. Acum cinci ani mi-am
luat o femeie tînără, dar ea nu mi-a dăruit nici un copil şi
nici nu cred că-mi va mai dărui. Această fată a mea, Zelmi,
are cincisprezece ani; e frumoasă, are ochii negri şi
strălucitori ca şi mama ei, părul negru ca abanosul, pielea ca
alabastrul, e înaltă, bine făcută, cu un caracter blînd; i-am
făcut o educaţie care o va face demnă să posede inima
stăpînului nostru. Vorbeşte curent greaca şi latina, cîntă
încîntător acompaniindu-se la harfă, desenează, brodează şi
e tot timpul de o veselie fascinantă. Nu există bărbat pe
lume care să se poată lăuda că i-ar fi văzut chipul şi mă
iubeşte atît de mult, încît voinţa mea este şi voinţa ei. Fata
asta este o comoară şi eu ţi-o ofer, dacă vrei să te duci să
trăieşti un an la Adrianopole, la unul din părinţii mei, unde
veţi învăţa limba noastră, religia şi obiceiurile. La împlinirea
unui an te vei întoarce şi din clipa în care vei fi declarat

298 513
musulman, fiica mea va deveni soţia ta. Vei găsi o casă
aranjată, sclavi la dispoziţia ta şi o rentă care să-ţi permită
să trăieşti în belşug. Asta e tot. Nu-mi vei da răspunsul nici
azi şi nici mîine sau într-o anume zi fixă. îmi vei răspunde
cînd vei simţi impulsul de a o face şi răspunsul tău va
însemna acceptarea ofertei mele; dacă o refuzi, este inutil
să mai discutăm acest subiect. Nu-ţi recomand nici să te
gîndeşti la această propunere, deoarece din momentul în
care am aruncat sămînţa în sufletul tău tu nu vei mai fi
stăpînul care să consimtă sau să se opună acestei împliniri.
Fără să te grăbeşti, fără să amîni răspunsul, fără să te
tulburi, tu nu vei împlini decît voia Celui de Sus, urmînd
calea irevocabilă a destinului tău. După cum te cunosc eu,
n-ai nevoie decît de tovărăşia lui Zelmi pentru a fi fericit şi
vei deveni, o prevăd, o coloană a Imperiului otoman.
încheind discuţia, Iusuf mă lipi de inima lui şi mă părăsi,
fără a-mi lăsa răgazul unui răspuns. M-am retras şi mintea
mi-era atît de stăpînită de toate cele pe care le ascultasem,
încît m-am pomenit acasă fără să-mi dau seama cînd şi cum.
Tutorii m-au găsit gînditor şi m-au întrebat motivul; dar e
lesne de înţeles că m-am ferit să le satisfac curiozitatea.
Consideram prea adevărat tot ceea ce-mi spusese Iusufj
afacerea avea o importanţă atît de mare, încît nu numai că
nu trebuia s-o împărtăşesc nimănui, ci trebuia chiar să mă
abţin de a mă gîndi la ea, pînă cînd mintea mea avea să
redevină suficient de liniştită pentru a fi sigur că nimic

298 514
străin, care să influenţeze hotărîrea, nu avea să atîrne în
balanţă. Toate pasiunile mele trebuiau ţinute sub tăcere;
prejudecăţile, precauţiile, totul trebuia înăbuşit în liniştea
celei mai complicate inactivităţi.
A doua zi dimineaţă, cînd m-am trezit, alunecîndu-mi o
uşoară reflecţie asupra acestui subiect, am observat că dacă
trebuia să mă hotărăsc, ceea ce ar putea să mă împiedice ar
fi tocmai gîndul la acest lucru şi că o hotărîre trebuie să-mi
vină ca o inspiraţie divină, lipsită de orice gîndire. Era cazul
acelui sequere Deum al stoicilor.
Trecuseră patru zile fără să-1 fi văzut pe Iusuf. în a
cinoea zi, cînd l-am vizitat, am stat de vorbă degajaţi şi
Meselii lără a aduce vorba de chestiunea în cauză, deşi su-
biectul ne obseda pe amîndoi, deopotrivă; dar cum tăcerea
noastră nu venea dintr-o disimulare nici dintr-un sentiment
potrivnic stimei şi prieteniei pe care ne-o purtam, el îmi
spuse într-o zi că îşi imagina că i-aş fi comunicat propunerea
lui unui înţelept care să-mi dea un sfat bun. Mă grăbii să-1
asigur de contrariu, spunîndu-i că, după părerea mea, într-o
afacere de o natură atît de delicată nu trebuia să urmez
sfatul nimănui.
— M-am lăsat în voia Domnului, dragul meu Iusuf, şi
avînd deplină încredere în el, sînt sigur că voi alege cum va
fi mai bine, fie că mă hotărăsc să devin fiul tău, fie că voi
crede că trebuie să rămîn ceea ce sînt. Aşteptînd, gîndul
meu la această situaţie îmi stăpîneşte sufletul de dimineaţă

298 515
pînă seara, în clipele cînd, liniştit faţă de mine însumi,
sufletul mi-e calm şi recules. Cînd voi găsi de cuviinţă să mă
hotărăsc într-un fel, ţie şi numai ţie îţi voi da vestea şi din
momentul acela vei începe să exerciţi asupra mea
autoritatea unui tată.
La cuvintele mele, virtuosul Iusuf, cu ochii scăldaţi în
lacrimi, îşi puse mîna stîngă pe capul meu şi două degete
ale mîinii drepte pe fruntea mea, spunîndu-mi:
—Continuă aşa, dragul meu fiu, şi fii sigur că nu vei
regreta.
—Dar — i-am spus — nu s-ar putea întîmpla ca Zelmi
să nu mă găsească pe gustul ei?
—Fii liniştit în privinţa asta. Fata mea te iubeşte; te-a
văzut; te vede împreună cu soţia mea şi cu guvernanta ei de
fiecare dată cînd luăm masa împreună şi te ascultă cu
plăcere.
—Dar ea nu ştie că tu te gîndeşti să mi-o dai de soţie.
—Ea ştie că eu doresc ca tu să devii un credincios pen-
tru ca să-ţi uneşti destinul cu al ei.
—Mă bucur că nu-ţi este îngăduit să mă laşi să o văd,
fiindcă s-ar putea să mă uluiască frumuseţea ei şi atunci
pasiunea ar clătina balanţa; şi eu nu m-aş mai putea lăuda
că m-am hotărît în toată francheţea sufletului meu.
Bucuria lui Iusuf la vorbele mele nu cunoştea margini şi
eu eram desigur de bună credinţă. Doar ideea de a o vedea
pe Zelmi mă făcea să mă treacă fiorii. Simţeam că dacă m-aş

516
fi îndrăgostit de ea, m-aş fi făcut musulman ca să o posed şi,
după aceea, sigur m-aş fi căit, deoarece religia
mahomedană nu-mi înfăţişa nici ochilor şi nici spiritului un
tabolu atrăgător, fie în ceea ce priveşte viaţa de aici fie în
cea viitoare. Cît despre bogăţiile lui Iusuf, ele nu mi se
părea că meritau un asemenea demers, cum mi se
pretindea mie. Dealtfel, puteam găsi alte asemenea ocazii
în toată Europa, fără a-mi sigila pe frunte pata ruşinoasă a
apostatului. Eu ţineam la stima persoanelor distinse care
mă cunoşteau bine şi nu doream să apar nedemn în faţa lor.
în plus, mai eram atras de dorinţa de a deveni celebru, fie în
belearte, fie în literatură, fie în oricare altă carieră
onorabilă la naţiunile avansate, adică rafinate şi civilizate; şi
nu puteam să mă hotărăsc să las în seama celor deopotrivă
cu mine triumfurile care-mi puteau fi hărăzite mie, trăind în
mijlocul lor. Mi se părea, şi încă mi se pare, că hotărîrea de
a purta turbanul nu putea conveni decît unui creştin
deznădăjduit şi nu eram, din fericire, deloc în această
categorie. Ceea ce mă revolta mai ales era ideea de a trăi un
an la Adrianopole pentru a învăţa o limbă barbară, faţă de
care nu simţeam decît dezgust şi deci nu mi-aş şi însuşit-o
cu plăcere. De asemenea, la vîrsta mea, cum oare aş fi putut
renunţa la prerogativa, flatantă pentru amorul meu
propriu, de a mai fi reputat drept un talentat vorbitor, şi
aveam această reputaţie peste tot pe unde eram cunoscut,
în afară de asta, Zelmi, această a opta minune a lumii după

517
optica tatălui ei, putea foarte bine să nu pară astfel şi în
faţa ochilor mei şi numai atît şi ar fi fost de-ajuns să mă facă
nefericit; iar Iusuf putea uşor să mai trăiască încă douăzeci
de ani, şi eu simţeam că respectul şi recunoştinţa nu mi-ar fi
permis niciodată să-1 jignesc pe aceast bătrîn cumsecade,
cea ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi încetat să mai am pentru
fiica lui dragostea şi grija unui adevărat bărbat. Asemenea
gînduri mă preocupau şi Iusuf neputînd să mi le ghicească,
era inutil să i le dezvălui.
Cîteva zile mai tîrziu, l-am întîlnit la contele de
Bonne-val la masă pe amicul meu Ismail efendi. El mi-a
arătat o mare prietenie, căreia i-am răspuns trecînd peste
reproşurile că de multă vreme nu mă mai dusesem să iau
masa cu el. Nu m-am putut sustrage invitaţiei de a merge la
el împreună cu contele de Bonneval; ne-a distrat pe toţi cu
un specta-
20 — Cellini — Alfierl — Casanova — Memorii

518
305
col încîntator: sclavi napolitani de ambele sexe ne-au
delti lat cu o pantomima şi cu dansuri calabreze. Fiindcă
domnul de Bonneval a adus vorba de dansul veneţian numit
forlana™ şi Ismail şi-a exprimat dorinţa de a-1 cunoaşte,
i-am spus ca-mi era imposibil să-i satisfac asemenea gust
fără o dansatoare din ţara mea şi fără o vioară care să
cunoască aria. Spunîndu-i acestea şi luînd o vioară, i-am
executat aria dansului; dar, chiar dacă dansatoarea ar fi fost
găsită, nu puteam să cînt la vioară şi în acelaşi timp să şi
dansez.
Ismail se ridică şi vorbi la întîmplare cu unul din eunucii
lui, care ieşi şi reveni la cîteva minute de cînd îi vorbise la
ureche. Atunci efendi îmi spuse că dansatoarea fusese
găsită; i-am spus că vioara avea să o găsească de asemenea
dacă avea să trimită un bilet la Hotel Veneţia, ceea ce s-a
făcut într-o clipă. Tutorele Dona mi-a trimis pe unul din
oamenii lui, priceput în asemenea cîntece. De îndată ce
muzicantul a fost gata, s-a deschis o uşă şi iată că apare o
femeie frumoasă, deşi cu chipul acoperit cu o mască de
catifea neagră, o moretta cum o numim noi la Veneţia.
Apariţia acestei frumoase măşti surprinse şi încîntă întreaga
societate, fiind imposibil ceva mai interesant, fie ca
frumuseţe ce se ghicea dincolo de mască, fie ca eleganţă a
formelor, talie splendidă, suavitatea voluptoasă a
contururilor şi gustul rafinat care se vedea în toată parura
ei.
Nimfa ia poziţia de dans, eu o imit şi dansăm împreună
şase furlane una după alta.
Ardeam tot şi abia mai respiram, fiindcă nu există dans
naţional mai extenuant; în schimb, frumoasa mea
parteneră era vioaie fără a da nici cel mai mic semn de
istovire, părînd că mă sfidează. La rondoul dansului, partea
cea mai grea, părea că pluteşte. Eram încremenit de uimire;
nu-mi aminteam să fi văzut vreodată nici la Veneţia pe
cineva care să danseze mai bine acest joc.
După cîteva minute de repaus, jenat oarecum de sleirea
puterilor mele, mă apropii de ea şi-i şoptesc în italiană:
„încă şase şi basta, dacă nu vreţi să mă vedeţi mort". Mi-ar
fi răspuns negreşit dacă ar fi putut; dar era împiedicată de
masca aceea barbară care o oprea să rostească un cuvînt»
în locul cuvîntului, o strìngere de mînă pe care nu o putea
11 f orlano sau furlana — dans popular friulan.

vedea nimeni m-a lăsat să ghicesc totul. De îndată ce


s-au terminat cele şase furlane, un eunuc a deschis uşa şi
frumoasa mea parteneră a dispărut ca prin farmec.
Ismail s-a întrecut în mulţumiri, deşi eu îi eram recu-
noscător, deoarece aceasta a fost singura plăcere reală pe
care am trăit-o la Constantinopole. L-am întrebat dacă
doamna era veneţiană, la care el mi-a răspuns doar
printr-un zîmbet semnificativ. Ne-am despărţit pe seară.

306
— Bietul om — mi-a spus contele de Bonneval cînd am
plecat de la Ismail — a fost naiv în generozitatea lui şi cred
că se şi căieşte de ceea ce a făcut. Să laşi să danseze o
sclavă frumoasă ca aceea cu dumneata?! După
prejudecăţile acestei ţări, aceasta aduce o umbră demnităţii
sale; este imposibil ca biata copilă să nu se fi înflăcărat de
dragoste pentru dumneata. Te sfătuiesc să te fereşti de ea,
deoarece va căuta să te revadă. Fii înţelept, fiindcă, din
cauza obiceiurilor turceşti, aceste intrigi sentimentale sînt
totdeauna primejdioase.

Cele prevestite de Bonneval s-au adeverit la numai


cîteva zile. O sclavă bătrînă i-a strecurat o scrisoare din
partea frumoasei dansatoare veneţiene care ţinea să-1
cunoască. între timp, o cunoaşte şi pe soţia lui Iusuf;
răspunsul negativ al lui Casanova în ceea ce priveşte
căsătoria lui cu Zelmi, departe de a-1 necăji pe musulman,
face să-i crească stima acestuia, care-1 copleşeşte cu daruri
în cantităţi uriaşe: cafea, tutun, hidromel, vin şi alte
bunătăţi. Toate acestea îi vor procura o mică avere cînd va
ajunge la Corfu, la două săptămîni de la plecarea din
Constantinopole.
Viaţa în insula Corfu este făcută anume pentru
Casanova. Ajunge favoritul guvernatorului general al
insulei, André Dol-fin, un bătrîn căruia îi place să vadă
„roind femeile ca fluturii în jurul lui". Ofiţerii de marină sînt

306
nobili veneţieni. Jocul de cărţi şi aventurile galante devin
singurele preocupări ale lui Casanova. Se angajează să
aducă personal o trupă de teatru de la Otranto, riscînd să
fie capturat de corsari împreună cu toţi actorii.
La 14 octombrie 1745, marinarii de pe insulă, împreună
cu navele lor de război, ancorează în portul Veneţia. Cu ei
debarcă şi Casanova, mai sărac ca oricînd. îşi cere demisia şi
o obţine. Pentru a supravieţui, intră în orchestra teatrului
San
Samuri o, ca viorist. In anul următor, printr-o întîmplare
felicită pe care o va exploata, salvează de la moarte pe
senatorul veneţian Bragadino, care i se va dovedi prieten
consimt toată viaţa. Este primit în anturajul acestuia: prinţi,
conţi, cardinali, marchize, ducese. Apoi este obligat să
părăsească Veneţia, refugiindu-se la Milano şi apoi la
Mantova. Frecventează grupuri de artişti şi balerine.
Este atras de mirajul Vienei şi peste puţin timp se află în
acest mare oraş cosmopolit; îl cunoaşte pe poetul italian
Pietro Metastasio, cu care se întreţine în discuţii pline de in-
teres despre poezia sa şi cea italiană, dar îşi exprimă nemul-
ţumirea faţă de legile morale — mai ales cele privind
relaţiile între bărbaţi şi femei — impuse de împărăteasa
Măria Teresa. Regăseşte totuşi prieteni cunoscuţi în alte
locuri, cei mai mulţi aristocraţi, şi speculează din plin, cu
aceştia, unele relaţii cu femeile din lumea nobilă,
indiferentă faţă de severa disciplină impusă de monarhie.

306
Nu regretă deci deloc şederea la Viena, pe care o părăseşte
pentru a se reîntoarce la Veneţia, unde ajunge în 1753,
după trei ani de absenţă. Reîntîlneşte cu mare plăcere pe
senatorul Bragadino şi pe toţi ceilalţi prieteni.

CAPITOLUL AL TREIZECI ŞI PATRULEA


Restitui portretul pe care l-am adus de la Viena. Mă duc
la
Padova. Aventură în timpul reîntoarcerii mele.
Continuarea acestei aventuri. O regăsesc pe Teresa Imer.
Fac cunoştinţă cu domnişoara CC.
M-am regăsit în patria mea cu sentimentul îneîntător
de care este încercat orice suflet sensibil cînd îşi revede me-
leagurile unde a avut primele impresii durabile. Căpătasem
o oarecare experienţă, cunoşteam legile onoarei şi ale
politeţii, în sfîrşit, mă simţeam superior faţă de aproape toţi
egalii mei şi oftam după vechile mele obiceiuri pe care le
reluam încet-încet, dar îmi propuneam să mă comport cu
mai multă cumpătare şi rezervă.
Intrînd în biroul meu, am trăit cu bucurie cel mai per-
fect stătu quo: hîrtiile acoperite de un deget de praf atestau
destul că nici o mînă profană nu le deranjase.
A treia zi de la sosirea mea, în momentul în care ieşeam
ca să însoţesc bucintoro, vasul pe care ca de obicei mergea
dogele să „se căsătorească" cu Marea Adriatică, văduva
atîtor soţi şi totuşi atît de proaspătă ca în prima zi a naşterii

306
sale, un barcagiu se apropie cu un bilet. Era din partea lui
Giovanni Grimani, tînăr senior care, ştiind că nu avea
dreptul să-mi trimită o scrisoare, mă ruga foarte politicos să
binevoiesc să trec pe la el, fiind însărcinat să mi-o dea
personal. M-am dus imediat şi, după complimentele de
uzanţă, mi-a înmînat o scrisoare pecetluită pe care o
primise în ajun. Iat-o:
Domnule, căutîndu-mi zadarnic portretul după plecarea
dumneavoastră şi neavînd deloc obiceiul de a primi hoţi în
casa mea, sînt convinsă că nu poate fi în altă parte decît în
mîinile dumneavoastră. Vă rog să-l încredinţaţi persoanei
care vă va înmîna această scrisoare.
Fogliazzi.
îneîntat că am portretul cerut asupra mea, îl scot din
buzunar şi-1 dau imediat domnului Grimani. El 1-a primit cu
o satisfacţie însoţită de uimire, deoarece crezuse cu mult
mai greu de împlinit comisionul său.
— După aparenţă — îmi spuse el — cred că numai dra-
gostea v-a putut face să comiteţi acest furt. Eu vă felicit
totuşi pentru faptul că nu pare atît de puternică.
—Ce anume" vă face să credeţi?
—Promptitudinea cu care v-aţi debarasat de el.
—Nu l-aş fi dat tot atît de uşor oricui altuia.

—Vă mulţumesc pentru asta şi pentru a înlocui această


dragoste, vă rog să contaţi pe prietenia mea.

306
—O consider infinit deasupra portretului şi chiar a
originalului. Aş putea îndrăzni să vă rog să-i transmiteţi
totodată şi răspunsul meu.
—Vi-o promit. Poftiţi, luaţi hîrtie şi scrieţi, nu aveţi
nevoie să o pecetluiţi.
Iată ce am scris:
„Debarasîndu-se de portret, Casanova simte o plăcere
mult superioară aceleia pe care a avut-o cînd, victimă unei
mizerabile fantezii, a făcut nebunia de a şi-l strecura în
buzunar".
Deoarece timpul urît forţase amînarea pe duminică a
minunatei „nunţi" a dogelui cu marea şi fiindcă senatorul
de Bragadino pleca a doua zi la Padova, l-am însoţit. Acest
bătrîn generos lăsa în seama tinereţii plăcerile pătimaşe
care nu i se mai potriveau şi se ducea să petreacă în mijlocul
leninătăţii zilele pe care sărbătorile veneţiene i le făceau
plicticoase. în prima sîmbătă, după ce am luat masa cu el şi
i-am sărutat mîna, m-am urcat într-o diligentă ca să mă
întorc la Veneţia. Dacă aş fi plecat de la Padova două
minute mai devreme sau două minute mai tîrziu, tot ceea
ce mi s-a întîmplat de atunci ar fi fost cu totul altfel ca şi
destinul meu care, dacă e adevărat că depinde de tot felul
de combinaţii, ar fi putut fi cu totul altul. Cititorul va judeca
singur.
Plecînd de la Padova în acest moment fatal, la Oriago
am întîlnit o cabrioletă care venea în goana mare în ropotul

306
a doi cai de poştă. în ea se afla o încîntătoare femeie şi un
bărbat în uniformă germană; la cîţiva paşi de mine cabrio-
leta se răstoarnă înspre partea apei şi femeia, căzînd peste
însoţitorul ei, era să se răstoarne în Brenta. Am sărit din
diligentă fără să mă mai gîndesc să cer să se oprească,
zburînd în ajutorul doamnei, reparînd cu o mînă castă de-
zordinea pe care căderea i-o provocase în toaletă.
însoţitorul ei, ridicîndu-se fără a fi fost accidentat, a
alergat şi el, cînd iat-o pe frumoasă în capul oaselor, uluită
dar mai puţin tulburată de cădere, decît de indiscreţia
ju-poanelor care descoperiseră tot ceea ce o femeie onestă
nu arată niciodată unui necunoscut. în mulţumirile ei, care
au durat atîta timp cît vizitiul ei şi cel al poştalionului meu
s-au străduit să redreseze cabrioleta, mă numi de multiple
ori salvatorul ei, îngerul ei păzitor.
Răul fiind reparat, doamna şi-a continuat drumul spre
Padova, iar eu spre Veneţia, unde de îndată ce am sosit,
abia am avut timp să mă maschez ca să mă duc la operă.
A doua zi m-am mascat dis-de-dimineaţă ca să fiu pre-
zent la festivitatea bucintorului care, favorizat de un timp
frumos, urma să o pornească spre Lido pentru măreţia şi
ridicola ceremonie.
Această solemnitate, nu numai rară ci şi unică în lume,
depinde de curajul amiralului de la arsenal, care răspunde
cu capul lui ca timpul să fie constant frumos, că nici cea mai
vagă adiere adversă nu va răsturna vasul, înecîndu-1 pe

306
doge cu toată serenissima suită, ambasadorii şi nunţiul
papal, garantul virtuţii acestei nunţi burleşti pe care
vene-ţienii o venerează pînă la superstiţie.
Colac peste pupăză, acest accident tragic ar stîrni
hohote de rîs în întreaga Europă, care nu s-ar abţine să nu
comenteze că, în sfîrşit, dogele Veneţiei a intrat în mare ca
să-şi consume căsătoria.
îmi luam cafeaua cu faţa descoperită în Piaţa San Marco
cînd, deodată, o încîntătoare mască feminină m-a atins de-
licat cu evantaiul său pe umăr. Necunoscînd masca, nu am
dat importanţă acestui gest şi după ce mi-am băut cafeaua,
mi-am repus masca şi am pornit-o pe cheiul Sepolcro, unde
mă aştepta gondola domnului de Bragadino. Aproape de
puntea Paglia, observ aceeaşi mască privind atenta
imaginea unui monstru pe care îl puteai vedea în schimbul a
zece bani. Mă apropii de mască şi o întreb cu ce drept m-a
atins cu evantaiul.
— Drept pedeapsă pentru faptul că nu m-ai
recunoscut după ce mi-ai salvat viaţa — mi-a răspuns ea.
Ghicesc că era frumoasa oe care o ajutasem cu o zi în
urmă pe malul Brentei şi, dupa ce i-am făcut un
compliment, am întrebat-o dacă şi ea merge în suita
bucintorului pînă la Lido.
— Aş veni cu plăcere — mi-a răspuns — dacă aş avea o
gondolă.

306
I-o ofer pe a mea, care era din cele încăpătoare şi, după
ce şi-a consultat însoţitorul mascat şi el, a acceptat. Cînd să
pună piciorul în gondola mea, îi invit să-şi scoată măştile,
dar ei îmi spun că au motive să rămînă necunoscuţi. I-am
rugat atunci să-mi spună dacă aparţineau vreunei
ambasade, deoarece în acest caz mă voi vedea forţat să-i
rog să coboare, în ciuda regretelor mele. M-au asigurat însă
că sînt veneţieni. Gondola aparţinînd unui nobil, mă
puteam trezi într-o încurcătură cu inchizitorii statului
veneţian, ceea ce doream să evit.
Am urmat alaiul bucintorului şi, stînd lîngă respectiva
doamnă, îmi îngădui unele libertăţi, dar ea mă descumpă-
neşte schimbîndu-şi locul. După ceremonie, ne reîntoarcem
la Veneţia şi ofiţerul mă roagă să-i fac onoarea să iau masa
■cu ei la Salvadego, rămînîndu-mi îndatorat în caz că accep-
tam. Am primit, fiind curios să cunosc această femeie; ceea
ce văzusem cu ocazia căderii ei din cabrioletă mă îndreptă-
ţea în curiozitatea mea. Ofiţerul m-a lăsat singur cu ea, în
timp ce el s-a dus să rezerve o masă.
De cum am rămas singuri, încurajat de mască, i-am măr-
turisit că mă îndrăgostisem de ea, că aveam o lojă la operă
pc care i-o puneam la dispoziţie şi, dacă mi-ar fi lăsat nă-
dejdea că nu aveam să-mi irosesc zadarnic timpul, aş fi
slujit-0 tot carnavalul.
—Dacă aveţi intenţia să fiţi crudă cu mine, vă rog să
mi-o spuneţi cu sinceritate.

306
—Şi eu vă rog să-mi spuneţi cu cine credeţi că vă aflaţi
în faţă?
—Cu cea mai gingaşă dintre femei, indiferent dacă
sînteţi prinţesă sau de cea mai joasă condiţie socială. De
aceea îndrăznesc să sper că îmi veţi da chiar de azi dovada
generozităţii dumneavoastră sau dacă nu, după masă voi
avea onoarea să mă retrag cu o reverenţă.
—Veţi face cum veţi crede de cuviinţă; dar sper că după
masă vă veţi schimba felul de a vorbi, deoarece tonul pe
care-mi vorbiţi nu este prea angajant. Mi se pare că înainte
de a ajunge la o asemenea explicaţie, ar trebui să ajungem
să ne cunoaştem. M-aţi auzit, da?
— Da, aud bine, dar mi-e teamă că mă înşel.
—Ah! Ce original sînteţi! Şi teama asta vă face să
începeţi cu sfîrşitul?
—Nu vă cer azi decît un cuvînt de încurajare.
Spu-neţi-mi-1 şi mă veţi vedea supus, modest şi discret.
— Fiţi mai cumpătat.
L-am întîlnit pe ofiţer aşteptîndu-ne în faţa intrării la
Salvadego şi am intrat toţi trei. De îndată ce ne-am aflat
înăuntru, femeia s-a descoperit şi am găsit-o cu mult mai
bine decît cu o zi în urmă. Ardeam de dorinţa de a şti, ca
formalitate şi ceremonial, dacă ofiţerul era soţul sau
amantul ei, rudă sau tutore; deoarece pornit pe aventuri,
doream să ştiu de ce natură era aceea pe care o întîmpinam
acum.

306
Ne-am aşezat la masă şi maniera în care se comportă
domnul şi doamna mă obligă, din prudenţă, să-mi măsor
gesturile. I-am oferit lui loja şi a fost acceptată, dar cum în
realitate nu o aveam, după masă, sub un pretext oarecare,
am plecat şi am alergat să închiriez una la opera bufă unde
Pertici şi Leschi se bucurau de mare succes. După operă
le-am oferit un supeu într-un restaurant. Apoi i-am condus
pînă acasă cu gondola mea unde, cu complicitatea nopţii,
am obţinut de la frumoasa femeie toate favorurile pe care
le poţi oferi în prezenţa unui al treilea care trebuie menajat.
La despărţire, ofiţerul mi-a spus:
—Mîine dimineaţă veţi avea noutăţi din partea mea.
—Unde şi cum?
—Nu vă neliniştiţi.
A doua zi de dimineaţă, am fost anunţat că mă căuta un
ofiţer. Era chiar el. După un schimb de complimente de
rigoare şi după ce i-am mulţumit pentru onoarea acordată
cu o zi în urmă, l-am rugat să-mi spună cu cine aveam
plăcerea să stau de vorbă. Şi iată că el mi-a răspuns vorbind
foarte bine italieneşte, dar fără să mă privească.
— Mă numesc P. C. Tatăl meu este bogat şi bine cu-
noscut la bursă; dar sîntem certaţi. Eu locuiesc pe cheiul San
Marco. Doamna pe care aţi văzut-o este născută O. Ea este
soţia omului de afaceri C, iar sora ei este soţia nobilului P.
M. Doamna C. este certată şi ea cu soţul ei din cauza mea,
după cum şi eu m-am certat cu tatăl meu din cauza sa. Port

306
această uniformă în virtutea unui brevet de căpitan
austriac; dar nu am servit niciodată. Sînt însărcinat cu
aprovizionarea de boi pentru statul veneţian şi fac această
aprovizionare din Stiria şi Ungaria. Lichidarea acestei
situaţii îmi asigură un beneficiu de zece mii de florini pe an;
dar o încărcătură neprevăzută şi pe ere trebuie să o rezolv,
un faliment fraudulos şi cheltuieli extraordinare mă fac să
mă aflu deocamdată într-o mare jenă financiară. Am auzit
vorbindu-se de dumneavoastră acum patru ani şi încă de
atunci am avut dorinţa de a vă cunoaşte şi cred că cerul v-a
adus alaltăieri în faţa mea. Nu şovăi să vă cer o favoare
esenţială, care ne va uni printr-o prietenie cît mai strînsă.
Deveniţi susţinătorul meu şi nu veţi întîmpina nici un risc:
acceptaţi să-mi semnaţi aceste trei contracte comerciale
deoarece vă cedez alte trei a căror plată va fi efectuată
înaintea scadenţei celor semnate de dumneavoastră. între
altele, vă fac ipotecă pe aprovizionarea boilor pe tot anul,
încît dacă eu nu-mi ţin cuvîntul, îmi veţi putea opri la
Triestre toţi boii care nu vor putea trece decît pe acolo.
Uluit de tot ce auzisem ca şi de proiectul lui, după
părerea mea himeric şi în care nu vedeam decît o
sumedenie de încurcături de care aveam oroare, ideea
originală a acestui om care închipuindu-şi că eu aş putea
uşor cădea în plasă mă prefera dintr-o sută alţii, probabil
mult mai bine cunoscuţi, nu am ezitat cîtuşi de puţin să-i
spun că nu-i voi accepta niciodată oferta. Elocvenţa lui se

306
amplifică pentru a mă convinge, dar îl descumpănesc,
spunîndu-i că sînt surprins de a mă fi preferat înaintea
tuturor prietenilor lui, tocmai pe mine, care nu aveam
onoarea să-1 cunosc decît de două zile.
—Domnule — îmi spuse el direct — cunoscîndu-vă
drept un om cu mult simţ al realităţii, eram convins că veţi
vedea imediat avantajul pe care vi-1 ofer şi, în consecinţă,
că nu-mi veţi face nici un fel de dificultate în a accepta.
—La ora asta mi se pare că vă simţiţi oarecum descum-
pănit şi fără îndoială că dumneavoastră m-aţi confunda cu
un prost dacă aş accepta să mă asociez acestui proiect